Pentru o familie normala, spuneti NU Sodomei!

La initiativa unui grup de tineri crestini, luni, 19 mai a.c., incepind cu ora 17.00, in Bucuresti va avea loc un mars pentru normalitate, pentru familie si contra propagandei homosexuale. Aceasta actiune urmareste sa atraga atentia asupra faptului ca, pas cu pas, de citiva ani, anumite organizatii ale "societatii civile" incearca sa ne faca sa credem ca a fi homosexual este ceva normal, ca homosexualitatea e o simpla alegere, pe care, la o adica, ar putea-o face si copiii nostri. Cu alte cuvinte, un pacat si un viciu ne este prezentat ca un comportament firesc. O abordare mai pe larg aveti aici.
Marsul pentru normalitate este programat chiar in prima zi a saptaminii de propaganda a gay-lor - care se desfasoara de patru ani neintrerupt, cu acordul si ajutorul autoritatilor, care ar trebui sa pazeasca morala publica si interesele majoritatii.
Obraznicia, insistenta si fortele politice si financiare de care fac uz homosexualii pentru promovarea homosexualitatii in ultimii ani reclama un raspuns imediat si clar din partea romanilor crestini. In anii trecuti, noi cei de la ROST ne-am marginit la a ne exprima opinia prin presa. Astazi este nevoie sa iesim si in strada. De aceea, Asociatia ROST, alaturi de Asociatia Christiana, Asociatia pentru Cultura "Alfa", Fundatia Sfintii Martiri Brancoveni si Fundatia Sf. Sava - altminteri organizatii care au optat pina acum pentru alt fel de manifestari decit cele de strada - gireaza acest mars pentru normalitate.
Marsul va incepe din fata Patriarhiei si va urma traseul Piata Universitatii, Piata Romana, Bulevardul Dacia, Calea Victoriei, Dealul Mitropoliei.
Personal, imi doresc ca aceasta actiune sa nu fie instrumentata politic - tocmai pentru ca sintem in campanie electorala - si mai ales ca Biserica sa o sustina. Ma intreb citi preoti vor iesi "cu crucea-n frunte". Si nadajduiesc ca multi, iar dupa sfintiile lor - parohii intregi. Cel putin asa s-ar cuveni.

Conferinta ortodoxa despre familie

Neobositul apologet ortodox Danion Vasile conferentiaza din nou la Bucuresti, joi, 15 mai a.c., incepind cu orele 18.00, in Aula Facultatii de Drept a Universitatii Bucuresti. Totodata isi va lansa Cartea Nuntii, aparuta la Editura Egumenita.
Despre carte vor vorbi conf. univ. dr. Cristi Pantelimon si parintele Mihai Andrei Aldea.

Fenomenul Dan Puric

Ieri seară, la sala Rapsodia din Lipscani, am avut parte de un regal Dan Puric. Lansarea cărţii sale Cine suntem a adunat peste o mie de persoane, care au asistat cu entuziasm, timp de două ceasuri, la un one man show extraordinar. Cred că evenimentul a făcut cel mai clar fenomenul Dan Puric, la care sîntem martori în ultimii ani. O rară forţă de atracţie, venită dintr-o străluminare interioară, combinată cu o sinceritate uneori brutală şi cu un simţ al umorului nestăvilit compun aria succesului lui Dan Puric la public. Marele artist şi om creştin mai are ceva nepreţuit: puterea de a insufla speranţă. Faptul că ieri au venit să-l vadă şi să-l asculte atîţia oameni arată asta, cum arată şi că nu toţi românii s-au pervertit.
În gura lui Dan Puric superlativele pentru român nu sună fals, iar vorbirea despre Dumnezeu ţi-L face prezent pe Atoatefăcătorul. Refuzul politicii partinice şi gîndirea, exprimată uneori tragic, pe coordonatele unui Petre Ţuţea, „între Dumnezeu şi neamul meu”, îi dau lui Dan Puric credibilitate şi un imens capital de simpatie.
Maestrul a fost introdus în scenă printr-un scurt cuvînt al scriitorului Dan Ciachir, care a încheiat printr-o istorioară cu tâlc. După un ciclu de conferinţe ţinut de Dan Puric în Ardeal, un ierarh al locului l-a sunat pe Dan Ciachir să-l întrebe dacă îl cunoaşte pe actorul care vorbeşte atît de convingător despre ortodoxie şi românism. Scriitorul a spus că da. Ierarhul a vrut să afle dacă Dan Puric este căsătorit. Ciachir ştia vag că actorul are un copil şi a presupus că este însurat, la care arhiereul a exclamat: „Păcat, ar fi fost bun de patriarh!”.
Smerit de o asemenea poveste, Puric a replicat cu umor: “Nu pot fi candidat la preafericire, căci sînt deja preanefericitul acestui popor”. De aici înainte, Dan Puric şi-a ilustrat ideile din cartea sa cu un lung şir de povestiri, unele de un umor nebun, altele de un dramatism sfîşietor, purtînd sala dintr-o extremă în alta a sentimentelor umane, spre o mai bună lămurire.
Dan Puric a condus cu abilitate discursul spre concluzia că a sa carte este o pledoarie pentru memoria colectivă. Nu trebuie să ne uităm istoria şi mai cu seamă istoria recentă, sub comunism, care are încă răni deschise. Iată ce l-a împins pe el în luptă: “Antrenamentul de uitare la care este supus poporul român astăzi face ca gîndirea şi inima să se rotească pe loc şi, din această rotire în gol, paradoxal, o dată cu trecutul dispare şi viitorul. El, omul de azi, pedalează zadarnic într-un prezent continuu. A locui cu fiinţa doar într-o dimensiune a timpului – şi aceea distorsionată – înseamnă moartea lentă, dar sigură, a identităţii.”
Trebuia să fiţi luni seară la Rapsodia ca să înţelegeţi ceea ce aceste puţine cuvinte vă zugrăvesc palid. Avem în Dan Puric un mărturisitor cu verticalitate aristocratică, fidelitate de soldat, talent oratoric de tribun şi curaj de călugăr nebun întru Hristos.
Dacă vi se pare că prea l-am lăudat pe Dan Puric, citiţi ce scriu despre el:

Părintele Iustin Pârvu, stareţul Mănăstirii Petru Vodă – Neamţ: “Dan Puric te ajută să te cunoşti pe tine însuţi mai bine decît credeai că o poţi face. […] Văd în această lucrare a lui Dan Puric o renaştere a duhului lor [ a celor care au murit în închisorile comuniste din dragoste pentru România şi pentru Hristos – n. mea, C.T.], o refacere a glasului acestui neam, o conştiinţă care strigă din ce în ce mai cu putere, că acest neam nu a murit”.

Scriitorul Dan Ciachir: “Dan Puric mărturiseşte. O face firesc şi integral. Şi s-ar putea să facă şcoală, atrăgînd prin autenticitatea lui şi prin inteligenţa sa luminată de Duh. Este un apologet strălucit. Unul de care comunitatea de credinţă şi iubire a Bisericii noastre avea realmente nevoie”.

Profesorul universitar Gheorghe Ceauşu: “Dan Puric este, la urma urmei, o conştiinţă înaltă a vremii noastre. Cu o energie neistovită, mînat de o vocaţie dominatoare, el creează incontinent, distribuindu-se în arta teatrului, în arta pedagogiei teatrale, în arta retoricii verbale şi aceea a omului public, gratificîndu-le cu excelenţă, dar fără să se împartă. […] Incoruptibil, glasul său se aude din ce în ce mai mult, iar simpatia şi preţuirea publică pentru el cresc…”

Civic Media dezvaluie: "Ziua gazetar, noaptea sectar"

Asociatia Civic Media a publicat azi pe site-ul sau un pamflet despre unul dintre "jurnalistii crestini" cu o oarecare notorietate: Florian Bichir, de la Evenimentul Zilei. Dincolo de sarcasmul si acuzatiile din text, care ramin sa fie probate, cert apare un lucru: ziaristul cu pricina este si "preot" al unei secte, ca altfel nu stiu cum s-o numesc.
Stiam si eu ca Florian Bichir este un fel de popa cu jumatate de norma (caci slujeste cind si cind la un soi de manastire din apropierea Bucurestiului) la o asociatie religioasa care se pretinde mai ortodoxa decit BOR si decit stilismul din care s-a desprins. Insa, n-am avut o dovada palpabila asa cum sint fotografiile publicate de Civic Media. M-am intrebat si cum a ajuns Bichir preot, chiar si la aceasta "biserica", si mai ales de ce i-o fi trebuit? De ce nu a ales intre doua meserii una pe care sa o practice cum se cade? Dar a fost doar o curiozitate personala, la urma-urmei omul poate sa aiba si cite meserii si locuri de munca vrea, daca isi imagineaza ca le face fata. Problema apare atunci cind o astfel de persoana da lectii de dogmatica, urecheaza ziaristii care au accente critice la adresa ierarhiei Bisericii Ortodoxe Romane, se ia ca boala de omul sanatos de cite un episcop pe care deodata nu-l mai place, agita aratatorul plin de moralitate (n-o fi auzit vorba ceea: "Sa nu vorbesti de funie in casa spinzuratului"). Cu ce indreptatire? Tocmai el care se vede ca se afla intr-o confuzie dogmatica si de... subordonare? Apropo, trebuie sa-i fie tare greu ca pe de o parte sa se afle intr-o vadita ravratire contra ierarhiei ortodoxe (de vreme ce slujeste in alta "biserica") si pe de alta sa-i tamiieze pe unii dintre ierarhi si sa le faca jocurile in presa, folosindu-si pozitia de editorialist la un cotidian central.

