Negoţul cu Biblia (III)

Evanghelia după Iuda

Cristian Curte

Trădătorul, vicleanul, avarul – toate acestea pot fi atribuite lui Iuda Iscarioteanul şi nici o virtute sau apreciere pozitivă. Asupra lui stă aşezat un blestem pe care cultura creştină l-a moştenit din relatările evanghelice - Iuda este cel care a permis umanităţii comiterea celei mai monstruoase fapte – deicidul. Motivele pentru care el l-a vândut pe Hristos sunt nuanţate de fiecare evanghelist în parte. Potrivit lui Matei, el se tocmeşte cu arhiereii ca un negustor: „Ce voiţi să-mi daţi şi eu Îl voi da în mâinile voastre? Iar ei i-au dat treizeci de arginţi” (Matei 26,15). La Marcu, motivul trădării nu apare conturat. Iuda Iscarioteanul „s-a dus la arhierei ca să li-L dea pe Iisus” (Marcu 14,10). Luca este primul care aduce o precizare de natură spirituală.

Fapta lui Iuda se produce pe fundalul unei demonizări. Patima, şi nu vreun alt motiv, este cea care îl va împinge către vinderea Învăţătorului său, pentru că în el „a intrat Satana” (Luca 22,3). Viziunea din evanghelia lui Luca este reluată în cea a lui Ioan, în care, cu mult înainte de moarte şi răstignire, Iisus le spune apostolilor: „Oare nu v-am ales Eu pe voi, cei doisprezece? Şi unul dintre voi este diavol! Iar El zicea de Iuda al lui Simon Iscarioteanul, căci acesta unul din cei doisprezece fiind, avea să-L vândă” (Ioan 6,70-71). Tot Ioan afirmă că Iscarioteanul fura din punga comună a grupului, faptă scoasă în evidenţă de evanghelist cu prilejul relatării mirungerii Mântuitorului de către Maria (cf. Ioan 12,3-7). Avariţia lui Iuda va fi dezvoltată ulterior şi de către Părinţii bisericii, ea devenind un leit-motiv al trădării. Iscarioteanul l-a vândut pe Iisus cu un preţ de nimic – treizeci de arginţi – faptă care i-a pecetluit sfârşitul. Moartea lui Iuda este comsemnată doar de Matei şi în Faptele Apostolilor, Luca, Marcu şi Ioan nepomenind nimic de ea. Matei consemnează căinţa şi deznădejdea lui Iuda, care înapoiază arginţii aruncându-i în templu apoi „ducându-se s-a spânzurat” (Matei 27,5).

Arhiereii cumpără cu cei trezeci de arginţi Ţarina Olarului pentru îngroparea străinilor. Banii aceştia fiind „preţ de sânge”, locul respectiv rămâne în memoria colectivă cu supranumele de „Ţarina Sângelui”. Acelaşi nume apare în Faptele Apostolilor care oferă însă o altă versiune a morţii lui Iuda care, după trădare, „căzând cu capul înainte, a crăpat pe la mijloc şi i s-au vărsat toate măruntaiele” (Fapte 1,18). Accident? Sinucidere? E greu de spus; rămâne insă ideea unei pedepse, a unei justiţii divine, care îl pedepseşte pe Iuda. Această justiţie este de fapt şi sursa acuzaţiei care i se aduce lui Iuda.

Faptul trădării este, oricât ar părea de scandalos, pasibil de iertare. În fond, aceasta este esenţa creştinismului. Sinuciderea însă imprimă existenţei lui Iuda traseul unei damnări veşnice. El este exclus comuniunii cu Dumnezeu pentru eternitate, lucru care îl face – asemenea lui Lucifer –  prototipul blestematului. După fapta sa, nici un creştin nu-i va rosti cu plăcere numele şi nici nu-l va pune vreunui copil de-al său. Damnarea lui Iuda se extinde automat asupra întregului popor evreu. Ei sunt cei care, în loc să-L primească pe Iisus drept Mesia, L-au judecat şi răstiginit. Aşadar, împreună cu Iuda, ei sunt cei care trebuie dispreţuiţi, ignoraţi. Antisemitismul ar fi puternic zdruncinat dacă am afla o altă versiune despre fapta lui Iuda.

