Identitate naţională versus identitate tehnologică sau Istoria, la zid

Paul Nistor

Criza a lovit năpraznic atât economia ţării, cât şi minţile guvernanţilor noştri. Fiind nişte politicieni extrem de responsabili, PDL-iştii şi PSD-iştii au gândit o sumedenie de strategii serioase care să stopeze declinul şi să revigoreze rapid spaţiul economic românesc. Totuşi, nu atât alcătuirea chibzuită a bugetului, noul şi ambiţiosul program de investiţii, înprumutul extern sau inginerii geniale de relaxare fiscală pot dinamiza o economie muribundă cât o găselniţă ieşită proaspăt din laboratoarele Ministerului Educaţiei. Astfel, în scurt timp, se intenţionează crearea unui homo tehnologicus.  Un om nou, a cărui identitate naţională va fi înlocuită, progresist, fireşte, cu o identitate tehnologică.

Cum orice ministru îşi începe mandatul mânat de idealuri nobile şi măreţe, chiar şi Ecaterina Andronescu s-a gândit să arate că nu va trece neobservată în această perioadă în care am fost „fericiţi” cu revenirea PSD-ului la putere. În mod obligatoriu, mandatul ei  ar trebui să echivaleze cu schimbarea, noutatea, modernizarea, ba chiar cu o revoluţie în eficienţa muncii de ministru. Şi cum aceste idei pot prinde contur doar în forme concrete, în cabinetul unu de la Ministerul Educaţiei a fost emanată o soluţie mirobolantă de rezolvare a problemelor învăţământului: tăierea orelor de curs. Elevii, încărcaţi cu suprasarcină intelectuală, ar urma să se elibereze de „balastul” sumbru care îi înpiedica la o evoluţie normală: educaţia fizică (ce aducea sănătatea fizică şi mentală) şi Istoria (care aducea sănătatea sufletească). Scăpaţi de aceste două „rele” cumplite, copii noştri, în sfârşit, se pot transforma în sclavi fericiţi: apatici, lipsiţi de tonus de viaţă şi de conştiinţă identitară.

Trecând la tonul serios, recunoaştem faptul că elevii români sunt striviţi de o avalanşă de ore (şase-şapte zilnic), în timp ce copiii din Occident merg doar patru-cinci ore pe zi la şcoală. Apoi, liceenii români au până la 15 discipline, iar cei europeni între şase şi nouă. La cei din Vest e încurajată formarea de competenţe specifice unui anumit domeniu şi se preferă specializarea, pe când la noi predomină, încă, duhul enciclopedismului. Reducerea de ore care va fi decisă acum, de la 33-37 săptămânal la 30, probabil va fi urmată de o alta, într-un viitor apropiat, către 25, pentru a fi în ton cu Europa. Aceste schimbări sunt, probabil, de dorit, dar contează şi cum se fac, deoarece ar putea avea efecte negative. Dintre efectele benefice m-aş gândi la reducerea oboselii acumulate cotidian şi la avantajul de a avea un timp pentru lectură. Şi spun asta îngrijorat fiind de  rezultatele unui studiu realizat la începutul lui 2008 care plasa România pe locul 36 din 45 de ţări şi regiuni europene, în funcţie de timpul alocat pentru citit.

În rest, este evident că nu se mai poate preda, de-a valma, matematică, chimie, geografie, muzică, biologie,etc, din clasa I până într-a XII-a. Apoi, e necesară o specializare, din moment ce observăm cum, de la un deceniu la altul, rămânem fără specialişti pe anumite domenii sau suntem incapabili să creăm suficiente condiţii pentru performanţă în mai multe domenii. Cu toate acestea, trebuie cumpănit bine ce trebuie tăiat şi ce trebuie adăugat. Nu putem renunţa la orele de limbă română şi de geografie doar pentru că am constatat descreşterea numărului de instalatori şi de zugravi. În mod clar, materiile trebuie îmbinate în grupuri mari, în funcţie de competenţele care se doresc a fi create. Dar, la aceste trunchiuri cu specific trebuie adăugate acele discipline care au influenţă directă asupra sănătăţii fizice şi spirituale a unui om. Revenind la ideile unei vechi dezbateri, spunem şi noi că e dezirabilă pregătirea unui om pentru viaţă şi realitate şi nu pentru o disciplină în sine. Este aberant să construim „maşini” bipede eficiente, ignorând dimensiunile umană şi naţională. Este grotesc să-i cerem unui copil să devină un matematician vizionar sau un electronist ingenios cu preţul înstrăinării de limba română  sau de valorile româneşti. În final, ne dorim să modelăm oameni cu abilităţi speciale dar şi cu conştiinţă şi nu doar Frankensteini rupţi de realitatea în care trăiesc.

În lumina celor afirmate mai sus, echivalăm tentativa de a reduce orele de Istorie de la liceele tehnologice (deocamdată?!) cu un experiment inconştient pe cobai umani. E drept, nici până acum firava oră de Istorie care exista săptămânal nu producea efecte extraordinare şi nu insufla vreun patriotism civic deosebit în rândurile celor ce erau meniţi „tehnologizării”. Dar, de bine de rău, îi menţinea în contact cu o părticică din nucleul identitar românesc şi, tocmai la vârsta proaspetei maturizări, când se coace curiozitatea adolescenţilor pentru politica naţională, ora aceea le aducea înainte un profesor care le putea explica fenomenele mai importante, trecute dar cu efecte prezente, care definesc universul autohton. Nefericita soluţie găsită pentru presupusa descongestionare a orarului este cu atât mai tentantă cu cât nici măcar acele specializări tehnice nu sunt încurajate şi sprijinite cu seriozitate de statul român. A da vina pe Istorie pentru slabele performanţe ale domeniilor din zona tehnologicului e o găselniţă guvernamentală. În fond, omul nu trăieşte unilateral, ori cu spirit ori cu economie, ci are nevoie de o îmbinare armonioasă între cele două.

