27 ianuarie 2009

O scrisoare de la Athos despre actele de identitate cu cipuri

Redacţia revistei Presa Ortodoxă a cerut unor monahi de la Sf. Munte Athos un punct de vedere asupra introducerii actelor de identitate cu cip. Revista a decis să dea publicităţii scrisoarea semnata de Ierom. Ştefan, împreună cu toţi părinţii de la Schitul Lacu, înainte de apariţia numărului 2 al mensualului, datorită actualităţii subiectului. Redau mai jos documentul.

RĂSCUMPĂRAŢI VREMEA

Cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Răscumpărând vremea, căci zilele rele sunt”(Efeseni 5, 16) se potrivesc mai mult ca oricând vremurilor de astăzi. „Zilele rele” sau, mai bine spus, vremurile apocaliptice în care trăim, îl pun pe creştinul ortodox în faţa unor evenimente şi fapte nemaiîntâlnite în istoria omenirii. Un guvern mondial, un singur conducător, o singură religie, cip-uri pentru supravegherea şi manipularea întregii populaţii şi celelalte care decurg din acestea sunt obiective „de binefacere” ale Noii Ordini Mondiale.

Cum va putea oare creştinul ortodox de astăzi să călătorească pe calea cea dreaptă în această confuzie uriaşă creată de diavolul şi de oamenii lui? Unde va putea afla odihnă sufletul său, care orbecăieşte în întunericul dens al lipsei de povăţuire şi sfătuire duhovnicească, precum şi al dezinformării promovată de mass-media, fie ea laică, fie uneori chiar cea zis bisericească? Ce fel de strigăt ar putea scoate el pentru a putea deştepta auzul celor care au făgăduit înaintea lui Dumnezeu că îl vor povăţui la limanul mântuirii?

Un stareţ athonit spunea că cea mai mare faptă bună a creştinului ortodox de astăzi, faptă care condiţionează mântuirea sa, este mărturisirea ortodoxă a lui Iisus Hristos. Dar pentru a-L mărturisi ortodox pe Hristos, trebuie ca el să fie un adevărat creştin ortodox. Iar a fi un creştin adevărat înseamnă a lucra poruncile evanghelice. Criza şi orbirea duhovnicească la care s-a ajuns astăzi şi, ca o consecinţă, compromisurile grave care se fac până şi în Biserică, au ca principală cauză tocmai nelucrarea de către noi toţi a poruncilor lui Dumnezeu.

Lăsând la o parte celelalte probleme grave cu care se confruntă Ortodoxia, să ne oprim la cea a introducerii în România a cip-urilor în paşapoarte şi în permisele de conducere, problemă care a creat multă tulburare în rândul creştinilor ortodocşi. Cu toate că această iniţiativă are în primul rând implicaţii religioase – desigur, pentru cei ce vor să se mântuiască –, fiind o lucrare curat satanică tocmai pentru că este îndreptată împotriva libertăţii omului în gradul cel mai înalt, libertate pe care Însuşi Dumnezeu o respectă, ea este nesocotită, din păcate, de mulţi dintre cei pe care Dumnezeu i-a pus să vegheze asupra turmei încredinţate lor.

Un singur glas, asemenea „glasului celui ce strigă în pustie”, a răsunat cu tărie şi a tulburat pe „Irod şi tot Ierusalimul”. Ca şi atunci, tot astfel şi acum s-au adunat cărturarii, fariseii şi învăţătorii de Lege să cerceteze cine a slobozit glasul şi pentru care pricină a îndrăznit să tulbure „liniştea” oilor celor cuvântătoare. În loc să-şi plece urechea la omul lui Dumnezeu şi să-i soarbă cuvintele sale insuflate de Duhul, îl nesocotesc şi-l dispreţuiesc, iar prin conferinţele şi interviurile lor savante sfătuiesc oile să doarmă liniştite, căci încă nu a venit lupul, ci au fost numai nişte zvonuri false. Ce bine se potrivesc şi astăzi cuvintele proorocului Isaia: „Cu auzul veţi auzi şi nu veţi înţelege şi, uitându-vă, vă veţi uita, dar nu veţi vedea”! (Isaia 6, 9)

