Poetul frumoşilor nebuni...

Sătul de-atâta mizerie care curge pe Dâmboviţa, astăzi vreau să vă fac o bucurie. Vă împărtăşesc versurile ultimului mare poet în viaţă al temniţelor comuniste, Demostene Andronescu.
Prietenul Răzvan Codrescu, el însuşi poet de mare profunzime şi de o rară sensibilitate (cu versurile căruia vă puteţi delecta pe blogul său), bun cunoscător al literaturii de detenţie, scria despre Demostene Andronescu: "Născut la 3 decembrie 1927, în comuna Cîmpuri, judeţul Vrancea, deci într-o zonă de constituie un fel de ţinut de cumpănă între Moldova şi Muntenia, Demostene Andronescu are parcă şi ceva din blîndeţea molcomă a moldoveanului, dar şi ceva din încăpăţînarea iscoditoare a munteanului; e un amestec oarecum paradoxal de contemplativism liric (prin care se explică poetul) şi de activism nestîmpărat (din care se nutreşte luptătorul). Cuminte şi necuminte totdeodată, pare să nu se simtă în firea lui decît pe răzoarele inefabile dintre realitate şi visare, dintre real şi ideal. Prin poezia lui trece adeseori – cu o tristeţe mai senină, de dor românesc – umbra lui Don Quijote. Omul însuşi are, la rîndu-i, ceva donquijotesc, un amestec îndărătnic şi indefinit de "visătorie" şi "nebunie", în sensul nobil (şi adesea uitat) al acestor cuvinte. Donquijotismul apare de altfel, în viziunea sa, ca însemn paradigmatic al unei întregi generaţii: aceea a tînărului naţionalism creştin românesc din vremea ultimului război mondial. De aici s-au ivit, în vălmăşagul timpurilor postbelice, majoritatea covîrşitoare a eroilor şi martirilor rezistenţei anticomuniste – singurul nostru certificat de onoare istorică într-o jumătate de veac de dezastru naţional. Despre această elită crucificată a tineretului român de atunci este vorba, de fapt, în generoasa dedicaţie a singurului său volum de pînă acum: "Generaţiei mele de Don Quijoţi striviţi de prea marele lor vis".

Primele două poeme sunt ceva mai vechi, iar restul sunt de dată recentă. Bucuraţi-vă!


ÎN LOC DE RUGĂCIUNE

În seara asta, Doamne, Te vei culca flămând,
Azima rugăciunii n-o vei avea la cină,
Nici blidul de smerenii, nici stropul de lumină
Ce-mi plâlpâia altdată în candela din gând.

Sunt prea sărac, Stăpâne, nu am ce-Ţi oferi
Să-Ţi stâmpăr foamea, furii mi-au tâlhărit cămara
Şi de puţinul suflet ce îl păstram ca sara
Să am, ca tot creştinul, cu ce Te omeni.

Aş vrea să-Ţi pot întinde un gând sfios măcar,
Dar nu, nu pot, grădina mi-e vraieşe şi e goală,
Mi-a mai rămas pe-un lujer o singură petală
Şi pe un ramur veşted un singur fruct amar.

De l-aş culege-n pripă să Ţi-l aduc prinos,
Şoptind o rugăciune şi tremurând o cruce,
Ar fi păcat de moarte că, Doamne, Ţi-aş aduce
Otravă-n cupe sparte şi Te-aş târî prea jos.

Zadarnic stai de veghe şi-aştepţi umil şi blând,
Azima caldă-a rugii n-o vei avea la cină
Şi-n cerul Tău de gheaţă cu ţurţuri de lumină
În seara asta, Doamne, Te vei culca flămând.

UNDE-S NEBUNII?

Unde-s nebunii, unde ni-s nebunii?
E, Doamne, lumea plină de cuminţi,
E plin pământul de martiri şi sfinţi
Atinşi de filoxera-nţelepciunii.

Tăcută-i gloata de-nţelepţi ca sfinxul
În faţa lumii şi-a nemărginirii
Şi-ascultător de rânduiala firii,
Ca un plăvan în jug trudeşte insul.

Scâncesc cuminţii-n chingile durerii
Şi, sângerând din răni adânci blândeţe,
Lângă neveste mor de bătrâneţe,
Necutezând să tragă spada vrerii.

Boleşte omenirea ca o juncă
Şi nimeni nu-i ca să-i sloboadă sânge;
S-a-mpotmolit istoria şi plânge
Cu prora-nfiptă într-un colţ de stâncă.

Nu se mai nasc nebuni care s-o mâne
Cu bâta de la spate ca pe-o vită,
Acestui veac să-i pună dinamită
Şi evu-nţelepciunii să-l dărâme.

O! Doamne, unde-a Don Quijoţii?
E lumea plină de-alde Sancho Panza
Ce nu-ndrăznesc să mânuiască lanza,
Ci scutieri cuminţi se vor cu toţii.

Unde-s nebunii? Unde-s Machedonii
Să tragă spada şi să taie nodul?
Tânjeşte după glorie norodul
Şi nu-s Cezari să-l treacă Rubiconii...

Sloboade, Doamne,-n lume nebunia,
S-o răvăşească şi să o răstoarne,
Ca un berbec să ia pământu-n coarne
Şi-acestui veac să-i surpe temelia.

COMUNIUNE

M-am aplecat pe iaz să-i sorb vigoarea
Şi-n unda rece limpede ca zarea
Văzui un porumbel trecând înot
Răsfrânt din înălţimi cu cer cu tot.

Departe-n fund un vultur se roteşte,
În scama unui nor s-ascunde-un peşte
Şi-un stol de peşti asemeni unui nor
Acopăr soarele cu umbra lor
Şi ca o boare răcoroasă trece
Prin faţa astrului din unda rece

Deasupra cer, în adâncime cer
Mistere sus, în sens invers mister;
Fac schimb de taine-Adâncul cu Înaltul
Şi peste lume, dintr-un cap într-altul,
Ca-ntru-nceput Se poartă Duhul Sfânt
"Precum în cer aşa şi pe pământ"

Doar într-un colţ de lume, undeva,
Un nimeni ce se crede cineva,
Se vrea de capul lui, vorbeşte-n dodii
Ucide taine şi despică zodii,
Nesocotind şi sâcâind pe Domnul:
Gânganie nefericită: omul.


POETUL

Azi n-am cioplit nici un vers,
Metafore lichide tânjesc după rotunjimea cuvântului,
Dar eu nu mă mai vreau amforă,
Ci, răzvrătit împotriva stării de graţie,
Behăi lumeşte.

Azi n-am prins în laţ nici o pasăre cântătoare,
Sinfonii latente se pârguiesc în guşe de privighetori adormite,
Dar eu nu mă mai vreau strună,
Şi în lume e un cântec mai puţin.