Ce s-ar întâmpla bunăoară dacă Iisus ar dori să fie trădat? Nu acesta era de fapt ţelul misiunii Sale? Nu trebuia să moară? Dacă Iuda este cel care s-a străduit să-I pună în aplicare planul de mântuire de care Petru se înfricoşase? Nu ar fi atunci Iuda cel mai preţios apostol? Nu ar fi poporul evreu mandatarul celui mai oribil gest care va salva, însă, paradoxal, lumea de la pieire deschizând calea către Înviere? Acestei idei îi va ieşi în întâmpinare o sectă gnostică. Abili în a interpreta în cheie inversă toate scripturile iudeo-creştine, gnosticii vor intui potenţialul uriaş al revalorificării faptei lui Iuda. Despre viziunea lor va scrie Sfântul Irineu de Lyon în Adversus Haereses:
„Şi Cain, spun alţii, ar fi fost de pe tărâmul superior al absolutei puteri, iar Esau, Korah, sodomiţii şi alţii asemenea lor sunt din acelaşi popor cu ei: de aceea creatorul lor i-a urât, deşi nici unul dintre ei nu a avut de suferit. Căci Înţelepciunea Sophia a luat din rândurile lor tot ce îi aprţinea. Iar Iuda trădătorul ştia bine aceste lucruri, zic ei; şi numai el, cunoştea adevărul, aşa ca nimeni altul, şi astfel a împlinit taina trădării. Prin el, toate lucrurile, cele pământeşti şi cele cereşti deopotrivă, au fost date nimicirii. Şi ei au făcut o lucrătură neadevărată care să spună aceasta, pe care o numesc Evanghelia după Iuda.”
Multă vreme, timp de mai bine de 1500 de ani, cuvintele ereziologului vor fi singurele mărturii despre această interpretare. Abia în anii ’70 ai secolului XX, nisipurile aride ale Egiptului vor scoate la iveală o scriere considerată pierdută, o evanghelie atribuită chiar apostolului pierzării.

Descoperirea Evangheliei lui Iuda

La fel ca la documentele de la Nag Hammadi, în cazul „Evangheliei după Iuda” descoperirea a fost făcută de câţiva ţărani egipteni. Ei au găsit din întâmplare un mormânt antic situat pe colina Jebel Quarara, în provincia Al Minya, din Egiptul de Mijloc. În grota folosită în scopuri funerare, ţăranii au găsit scheletul unui bărbat cu stare, înfăşurat într-un giulgiu. Într-un cufăr de calcar, lângă schelet, se aflau cărţile defunctului. Fără să cunoască valoarea exactă a descoperirii lor, intuiseră că e vorba de papirusuri care i-ar putea îmbogăţi. L-au contactat cu discreţie pe un negustor local care putea cumpăra toată marfa. Am Samiah nu a fost însă decât un intermediar, care la rândul său, trebuia să vândă manuscrisele descoperite unui comerciant care avea contacte internaţionale, singurul în măsură să exporte marfa în afara Egiptului. Acesta a fost Hanna Asabil, a cărui principală activitate era tranzacţionarea artefactelor şi nu a manuscriselor. El a cumpărat totuşi codexul care conţinea “Evanghelia după Iuda” fără a fi capabil să îi intuiască valoarea reală. Ca majoritatea confraţilor din Cairo, Hanna nu cunoştea suficientă istorie astfel încât să aprecieze singur vechimea artefactelor cumpărate. Pentru a le evalua apela la un expert, sau se baza pe intuiţie. Nu se ştie cum şi când şi nici de către cine a fost analizat codexul cu “Evanghelia după Iuda”. Esrte sigur însă că cel care a făcut-o a avansat o sumă nerealistă: 3 milioane de dolari. Acest preţ a blocat practic vânzarea manuscrisului. El a fost arătat unei comisii de experţi care l-a putut consulta rapid pe 15 mai 1983, la Geneva, în Elveţia. Cum suma pe care ei au reuşit s-o strângă nu depăşea 300.000 de dolari, Hanna a refuzat hotărât tranzacţia. Va mai încerca să vândă codexul o singură dată, în martie 1984, în SUA. Din nou pretenţiile sale exorbitante, care acum scăzuseră la 1 milion de dolari, au blocat tranzacţia, aşa că proprietarul a decis să depună codexul într-un seif al unei bănci din Long Island. La acea dată, papirusul devenise extrem de fragil, iar clima umedă din Hicksville, orăşelul în care se afla banca, s-a dovedit fatală pentru soarta acestuia. 