Dar nu este de mirare aceasta. Dintotdeauna proorocul, omul lui Dumnezeu, deşi a strigat cu mare glas, nu numai că nu a fost auzit şi nu a fost luat în seamă, ci, mai degrabă, a fost luat în râs, prigonit şi chiar omorât. Avem atâtea pilde şi totuşi inima noastră împietrită refuză să creadă adevărul dumnezeiesc, amăgindu-se cu nădejdi deşarte şi cu promisiuni de viaţă îndelungată, prosperă şi fericită. Şi aceasta pentru că mentalitatea creştinului de astăzi s-a schimbat. Creştinul „modern” nu mai vrea să-şi asume Crucea, nu mai vrea să fie părtaş la Jertfa Mântuitorului şi, prin urmare, nu mai vrea să fie al lui Hristos. În aceste condiţii de lepădare de credinţă şi de confuzie planificată vin pregătirile pentru instaurarea unui guvern mondial, cu un conducător unic, antihrist, la care va trebui să se supună necondiţionat toată populaţia globului.

Părintele Iustin, faţă de care noi, monahii athoniţi români şi nu numai, nutrim o deosebită evlavie şi îl cinstim cum se cuvine, ca pe un om al lui Dumnezeu şi far luminos ce luminează în întunericul dens creat de norii grei a tot felul de compromisuri în materie de credinţă ce s-au abătut pe cerul Ortodoxiei româneşti, a conştientizat pericolul pregătirii domniei lui antihrist ce se apropie cu paşi repezi şi a tras la bună vreme semnalul de alarmă absolut necesar. Nu mai este vreme de discutat, de comentat, de criticat, ci a venit vremea „să luăm aminte” în modul cel mai serios la cele ce se întâmplă în jurul nostru. Evenimentele se desfăşoară cu repeziciune şi, datorită trândăviei şi comodităţii noastre, ne vor lua prin surprindere şi nu vom mai avea vreme nici să ne mai gândim ce se întâmplă cu noi.

Părintele Iustin vorbeşte în acelaşi duh atât cu Părintele Paisie, cât şi cu mulţi alţi părinţi contemporani bine cunoscuţi de credincioşii români, care au vorbit atât de clar despre vremurile grele în care trăim, căci s-au adăpat din Acelaşi Duh Sfânt, Care i-a insuflat şi i-a luminat pe Părinţii Bisericii să înţeleagă şi să vadă cele viitoare ca fiind prezente.

Părintele Paisie spune clar: „Biserica trebuie să ia o poziţie corectă. Să vorbească, să explice credincioşilor ca să înţeleagă că de vor lua noul buletin de identitate, aceasta va constitui o cădere”. Căderea nu se petrece atunci când accepţi să ţi se implanteze cipul pe mână sau pe frunte, căci aceasta va însemna deja lepădarea, ci atunci când accepţi actele de identitate cu cip, pentru că prin aceasta ne subjugăm de bună voie unui sistem universal de urmărire şi control al fiinţei umane, care prin trăsăturile sale se vădeşte a fi lucrarea lui antihrist. Mulţi „oameni duhovniceşti” spun că vor pune alături o cruce şi totul se va aranja. „Dar lucrul murdar nu se sfinţeşte, spune Părintele mai departe. Apa curată primeşte Harul şi se face agheasmă, dar urina nu se face agheasmă. Piatra se face pâine prin minune. Necurăţia, însă, nu primeşte sfinţire. Prin urmare, diavolul, antihristul, atunci când este în buletinul nostru de identitate, pe mână sau pe fruntea noastră prin simbolul lui, nu se sfinţeşte chiar de am pune şi o cruce”.