Parintele Iustin cel Tinar

In doar cativa ani a parcurs drumul de la chitara la psalmi si de la excursii pe munte, la staretie. Nu e vreun "drum al Damascului", ci distanta pana la intelegerea profunda a rostului sau omenesc. Barbat falnic, cultivat si inteligent, bucovineanul Iustin Petre promitea sa devina cineva "in lume". Cand, intr-o zi, s-a calugarit. S-a hotarat sa devina monah, dupa o intalnire cu Parintele Iustin Parvu, staretul de la Petru Voda (Neamt). Spune ca marele duhovnic al Moldovei i-a deschis ochii inimii. A primit numele de monah, tot Iustin, dupa nasul sau de calugarie. Intre timp, numele i-a devenit renume: i se spune parintele Iustin cel Tanar.

Cititi un interviu altfel cu un calugar din generatia mea aici.

1 Mai, risu'-plinsu

Sarbatorirea muncitorimii in Romania se face ca la noi, absurd, cu umor involuntar, cu scene de mare tristete, cu multa poleiala... Si, evident, se da pe toate televiziunile.

Absurd: sarbatoresti ziua muncii si muncitorul intr-o tara in care prea putini isi mai doresc sa munceasca, pentru ca munca e un semn al neputintei, e umilitoare, cei destepti "descurcindu-se"; intr-un stat care sileste milioane de cetateni sa-si caute locuri de munca in alte tari; intr-o republica in care numarul asistatilor il depaseste pe cel al angajatilor (legal).

Umor involuntar: doi organizatori ai marii crapelnite din Parcul Izvor din Bucuresti (ca nu putem sarbatori decit mincind pe saturate si bind pe nemasurate), Mircea Geoana si Cristian Diaconescu (PSD) s-au certat pe mici. Geoana spunea ca un adevarat muncitor serbeaza numai cu mici, iar Diaconescu pretindea un pic de staif ce i s-o fi parut burghez: sa bage si hotdog.

Trist: la paranghelia pesedista s-au inghesuit o multime de oameni fara nici un fel de legatura cu PSD, nici de apartenenta, nici de simpatie, nici de vot. Intre cei 3000 de participanti, multi pensionari. Saracii, s-u gindit sa sara un prinz pe spinarea PSD, care anuntase mincare, bautura si muzica gratis. Numai ca, ajunsi acolo, s-au trezit ca tichetele pentru micii gratuiti erau insuficiente pentru citi venisera. Si multi dintre ei s-au milogit o zi intreaga sa capete un tichet care le dadea dreptul la patru mici si-o bere. Nu-si permiteau sa cumpere, chiar la pret redus (cum a fost), un mic. Dar tare ma tem ca batrinii astia voteaza tot cu tovarasii lui Iliescu, care i-au adus in sapa de lemn. Asa ca intr-un fel isi merita soarta.

Poleiala o veti fi vazut si dvs. Multe materiale promotionale. Campania electorala e in clar, desi abia de miine cica-i oficiala.

Mircea Platon: "Trăiţi cu o icoană în faţa ochilor minţii"

Unul dintre cei mai profunzi si talentati ginditori conservatori ai nostri la ora asta, Mircea Platon, i-a acordat un interviu exceptional lui Silviu Man, pentru site-ul www.bookblog.ro. Mircea Platon denunta nociva stinga si falsa dreapta, atrage atentia asupra riscurilor care pindesc noua generatie, se declara "populist" (in sensul de apartinator poporului), critica "elita" si ideea de "intelectual", nu da sfaturi, nu da retete, dar indeamna: nimic fara Dumnezeu!

Nu ma intereseaza reactia (previzibila) a stingii fata de afirmatiile lui Mircea Platon, ci sint curios cum vor recepta oamenii "de dreapta" pozitia lui.

Va dau aici citeva pasaje, pentru a va face sa mergeti la sursa, sa cititi tot.

Nu ştiu dacă avem o cultură minoră, dar mi-e teamă să nu avem o cultură împăiată, moartă. Şi, la noi, până şi moartea e tot un fel de minorat. Cultura română, dacă a murit, nu a murit apoteotic, ci viclean. Nu poţi canoniza o cultură care a murit din laşitate. Şi cultura română suferă de faptul că nu vrea să supere pe nimeni. (...)