Azi n-am dezrădăcinat nici o stea,
Toţi oamenii lumii sunt vii,
Toate lucrurile sunt la locul lor,
Iar eu printre ele le dau sens întrebuinţându-le.

Azi n-am cioplit nici un vers,
N-am prins în laţ nici o pasăre cântătoare,
Şi n-am dezrădăcinat nici o stea.
Va fi o noapte lungă noaptea ce vine,
Va fi o noapte lungă şi somnul îmi va fi bântuit de năluci:
Zeii nu vor ierta îndrăzneala de a nu fi fost trist.

TRISTEŢE

De ce sunt trist mă-ntrebi ?...Sunt trist iubită,
Sunt dureros de trist pentru că ştiu
Că orice dragoste destăinuită
E-un vis frumos ucis de timpuriu

Sunt trist că cerul meu acum rămâne
C-o taină mai puţin, sunt trist că-un dor
Se stinge împlinit şi ştiu că mâine
N-o să mai am de ce să mă-nfior

Acuma ştiu că fericirea noastră
Abia îmbobocită va-nflori,
Se va deschide ca o floare-n glastră
Şi ca o floare se va vesteji.

Iubita mea, un vis ce se-nplineşte
E-un înger care cade, e o stea
Ce de pe cerul ei se dezlipeşte
Şi piere-n tină ca un fulg de nea.

Mă-ntrebi de ce îs trist ?... Sunt trist, nebună
Că florile acestea timpurii
Pe care le culegem împreună
Până diseară se vor veşteji.

Scriitori români din Basarabia arată faţa adevărată a lui Iurie Roşca

Via www.voceabasarabiei.com


23 dintre cei mai importanti scriitori romani din Basarabia atentioneaza opinia publica printr-un comunicat asupra « inadmisibilitatii utilizarii cartii ca instrument de denigrare a persoanelor publice ». Prezentam mai jos fragmetele esentiale.

„Noi, scriitorii, cei care consideram cartea ca si cel mai important mijloc de comunicare, dezvoltare si culturalizare a societatii, dezaprobam categoric actiunile lui Iurie Rosca, care a declansat o campanie fara precedent de denigrare a politicienilor democrati. Cartea a fost din totdeauna izvor al intelepciunii si mesager al tolerantei si compasiunii. Mai mult decat atat. In Basarabia, cuvantul scris a avut in vremuri grele rolul de a ilumina oamenii, iar lupta pentru litera romaneasca a fost cauza mai multor generatii”, se spune in documentul citat.

„Iurie Rosca este cunoscut ca un personaj politic agresiv, fara principii morale, capabil sa aplice cele mai josnice procedee pentru a-si demola adversarii politici... Aceasta ura patologica fata de cei care gandesc altfel si nu sunt de acord cu politica lui Iurie Rosca au resimtit-o si multi dintre colegii nostri de breasla. Ultima scriitura a lui Iurie Rosca despre Vlad Filat este culmea imoralitatii si discrediteaza insasi notiunea de carte...

Scriitorii romani din Basarabia condamna „asemenea manifestari de ura si intoleranta” si considera ca „este de datoria lor morala sa traga un semnal de alarma la aparitia unor asemenea elemente de obscurantism agresiv, care a prezentat oricand si oriunde in lume un simptom extrem de periculos pentru evolutia societatii umane”.

Declaratia a fost semnata de
Mihai Cimpoi, academician, presedintele USM,
Arcadie Suceveanu, vicepresedinte al USM
Anatol Codru, academician,
Andrei Strimbeanu, Nicolae Esinenco, Nicolae Dabija, Grigore Vieru, Andrei Vartic, Alexandru Burlacu, Haralambie Moraru, Vlad Zbirciog, Valeriu Matei, Nadejda Brinzan, Iulian Filip, Dumitru Baluta, Nicolae Roibu, Vladimir Besleaga, Ion Vieru, Dumitru Apetri, Ion Diviza, Gheorghe Bilici, Pavel Balmos, Mihai Moraras.

De ce atâta ură?

Un drept la replica refuzat de Evenimentul Zilei:

N-am crezut vreodată că aş putea să inspir atâta ură.
Despre ce este vorba? Criticul Nicolae Manolescu declară în „Evenimentul Zilei” (nr. 5256, din 7 august 2008) că vina pentru scandalul declanşat de expoziţia „Freedom for Lazy People”, organizată de Institutul Cultural Român din New York, o poartă autorii articolului din săptămânalul „New York Magazin”, care manifestă un comportament naţional-comunist şi legionaroid.
Mai departe, declaraţia domnului Nicolae Manolescu mă afectează direct: „Este situaţia unei mari părţi din diaspora americană, gen Gabriel Stănescu & Co.”
Acuzaţia, dincolo de faptul că este calomnioasă – atâtă timp cât N.M. nu dovedeşte, argumentat, cum poate fi cineva naţional- comunist şi legionaroid – are o logică „pe dos”. Cum adică, nişte naţional-comunişti (care, nu-i aşa, au fugit de teroarea comunistă din ţară) şi legionaroizi (toţi cei care cred în valorile naţionale, şi nu permit să-l lase pe Eminescu în debara, aşa cum ne sfătuia, deunăzi, H. R. Patapievici) să fie înfieraţi că au condamnat expunerea însemnelor hitleriste, tocmai ei care, potrivit unei minime logici, ar fi trebuit să exulte la simpla vedere a lor?
Privitor la referirea lui N.M. la persoana subsemnatului (genul „unde dai şi unde crapă”, dat fiind că personal n-am avut nicio contribuţie la această expoziţie şi nicio intervenţie în scandalul pe care expoziţia de la ICR New York l-a generat), cred că acest om este invidios pe activitatea mea de scriitor şi editor, căruia dumnealui încearcă să-i blocheze accesul la revistele de cultură din ţară şi la o serie de edituri aflate sub controlul său discreţionar. Este vorba de revista „Origini - Romanian Roots”, sponsorizată de membrii „Asociaţiei Internaţionale a Scriitorilor şi Oamenilor de Artă Români - LiterArt XXI”, care apare de 11 ani în Statele Unite, fiind singura revistă de cultură din diaspora românească de acolo, cu circulaţie în Canada, Franţa, Germania, Italia, Belgia, Suedia, etc. La această revistă colaborează o pleiadă de scriitori, jurnalişti şi artişti plastici care trăiesc în afara graniţelor ţării, şi care nu sunt acceptaţi să se exprime în revistele din România – reviste aflate sub controlul direct al lui N.M. – deşi sunt membri ai Uniunii Scriitorilor. Sunt şi eu în această situaţie.
„Răul” invocat de N.M. trebuie găsit în altă parte: în divorţul ICR de comunitatea românească din New York. La sediul ICR New York se interzice vorbirea limbii române şi prezentarea cărţilor aparţinând scriitorilor români din Statele Unite. Tocmai această instituţie susţinută din banii contribuabilului român ar trebui să servească apropierii diasporei de ţară, păstrării identităţii culturale a românilor.
Ce să-l fi înfuriat atât de tare pe N.M., încât să mă acuze public de nişte vini imaginare, nu ştiu. Am greşit cu ceva punând în circulaţie valorile exilului românesc şi făcându-le cunoscute în Statele Unite, prin efort propriu şi cu sprijinul menţionat anterior (nu al statului român), asta în timp ce ICR beneficiază de sume incomparabil mai mari, din bani publici? Şi iată cum sunt folosiţi aceşti bani destinaţi, în principiu, promovării valorilor româneşti! Svastica din expoziţia amintită nu e nimic în comparaţie cu industria pornografică în care ICR investeşte sume considerabile!
Chiar nu înţeleg de unde acest „exces de zel” al lui N.M. la adresa persoanei mele. Probabil că prin acumularea a 5-6 funcţii, remunerate în contradicţie nu numai cu legislaţia română, dar şi cu oricare legislaţie din lume, liberalul N.M., apărător consecvent al non-valorilor în literatură, vine acum să ne înveţe, cu ochii lui de expert, ce este arta „neconvenţională”, care a depăşit provincialismul dâmboviţean. Este surprinzător să citeşti astfel de elucubraţii: „Ne aflăm în plin naţional-comunism, iar modelul este cel patentat încă din anii ’50, de a cere opinia unor oameni care nu se pricep la artă şi cultură”. Realitatea îl contrazice pe N.M.: autorul articolului din New York Magazin (John Gabrian Marinescu) este el însuşi artist plastic, iar Robert Horvath la fel.
Dar N.M. preferă spectacolul, elucubraţia, loviturile sub centură şi, presupunând că publicul cititor nu este informat, susţine un neadevăr, acela că “în toată lumea expoziţiile sunt pline de svastici, şi nu se mai scandalizează nimeni”. Dacă N.M. nu ştie, îi spunem noi că legislaţia americană condamnă şi amendează dur expunerea în locuri publice a însemnelor fasciste şi naziste.
Probabil că i-a trebuit mult lui N.M. să dea dovadă de loialitate celor care i-au încredinţat multiplele funcţii cumulate, dat fiind faptul că dosarul său nu a fost prea curat, în accepţiunea naţional-comunistă pe care o invocă el însuşi. Ca tânăr asistent universitar făcea figură de disident, lansând zvonul că nu poate fi membru PCR datorită faptului că părinţii săi au fost legionari. Aceasta o spune N.M. însuşi într-o carte-interviu. Prin anii ‘67-’68 N.M. îngrijea o antologie a poeziei române moderne în populara “Bibliotecă pentru toţi”, în care figurau şi legionarii Radu Gyr, Nichifor Crainic şi Horia Stamatu, şi se vorbea că fusese retrasă din librării şi biblioteci.
Un lucru nu-mi este clar. Când a spus cameleonicul N.M. adevărul? Când a mărturisit despre convingerile naţionaliste ale părinţilor săi, suferind în puşcăriile comuniste în timp ce copilul şi adolescentul N. M. se adăpa la ţâţa marxism-comunismului, când făcea figură de disident, sau azi, când, după o diabolică dialectică numai de el ştiută, răstălmăceşte adevărul, utilizând acelaşi limbaj de lemn al propagandei comuniste?

Gabriel Stănescu

Dan Puric: "Societatea in care traim ne condamna la Alzheimer"

Semnalez un interviu interesant cu Dan Puric in Romania Libera. Redau doar citeva fragmente:

"Un mare filosof, Lao Zi, cu vreo 450 de ani inaintea lui Hristos, spunea ca in cetatea in care nu exista virtute se vorbeste ingrozitor de mult despre virtute. Simt o lipsa, e un semnal de alarma. In mod normal, eu, ca actor, nu ar fi trebuit sa vorbesc despre lucrurile astea, sunt altii legitimati sa o faca. Inseamna ca undeva s-a intamplat un accident. Daca am face putina cazuistica medicala: intr-un accident, daca bratul stang nu mai functioneaza sau emisfera stanga nu mai functioneaza, multe lucruri le preia cea dreapta, asa cum poate, mai balbait sau mai putin balbait, cat sa repuna organismul in miscare. Romania este un copil care a facut un accident si acum are o pareza. Eu sunt unul dintre neuronii care incearca sa tina legaturile pierdute. Crezi ca, daca traiau Petre Tutea, Mircea Vulcanescu sau Constantin Noica, Dan Puric ar mai fi vorbit? si-ar fi vazut de treaba lui."

"De ce poporul roman nu se masoara cu unitatea de masura deplina, care este Mihai Eminescu? Primul lucru pe care l-au facut intelectualii nostri de astazi a fost sa dea in Eminescu. De ce? Ca sa distruga unitatea de masura. Haideti sa masuram poporul roman cu Mihai Eminescu, cu Mircea Vulcanescu, cu Petre Tutea, cu Iustin Parvu!"

"Romania este un Aiud mai mare, un ghetou de munca fortata, cu praf de democratie pe deasupra, in care libertatea se confunda cu libertinajul."

"Cu cine sunt eu invecinat, domnisoara, de ma poate respira in chestia asta? Cu un public inteligent, cu tineri extraordinari care ma respira. Ai vazut vreo institutie care ma ajuta? Ai vazut Ministerul Culturii interesat sa ajute fenomenul pe care l-am creat eu in Romania? Ministrul Culturii nu a stiut cum sa-mi ia mai repede cladirea Rapsodia."

Despre falsul scandal din jurul expoziţiei „Destine de martiri”, sau cine manipulează

În Ziarul de Iaşi, ediţia de vineri, 15 august 2008, sub titlul „Scandal naţional cu acuzaţii de legionarism pornit de la o expoziţie din Iaşi” şi sub semnătura dnei Ioana Popa, a fost publicat un articol alarmist, care induce în eroare opinia publică şi provoacă prejudicii de imagine Asociaţiei ROST, pe care o conduc. Drept pentru care ţin să fac unele precizări, pornind de la afirmaţiile din textul amintit mai sus.

1. Autoarea articolului scrie: “…Asociaţia ROST, considerată de unii istorici de extremă dreapta, filolegionară, personajele cheie ale expoziţiei fiind, spun acuzatorii, alese în consecinţă”.