Dacă nu ar fi intervenit Frieda Tchacos Nussberger, probabil că manuscrisul s-ar fi distrus iremediabil. În anul 2000, ea l-a contactat pe Hanna spunându-i de la bun început că nu va obţine milionul de dolari la care visa. Pentru că era ea însăşi o influentă comerciantă de antichităţi, Frieda se gândea să revândă preţiosul papirus. A reuşit să-l cumpere de la Hanna Asabil, dar vânzarea sa ulterioară a fost mai mult decât dramatică. 

În septembrie 2001, ea a încercat o tranzacţie cu Universitatea Yale, eşuată din pricina problemelor legale pe care le ridica documentul apărut pe piaţa neagră a antichităţilor. Dorind să-şi recupereze banii şi să obţină profit, Frieda Tchacos Nussberger a contactat un comerciant din Ohio, Bruce Ferrini, care i-a semnat suspect de uşor două cecuri care urmau să fie încasate de Frieda abia după ce acesta revindea manuscrisul. Suma de 2,4 milioane de dolari a convins-o repede pe comercianta elveţiană şi codexul a rămas la Ferrini. Acesta i-a adus ultima şi cea mai severă deteriorare: l-a închis într-un congelator pentru a-i separa paginile. Codexul, în întregimea lui, nu a fost o afacere, Ferrini nereuşind să îi găsească un cumpărător, astfel încât nu a avut de unde să-i plătească Friedei cele 2,4 milioane de dolari. Pentru a scurta iţele încurcate ale acestei afaceri, trebuie să precizăm faptul că, în final, Frieda Tchacos Nussberger a recuperat în cele din urmă manuscrisul, pe care l-a încredinţat Fundaţiei Maecenas pentru Artă Antică. Fundaţia a beneficiat şi de sprijinul Waitt Institute for Historical Discovery şi a National Geographic Society, care au sprijinit costisitoarea operaţiune de recondiţionare a manuscrisului, au popularizat textul şi au facut din “Evanghelia după Iuda”  un fenomen mediatic.

Traseul sinuos al codexului a culminat cu o comunicare ştiinţifică la Paris, pe 1 iulie 2004, când, în faţa a 150 de cercetători, membri ai Asociaţiei Internaţionale pentru Studii Copte, Rodolphe Kasser, specialistul care conducea echipa de restauratori şi traducători a anunţat public existenţa codexului.
Numit de atunci înainte Codex Tchacos, după numele celei care contribuise decisiv la recuperarea sa, acesta conţine patru scrieri, printre care şi “Evanghelia după Iuda”:
- Paginile 1-9 reprezintă o versiune a „Epistolei lui Petru către Filip”, cunoscută şi din codexul VIII de la Nag Hammadi;
- Paginile 10-32, o versiune a „Primei Apocalipse a lui Iacov”, din Codexul V de la Nag Hammadi;
- Paginile 35-58, “Evanghelia după Iuda”;
- Paginile 59-66, cu un text intitulat provizoriu „Cartea lui Allogenes”, necunoscut anterior.