Ce este de făcut? În primul rând, să ne întoarcem la Hristos, să ne simplificăm viaţa şi să ne mulţumim cu puţin. Aceasta este adevărata schimbare şi ea se poate împlini în măsura în care ne apropiem mai mult de Biserică şi de Tainele ei, ceea ce înseamnă:

- participarea la viaţa liturgică a Bisericii;

- împărtăşirea cât mai deasă cu Sfintele Taine, cu pocăinţa şi asceza cuvenite;

- rugăciunea, pe care Apostolul Pavel o recomandă a fi neîncetată şi care sparge cercul închis al egoismului nostru;

- dragostea faţă de aproapele, care ne scoate din cadrul strâmt al intereselor personale;

- curajul mărturisirii până la jertfă a Adevărului, virtute care încununează întreaga nevoinţă a creştinului ortodox.

Numai aşezându-ne sub acoperământul Harului dumnezeiesc mintea ne va fi luminată de Sfântul Duh spre a înţelege chipul în care trebuie să ducem până la capăt „lupta cea bună” şi vom primi puterea să înfruntăm cu bărbăţie avalanşa evenimentelor de suflet pierzătoare, mărturisind fără frică pe Hristos înaintea oamenilor, ca şi El să mărturisească pentru noi înaintea Tatălui Său cel ceresc.

Dorim să-i încredinţăm pe fraţii noştri ortodocşi români, clerici şi mireni deopotrivă, de toată dragostea noastră, de smeritul nostru sprijin în rugăciunile înălţate către Hristos şi către Maica Domnului ca să caute cu milostivire spre Biserica Sa şi să nu îngăduie să fim înşelaţi de balaurul cel viclean.


14/27 ianuarie 2009

Praznicul Sfinţilor Părinţi ucişi în Sinai şi Rait

Ierom. Ştefan dimpreună cu toţi părinţii Schitului LACU

Etichete: , , , ,

19 noiembrie 2008

Mitropolitul Corneanu nu se pocăieşte, ci aşteaptă să ne smintim cu toţii


Mitropolitul Banatului, Nicolae Corneanu, a acordat un interviu despre împărtăşirea sa cu greco-catolicii revistei italiane Il Regno (nr. 16, p. 517-518). Textul a fost preluat de Lumea Credinţei. Ierarhul ortodox spune răspicat că nu se pocăieşte şi că astfel de gesturi ar trebui repetate, până când s-ar ajunge la "intercomuniune".
Sfântul Sinod a decis să nu-l pedepsească pe ÎPS Nicolae pentru derapajul său de la învăţătura de credinţă ortodoxă şi de la disciplina canonică, sub cuvânt că ierarhul s-a căit. De asemenea, Sf. Sinod a comunicat că, în cazul unui nou gest de această factură, nu va mai dovedi aceeaşi clemenţă, ameninţând cu caterisirea vinovatului. Declaraţiile mitropolitului Corneanu nu fac decât să întreţină tulburarea în Biserică şi sunt de natură să incite la erezie. După opinia mea, se cuvine ca Sinodul să discute de urgenţă acest caz.
Redau în continuare interviul. Sublinierile îmi aparţin.
(C.T.)

- Eminenţă, recapitulez pe scurt faptele care au condus la frământarea lumii creştine. Duminică. 25 mai 2008, la Timişoara (România) a fost sfinţită noua biserică greco-catolică dedicată Sfintei Fecioare Maria, regina păcii şi a unităţii. Slujba a fost oficiată de episcopul greco-catolic de Lugoj, Alexandru Mesian. La slujbă a fost prezent nunţiul în România, arhiepiscopul Francisco-Javier Lozano şi episcopul latin de Timişoara mons. Martin Roos împreună cu câţiva preoţi şi în prezenţa unei mulţimi de credincioşi. Cu această ocazie, v-aţi apropiat de sfânta împărtăşanie şi v-aţi cuminecat. Episodul a declanşat uimirea şi a avut un ecou vast, existând voci pro şi contra scandalului. A plouat cu critici. A intervenit Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în data de 8-9 iulie (cf. Il Regno, nr. 12, 2008, 369). Dar, cum a decurs cu adevărat acest episod?