Referitor la prima parte a frazei „acuzatorii” (aşa, ne întoarcem în anii ‘50) trebuie să producă un argument cât de firav în sprijinul acestei alegaţii. Asociaţia ROST este o organizaţie neguvernamentală înregistrată legal în România, organizaţie culturală şi educativă, neimplicată politic în nici un fel. Numai în regimul comunist se punea semnul de egalitate între fascism/legionarism şi cei care promovau o cultură creştină şi naţională. ROST promovează valori naţionale, nu „idei şi oameni care au activat în mişcarea legionară”. Se întîmplă ca un Mircea Eliade, un Constantin Noica, un Petre Ţuţea, un Radu Gyr sau un Ernest Bernea (ca mai toată elita interbelică) să fi avut o legătură cu mişcarea legionară, dar ce să facem, să nu-i mai pomenim, în ciuda uriaşului lor aport la cultura naţională, de teamă să nu fim acuzaţi de legionarism? Asta ar fi numai contraproductiv pentru o cultură care, să recunoaştem, nu dă pe dinafară de valori, ci şi o prostie ideologică pe care nu o putem asuma.
În paginile revistei ROST, pe care o editează asociaţia omonimă, veţi găsi însă articole relevante şi despre persoane care chiar nu pot fi acuzate de aderenţă la mişcarea legionară, doar dacă nu cumva orbirea ideologică v-ar îndemna să vedeţi legionari sângeroşi în Ştefan cel Mare, Eminescu, N. Steinhardt, N. Iorga, Ioan Alexandru, Pr. Sofian Boghiu, Mitropolitul Nicolae Colan, sau Vasile Voiculescu.

În a doua parte a frazei, „acuzatorii” susţin că „personajele cheie”, recte Părintele Arsenie Boca, Părintele Arsenie Papacioc, Părintele Daniil (Sandu) Tudor, Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Valeriu Gafencu şi Ioan Ioanolide, ar fi fost alese să fie evocate în expoziţie pentru că au fost legionari. Întâi, sunt dovezi clare că Pr. Arsenie Boca şi Sandu Tudor nu au avut de-a face cu mişcarea legionară, ultimul fiind chiar un adversar redutabil al ei, ca publicist. Doi, Gheorghe Calciu, Valeriu Gafencu şi Ioan Ianolide au fost membri ai “Frăţiei de Cruce”, nu ai mişcării legionare, şi, după cum s-ar cuveni să ştie istoricii ale căror păreri apar în acest articol, “Frăţia de Cruce” era o organizaţie de educaţie pentru elevi, fără acţiuni politice propriu-zise. Acum, dacă dl Dorin Dobrincu şi dl Adrian Cioflâncă au fost pionieri în timpul comunismului, înseamnă că ei sunt şi astăzi nişte comunişti feroce?

Le amintesc şi dumnealor, ca şi altor suferinzi de “corectitudine politică” pe bani, că Părintele Calciu a fost închis de comunişti în anul 1979 pentru că a protestat contra dărâmării bisericilor din România (a fost singurul preot care a ridicat glas în public în această problemă), că a fost scos din închisoare în anii ‘80 la intervenţia SUA, că a devenit cetăţean de onoare al SUA (unde a emigrat), că a fost primit cu onoruri de doi preşedinţi americani, Ronald Reagan şi George Bush (sn.) – or fi fost şi aceştia promotori ai extremei drepte?

Iar Părintele Daniil (Sandu Tudor) a avut moarte martirică, la Aiud, unde a fost bătut până la ultima suflare. El şi Valeriu Gafencu sunt propuşi pentru canonizare.

Părintele Arsenie Papacioc este singurul care a făcut parte din mişcarea legionară, dar de câteva zeci de ani s-a dedicat exclusiv slujirii lui Dumnezeu, iar astăzi este considerat unul dintre cei mai mari duhovnici ortodocşi români în viaţă. Apropo, frumos cadou a primit, prin acest atac, de ziua sfinţiei sale (a împlinit 94 de ani la 13 august a.c.).

2. Autoarea articolului redă următoarea declaraţie a dlui Dorin Dobrincu: "Este vorba despre o manipulare directă. Aceste persoane nu au intrat ca democrate în închisoare şi nici nu au ieşit democrate. Au fost închise pentru un crez politic, şi nu unul religios.”
Prin această expoziţie, organizatorii nu au pus în discuţie opţiunile politice a celor evocaţi şi nu le apreciază calităţile democratice, ci s-au oprit doar la mărturisirea lor de credinţă. Pentru că toţi se află în Martirologiul întocmit de o comisie mixtă a Bisericii Ortodoxe Române şi a principalelor denominaţiuni creştine de la noi.

3. “Pe de altă parte, însuşi conţinutul acestei expoziţii este unul pe care noi îl privim cu consternare. A face imagine unor persoane care au activat în extrema dreaptă românească este un lucru de neacceptat”, a declarat, la rându-i, fără să fi văzut expoziţia, dl Alexandru Florian, directorul executiv al Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România.

La drept vorbind, cum n-am înţeles de ce are a se pronunţa în chestiune dl Dobrincu, aşa n-am priceput nici în baza cărei competenţe se pronunţă şeful unui institut de cercetare a holocaustului evreiesc cu privire la câteva victime emblematice ale holocaustului comunist din România. Dar, să trecem…

Expoziţia nu a încercat să reliefeze implicarea politică a celor şase persoane, ci: A. să sublinieze metodele de urmărire şi încadrare informativă ale Securităţii, şi B. să reflecte concepţii şi idei spirituale ale celor evocaţi, din care se vede, între altele, că nu corespund extremismelor epocii. Cu alte cuvinte, expoziţia se referă la şase conştiinţe teologice, la şase trăitori ai credinţei ortodoxe, urmăriţi de Securitate şi prigoniţi pentru credinţă, nu la şase exponenţi ai unui curent politic.

În final, unele explicaţii tehnice, pentru a spulbera orice dubiu şi orice temere.
Expoziţia „Destine de martiri” , aflată până pe 10 septembrie la Iaşi, a fost iniţiată şi alcătuită de către Muzeul Judeţean Ialomiţa, care are dreptul să-şi aleagă colaboratorii. CNSAS şi Asociaţia ROST, prezentaţi drept co-organizatori, au pus la dispoziţia Muzeului Judeţean Ialomiţa materialele necesare: documente despre, fotografii cu şi lucruri care au aparţinut celor evocaţi. Organizarea propriu-zisă, selecţia materialelor, confecţionarea panourilor, parteneriatul cu alte muzee locale, stabilirea traseului prin ţară au căzut în sarcina Muzeului Judeţean Ialomiţa, care s-a achitat foarte bine, după cum se vede.

Dl Virgiliu Ţârău, vicepreşedinte al Colegiului CNSAS, nu poate pretinde că instituţia pe care o reprezintă nu ştia cu cine este asociată în această manifestare culturală şi că expoziţia este itinerantă. CNSAS a aprobat o cerere de colaborare a Muzeului Judeţean Ialomiţa, document în care sunt informaţiile esenţiale. Iar expoziţia a fost deschisă în preajma Paştelui din acest an la Slobozia, apoi, a fost vernisată la Vaslui, de fiecare dată cu participarea unui reprezentant al CNSAS.