A fi “populist” nu înseamnă a face zilnic o baie de mulţime. De fapt, exact contrariul. Şi explicaţia e simplă. Din România a rămas numai elita, “poporul” a dispărut. După 1989, nu am auzit vorbindu-se decât de “elită”, aşa cum înainte de 1989 eram cu toţii “intelectuali”. Oricine nu muncea manual era “intelectual”. De la subinginer la gestionarul de la aprozar, cu toţii erau “intelectuali”. Sau “domni”. Pe câţi tovarăşi nu i-am auzit afirmând răspicat-recunoscător, în sprijinul Partidului şi al emanaţiei Ion Iliescu: “Pe mine comuniştii m-au făcut domn/doamnă.” Suntem aşadar, graţie comunismului, o ţară de domni, de doamne şi de elite. “Moş” sau “babă”, sau “ţăran” nu mai e nimeni. Sunt aşadar un “populist” în căutarea “poporului pierdut”. Ceea ce trece astăzi la noi drept “populism” nu e decât elitism degenerat: Vadim Tudor însuşi e un “intelectual”, şi la fel sunt şi tovarăşii colonei care îl înconjoară. Arătaţi-mi un politician, de la consilier local la ministru, care să nu-şi dea doctoratul. Sau să nu intre în masonerie, acea ilustră pepinieră de spirite alese, acea lojă de unde poţi să scuipi cojile seminţelor de înţelepciune îngurgitate în capul profanilor din stal. Problema e că în stal nu mai vrea să mai stea nimeni. Asaltat simbolic prin “demitizarea” naţiunii şi eradicat prin pauperizare şi avort, poporul român a luat-o la sănătoasa şi devine acum “popor european”, alături de ceilalţi, chinezi şi musulmani, de egale abilităţi de adaptare la mediu. (...)

Intelectualii trăiesc pentru idei, sau de pe urma ideilor. Cei din ultima categorie sunt mercenari, cinici, parazitari. Uneori, talentaţi. Cei din prima categorie îmi sunt la fel de antipatici. Nu-mi plac idealiştii. Secolul XX e plin de “naivi”, de “idealişti”, de intelectuali care au crezut fie în nazism, fie în comunism, fie în maoism, fie în castrism, fie în mai ştiu eu Che. Oamenii care ucid sau aprobă crima din idealism nu mi se par cu nimic mai buni decât cinicii mercenari. Ba poate că ultimii sunt de preferat având în vedere că luciditatea lor mercenară scapă orbirii ideologice şi amatorismului. Nu-mi plac intelectualii pentru că îmi plac oamenii care luptă pentru ceva concret: pentru un sat, o stradă, un cartier, un pom, sau pentru umanitatea din ei. (...)

Eu lupt pentru vechea Românie, atâta câtă mai este. Lupt pentru normalitatea pe care o mai descopăr în anumiţi oameni, pentru frumuseţea anumitor străzi vechi (sau sate), pentru Adevărul Bisericii mele Ortodoxe trăit liturgic. Scriu medieval, din fidelitate, din fidelitate faţă de oamenii care m-au format, direct sau prin cărţile lor. Nu sunt fidel unei ideologii. (...)

În primul rând trebuie să menţionez că nu cred în nici un fel de determinism istoric: nici în teoria conspiraţiei, nici în materialismul-dialectic şi istoric, nici în teoria raselor. (...)

Nu am surse “oculte”, deci nu ştiu ştiu cine, cum şi de unde “trage sforile”. Tot ce ştiu e ceea ce văd în jur şi ceea ce citesc în presă. Văd că România e parte a unor alianţe internaţionale, a unor organisme supranaţionale, precum UE sau NATO. Văd că România are un Consiliu Naţional de Combatere a Discriminării care încearcă să penalizeze abaterile de la disciplina corectitudinii politice. Văd că există o judicioasă alocare a fondurilor în scopul susţinerii cauzelor noii majorităţi alcătuite din minorităţi. (...)

Ce putem face deci? Să ne purtăm destinaţia cu noi: să mergem cu Dumnezeu în suflet. Să nu uităm niciodată că, dacă harta realului a dispărut, avem încă icoana lui. Ce înseamnă, concret, acest lucru? Înseamnă că nu am a da nimănui nici un sfat, nici o indicaţie de lectură, nici un mercurial bibliografic, afară de acesta: citiţi orice, chiar şi Marx, cu o icoană în faţa ochilor minţii. Trăiţi cu o icoană în faţa ochilor minţii. Nu doar ca orizont hermeneutic, sau contrapunct teologico-estetic, nu doar ca disciplină a rugăciunii şi nu ca şi îmbrobodire conformistă, ci ca prezenţă care nu îngăduie “urâciunea pustiirii”…