- Nu este vorba de o condamnare din partea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, aşa cum s-a spus şi s-a scris, ci de o luare de poziţie menită să stabilească termenii corecţi în ceea ce priveşte problema intercomuniunii. Pentru a clarifica anumite puncte, Sinodul a spus că relaţiile între Bisericile noastre, Catolică şi Ortodoxă, decurg bine, dar că nu am ajuns încă la intercomuniune. Cel puţin acum. Şi, pentru acest motiv, Sfântul Sinod a vrut să clarifice faptul că deşi relaţiile dintre Bisericile noastre sunt foarte strânse, nu suntem încă în gradul de a consimţi intercomuniunea. Cu siguranţă, este vorba de o etapă reală spre care ne îndreptăm. Prin urmare, nu este vorba de o condamnare a gestului meu, ci s-a simţit nevoia unei clarificări, reafirmând că, pentru moment, cu toate că Bisericile s-au apropiat foarte mult, nu au ajuns încă la intercomuniune".

UN IMPULS, UN IMBOLD

- Aţi explicat credincioşilor gestul dumneavoastră definindu-l „un sentiment de fraternitate faţă de unitatea creştinilor". Ce aţi intenţionat să spuneţi?

- Este vorba de un gest plin de sentimente. După cum se ştie, am participat la liturghia greco-catolicilor. În Biserica nou sfinţită, majoritatea creştinilor, după cum am observat, era constituită de credincioşi care luau parte de obicei la liturghia oficiată în catedrala ortodoxă. Era o stare de mare fraternitate. Cunoşteam credincioşii greco-catolici şi îi simţeam fraţi. Când a venit momentul cuminecării, în interior aproape că am simţit un impuls, un imbold, care m-a condus spre împărtăşania euharistică. Un gest spontan, neprevăzut. În acel moment nu am mai avut discernământ, nu am mai calculat consecinţele. Eram prins în vâltoarea evenimentului.
Ştiam că romano-catolicii şi ortodocşii nu ajunseseră încă la intercomuniune, dar m-am lăsat purtat de o intensă emoţie. Din punctul de vedere al disciplinei canonice a Bisericii mele, care corespunde cu cea a Bisericii catolice în ce priveşte episcopii şi preoţii, este evident că acel gest nu trebuia să-l fac. Nu le-am impus niciodată credincioşilor mei să se împărtăşească cu catolicii. Repet, este vorba de un gest spontan. Există anumite momente, condiţii particulare, într-un climat de intensă spiritualitate, în care suntem determinaţi să facem gesturi curajoase".

- Dar, în consecinţă, se creează impresia că a sosit momentul, în anumite circumstanţe, să se facă un asemenea gest?

- Cred că asemenea gesturi pot fi repetate pentru a se ajunge, într-un anumit moment, la intercomuniune, deoarece este absolut normal ca să se ajungă şi la acel punct. Între cele două Biserici nu există diferenţe dogmatice. Am trăit impresia că Bisericile noastre sunt surori şi că toţi credincioşii Bisericilor noastre sunt, între ei, fraţi şi surori. Prin urmare, intercomuniunea este o etapă.

- Problemă de disciplină, prin urmare, şi nu de dogmatică.

- S-au publicat în România studii, articole asupra intercomuniunii din cauza gestului meu. Au exista multe comentarii. Din punct de vedere canonic, sunt conştient că am comis o eroare, fără îndoială, dar este vorba de un imbold spontan, dictat de o circumstanţă particulară. Gestul meu.

- Aţi primit critici din partea episcopilor, monahilor, teologilor, credincioşilor?

