Mircea Platon: "Trăiţi cu o icoană în faţa ochilor minţii"

Unul dintre cei mai profunzi si talentati ginditori conservatori ai nostri la ora asta, Mircea Platon, i-a acordat un interviu exceptional lui Silviu Man, pentru site-ul www.bookblog.ro. Mircea Platon denunta nociva stinga si falsa dreapta, atrage atentia asupra riscurilor care pindesc noua generatie, se declara "populist" (in sensul de apartinator poporului), critica "elita" si ideea de "intelectual", nu da sfaturi, nu da retete, dar indeamna: nimic fara Dumnezeu!

Nu ma intereseaza reactia (previzibila) a stingii fata de afirmatiile lui Mircea Platon, ci sint curios cum vor recepta oamenii "de dreapta" pozitia lui.

Va dau aici citeva pasaje, pentru a va face sa mergeti la sursa, sa cititi tot.

Nu ştiu dacă avem o cultură minoră, dar mi-e teamă să nu avem o cultură împăiată, moartă. Şi, la noi, până şi moartea e tot un fel de minorat. Cultura română, dacă a murit, nu a murit apoteotic, ci viclean. Nu poţi canoniza o cultură care a murit din laşitate. Şi cultura română suferă de faptul că nu vrea să supere pe nimeni. (...)

A fi “populist” nu înseamnă a face zilnic o baie de mulţime. De fapt, exact contrariul. Şi explicaţia e simplă. Din România a rămas numai elita, “poporul” a dispărut. După 1989, nu am auzit vorbindu-se decât de “elită”, aşa cum înainte de 1989 eram cu toţii “intelectuali”. Oricine nu muncea manual era “intelectual”. De la subinginer la gestionarul de la aprozar, cu toţii erau “intelectuali”. Sau “domni”. Pe câţi tovarăşi nu i-am auzit afirmând răspicat-recunoscător, în sprijinul Partidului şi al emanaţiei Ion Iliescu: “Pe mine comuniştii m-au făcut domn/doamnă.” Suntem aşadar, graţie comunismului, o ţară de domni, de doamne şi de elite. “Moş” sau “babă”, sau “ţăran” nu mai e nimeni. Sunt aşadar un “populist” în căutarea “poporului pierdut”. Ceea ce trece astăzi la noi drept “populism” nu e decât elitism degenerat: Vadim Tudor însuşi e un “intelectual”, şi la fel sunt şi tovarăşii colonei care îl înconjoară. Arătaţi-mi un politician, de la consilier local la ministru, care să nu-şi dea doctoratul. Sau să nu intre în masonerie, acea ilustră pepinieră de spirite alese, acea lojă de unde poţi să scuipi cojile seminţelor de înţelepciune îngurgitate în capul profanilor din stal. Problema e că în stal nu mai vrea să mai stea nimeni. Asaltat simbolic prin “demitizarea” naţiunii şi eradicat prin pauperizare şi avort, poporul român a luat-o la sănătoasa şi devine acum “popor european”, alături de ceilalţi, chinezi şi musulmani, de egale abilităţi de adaptare la mediu. (...)

Intelectualii trăiesc pentru idei, sau de pe urma ideilor. Cei din ultima categorie sunt mercenari, cinici, parazitari. Uneori, talentaţi. Cei din prima categorie îmi sunt la fel de antipatici. Nu-mi plac idealiştii. Secolul XX e plin de “naivi”, de “idealişti”, de intelectuali care au crezut fie în nazism, fie în comunism, fie în maoism, fie în castrism, fie în mai ştiu eu Che. Oamenii care ucid sau aprobă crima din idealism nu mi se par cu nimic mai buni decât cinicii mercenari. Ba poate că ultimii sunt de preferat având în vedere că luciditatea lor mercenară scapă orbirii ideologice şi amatorismului. Nu-mi plac intelectualii pentru că îmi plac oamenii care luptă pentru ceva concret: pentru un sat, o stradă, un cartier, un pom, sau pentru umanitatea din ei. (...)

Eu lupt pentru vechea Românie, atâta câtă mai este. Lupt pentru normalitatea pe care o mai descopăr în anumiţi oameni, pentru frumuseţea anumitor străzi vechi (sau sate), pentru Adevărul Bisericii mele Ortodoxe trăit liturgic. Scriu medieval, din fidelitate, din fidelitate faţă de oamenii care m-au format, direct sau prin cărţile lor. Nu sunt fidel unei ideologii. (...)

În primul rând trebuie să menţionez că nu cred în nici un fel de determinism istoric: nici în teoria conspiraţiei, nici în materialismul-dialectic şi istoric, nici în teoria raselor. (...)

Nu am surse “oculte”, deci nu ştiu ştiu cine, cum şi de unde “trage sforile”. Tot ce ştiu e ceea ce văd în jur şi ceea ce citesc în presă. Văd că România e parte a unor alianţe internaţionale, a unor organisme supranaţionale, precum UE sau NATO. Văd că România are un Consiliu Naţional de Combatere a Discriminării care încearcă să penalizeze abaterile de la disciplina corectitudinii politice. Văd că există o judicioasă alocare a fondurilor în scopul susţinerii cauzelor noii majorităţi alcătuite din minorităţi. (...)

Ce putem face deci? Să ne purtăm destinaţia cu noi: să mergem cu Dumnezeu în suflet. Să nu uităm niciodată că, dacă harta realului a dispărut, avem încă icoana lui. Ce înseamnă, concret, acest lucru? Înseamnă că nu am a da nimănui nici un sfat, nici o indicaţie de lectură, nici un mercurial bibliografic, afară de acesta: citiţi orice, chiar şi Marx, cu o icoană în faţa ochilor minţii. Trăiţi cu o icoană în faţa ochilor minţii. Nu doar ca orizont hermeneutic, sau contrapunct teologico-estetic, nu doar ca disciplină a rugăciunii şi nu ca şi îmbrobodire conformistă, ci ca prezenţă care nu îngăduie “urâciunea pustiirii”…