Revoluţia Florilor. Dacă nu azi, peste 20 de ani
Scurta revoltă de la Chişinău nu este nici măcar embrionul unei revoluţii, darămite Revoluţia Florilor proclamată de cîţiva entuziaşti naivi. Evenimentele recente din capitala celui de-al doilea stat românesc, au ceva dintr-o încăierare oarbă într-o piaţă de cartier. Praf, ţipete şi cotonogeală fără noimă, încheiată brusc cu intervenţia tîrzie şi abuzivă a sectoristului. La prima vedere, doar confuzie. Nu se ştie prea bine cine în ce tabără este, de la ce s-au luat şi ce urmăresc combatanţii. Ochiul rămîne fixat pe ura năpraznică, sîngele şiroaie şi stricăciunile din jur.
Pentru observatorul ceva mai atent însă, răbufnirea tinerilor basarabeni descoperă o realitate nu doar mult mai complexă, ci şi mai tristă.
Claudiu Târziu
Întîi, revolta fraţilor basarabeni a smuls masca de paradă a comuniştilor. Astfel, lumea eventual înşelată pînă acum a putut vedea chipul monstrului în toată hidoşenia sa. La un protest de stradă, comuniştii au răspuns aşa cum i-a învăţat troica de coşmar Marx-Lenin-Stalin, cu diversiune, minciună, brutalitate, crimă şi încălcînd toate drepturile naturale ale persoanei – izvorîte din libertatea dată de Dumnezeu omului de la facerea sa. Regimul Voronin şi-a infiltrat agenţii în rîndurile manifestanţilor, pentru a trece la provocări. Au fost devastate Preşedinţia şi Parlamentul, sub supravegherea miliţienilor, şi, pentru ca să se poată arunca apoi vina asupra noastră, au fost puse pe clădirile oficiale drapelul românesc şi harta României Mari. Comuniştii aveau nevoie de imagini cu violenţa „manifestanţilor”, pentru a compromite şi reprima opoziţia, a pune România în dificultate şi a-şi legitima rămânerea la putere.
Imediat, maşina de propagandă, aşa veche şi hodorogită cum e, s-a pus în mişcare pentru a acuza România de complot şi a-i demasca pe protestatari drept „fascişti români”. Sub pretext că parează o lovitură de stat, Voronin a închis graniţele, a tăiat legăturile la internet, a blocat reţelele de telefonie, a oprit emisia posturilor de televiziune independente, l-a expulzat pe ambasadorul unui stat membru al UE, al României, a ridicat de pe stradă jurnalişti români (între care şi basarabeni) şi străini, a arestat 300 de oameni – cei mai mulţi tineri, unii, elevi sau studenţi, de pe băncile şcolilor sau din spitalele unde fuseseră vîrîţi după intervenţia „forţelor de ordine”. În beciurile poliţiei comuniste, arestaţii au fost snopiţi în bătaie pentru a se declara vinovaţi şi a „recunoaşte” implicarea României. Unii au semnat şi au scăpat cu viaţă, dar, îndată ce au fost eliberaţi, au denunţat torturile. Alţii n-au cedat, ca Valeriu Boboc, şi au murit în temniţă, sub loviturile miliţienilor.
***
În zadar susţin diverşi comentatori stîngişti de pe malurile Dîmboviţei că Vladimir Voronin şi Partidul Comuniştilor nu sînt comunişti; că între retorica comunistă, pe care o practică, şi politica de capitalism sălbatic la care se dedau nu există altă legătură decît cea făcută de ipocrizie. O asemenea teză – vehiculată mai ales de cei care susţin că ideea comunistă e bună, dar a fost rău aplicată – este contrazisă de faptele Partidului Comuniştilor (PC) şi de cele ale lui Voronin însuşi. Evident că generalul de miliţie Voronin şi tovarăşii săi s-au îmbogăţit pe măsură ce i-au înrobit pe basarabeni, dar nu aşa fac de obicei comuniştii?
