Intelectualii si Dreapta

Scriitorul Dan Stanca remarca, in suplimentul ALDINE din "Romania Libera" de azi, justetea unui eseu publicat de Mircea Platon in numarul pe august al revistei ROST.
Dan Stanca se mira ca acest eseu nu a declansat inca o dezbatere serioasa. Avind in vedere pe cine vizeaza textul lui Mircea Platon, eu zic ca nu e de mirare.

Puteti citi aici eseul:
Intelectualii si Dreapta

William F. Buckley scria cândva ca, daca ar avea de ales intre a fi condus de primii doua mii de oameni din cartea de telefon a Bostonului sau de corpul profesoral de la Harvard, el i-ar alege pe primii. Mi-am amintit de aceasta provocatoare judecata de când au inceput din nou, in România, discutiile despre intelectuali.

Mircea Platon

Ca si in 1990, “intelectualii” se afla in opozitie. Numai ca, daca in 1990 combateau un populist presedinte de stânga, astazi combat intregul sistem de arendasie parlamentara a României alaturi de un populist presedinte de Dreapta. Pe fondul agresivitatii crescânde a politicii externe a lui Vladimir Putin, al coruptiei interne generalizate si al ticalosiei - din topor sau din stilet - unei mari parti a clasei politice, prezenta si orientarea in arena politica a “intelectualilor” e de salutat. Din câte inteleg, ceea ce incearca acesti “intelectuali” e sa-l ajute pe presedintele Basescu sa creeze cadrele legal-institutionale ale dezvoltarii unei Românii normale. Si “intelectualii” cu pricina, si adversarii lor, si neoconservatorii americani care ofera protectie presedintelui Basescu si inspiratie “intelectualilor”, inteleg acea normalitate ca fiind una de “dreapta”: anti-centralista, bazata pe economie de piata, pe subsidiaritate, pe separatia puterilor in stat, pe autonomia politico-economica a persoanei.
|n aceste conditii, elitismul “intelectual” al grupului care il sustine pe presedintele Basescu e fie o eroare, fie o scapare freudiana. Si asta pentru ca exista o lunga traditie dreptaci-conservatoare de critica a intelectualilor. De la Charles Maurras si Vilfredo Pareto la Thomas Molnar, Arnold Toynbee, William F. Buckley si Tom Wolfe, pretentiile de elita gnostica ale intelectualilor au fost dezumflate cu finete si umor. Jules Monnerot definea intelectualii drept produsul unei “fomari accelerate a elitelor” in urma careia se obtin persoane hipersensibile, dominate de afect, niste “pseudo-rationalizatori auto-amagiti” care sufera ca nu le sunt recunoscute meritele in numele carora se considera “indreptatiti” sa pretinda diverse lucruri (de la pacea in lume si eradicarea HIV in Africa la eliminarea icoanelor din scoli). Dupa cum spunea Monnerot: “Daca intelectualul ar avea inteligenta de a intelege ce e un intelectual, nu ar mai fi intelectual.”
In Apus, intelectualii sunt rezultatul aparitiei “statului rational”, al ingineriei sociale, al statului care intelege sa reguleze pâna si cele mai intime aspecte ale vietii umane in numele utopiei. Dupa cum scrie istoricul Marc Raeff in clasica sa lucrare The Well-Ordered Police State, dupa socul produs de Reforma in secolul al saisprezecelea asupra societatii catolice, dupa decesul valorilor morale si intelectuale care au sustinut crestinatatea apuseana, a fost nevoie ca statul sa preia multe din functiile indeplinite cândva de Biserica. Inainte de Reforma, statul era conservator, functia lui fiind aceea de a pastra rânduiala, de a garanta ordinea traditionala, starea de lucruri. Dupa Reforma, odata ce si-a dezvoltat o birocratie, statul a devenit, din conservator, prospector, a inceput sa faca planuri de dezvoltare. Din garant al consensului moral-social, statul a inceput sa fabrice si sa impuna un consens moral-social. Insarcinati cu trasarea si popularizarea acestor planuri au fost intelectualii.