- Din partea episcopilor, nici o critică. Nici unul dintre confraţii mei episcopi nu m-a atacat nici verbal, nici în scris. Am participat la şedinţa Sfântului Sinod, care a clarificat problema fără a intra în detalii. Sfântul Sinod a tratat cazul cu o anumită rapiditate. Numai Patriarhul, care a difuzat un comunicat de presă, a furnizat precizări în cazul meu. Din partea monahilor şi a mănăstirilor, am primit critici de la Muntele Athos. Nu puteau lipsi! Nu m-au surprins. Eu îmi văd de drum. Diferenţele vor fi depăşite privind spre Hristos. Trebuie să ţinem cont de normele canonice, dar idealul este să ajungem la intercomuniune. În ceea ce îi priveşte pe teologi, aşa cum am spus, intervin în dezbatere cu seriozitate şi cu conştiinţa că nu putem rămâne pentru totdeauna simpli observatori. În ceea ce îi priveşte pe credincioşi, a existat o manifestare a unor mii de persoane, care au aprobat gestul meu.

NOUL ORIZONT: FRATERNITATEA ECUMENICĂ

- Odată făcut acest gest, în plin scandal, v-aţi consultat şi cu patriarhul Daniel, care v-a fost vicar la Timişoara şi care, prin urmare, vă cunoaşte bine orientarea?

- Nu. Am avut o reuniune restrânsă a Sinodului într-o mănăstire din Moldova în iunie cu participarea mitropoliţilor. Am dat informaţii despre cele întâmplate, dar nu s-a luat nici o decizie în ceea ce mă priveşte, problema fiind pusă pe agenda şedinţei Sfântului Sinod din iulie. Ceea ce vreau să subliniez, fără a exagera lucrurile, este că problema mea a fost pusă pe ordinea de zi alături de cea a episcopului de Oradea care a concelebrat un botez (n.n. - slujba de sfinţire a Aghiazmei mari în ziua de Bobotează) cu episcopul greco-catolic. Am vorbit despre cazul meu, dar nici unul dintre membrii Sinodului nu a luat cuvântul. Nici unul nu a intervenit. Prin ridicarea mâinii s-a decis ca gestul meu să nu fie condamnat, cu o singură excepţie: cea a mitropolitului de Cluj, Bartolomeu Anania. Nu cunoştea exact ceea ce s-a întâmplat; a prezentat versiunea unui jurnal laic. Tăcere, în aula sinodală. Atunci, patriarhul a întrebat: care este părerea voastră? Toţi au tăcut din nou. Aşa a decurs.
Odată închisă şedinţa sinodală, Administraţia Patriarhiei a difuzat un comunicat, într-adevăr, un pic prea dur, în care se regăseau cuvinte precum „tulburare" în interiorul Bisericii Ortodoxe Române, „neplăcere", „pocăinţă", „corecţie" (aici Corneanu surâde!!!). Sunt sincer: am manifestat neplăcerea mea pentru că gestul a suscitat scandal în mass-media. Totul aici. În mod evident, comunicatul Patriarhiei era îndreptat împotriva celor care aveau un ataşament binevoitor faţă de relaţiile cu catolicii. Dar şedinţa Sfântului Sinod s-a desfăşurat fără anateme, fără acuze, fără învinuiri. Înţeleg că este vorba de un moment mai dificil pentru Patriarhia Română, întrucât, fiind supusă la critici severe din partea unor Biserici ale Ortodoxiei, cum este cazul Bisericii Ruse, Bisericii sârbe şi a alteia. Între altele, s-a simţit obligat - dacă pot să mă exprim aşa - să facă ceva pentru a înfrunta criticile. Dar, rămâne faptul că acel comunicat a fost un pic prea dur.

- Preasfinţia voastră, vă simţiţi nevinovat?

- Da, în mod absolut. Acum furtuna a trecut. Cred că, pe moment, totul s-a terminat. Cel puţin aşa sper.

- Dar gestul rămâne.