Textul întregului codex este scris în dialectul sahidic al limbii copte, anumite particularităţi lingvistice indicând faptul că originalul fusese scris  în limba greacă şi apoi tradus în coptă. Datarea cu carbon radioactiv a stabilit că manuscrisul a fost creat cândva între anii 240 şi 320 e.n., cu o probabilitate de 15% ca el să fi fost scris înainte de 240 şi 15 % după 320.

Ce e de reţinut din toată această poveste cu iz de roman poliţist? Că de-a lungul succesivelor vânzări şi cumpărări (codexul e parcă urmărit de blestemul lui Iuda, prototipul vânzătorului) au fost vehiculate sume cu multe zerouri în coadă. Nu se ştie cât a oferit Fundaţia Maecenas Friedei Tchacos Nussberger pentru a-i fi „încredinţat” manuscrisul, dar înstărita comerciantă nu a declarat că l-ar fi donat. Acestei sume se adaugă costisitoarea operaţiune de restaurare a codexului aflat într-o stare avansată de degradare, National Geographic şi Waitt Institute for Historical Discovery alocând pentru aceasta suma de 2 milioane de dolari. Toţi aceşti bani presează asupra interpretării „Evangheliei după Iuda” pentru că o „împing” să devină atractivă pentru publicul larg. Dacă ea oferă amănunte asupra lucrurilor pe care Hristos i-a învăţat direct pe apostoli, un miliard de creştini vor fi interesaţi. Dacă ea nu reprezintă decât o elaborată scriere a unei secte gnostice care îl foloseşte pe Iuda pentru a-şi prezenta doctrina, Evanghelia ajunge un caz academic şi interesul ei nu depăşeşte sfera unui număr de câteva mii de specialişti. Cine poate spune însă adevărul despre realitatea sentinţelor lui Iisus cuprinse în codex? Cine e cu adevărat liber, adică independent, în măsură să ofere o hermeneutică la un nivel academic, detaşată de supoziţii partizane şi comandamente de ordin financiar?

Un singur codex şi mai multe erminii

Înainte ca întregul codex să fie publicat pe 3 februarie 2006, James M. Robinson, Profesor Emerit la Clarmount Graduate School, cunoscut mai ales datorită faptului că a condus editarea manuscriselor de la Nag Hammadi, avea să declare pentru Associated Press că: „Textul nu oferă nicio informaţie în plus despre cel care L-a trădat pe Iisus. Deşi este vechi, nu este suficient de vechi. Sunt o mulţime de evanghelii din cel de-al doilea, al treilea sau al patrulea secol atribuite diferitor apostoli. Dar nu putem presupune că ele ne vor putea da într-adevăr vreo informaţie din primul secol. Textul este valoros pentru cercetătorii celui de-al doilea secol, dar nu poate să reveleze secrete biblice” .
De cu totul altă părere a fost Elaine Pagels, care este Harrington Spear Paine Professor of Religion la Princeton University, binecunoscută drept autoare a bestseller-ului „Evangheliile gnostice” (v. Citarea acestei lucrări de către Dan Brown în „Codul lui Da Vinci”). Într-un interviu pe care l-a acordat lui Steve Palmson în 2 aprilie a.c., ea afirma că “Evanghelia după Iuda” „Este o surpriză din multe puncte de vedere(...). Contrazice tot ce ştim despre creştinism..