“Analiştii” cu nostalgii roşii încearcă să demonstreze că Voronin şi PC nu pot fi cu adevărat comunişti – cum nu va fi fost bunăoară nici Ceauşescu, din aceeaşi pricină –, pentru că sînt de un naţionalism feroce. Sofismul se vădeşte fie şi la o răsfoire grăbită a istoriei recente. În plus, e limpede că Voronin şi ai săi nu cred o iotă din enormităţile pe care le debitează pe seama „moldovenismului”, dar au înţeles că numai jucînd cartea naţionalismului pot sluji interesele Rusiei. Altminteri cum s-ar putea justifica existenţa republicii artificiale dintre Prut şi Nistru într-o Europă în care zidul Berlinului a fost dărîmat de 20 de ani?
***
În al doilea rînd, “răzmeriţa copiilor” de la Chişinău a despuiat de orice iluzie opoziţia basarabeană. Pe cît de rapidă, vicleană şi veninoasă a fost reacţia puterii, pe atît de tardivă, nevolnică şi politicianistă s-a dovedit cea a opoziţiei. Cele trei partide din opoziţie care au acces în Parlament şi după frauda de proporţii din 5 aprilie, Partidul Liberal-Democrat, Partidul Liberal şi Alianţa Moldova Noastră, au încercat să folosească revolta tinerilor pentru a negocia... renumărarea voturilor (operaţiune inutilă, avînd în vedere sistemul de furt), nu repetarea alegerilor. Discuţiile dintre liderii opoziţiei şi cei ai puterii au fost tranşate în favoarea ultimilor, deşi aparent aceştia au făcut o concesie acceptînd renumărarea voturilor. În cele din urmă, partidele de opoziţie au anunţat că nu participă şi, deci, nu girează renumărarea voturilor, căci aceasta nu este concludentă în privinţa fraudării alegerilor.
În vîltoarea evenimentelor, s-au lămurit şi ultimii susţinători oneşti dar creduli ai lui Iurie Roşca, liderul Partidului Popular Creştin Democrat – care se pretindea singurul partid anticomunist, pro-românesc şi pro-european autentic din Basarabia. Roşca i-a pus la zid, într-o conferinţă de presă, pe ceilalţi lideri din opoziţie, considerînd că alegerile au fost corecte, iar măsurile luate de regimul Voronin după mişcările de stradă în 7 aprilie, juste. Singurul punct în care discursul său a fost diferit faţă de cel al lui Voronin se referă la implicarea unui stat străin: Roşca spune că e mîna Rusiei, care ar vrea să-l înlăture pe şeful comuniştilor de la Chişinău! De ce l-ar mazili Rusia pe un fidel, după ce l-a ajutat să se menţină opt ani la putere, Roşca nu mai explică. În tot cazul, s-a văzut acum că alianţa la guvernare a PPCD cu PC, din ultimii patru ani, nu a fost forţată de împrejurări şi doar pentru moment, ci are resorturi mai puternice, manevrate chiar de la Kremlin. În urma alegerilor din 5 aprilie, PPCD n-a mai trecut pragul electoral. Poate că, în disperarea de a-şi asigura majoritatea, comuniştii au uitat de aliaţii lor, sau poate că iubesc şi ei trădarea, nu însă pe trădători.
Dacă pe scena politică e dihonie, nici în societatea civilă basarbeană nu e mai multă armonie. E şi ea dezbinată, mîncată de intrigi, mînată de interese contrare şi, la urma urmei, la fel de neputincioasă. Ceea ce n-a împiedicat-o să-şi declare neîncrederea în opoziţia politică şi să alcătuiască mai multe fantomatice „fronturi de rezistenţă”, care însă n-au reuşit să transforme revolta în revoluţie. Cel puţin nu deocamdată.