In Rasarit, mai intâi in Rusia lui Petru cel Mare si apoi in Balcanii eliberati de sub turci, intelectualii sunt rezultatul modernizarii prin ukaz, al incercarii de a occidentaliza societatea fara a o prabusi revolutionar. Prins intre modernizare si subversiune, intre dorinta statului de a strica vechile (ne)orânduieli si necesitatea de a tine lucrurile sub control, intelectualul e prin definitie un agent “revolutionar cu voie de la politie”, un agitator in raport cu societatea si un conformist in raport cu puterea (de stat sau consulara). Intelectualul traieste deci intr-o simbioza dialectica cu statul pe care, in calitate de “bacil revolutionar” (apud Lenin, un intelectual), il ajuta sa “progreseze” spre o treapta superioara prin celebra “critica constructiva” (apud Iliescu, un alt intelectual). Intelectualii sunt ca pasarile care ciugulesc resturile de mâncare de pe spinarea creponata si dintre maselele hipopotamului/leviathanului care e statul modern.
Termenul “intelectual” a fost folosit pentru prima data de Clemenceau care, in 1898, a publicat in ziarul “l’Aurore” un “Manifest al intelectualilor” in cazul Dreyfus. Cu acea ocazie, “intelectualitatea” a capatat nu numai un nume, ci si un destin: acela de a semna petitii publice. Scriitorul american Tom Wolfe spunea ca un intelectual e cel care, in numele unei anumite competente academice, vorbeste in public despre lucruri la care nu se pricepe. La aceasta s-ar putea adauga si ca intelectualul e cel care refuza sa fie caracterizat prin altceva: prin faptul ca e tata, crestin sau turc, bogat sau sarac, taran sau inginer sau profesor universitar. “Intelectualul” e versiunea imaculat tehnocratica a “cetateanului indignat”, e sortul pe care-l imbraci in public atunci când te pretinzi echidistant-stiintific, cu functia intelectiva neafectata de nimic functional-organic, de nimic din ceea ce implica o responsabilitate concreta: fata de o familie, o parohie, un cartier, un oras, un cont in banca. Intelectualul e responsabil fata de “opinia publica” la fel cum mulahii sunt responsabili fata de celebra “Arab street”. Existenta intelectualului postuleaza existenta “maselor”, a turmei care trebuie condusa, mulsa, tunsa si frezata in numele unui adevar superior. Intelectualii sunt asadar pontifii unui zeu vacant, niste preoti a caror liturghie nu slujeste la “prefacerea” darurilor, ci doar la comentarea lor, de unde si tentatia puritan-predicatoare, degradarea realitatii in discurs/apel/manifest.
E oare cantonarea a ceea ce ar trebui sa fie “Dreapta româneasca” intr-un discurs “intelectual” o scapare, o nostalgica intoarcere la gosismul civic al anilor ’90, sau semnul ca, dupa moda europeana, Dreapta noastra e de stânga? |n ciuda filiatiei neoconservatoare americane afisate, avem o dreapta cu “intelectuali” care sprijina un presedinte “populist” dar aplauda scaderea demografica a României, cu spirite care iubesc “religia” dar detesta parastasele, cu milenarieni tehnocrati, cu oameni “amorezati de popor” dar care se vor ei insisi elita si, ca atare, refuza sa se defineasca prin ceea ce i-ar face identificabili restului populatiei. Sunt sigur ca Gabriel Liiceanu ar avea mai multa priza la public daca l-ar sustine pe presedintele Basescu in calitate de director de editura, de profesor universitar sau de tata decât in calitate de “intelectual”.
Nu cred ca Dreapta româneasca are vreo sansa atât timp cât, dupa ce a abandonat ideea nationala si pe cea religioasa, se defineste nu in termeni personalist-organici, ci in termeni “intelectuali”. |n aceste conditii, ceea ce ramâne din Dreapta româneasca e doar un descarnat liberalism economic si un legalism tehnocratic ale caror palori vor fi speculate de voiosii “bacili revolutionari” ai stângii multicultural-ecologiste.