În nici unul dintre materialele de prezentare a expoziţiei nu există nici un rând de propagandă legionară. Vă invit să verificaţi în acest sens pliantele, broşurile şi afişele distribuite. Cât priveşte culoarea afişelor, mă mir că nu ne-aţi acuzat de propagandă islamică sau maghiară. V-aţi gândit că verdele poate însemna şi altceva decât legionarism, de pildă renaştere (spirituală)?

Expoziţia „Destine de martiri” nu este singulară. În anul 2006, Muzeul Judeţean Ialomiţa a organizat expoziţia „Patru biografii de cărturari/Patru destine de martiri”, care a cuprins documente, fotografii şi obiecte aparţinând lui Nicu Steinhardt, Radu Gyr, Vasile Voiculescu şi Mircea Vulcănescu. Şi acea expoziţie a fost vernisată în mai multe oraşe. Nici presa, nici oficialităţile nu s-au arătat atunci oripilate de prezenţa în expoziţie a unui fost comandant legionar, Radu Gyr, poate şi pentru că manifestarea era una axată pe valoarea culturală şi pe mărturisirea de credinţă a celor patru prigoniţi de comunişti, nu pe opţiunile lor politice.

Prin afirmaţii mincinoase şi lipsite de responsabilitate, dl Dorin Dobrincu & Co nu fac decât să perpetueze obsesiile şi stereotipurile Securităţii comuniste – aşa cum reies ele inclusiv din expoziţia „Destine de martiri”. Şi nu din neştiinţă, ci mânaţi de frustrări şi conflicte personale, sau din dorinţa de a se face “utili” cercurilor care inventează extremişti verzi pe pereţi pentru a-şi justifica sinecurile primite în “lupta” contra extremismului.
În legătură cu declaraţiile d-nilor Dobrincu şi Florian, Asociaţia ROST îşi rezervă dreptul de a-şi apăra reputaţia în instanţă.

În final, le mulţumesc tuturor celor care au făcut publicitate expoziţiei de la Iaşi prin această furtună într-un pahar cu apă şi îi invit pe oamenii de bună credinţă să se convingă cu ochii lor dacă „Destine de martiri” face apologia extremei drepte sau nu.

Cu nădejdea că m-am făcut înţeles şi că nu veţi ignora ideologic acest drept la replică,
al dvs.
Claudiu Târziu,
preşedinte al Asociaţiei ROST

UPDATE
Cititi articole echilibrate despre eveniment in Flacara Iasului si Evenimentul.

UPDATE 2
Dobrincu isi continua programul, in vreme ce noua ni se refuza dreptul la replica. Curat democratic. Cititi aici!

Educatie via Club Bamboo

de Ovidiu Hurduzeu

12 August, 2008
El Dorado Hills, California

(preluat de pe blogul A treia Romanie)

Hipersocializarea si disparitia constiintei critice

Astăzi în România se tot vorbeste de “problema tineretului” si de modul în care ea ar putea fi rezolvată. Majoritatea solutiilor propun strategii de adaptare a tânarului la “habitatul” social sau de alterare a “mediului” asa încât între “mediu” si “subiect” să nu existe “tensiuni”. Si într-un caz si altul se aplică o inginerie socială sau economică (în sensul american al termenului engineering) care nu tine cont de natura personală a fiintei umane (“personal” în sensul antropologiei crestine: omul este o fiintă concretă si ireductibilă, care se “miscă” într-un câmp dinamic de relatii sociale de tip “personalist”).

Societatea românească nu-si propune să-i “cultive” pe tineri. După modelul tehnoglobalist, tinerii trebuie transformati în 1) unelte docile de muncă pentru a fi exportate în tările Uniunii Europene; 2) cetăteni pasivi care să nu “deranjeze” bunul mers al capitalismului financiar- monopolist cu varianta sa locală, “capitalismul de cumetrie” de tip oligarhic-mafiot. Ingineriei economice îi corespunde o inginerie socială a cărui prim obiectiv este “formatarea” unor generatii obediente.

Tinerii, care au pătruns deja în “sistem” sau se străduiesc să devină una dintre rotitele sale, sunt de obicei hipersocializati. În viziunea noastră, termenul “hipersocializare” se referă la acceptarea pasivă si neconditionată de către tineri a functiilor pe care le îndeplinesc în “sistem.” Dacă socializarea este un proces firesc si benefic de integrare socială, hipersocializarea se dovedeste un proces de conditionare excesivă. Odată ce va fi fost hipersocializat, tânărul va executa EXACT ceea ce sistemul asteaptă de la el. În categoria tineretului hipersocializat includem tinerii intelectuali si politicieni educati să aplice neconditionat directivele Uniunii Europene, activistii ONG-urilor cu tentă mondialistă, feministele, activistii sustinători ai homosexualilor si ai persoanelor cu dizabilităti, tinerii stângisti de toate culorile (“stângistii de bibliotecă”, multiculturalistii, revoltatii “cu voie de la stăpânire” împotriva “rasismului” si “homofobiei”), tinerii “intelectuali publici” de orientare neoconservatoare, tinerii teologi de orientare ecumenistă, unii “experti” si manageri tineri care lucrează pentru proiecte guvernamentale, marile bănci si firme transnationale. Cei mai multi dintre ei sunt doar functii într-o retea, o însumare de subspecializări, automate “multi-task” incapabile să mai discearnă întregul.

De pildă, viata unui tânăr manager oscilează între activitatea intensă si inactivitatea totală. Când munceste pe brânci, când adoarme în fata televizorului. Munca sa, desfăsurată în regim de sclavie voluntară, îl separă de semenii săi si de el însusi în numele “eficientei”. În biroul-cuscă (cubicle) este doar un mecanism programat să ducă la îndeplinire “proiecte”; acasă devine un robot domestic, viata sa particulară fiind prinsă în păienjenisul altor zeci de “microproiecte” casnice. Fiecare “proiect” îl “feliază”, nu-i mai permite să se adune într-o persoană.

De obicei, acesti tineri nu au convingeri personale ferme. Comportamentul lor este dictat de cinism si instinctul de supravietuire. Singura lor grijă este cum să-si protejeze venitul si statutul social “de invidiat”. Sistemul politic si cel economic recompensează conformismul tinerilor nicidecum spiritul de initiativă. Încă din copilărie, “tânărul studios” stie că nu are sansă să devină “băiat de băiat” dacă nu apartine unei “transnationale”, unei “retele” sau “găsti” de “smecheri” locali (“smecheri“ din cultură, din economie, din învătământ etc.). Devine conformist încă înainte de a fi remunerat pentru slugărnicia sa. Atitudinea cinică îi deosebeste de tinerii hipersocializati din Occident. Acestia se simt vinovati pentru faptele si spusele contrare asteptărilor “sistemului”. Tinerii români hipersocializati nu se prea încurcă în probleme de constiintă. Sunt doar adaptabili. Conformisti din instinct. Îi vom numi “sclavii fericiti” ai confortului.