***
Occidentul s-a dovedit încă o dată orb faţă de un regim ilegitim şi criminal. Fie din interes (în legătură cu Rusia), fie din incompetenţă, fie din nepăsare. Sau poate că dintr-o combinaţie din toate acestea. Raportul Comisiei OSCE, care a supravegheat alegerile din Basarabia, susţinea că votul a fost dat în deplină legalitate. Nu a contat că şi-au „exprimat” opţiunea de vot sute de mii de morţi, nici că au fost înlocuite urne întregi, nici că românilor din Transnistria li s-a interzis să voteze, că basarabenii care studiază sau fac afaceri în România au fost opriţi la graniţă înaintea alegerilor, că mass-media de stat s-au pretat la o deşănţată propagandă pro-comunistă etc. etc. Destul de tîrziu şi-a făcut auzită vocea baroneasa Emma Nicholson, membră a echipei de observatori a OSCE, care a dezvăluit o parte dintre manevrele prin care a fost falsificat votul basarabenilor.
În prima fază a evenimentelor de la Chişinău, UE, prin şeful diplomaţiei sale, Javier Solana, a condamnat manifestările violente din capitala Moldovei şi a cerut o soluţionare paşnică a conflictului. Dar atît UE, cît şi SUA au recunoscut drept valide alegerile din 5 aprilie.
Occidentul, înspre care de atîtea ori ni s-au îndreptat speranţele şi care tot de atîtea ori ni le-a trădat, a tăcut în faţa încălcării flagrante a drepturilor omului, pe care altminteri repede se mai repede să le apere în Irak, Afganistan sau aiurea.
***
România a tratat incidentele, în care erau victime cetăţeni ai săi şi etnici români fără cetăţenie română, destul de timorată. Cu grija de a nu supăra nici Rusia, nici UE, liderii politici de la Bucureşti au rămas mai întîi fără replică, apoi au uzat excesiv de diplomaţie. Solidaritatea palidă din stradă – în seara de 7 aprilie, cîteva mii de români au protestat în centrele mai multor mari oraşe – s-a tradus în plan politic în gesturi reţinute şi un discurs extrem de precaut.
Nu dau lecţii de cum ar fi trebuit acţionat, dar mă gîndesc că altă atitudine ar fi avut Ungaria, Serbia sau Polonia, nu mai vorbesc de SUA, Germania sau Israel, dacă li s-ar fi întîmplat ce ni s-a întîmplat nouă.
Ceva, ceva a mai reparat preşedintele Traian Băsescu, prin declaraţia sa din faţa Parlamentului, abia pe 13 aprilie. El a afirmat, în numele statului român, că nu va permite ca Prutul să se transforme într-o nouă cortină de fier, că România va sprijini necondiţionat în continuare integrarea Republicii Moldova în UE, că va cere judecarea de către instanţele penale internaţionale a celor care au comandat şi executat represaliile de la Chişinău şi că legea cetăţeniei române va fi modificată astfel încît să fie mai uşor obţinută de toţi basarabenii (în ultimii opt ani, doar 4000 de persoane din R. Moldova au primit cetăţenia română).
Ştim bine însă cît de lung e drumul de la declaraţii la fapte. Am irosit deja 20 de ani în care România putea să dea cetăţenie tuturor basarabenilor care au solicitat-o (dacă nu mă înşel, peste un milion de oameni), să ajute societatea civilă din R. Moldova să devină o forţă de luat în seamă, să predea convingător lecţia anticomunistă românilor de peste Prut (pe care nu ne-am însuşit-o însă nici noi) şi, în fine, să înfăptuiască unitatea de facto cu Basarabia, printr-o inteligentă politică economică şi culturală.
Un semn de speranţă ar mai fi totuşi. Politica de burse pentru elevii şi studenţii basarabeni în România, chiar precară şi boicotată de către R. Moldova, a dat roade. Tinerii basarabeni resping comunismul şi cer unirea cu România. Şi, pentru că au de partea lor timpul, în cele din urmă vor învinge.