Ce sunt intelectualii?

Articolul meu * despre falsitatea pozitiei de “intelectual de dreapta” a stârnit consternare. Cum adica sa nu ne mai pretuim “intelectualii”? Daca nu suntem “intelectuali”, “elite” atunci nu ne ramâne decât sa devenim “mârlanime”. Daca nu “elita intelectuala” sa ne arate drumul, atunci cine? Ce anume vreau sa pun in loc? Daca nu dresam, pacalim si luminam noi masele in spiritul libertatii, atunci cine sa o faca?
In sens propriu, intelectualii au aparut in 1898, atunci când Clemenceau a folosit termenul pentru a-i desemna pe cei care semnau in publicatia sa, “Aurora”, un apel in sprijinul capitanului Dreyfus. Prin “intelectuali”, Clemenceau ii intelegea pe scriitori si universitari amalgamati sub cupola agitatiei publice pentru o cauza. Inainte de acest moment, existau artisti/scriitori - boemi sau imburgheziti, imbogatiti de arta pentru arta sau ruinati de arta cu tendinta – si profesori, specialisti in diferite domenii, oameni a caror prima chemare era sa transmita o traditie generatiilor urmatoare. Intelectualul e deci un fel de catâr obtinut din imperecherea armasarilor scriitoricesti de cursa scurta, foiletonista, cu asinii academici, ducând in spinare desagii grei ai notelor de subsol pe parcursul a dense si ponderoase tomuri.
Ca atare, intelectualul e o strutocamila, o himera, o fiinta care nu exista decât in imaginatie, de dragul povestii sau al demonstratiei. O dovedeste si faptul ca nu exista meseria de intelectual, ca nu exista sfinti ai intelectualilor asa cum exista sfinti ai pompierilor, scriitorilor sau tâmplarilor. Intelectualul nu e o meserie decât in cazul revolutionarului de profesie, care traieste din banii fundatiilor sau din sinecuri si care nu e de dreapta, ci de stânga. De la comunistul Lenin, la socialistul Hitler, revolutionarii de profesie au fost niste intelectuali traind pe banii partidului sau ai partidei.
A spune deci ca suntem “intelectuali conservatori” e un nonsens. Si ramâne un nonsens chiar daca mergem mai in adâncime cu istoria “intelectualilor”. In cazul in care alegem sa neglijam semnificantul si sa urmarim semnificatul, vom gasi ca stramosii intelectualilor, protointelectualii ca sa zicem asa, sunt, fara exceptie, oameni traind in marginea templului, oameni care au abandonat sacrul in favoarea retoricii câstigatoare, a argutiei mercenare: sofistii antici, saltimbancii medievali, umanistii renascentisti care tunau impotriva relelor Curiei dar linguseau orice marunt tiran local, si filosofii secolului al XVIII-lea, specialisti in revolutie cu voie de la politie si in adulat “despoti luminati”. Thomas Morus era cât pe ce sa devina intelectual, dar s-a razgandit si s-a facut sfânt, sau, ma rog, a fost martirizat de gâdele regelui Henric al VIII-lea, altminteri om luminat, autor de polemici teologice si intelectual al vremii sale.
A spune ca esti “de dreapta” si “intelectual” inseamna deci fie a declara ca esti de dreapta economica, adica adept al economiei de piata, si atât, fara valorile personaliste asociate dreptei politice, fie a nu spune nimic. Dar in primul caz, ca om care militeaza pentru valorile “pietei libere”, nu poti sa afirmi, precum Gabriel Liiceanu in timpul interviului cu Robert Turcescu, ca nu admiti sa fii “coborât la nivelul” presei deoarece nivelul presei e o expresie a pietei libere.