Confortul este ideologia mediocritătii si filistinismului, delăsării si facilitătii prin care tânărul îsi pune cătusele la mâini si-si leagă ghiuleaua de picioare. “Sclavii fericiti” iubesc confortul întrucât îsi economisesc eforturile. Nu există confort fără adaptabilitate - Petre Tutea ar zice “de plosnită” - la scheme abstracte si drumuri bătătorite. Confortabil este echivalentul lui convenabil, “ceva” este redus la forma sa instrumental-utilitară.

O viată cu adevărat confortabilă o are cel perfect adaptat la o lume de forme si imagini prestabilite. Tânărul hipersocializat găseste că ar fi mult mai confortabil să trăiască în Elvetia decât să-si câstige existenta în România: Tara Cantoanelor îi cere doar să se adapteze la structurile ei eficiente. Acolo, ar functiona ca într-o baie de ulei în timp ce în România ar trebui să lupte, să reziste asaltului realitătii concrete. Stabilit în Elvetia, va deveni probabil un sclav fericit; în România, ar avea sansa să rămână om liber. Cu o conditie: să înfrunte legea dură a realitătii.

Confortul îi oferă tânărului hipersocializat iluzia certitudinii si a sigurantei. Dacă esti adaptat la sistem, nu-i nevoie să ai opinii ferme pentru a-ti găsi echilibrul existential. Esti calibrat din afară prin tot felul de inginerii economice si sociale. Functionezi pe pilot automat. Nu poti să te împotrivesti angrenajului diabolic întrucât utilul agreabil a devenit un idol. Corespunde perfect asteptărilor “omului recent”, acest enorm stomac ce digeră perpetuu.

Formarea unor tinere “elite” hipersocializate are un efect negativ asupra educatiei tinerei generatii din România. Obiectivul principal al unei democratii este să creeze cetăteni liberi nicidecum masteranzi si consultanti. Există o frază celebră a lui Aristotel: “Cine este cetătean? Este cetătean cel care este capabil să conducă si să fie condus.” Cu alte cuvinte, cetătean este cel care poate să-si asume responsabilităti si să aibă initiative. Elitele hipersocializate produc însă o contra-educatie politică si socială. De pe pozitia lor de role model predică adaptarea la “sistem” în loc să insufle în ceilalti tineri dorinta de a schimba cu adevărat starea de fapt. În opinia noastră, cetătean este cel care îsi exersează drepturile si datoriile democratice pentru a iesi din “conformismul generalizat” (Castoriadis) impus de societatea postmodernă - un model de societate spre care România se îndreaptă cu pasi rapizi.

Tinerilor trebuie să li se dezvolte constiinta critică. În acest scop, sistemul de educatie are menirea să-i învete cum functionează cu adevărat societatea. În loc de analiza critică a mecanismelor sociale si a ideologiilor dominante, tinerele “elite” hipersocializate tin discursuri sterile (dar plătite) despre “pluralism” si “respect pentru diferenta celuilalt”.

Tineretul hipersocializat ar vrea implementat în România modelul societătii multiculturale de sorginte neomatriarhală, la modă în Uniunea Europeeană. Un astfel de model privilegiază “protectia” si supunerea nicidecum autonomia si responsabilitatea personală. În România, bătălia tinerelor feministe stipendiate contra familiei patriahale nu va duce decât la distrugerea autoritătii parentale si întărirea celei etatiste sau a “grupului”. Autoritatea “tatălui” avea un caracter educativ. Nu urmărea să-l mentină pe tânăr într-o stare de infantilizare permanentă. Era mai mult o ucenicie a libertătii, o practică a exercitării autonomiei fată de puterile care ar fi încercat să-i submineze tânărului alteritatea sa personală. Distrugând autoritatea “tatălui”, noul matriarhat distruge ecranul protector al familiei, cel care se interpunea între individ si instantele anonime ale puterii institutionale sau de “grup”.

Galeria de pseudopersoane ale noului tribalism românesc de tip neomatriarhal - de la mafiotul şarmant, clănţăul atotcunoscător la “expertul” iluzionist şi politicianul mânjit, - nu este produsă de o cultură personalistă “patriarhală” în cădere liberă, ci de o economie în care capitalul financiar si distribuţia de imagini sunt concentrate în mâna unui număr limitat de indivizi. In loc să moşească cât mai multe persoane autonome si responsabile – aceasta ar fi menirea unei democraţii adevărate – “democraţia” românească produce un număr nelimitat de clienţi (în sensul antic al cuvântului, plebeu fără drepturi depline, dependent de un patrician şi protejat de acesta). Legăturile de dependenţă şi protecţie sunt în mod fals personale; de fapt, sunt legături economice de tip clandestin. Mulţi dintre “persoanele publice” pe care tinerii îi iau drept “personalităţi” sunt de fapt clienţi ai diferitelor mafii (mafia politică, a petrolului, mass mediei, a “tunurilor” din marile contracte etc.) Pentru tineretul român, clientul a devenit personalitatea umană de invidiat.

În opinia noastră, societatea românească ar trebui să refuze orice implant neomatriarhal care-si propune să delegitimeze competenta si autoritatea familiei în educatia copiilor. Acolo unde autoritatea parentală se manifestă tiranic sau iresponsabil, ea trebuie “domesticită” prin măsuri educative dar nici decum slăbită sau înlocuită printr-o inginerie socială de tip marxist. Nici o instantă anonimă nu va putea înlocui familia, singura institutie capabilă să-l crească pe tânăr în spiritul autonomiei si a responsabilitătii sociale.

În situatia României, hipersocializarea este un fenomen totusi restrâns. Se manifestă îndeobste la nivelul tinerilor intelectuali si “cadrelor” care au misiunea să disemineze în rândul populatiei valorile “democratiei de masă”[1] promovată de ideologiile globalismului. În lipsa unui stat managerial puternic, socializarea tineretului sub tutela unor ideologii din import rămâne o fantezie a păturii conducătoare, o formă fără fond.