Dar sunt foarte multe lucruri pe care nu le ştim despre creştinism. Sunt mai multe feluri de a înţelege moartea lui Iisus, care au fost îngropate şi reprimate. Acest autor sugerează că Dumnezeu nu cere sacrificii pentru iertarea păcatelor, iar mesajul lui Iisus e ca noi venim din Dumnezeu şi ne întoarcem la Dumnezeu, că toţi trăim în Dumnezeu. Nu este vorba de sacrificii sângeroase pentru ieratrea păcatelor. El sugerează că moartea lui Iisus demonstrează faptul că esenţial şi spiritual, noi nu suntem trupurile noastre. Chiar dacă trupurile noastre mor, noi trăim în Dumnezeu.”
Într-un interviu acordat lui John Brockman, Pagels va mai preciza: „Deşi Evanghelia după Iuda este un autentic document al creştinismului timpuriu, el a fost condamnat ca o blasfemie. Noi nu ştim ceea ce Iisus a învăţat de fapt,  pentru că evangheliile Noului Testament ne spun că Iisus a predat anumite învăţături secrete, dar nu ni se spune care erau acelea.

Dar avem multe texte care ne dezvăluie aceste învăţături secrete, ca Evanghelia după Toma, Evanghelia Mariei Magdalena sau Evanghelia lui Filip (cu toate, evanghelii gnostice n.n.). şi probabil că Iisus, ca alţi rabini ai primului secol, învăţau ceva în public, cu mii de oameni care-l ascultau, şi altceva în particular. Noi nu credem că Evanghelia după Iuda aparţine canonului, dar nu credem nici că trebuie aruncată la gunoi. Ea aparţine istoriei creştinismului, o istorie care acum, în lumina descoperirilor recente, va trebui rescrisă complet.”
Dar ce anume învaţă Hristos în “Evanghelia după Iuda”? Dincolo de câteva episoade în care apar şi ceilalţi apostoli pentru a fi criticaţi că se închină şi celebrează euharistia pentru dumnezeul acestei lumi, întreaga scriere este o descoperire secretă adresată lui Iuda. Este învăţat despre neamurile acestei lumi dintre care doar unul este cel bun, al urmaşilor lui Set, despre greşeala Sophiei şi despre cel Autogenerat, despre Adamas, părintele setienilor, şi despre Nebro (Apostatul), Yaldabaoth (Copilul haosului) şi Saklas (Neghiobul) care sunt demiurgii acestei lumi.
Cu alte cuvinte, o elaborată cosmologie gnostică, încadrată de specialişti ca aparţinând sectei gnosticilor setieni. Toată scrierea culminează cu o sentinţă scurtă a lui Iisus care îi spune lui Iuda: „Dar tu îi vei întrece pe toţi. Căci tu vei jertfi omul care mă înveşmântează.”  Înainte de vânzare, Iisus îl îmbărbătează:

„Deja fruntea ta s-a înălţat,
Urgia ta a fost aprinsă,
Steaua ta a strălucit viu,
Iar inima ta a devenit puternică.”

Evanghelia se încheie brusc cu vinderea lui Hristos: „Iuda le-a răspuns (arhiereilor n.n.) aşa cum au vrut ei. Şi a primit nişte bani şi l-a dat în mâinile lor”.
Chintesenţa întregii demonstraţii a textului stă în obişnuita interpretare gnostică a lumii materiale. Întreaga creaţie fizică e un accident nefericit, iar cel care i-a dat naştere este un demiurg rău. Acest demiurg, al Vechiului Testament, este cinstit de ceilalţi apostoli, de care Hristos râde în câteva locuri. E nevoie de intervenţia lui Iuda pentru ca Iisus să fie eliberat din temniţa trupului pentru a se reîntoarce la demiurgul cel bun, pe tărâmul divin al lui Barbelo, de unde Iuda afirmă că a venit.
Nu există înviere pentru că trupul şi lumea sunt evaluate negativ, cheie în care întreaga învăţătură a celorlalţi creştini e o farsă grosolană.