Încercând să sondăm interesul altor generaţii pentru disciplina aflată în dispută, putem afirma că elita politică a secolului XIX aprecia mult mai mult Istoria în comparaţie cu pseudo-elita secolului XXI. Atunci, această ştiinţă şi, totodată, materie de studiu în şcoli, era văzută ca o regină neîncoronată a educaţiei şi exista convingerea potrivit căreia din trecut veneau suficiente învăţăminte pentru prezent. Cu aproape două secole în urmă, se conştientiza că un om care nu cunoştea Istoria naţională era doar un personaj suspendat în vid, fără contur cultural şi spiritual, fără personalitate identitară. Poate că azi nu mai avem pretenţia de a face din Istorie „cea dintâi carte a unei naţii. Într-însa ea îşi vede trecutul, prezentul şi viitorul” (Nicolae Bălcescu) sau de a o considera „adevărata povestire şi înfăţişare a întâmplărilor neamului nostru, icoana vieţii trecute”( Mihail Kogălniceanu). Recunoaştem în aceste afirmaţii entuziasmul primordial din epoca romantismului şi a forjării naţiunii şi realizăm că, în altă etapă, românii au nevoie de o Istorie mai modernă, mai puţin sentimentală, mai mult explicativă şi analitică. Totuşi, reactualizăm ideea importanţei studiului Istoriei, mai ales în momentul în care „topirea” naţiunilor într-o Europă unită ne poate găsi descoperiţi, fără a avea în interor un nucleu cultural bine definit al valorilor specific româneşti.

Alături de limba română, de etnologie şi de subdiviziuni ale altor domenii, Istoria e cea care generează sentimentul identităţii naţionale şi care dă, cu bune şi rele, culoare şi viaţă sufletului românesc. Dacă Istoria e înlăturată, se prăbuşeşte un pilon a fiinţei noastre şi rămânem doar cetăţeni universali, fără un reazem spiritual evident. Mai mult, suntem de părere că identitatea românească nu poate şi nici nu trebuie să fie înlocuită cu o identitate europeană abstractă. De altfel, dispariţia identităţii proprii nu duce nicidecum, în mod automat, la umplerea imediată a vidului interior cu o identitate general-continentală. Fără istoria noastră am fi doar stafii rătăcitoare, roboţi lipsiţi de conştiinţă comunitară, atenţi doar la necesităţile de bază ale instinctului uman. Omului profund îi trebuie, totuşi, ceva mai mult decât o casă şi un cont bancar alimentat periodic. Iar în plan ideatic îi e necesară o aspiraţie mai înaltă decât şablonul lui libertate-egalitate-fraternitate.

Şi, în definitiv, la ce foloseşte cunoaşterea trecutului? La nimic, ar spune mulţi din generaţia nouă, care consideră că lumea a început cu ei şi că tot ceea ce ne vine din alte epoci, valori construite într-o altă dinamică a timpului şi a vieţii, după alte principii, nu se ridică la minunatele standarde ale fast-food-ului şi televiziunii de divertisment. La nimic, ar zice şi cei dezinteresaţi, goliţi de simţul comunităţii naţionale, care refuză un minim efort de gândire, dincolo de primitivismul egoismului personal. La aproape nimic, ar spune şi noii formatori ai mentalităţilor de lemn pseudo-europene (pentru că nici măcar Europa nu i-a obligat să acţioneze aşa), care vizualizează pentru viitoarele decenii utopii cu un român super-civilizat, dotat cu un acut simţ civic, fidel instituţiilor continentale şi îndepărtat de „barbaria” fondului autohton.

Dar, la ce foloseşte totuşi Istoria pentru noi, ceilalţi? În primul rând, la menţinerea solidarităţii sociale, la confirmarea acelui plebiscit de fiecare zi al lui Renan, la păstrarea firelor nevăzute ale unităţii între cei 20-30 de milioane (câţi om mai fi) de români. Apoi, la crearea unei identităţi naţionale specifice, cu caracteristici distincte, care dă nota de originalitate a profilului cultural-spiritual românesc, în comparaţie cu alte naţiuni europene. În plus, se mai presupune că ar trebui să învăţăm din Istorie ceea ce suntem. Să conştientizăm cu mintea limpede suferinţele, gloria sau deşertăciunile noastre, să ne ştim rădăcinile şi tot ceea ce clocoteşte în venele noastre, adus din acel trecut învolburat care ne-a plămădit. Să pricepem valorile interioare: un creştinism pentru care am mărturisit adânc în fiecare secol şi care ne apropie de Dumnezeu, o cultură mereu sincronă cu Occidentul, o umanitate caldă şi chibzuită care ne-a înfrânat de la prea multe excese. Şi multe altele se mai pot desprinde din Istorie: rostul unei bune vecinătăţi şi a înţelegerii între naţiuni, imperativele responsabilităţii pentru clasa politică, sensul ridicării contra tiraniilor de orice fel. Deşi nu e uşor, trebuie să ne asumăm trecutul. Să îl înţelegem şi să ni-l asumăm, pentru că el ne conferă acea demnitate de grup care ne permite să mergem înainte cu fruntea sus.

Pledăm, aşadar, pentru găsirea unei căi care să evite accelerarea dezrădăcinării şi generalizarea sentimentului inutilităţii între români. Pledăm pentru întronarea firescului şi pentru re-ancorarea românilor în valorile naţionale. Preferăm identitatea spirituală unei identităţi tehnologice care, deşi ar putea să ne scoată din criza economică, la fel de bine ar putea să şteargă din mintea noastră sensul destinului rom