Socializare prin Club Bamboo

În România, predomină socializarea defectuoasă a tinerei generatii. Vidul cultural, creat de noile realităti economice si sociale, au înlesnit manifestările unui tineret abulic, “eliberat” de responsabilităti si obsedat de partea materială a vietii - prin “partea materială” întelegând sclipiciul societătii de consum. Un tineret care recuză coerenta în gesturi si atitudini. Când se manifestă violent, când se afundă în pasivitate civică si cinism. Consideră că totul i se cuvine, revendică mereu lucruri la care nu are dreptul. Gândirea sa este o non-gândire, întelege doar ceea ce este dat: realitatea insignifiantului, banalului si conformismului generalizat. Hedonismul său îl înrobeste idolilor zilei. Se vrea provocator si revoltat dar îsi exprimă revolta într-o manieră mimetică si incoerentă, deseori pe banii statului si a unor sponsori particulari (de pildă, tinerii artisti români ce au expus sub tutela Institutului Cultural Român din New York o amestecătură de falusuri si zvastici pentru a-si manifesta “dreptul la diferentă” si “spiritul contestatar”). Dar oare tinerii sunt vinovati? Nu cumva societatea românească culege acum ceea ce a semănat?

Sub presiunea globalizării si a unor procese corozive interne, societatea românească este pe cale de a se transforma într-o masă aglutinantă de indivizi nediferentiati, monadici, fiecare mânat de propriile sale interese. Dintr-un neam asezat, riscăm să devenim o adunătură de unităti incoerente tinute laolaltă prin procese mecanice: inginerii sociale si culturale, relatii juridice de tip contractualist, stimulente economice venite de aiurea, proiecte de integrare în unităti statale transnationale. Cauza acestui proces de dezintegrare a organismului social rezidă în degradarea constantă a raporturilor personale pe care românul le întretine cu Dumnezeu, semenii lui si mediul natural. Orice încercare de “renastere culturală” sau “schimbare politică” este menită esecului atâta timp cât în existenta de zi cu zi relatia personală va continua să subsiste într-o formă pervertită.

Cum ar putea o astfel de societate depersonalizată să-i socializeze pe tineri altfel decât într-un mod defectuos? Cine este astăzi role model-ul tinerei generatii? Persoana care să încarneze valorile perene ale onestitătii, integritătii, devotamentului fată de bunul public, spiritul de sacrificiu, patriotismul (a fi patriot a devenit în cercurile “multiculturale” dâmbovitene similar cu a fi fascist). Răspunsul este unul singur: Nimeni. Role model-ul tinerei generatii este Banul transformat într-un idol, un dumnezeu personal, care se manifestă sub forma unei puteri autonome. Banul, în chip de pseudopersoană, concentrează asupra sa privirile înselate ale tinerilor, generează în sânul lor un comportament hipnotic generalizat. Banul îl seduce pe tânăr oferindu-i o transfigurare iluzionistă a lumii în care trăieste. Mult visata schimbare la fată a României s-a produs pe tărâmul aparentelor. Role model a devenit smecherul, smenarul, fita, băiatul de băiat, VIP-ul, “figura eclezială de tip modern” si “intelectualul de elită”, toate odrasle ale Mamonei, reprezentantii unei lumi realmente răsturnată. Aceste fiinte larvare - din latinescul “larva” însemnând “mască” iar prin extensie “strigoi” - se prezintă drept contrariul persoanei. Desi toată lumea stie că ele nu sunt ceea ce sunt, “larvele” continuă să functioneze ca model de identificare în virtutea relatiei privilegiate cu Banul si a puterii lor “mistice” de a întrona un fundamentalism al vidului.

Tânărului român îi lipsesc nu numai modele de urmat din prezent, ci si eroii din trecut. În cei aproape douăzeci de ani care au trecut de la căderea comunismului, în România au avut loc actiuni sistematice de delegitimare a miturilor si figurilor legendare ale românilor. De la demitizarea istoriei românilor, operată de “Scoala Boia”[2] la Eminescul cel hidos al lui Mircea Cărtărescu (“mic si îndesat”, “negricios, foarte păros”) - iresponsabilele “elite” postdecembriste le-au răpit tinerilor posibilitatea de a se identifica cu marile personalităti din trecut. Când, în clasă, profesorul povesteste despre faptele de vitejie ale lui Mihai Viteazul, copilul se gândeste “Oare de ce n-as fi fost eu?”. Identificarea cu eroul legendar duce la consolidarea stimei de sine, a demnitătii sale personale. Mitologia natională nu produce sovinism decât în cazul în care este manipulată cinic (în cazul României, de grupările securisto-nationaliste ale lui Tudor Vadim si Artur Silvestri). Altminteri, mitologia natională este benefică pentru păstrarea identitătii unui popor. De pildă, reputatul istoric britanic David Cannadine, citat de Mircea Platon[3], departe de a acuza mitologia natională, asa cum procedează “Scoala Boia” subliniază rolul benefic pe care l-a avut retorica nationalistă a lui Churchill pentru salvarea Marii Britanii de primejdia ocupatiei naziste.

Clasa politică post-comunistă din România a conlucrat cu cercurile stângiste din Occident pentru a-i discredita în ochii tinerilor pe luptătorii crestini împotriva comunismului care au murit în închisori. În fiecare martir omorât de comunisti, copilul a fost educat să vadă un Zelea Codreanu. În fiecare cămasă a lui Hristos, o cămasă verde. Asa s-a ajuns ca tinerii de 20 de ani din România să considere că marea tragedie a României nu a fost comunismul ci Legiunea! O astfel de inginerie culturală a avut ca scop eradicarea Memoriei si discreditarea figurilor rezistentei anticomuniste. Asa cum în Occident, tinerii sunt educati de Noua Stângă să vadă în orice “patriot” un “rasist”, tot asa în România tânăra generatie TREBUIE să descopere în fiecare român care-si apără neamul, traditiile si istoria, un “legionar” si un “ultranationalist”.

Când un tânăr este lipsit de modele “nationale” viabile, când părintii săi sunt plecati la muncă prin lume, cine ar putea să-l “socializeze”? Care i-ar putea fi modelele? Răspunsul este... Club Bamboo. Iată cum îl descrie un site turistic englezesc: Possibly the hardest club to get into in Bucharest; bring at least one supermodel under each arm if you want to get your foot in the door. Should you succeed, you’ll find you’ve entered a world devoid of any sense of reality. Incredibly rich Romanians come here to flex their egos, show-off last year’s laughable Italian fashion and impose their self-importance over whatever may be happening around them. (Este poate clubul din Bucuresti unde se pătrunde cel mai greu; prezintă-te la usă cu cel putin două supermodele agătate de fiecare brat, dacă vrei să fii admis înăuntru. Dacă ai reusit să pătrunzi, vei găsi o lume lipsită de orice sens al realitătii. Români incredibili de bogati vin aici să-si flexeze “ego”-ul, să-si etaleze îmbrăcămintea, croită după o ridicolă modă italiană de anul trecut, si să se dea importanti fată de orice se întâmplă în jurul lor). În plan simbolic, Club Bamboo este idealul de viată pe care-l oferă în prezent tinerilor societatea românească. Prin încrengătura variantelor sale, Club Bamboo actionează ca principal instrument de “socializare” a tineretului înlocuind institutiile traditionale (familia, scoala, biserica).