A spune ca reprezinti “elita intelectuala a României” e si mai stupefiant. Acest lucru ar putea insemna fie ca reprezinti elita intelectualilor României, fie ca reprezinti elita României. Din moment ce “intelectualii” nu exista, nu ai cum sa reprezinti elita a ceva ce nu exista decât daca, in conditiile in care “intelectualitatea” e un amestec dintre artisti si universitari, esti cel mai artist dintre universitari si cel mai universitar dintre artisti. Desi rar, lucrul nu e cu totul imposibil, dupa cum o dovedesc atât cei care, in virtutea talentelor lor academice sustin plicticoase rubrici la ziar, cât si cei care in urma vivacelor lor articole de opinie obtin catedre universitare.
Mai exista apoi posibilitatea sa spui ca esti elita intelectuala a României in sensul ca esti elita conducatoare a României, ca intelectualii sunt cei care trebuie sa arate drumul, un fel de constiinta revolutionara marxista, si ca deci elita intelectuala e elita conducatoare. Corect, daca n-ar fi gresit. Elita României nu e alcatuita din intelectuali. Elita României e alcatuita din elitele tuturor corpurilor profesionale, tuturor categoriilor sociale functionale: de la elita taranimii la cea a mecanicilor de locomotiva. Elita României e crema acestor elite. Intelectualii nu pot pretinde sa fie elita României deoarece nu pot uzurpa dreptul celorlalte elite.
Daca cea mai mare viclenie a dracului e sa ne faca sa credem ca nu exista, cea mai mare viclenie a “elitei intelectuale” e sa ne faca sa credem ca exista. Ca orice grupare de oameni inteligenti, “intelectualii” stiu sa pretuiasca machiavelismul, de extractie leostraussiana sau de serbet balcanic. In conditiile in care profesorii universitari nu se bucura de fapt de nici o trecere in România pentru ceea ce se pricep sa faca, in conditiile in care scriitorii nu mai intereseaza pe nimeni pentru ceea ce se pricep sa faca (probabil pentru ca nu se pricep prea bine), ei s-au gândit sa capteze atentia tuturor pentru ceea ce nu se pricep sa faca. Si astfel au devenit intelectuali.
“Intelectualul” e deci valoarea de piata a unui artist sau universitar. Ca orice cotatie bursiera, e dependenta de fluctuatiile climatului de opinie, de speculatii si escrocherii, si nu intotdeauna are legatura cu valoare in sine a produsului. Ca atare, intelectualul nostru “de dreapta” (economica, nu politica, adica liberal, nu conservator) mai are o bizarerie: ca desi predica valorile individualismului nu se misca decât in grup compact, desi lupta, corect, pentru votul uninominal, e un virtuoz al listei. Nu exista intelectual, ci intelectuali. Sau Intelectual, generic.
Ce ii trebuie României deci, prin ce putem inlocui “intelectualii”? Prin valori. Nu prin elita intelectuala, ci prin elitele României, definite dupa criteriile pe care le-au folosit comunistii ca sa le identifice si extermine. Nu inteleg de ce un specialist la vorbitul in oglinda ar fi mai folositor României decât un bijutier priceput si onest. Ne trebuie oameni care nu cad intr-o râna daca nu marsaluiesc cot la cot cu altii. Ne trebuie oameni care pot sta pe propriile picioare, oameni autonomi economico-profesional. Oameni intregi. Oameni incercati, moral si profesional. Ei exista, nu trebuie “creati” prin inginerie sociala sau luminati de la Bruxelles. Ei exista, numai ca exista intr-o realitate sufocata si de nominalismul intelectual, pentru care nimic din ce e real nu e adevarat, si de realismul gros al imbuibarii parvenite, pentru care nimic din ce e adevarat nu e real. Trebuie doar sa ingaduim realitatii sa devina una cu adevarul.

* Prima parte a acestui text, intitulata “Dreapta imprejur” a aparut de sine statatoare in “Ziarul de Iasi” pe 17 iunie a.c.