Ar fi putut propovădui Hristos astfel de lucruri „în secret”? E într-adevăr academică viziunea doamnei Pagels? Dacă e aşa, înseamnă că Iisus a fost El Însuşi membru al unei grupări gnostice iudaice, care a dispreţuit cultul vechi-testamentar şi care a răspândit o cosmologie cu totul diferită de cea profesată în tradiţia evreiască ortodoxă. În acest caz, mare parte din evangheliile canonice nu sunt decât mărturia acelei părţi a creştinilor care a reuşit să iasă învingătoare din războiul doctrinar al primului secol. O mărturie falsă, care inventează o înviere a unui Hristos care nici măcar nu şi-a dorit-o. O iluzie a celorlalţi unsprezece apostoli în care creştinismul se complace de 2000 de ani. Elaine Pagels nu merge până la a formula astfel de concluzii. Ea afirmă însă că ceea ce evangheliile gnostice relatează reprezintă probabil învăţătura secretă a lui Hristos, o versiune care se constituie într-o alternativă  la creştinismul ortodox de astăzi (în cadrul acestui articol termenul de ortodox a fost asociat creştinătăţii cu sensul de doctrină universal acceptată şi nu în sensul obişnuit nouă, românilor, de biserică ortodoxă n.n.). Elaine Pagels nu vrea să menţioneze însă un fapt, acela că „alternativa” gnostică este fundamental diferită de cea ortodoxă, iar viziunile nu pot coabita. Aşadar nu putem vorbi de complementaritate.

Lucru intuit atât de biserica creştină primară, care i-a atacat virulent pe gnostici denunţându-i ca eretici, cât şi de gnosticii înşişi, care au considerat doctrinele ortodoxe apanajul ignoranţilor care-l urmează pe demiurgul cel rău. De altfel, aceasta este şi doctrina pe care o propagă Evanghelia lui Iuda. Comentând o viziune a apostolilor, în care nişte preoţi aduceau jertfe pe copiii şi nevestele lor şi practicau homosexualitatea, Iisus le spune: „Cei pe care i-aţi văzut primind jertfele la altar – aceia sunteţi voi. Acela e dumnezeul pe care-l slujiţi şi voi sunteţi cei doisprezece bărbaţi pe care i-aţi văzut. Vitele aduse sunt jertfele pe care le-aţi văzut, ele sunt cei mulţi pe care îi duceţi pe căi greşite înaintea acestui altar.”  Pentru gnosticii setieni, celebrarea euharistiei era o blasfemie la adresa unui Dumnezeu care era dincolo de materie şi pentru care materia era o închisoare din care Însuşi Iisus trebuia eliberat.
E greu de înţeles ceea ce Elaine Pagels afirmă, cum adică poate rescrie creştinismul o astfel de mărturie? Probabil că desfiinţând viziunea ortodoxă şi îmbrăţişând ideea unui Hristos al gnozei. Ar fi interesant însă cum ar fi putut propovădui un asemenea Hristos învăţături ortodoxe în public şi doctrine gnostice în secret? Simpla supoziţie a coabitării unor sisteme religioase contradictorii ar fi de ajuns pentru a pune afirmaţiile publice ale doamnei Pagels sub semnul întrebării.

Lansarea „Evangheliei după Iuda” a adus în prim plan şi alte interpretări. Unele complementare celei enunţate anterior de profesoara de la Princeton University. Volumul în care National Geographic a publicat traducerea se bucură de comentariile a patru specialişti: Rodolphe Kasser, coptolog, profesor emerit la Facultatea de Arte a Universităţii din Geneva, Marvin Meyer, Profesor Griset de Studii Creştine şi Biblice la Universitatea Chapman, Gregor Wurst, Profesor de Patristică şi Istorie Ecleziastică la Universitatea din Augsburg, Germania şi Bart Ehrman, profesor James A. Gray al Departamentului de Studii Religioase de la Universitatea din Carolina de Nord. Dintre ei, Bart Ehrman a mai fost citat în cuprinsul acestui articol atunci când am analizat „Codul lui Da Vinci”. Este meritul său că , prin lucrarea „Adevăr şi ficţiune în Codul lui Da Vinci” a demontat pas cu pas informaţiile false strecurate în această operă de ficţiune pe post de afirmaţii „ştiinţifice”.