- A, da. Gestul rămâne. Nu mă pocăiesc. Nu am comis o crimă.

- După Întrunirea rece de la Sibiu (cf. Il Regno nr. 16, 2007, 522ss) se aştepta un gest ca acesta şi a venit. Un gest spontan, profetic, fratern.

- La Timişoara, de ani buni se respiră un aer ecumenic. Avem relaţii strânse cu catolicii de ambele rituri. Dar, şi cu credincioşii de alte religii. Cu evreii, spre exemplu. Cu noii protestanţi. O spun mereu: noi avem nevoie nu doar de ecumenism, ci şi de fraternitate, care este ceva mai mult decât ecumenismul.
Fraternitatea presupune sentimente profunde, o masă în jurul căreia se stă pentru a frânge pâinea şi a împărtăşi aceiaşi credinţă. Se va ajunge la fraternitate pentru a depăşi orice tip de dificultăţi şi divergenţe. Va trebui să se ţină cont, în mod neîndoielnic, de situaţiile concrete; va trebui, în mod neîndoielnic, să se respecte normele canonice, dogmatice. Repet: nu ignor nici credinţa Bisericii mele, nici disciplina sa. Am făcut un gest „personal", dar doresc cu putere să fie un gest „comun". Gestul meu personal a fost motivat de puternica intensitatea a momentului de fraternitate, gestul comun va fi motivat de conştiinţa că fraternitatea naşte un astfel de gest. Eu rămân pe poziţia mea. Nu o pot schimba. Mă sprijin pe credinţa mea.

INTRECOMUNIUNE: VOM AJUNGE, VOM AJUNGE

- Un gest istoric?

- Exageraţi. A fost un gest spontan. Respect regulamentul Bisericii mele, disciplina, dar m-am aflat într-un moment cu totul excepţional, pe care l-am trăit cu o asemenea intensitate interioară încât am închis ochii. M-am aflat faţă în faţă cu misterul fraternităţii şi am fost acoperit de harul dumnezeiesc. Însă, sunt convins că vor mai trece mulţi ani pentru a ajunge la aceste gesturi. Abia, după aceea vor deveni normale.
Ca membru al Consiliului Ecumenic al Bisericilor am participat la atâtea discuţii referitoare la intercomuniune. S-a ajuns, în sfârşit, la documentul „Botez, Euharistie, Ministeriu" (BEM; EO 1/3032ss; cf. Il Regno nr. 15, 1982, 473). În limba română, cuvântul BEM înseamnă: a bea. Odată, în timpul unui prânz, un episcop s-a ridicat în picioare şi, înălţând paharul, a spus: „Bem! Bem!", „Să bem! Să bem!". Un moment de rumoare. De fapt, documentul merita să fie stropit din plin, deoarece în acesta noi, ortodocşii, recunoaştem validitatea Tainei Euharistiei administrată de catolici. Cu siguranţă, regulile disciplinare trebuie respectate. Dar, eu am trecut peste… (surâde). Oricum, nu vreau să-i împing pe alţii să repete gestul meu.

- Cineva a cerut anatema pentru acest gest.

- Nu sunt eretic… Trebuie să ajungem la intercomuniune, nu să trimitem lumea în iad!.

- Vă gândiţi la o întâlnire cu Patriarhul Daniel în lunile următoare?

- Numai dacă el doreşte, pentru că eu nu vreau să provoc întâlnirea. E un om foarte obiectiv şi s-a menţinut într-o poziţie echidistantă pe care o înţeleg foarte bine. Este aproape obligatoriu ca să procedeze astfel. Dar, repet că la Sfântul Sinod numai Bartolomeu Anania a dezlănţuit un atac, ceilalţi preferând tăcerea. Are un temperament un pic vulcanic, adesea agresiv. Ceilalţi mitropoliţi şi episcopi au preferat să nu se implice.

Interviu realizat de Francesca Strazzari

Etichete: , , , , ,