Avertisment. Despre o grafie corectă
Una dintre cele mai nefericite măsuri luate oficial după 1989 este revenirea la scrierea cu â şi sunt. Raţiunile care au stat la baza ei, cînd nu au fost pur demagogice, au rămas mai degrabă nostalgic-sentimentale.
Adevărul este că orice limbă vie are tendinţa firească spre simplificare şi regularizare, iar comuniştii, înainte de a comite o agresiune ideologică, legiferaseră evoluţia obiectivă a limbii, ordonînd-o ortoepic şi ortografic. A fost unul dintre puţinele lucruri pozitive înfăptuite în perioada postbelică, în perfect acord cu principiul de bază care guvernează scrierea românească: cel fonetic (un sunet=o literă).
Dacă ar fi să scriem etimologic (adică altfel decît citim, cum scriu francezii sau englezii), atunci, pe lângă â, ar trebui, să folosim (uneori chiar în unul şi acelaşi cuvînt) şi ô, scriind nu fîntînă, nici fântână, ci fôntâna (de la latinescul fontana), sau ê, scriind nu vînt, nici vânt, ci vênt (de la latinescul ventus) etc. Se ştie că pe vremuri numele unui celebru cotidian era grafiat etimologizant nu cu ă, ci cu é: Adevérul (cf. lat. verum), iar publicul mai neinstruit, ignorând semnul ortografic é (confundat cu e) şi obişnuit ca noi citim aşa cum scriem, se chinuia penibil să pronunţe… Adeverul! Cam aşa se întîmplă astăzi cu sînt, sîntem, pe care lumea se chinuieşte să le pronunţe sunt, suntem, conform ortografiei în vigoare, deşi pronunţarea corecta a fost dintotdeauna cu î.
Dacă limba română ar proveni din latina clasică sau literară, şi dacă principiul scrierii noastre ar fi unul etimologic, atunci ar trebui să scriem cu û (sûnt). E însă dovedit ştiinţific că românescul sînt nu se trage din forma de indicativ sunt, ci din forma de conjunctiv sint, generalizată ca indicativ în latina populară; prin urmare, aici etimologia însăşi ne trimte spre grafia cu î. Nenorocirea este că în ultimii ani, din tendinţa naturală spre unificare şi regularizare, mulţi ajung, derutaţi de context, să grafieze sânt (ceea ce este complet greşit după toate normele)! În fine, dacă în unele cazuri (“camp” din campus, “bătrân” din veteranus etc.), scrierea cu â face mai transparentă etimologia latinească a cuvîntului (argument de bază al “reformiştilor” postdecembrişti), în alte cazuri o obscurizează, căci n-avem de ce să grafiem râpa sau râu (în loc de rîpă, rîu) cînd în latină avem chiar i: ripa, rivus (sau rius). Cum n-avem de ce să grafiem cu â bunăoară numele slave (Soljeniţîn, Elţîn etc.), în cazul cărora grafia Soljeniţân, Elţân este cel puţin stranie.
E pe cît de simptomatic pe atît de ridicol că, după 1989, cei mai înfocaţi partizani ai întoarcerii la vechea ortografie au fost tocmai comuniştii recondiţionaţi, giraţi în mod complice de o Academie dominată numeric de ingineri şi de impostori semianalfabeţi, propulsaţi în tagma “nemuritorilor” pe vremea cînd patriotismul adevărat se plătea cu ani grei de închisoare. Mulţi au crezut c-o să-şi spele în felul acesta vechile păcate, votînd o măsură care nu-i costa nimic. Zadarnic au protestat lingviştii profesionişti şi zadarnic au făcut frondă marile reviste culturale: măsura a fost adoptată şi impusă sistemului de învăţămînt, mediei şi instituţiilor oficiale, iar rezultatul ei imediat, cum şi era de aşteptat, n-a fost deloc vreo înviere a conştiinţei naţionale, ci un haos total în materie ortografică.
Deşi conştienţi de caracterul neştiinţific şi producător de haos al ortografiei oficiale de azi, nu impunem colaboratorilor noştri o anume ortografie, ci publicăm textele conform sistemului ortografic adoptat de autorii respectivi, cu condiţia ca el să fie folosit neoscilant în unul şi acelaşi text. Sperăm însă că pînă la urmă probitatea stiinţifică şi realismul vor triumfa asupra criteriilor extralingvistice, iar ortografia se va adapta şi oficial stadiului actual al limbii române.