Departe de mine ideea că România nu mai are tineri normali. Problema este că a fi un tânăr normal în România de astăzi este din ce în ce mai greu. Socializarea firească a tineretului a devenit un proces “subversiv”, încă posibil prin eforturilor conjugate si eroice ale unor părinti lucizi, profesori si mentori inimosi. Tânărul normal are de înfruntat atât presiunea fortelor de hipersocializare cât si ofensiva elementelor “bambooizate”. Unele îl vor transformat într-o unealtă intersanjabilă, un mecanism economic alienant, altele îl agresează mereu prin non-valoare si grobianism infatuat. Strivit între o “elită” tânără cooptată, în care nu se recunoaste, si masa de tineri ce visează să ajungă în paradisul lui Club Bamboo, tânărul normal este cea mai periclitată “minoritate” din România de azi.

Concluzii

În acest articol am vrut să atragem atentia asupra existentei unor grave probleme în procesul de socializare a tinerilor din România. Pe de-o parte, avem un tineret intelectual în mare parte hipersocializat, cinic si conformist, pe de-a altă parte masa tineretului socializat defectuos de o Românie bambooizată. Într-o tară în curs de a-si pierde identitatea culturală si total anexată economic, tânărul este socializat de către forte depersonalizante. Ele nu urmăresc dezvoltarea personalitătii ci transformarea tânărului într-o simplă anexă a unui “grup” (gască, grup de influentă, etc.) si o unitate economică (consumator/producător). În loc să fie un univers personal, un “cineva”, tânărul devine un obiect manipulabil, un “ceva”.

Pot institutiile statului să ajute la remedierea situatiei? Răspunsul este pozitiv. Cu o conditie. Statul român trebuie să vadă în tânăr o persoană unică si ireductibilă care urmează să-si asume rolul cetăteanului în mod responsabil si într-o deplină autonomie intelectuală si economică. Dacă statul îl va privi în continuare pe tânărul român drept un simplu consumator si o unealtă de muncă intersanjabilă, care poate oricând fi înlocuit cu un pakistanez sau indian, atunci discutiile despre implicarea institutiilor în socializarea tineretului devin inutile. Vom continua să avem o mână de tineri socializati pavlovian de UE si o masă amorfă lăsată de izbeliste socializată de România bambooizată. Într-o Românie anormală, tinerii normali vor continua să fie o “minoritate”. Vor părăsi tara sau se vor revolta. Speranta, singura sperantă a acestei tări, este ca ei să aleagă în cele din urmă calea revoltei.


NOTE:

[1] Democratia de astăzi are prea putin în comun cu valorile democratice traditionale. Termenul cel mai potrivit ni se pare cel de “democratie de masă” folosit de Paul Edward Gottfried în cartea sa After Liberalism. Este vorba de o democratie “de consum” decontextualizată, formulată în termenii statului managerial, ce se adresează unui cetătean pasiv si lipsit de cultură politică. Democratia de masă sterge granita dintre consensul popular si controlul birocratic prin promovarea unei retorici a grijii fată de cetătean. De multe ori această grijă este o încercare deghizată de a reglementa viata persoanei în cele mai mici amănunte.

[2] Doi istorici români, Mircea Platon în Cine ne scrie istoria? si Aurel Pop în Despre istorie, adevăr si mituri. O replică dlui Lucian Boia au demonstrat concludent falsitatea tezelor de orientare neomarxiste ale lui Lucian Boia.

[3] Cine ne scrie istoria? (Editura Timpul, Iasi, 2007), nota de subsol, p.126

Hitler redivivus, la Kremlin

Invazia Georgiei de catre Rusia, in aceste zile, seamana izbitor cu navalirea Germaniei lui Hitler in Polonia. Contextul international este favorizant pentru agresor. Agresiunea militara a Rusiei asupra micii republici caucaziene prinde marile puteri pe picior gresit. SUA sint preocupate de criza economica interna si de problemele din Irak, Afganistan si Israel (caci le e mai aproape camasa decit haina) si de amenintarile Iranului (unde spera sa gaseasca o solutie cu ajutorul... Rusiei). De aceea discursul de antentionare a Rusiei sustinut de presedintele Bush asta noapte nu a stirnit nici macar o ridicare de sprinceana la Moscova.
UE este incapabila de o reactie ferma, coerenta si eficienta, neavind o politica externa comuna si nici prea multe mijloace de presiune asupra Rusiei (care o santajeaza energetic). Rusia si Germania sint din nou aliate, de data asta pe tarim economic. Dinspre UE, singura pozitie prompta si fireasca a fost adoptata de state foste victime ale URSS, Polonia, Esteonia, Letonia si Lituania. Ucraina miriie si ea, deranjata in anumite interese, dar nu se poate pune de una singura cu Rusia. Romania a ramas traznita ca de obicei cind se afla in fata unei decizii cruciale.
Estimp, Franta, detinatoarea presedintiei UE, incearca inutil, prin pacaliciul Sarkozy, sa impace si capra si varza.
In plus, Rusia, de-un cinism rar si de o violenta pe masura, se prevaleaza de precedentul Kosovo ca pretext pentru interventia in favoarea separatistilor din Osetia de Sud si Abhazia. Putin avertizase UE ca situatia Kosovo este similara si poate avea aceeasi rezolvare (adica impunerea independentei prin forta armelor) in Osetia de Sud, Abhazia, regiunea basca din Spania, Transilvania si Dobrogea! Iar Rusia are experienta la acest capitol, daca ar fi sa ne gindim cum a "rezolvat" conflictul din Transnistria.
In acest context, razboiul din Georgia - pe care presedintele oficial al Rusiei, Medvedev, tocmai il declara inchis, precizind ca "fortele de pace" ruse ramin pe pozitiile ocupate pina la noi ordine, care, dupa cum bine stim, pot veni si peste citeva zeci de ani - este una dintre cele mai grave provocari la adresa SUA si UE. Vor fi ele in stare sa gaseasca o solutie pentru potolirea navalitorului rus, sau vor ramine intr-o stare de prostatie ca aceea de acum 60 de ani din timpul expansiunii Germaniei naziste? Si daca se petrece aceasta din urma varianta, cit de mare este riscul izbucnirii unui nou razboi mondial?
Totusi, UE, cel putin, trebuie sa faca ceva, pentru ca Georgia este bresa in monopolul rus privind transportul de resurse energetice de la Marea Caspica. Cu alte cuvinte, daca nu loialitatea fata de un partener onest si folositor, macar interesul cel mai meschin tot trebuie sa o impinga spre actiune.

UPDATE
Cu nerusinare maxima, Rusia cere demisia presedintelui Georgiei, dezarmarea Georgiei si sa i se interzica acesteia sa aiba armata proprie. Iar separatistii din Osetia de Sud cer alipirea la Osetia de Nord, parte a Federatiei Ruse.