Iată ce afirmă el în voluminosul comentariu care însoţeşte “Evanghelia după Iuda”: „Avem de-a face în acest caz cu un text care zdruncină din temelii teologia creştină tradiţională şi schimbă tot ce ştiam despre natura adevăratului creştinism. În această scriere, adevărul nu este propovăduit de ceilalţi ucenici ai lui Iisus şi de succesorii lor protoortodocşi; dimpotrivă, ei sunt orbi în faţa adevărului care i-a fost dezvăluit, în cadrul unor revelaţii secrete, doar celui pe care îl dispreţuiesc cu toţii: Iuda Iscarioteanul, trădătorul.”  
Iisus este aşadar într-un conflict cu ucenicii Săi care au construit viitoarea doctrină ortodoxă. Bart Ehrman face această afirmaţie după ce încadrează în context mişcarea gnostică generatoare a „Evangheliei după Iuda”, încadrare care nu încearcă să-l confişte pe Hristos şi nici să-i atribuie valenţele unui eon întrupat. Într-o astfel de iconomie a studiului este greu de explicat cum va zdruncina teologia creştină acest text gnostic...

Şi mai greu de conciliat este comentariul lui Bart Ehrman cu cel al lui Marvin Meyer care încheie volumul. În capitolul final al studiului, autorul conchide: „documentul redă actul de trădare a lui Iisus; totuşi, principalele dezvăluiri pe care le face Iisus cu privire la cosmologie şi la secretele Universului (Evanghelia după Iuda 47-53) cuprind foarte puţine elemente care ar putea fi considerate specific creştine. Această expunere cosmologică se bazează pe o serie de concepte iudaice novatoare şi pe interpretări ale Scripturilor iudaice, fiind influenţată de ideile platonice (...). În Evanghelia după Iuda, filosofia iudaică setiană este transformată în filosofie creştină setiană. O astfel de metamorfoză e evidentă în întreaga literatură de tip gnostic. În mod similar, Euguostos cel Binecuvântat este un text iudaic gnostic, cu o structură epistolară, revizuit şi dezvoltat pentru a reda învăţăturile lui Iisus în dialog cu ucenicii săi, devenind astfel Înţelepciunea lui Iisus Hristos” . O astfel de viziune e limpede că nu ar putea răsturna creştinismul şi nici nu ar putea să-l rescrie, aşa cum o fac interpretările lui Bart Ehrman, dar mai cu seamă cele ale doamnei Elaine Pagels.

Totuşi, pentru un cititor aflat în afara taberei academice, care cumpără “Evanghelia după Iuda” este dificil să stabilească cine se păstrează în limitele unei rigori ştiinţifice şi cine iese în afara lor printr-un subiectivism nepermis. Cert este că astfel de interpretări fac sarea şi piperul fenomenului mediatic construit în jurul Evangheliei după Iuda. Fascinaţia ei constă tocmai în scandalul pe care îl creează propunând o altă versiune asupra apostolului trădării. Oamenii nu o cumpără pentru că ea reprezintă mărturia unui gnosticism iudaic îmbrăcat într-o mantie creştină. Oamenii nu o citesc pentru că ea le-ar vorbi despre diversitatea credinţelor din secolul al II-ea al erei creştine. Oamenii sunt interesaţi de acest text doar dacă li se sugerează că el descoperă ceva din spusele pe care Iisus le-a rostit realmente! Doar dacă există supoziţia că biserica oficială, cu ierarhia ei pro-ortodoxă, a ascuns, a eludat sau a strâmbat adevărul obiectiv despre moartea şi învierea lui Mesia!

Dintr-o astfel de perspectivă, comentariile unor savanţi ca Elaine Pagels sau Bart Ehrman nu fac decât să întreţină combustia unui fenomen care se naşte în cercurile academice, dar care, ajuns „în stradă”, ia forma unui folclor din care se nutresc convingerile religioase sincretiste sau credinţa difuză că biserica (şi aici sunt vizate în special confesiunile apostolice) ascunde adevărul despre Hristos. În „cheie gnostică”, ea nu face altceva decât să păstreze pentru uzul privat învăţăturile ezoterice care, deîndată ce ar fi publicate, i-ar submina autoritatea.   
Nu e aici locul să ne întrebăm cum apar astfel de comentarii şi cum sunt întreţinute în lumea academică. Ceea ce este însă clar e faptul că, odată ieşite „pe piaţă”, ideile savante pot angrena fonduri publicitare deloc neglijabile, faţă de care societăţi ca National Geographic e greu de crezut că pot rămâne indiferente.

Ce rămâne însă după ele? Ceea ce în ortodoxie e îndeobşte cunoscută drept „sminteală”. Adică o răzleaţă cugetare în afara unor hotare nu numai ale ortodoxiei, ci şi ale bunei orânduieli academice, o scrântită aşezare a problemelor. Şi este mai dificil să reaşezi decât să sminteşti. Cu atât mai mult cu cât textul gnostic al setienilor genrează clone. Una dintre ele este “Evanghelia după Iuda” de ... Benjamin Iscarioteanul. Ficţiune în care Iuda nu-L trădează pe Iisus, acesta fiind înşelat la rândul său de Sinedriu, volumul este scris de Jeffrey Archer, cunoscutul autor britanic de thrillere care s-au vândut până acum în întreaga lume în 128 de milioane de exemplare. El este scris din perspectiva fiului lui Iuda, Benjamin, care poartă o discuţie cu tatăl său într-o comunitate eseniană în care acesta s-a retras. Iuda nu-L vinde pe Iisus, Iuda nu se sinucide, scrierea este concepută şi arată exact ca o evanghelie. Toată lumea este mulţumită, poate şi creştinii fervenţi care îi văd astfel înşelaţi pe cei care se pot păcăli crezând că au citit “Evanghelia după Iuda” tradusă din Codexul Tchacos.

Cum ficţiunea are şi contribuţia preotului profesor Francis Moloney, membru în Comisia Teologică la Sfântul Scaun timp de 18 ani, există şansa ca o parte a publicului catolic să o considere varianta „ortodoxă” a „Evangheliei după Iuda” din Codexul Tchacos sau măcar un nou text descoperit de curând. Pe 20 martie ea a fost lansată şi la Institutul Pontifical, Vaticanul fiind nevoit, prin vocea preotului Stephan Pesano, Rectorul Institutului, să recunoască faptul că a făcut acest lucru din respect pentru Părintele Moloney, ceea ce „nu implică o susţinere a cărţii nici din partea Institutului Biblic, nici a Vaticanului, nici a Papei. Mă tem numai de faptul că lumea va crede că tot ceea ce este scris în această carte este istorie, dar nu e istorie, e un roman!”  care probabil se va vinde la fel de bine ca şi “Evanghelia după Iuda” şi „Evanghelia pierdută” patronate de National Geographic şi oferite în limba română de Egmont România. Din ambele volume s-au vândut în primele trei luni de la apariţia în România, în noiembrie 2006, câte 3000 de exemplare. Poate că ficţiunea lui Jeffrey Archer le va depăşi, cele zece titluri ale sale publicate până acum la noi fiind cumpărate de 200.000 de români.

Peste câţiva ani ar fi interesant să facem un sondaj printre români sau printre americani (sic!) pentru a-i întreba care sunt opere de ficţiune şi care nu. Nu m-ar surprinde să aflu că, în opinia publicului, ambele sunt opere descoperite de curând de savanţi, iar conţinutul, supervizat de aceştia, e dincolo de orice îndoială adevărat, iar Evangheliile canonice sunt opere de ficţiune create la comanda bisericii şi a împăratului Constantin undeva pe la anul 300. Dar nu cumva asta spunea într-un fel şi „Codul lui Da Vinci”?...  (va urma)

(12)  www.catholica.ro/stiri/shaw.asp?id=13468