Andrei Pleşu, despre comunism şi nostalgicii săi

Ce sa fac? Imi place Plesu. Mai ales cind are dreptate. Asa ca redau si aici ce-am citit in Adevarul. Sper ca adversarii sai mai vechi sau mai noi, care se intimpla sa viziteze blogul acesta, sa nu se nacajeasca prea tare in Saptamina Mare. M-as simti vinovat. (C.T.)

O fantomă: comunismul

Andrei Pleşu

Victoria electorală a PCRM s-a obţinut, se pare, şi prin numărarea voturilor unor morţi. Împrejurarea e imens semnificativă. Comunismul nu se poate bizui pe o majoritate a viului.

Cei supăraţi pe anticomunişti se împart, în genere, în trei categorii: bătrânii comunişti, care refuză să-şi renege opţiunile de-o viaţă şi trăiesc, inerţial, din lemnul retoricii de partid, amnezicii, care, hărţuiţi de greutăţi zilnice, cred că până în ’89 au trăit în paradis şi puberii, care, având despre comunism o imagine livrescă, indirectă, speculează cochet şi nărăvaş, în umbra eternei stângi occidentale, pe marginea idealurilor nobile ale unui regim, pe care, de fapt, nu l-au cunoscut. Evident, există şi numeroase subcategorii.

Mai sunt, de pildă, câţiva băieţi pofticioşi de succes, care au înţeles repede cât de rentabil e, în lumea de azi, să-ţi califici adversarii drept „neoconservatori de dreapta”. Mai sunt şi naturile suave, pentru care comunismul e o nostalgie mai curând literară, alcătuită din suma micilor lor bucurii juvenile (îngheţata pe băţ, joia tineretului, crenvurştii de după defilare etc). Mai sunt, să nu ne sfiim să o spunem, şi proştii puri şi simpli, contragii de profesie şi minţile sucite, aşezate mereu excentric faţă de bunul-simţ şi buna-credinţă.

Ceea ce au în comun aproape toate categoriile de mai sus este ideea fixă că, de fapt, comunismul n-a existat cu adevărat. De câte ori se invocă păcatele comunismului real, tragedia milioanelor de victime ale dictaturii comuniste, malversaţiunile tuturor guvernărilor bolşevice din estul european, din câteva ţări asiatice, sau din Cuba, reacţia apologeţilor e promptă şi definitivă: acolo unde comunismul a fost la putere, el a fost un fals comunism.

A „întinat” gândul bun al originilor ideologice, „s-a abătut” de la principiile infailibile, sublime, boreale ale marxism-leninismului. Marx are încă o dată dreptate: comunismul n-a fost – şi nu este - decât o stafie care bântuie Europa şi lumea. A debutat ca stafie şi a rămas stafie până în ziua de azi. Nu s-a întrupat încă, n-a fost niciodată trăit aievea. Au existat doar câteva eforturi – ratate – de a-i da corp.

Evenimentele de la Chişinău ar fi trebuit, în mod normal, să producă, în tabăra celor care înfierează anticomunismul pre-senil al „reacţionarilor”, mici cârcei metafizici, mici dubii şi reevaluări. Nu e cazul. S-a decis rapid că Voronin şi partidul său nu sunt comunişti adevăraţi, ci nişte mafioţi oarecare şi că tinerii din stradă nu au nimic cu comunismul, ci cu sărăcia, nedreptatea, corupţia etc.

Când strigă „Jos comunismul!” au în cap altceva, sau nimic. Faptul că Voronin are acelaşi discurs ca Ceauşescu, că demonstranţii sunt numiţi, ca şi răzvrătiţii din Timişoara, huligani şi vandali, că vinovaţii sunt întotdeauna „oficinele” străine, serviciile secrete ale duşmanilor, dar niciodată defectul structural al sistemului, faptul, aşadar, că oriunde e instalat, comunismul trăieşte în regimul funest al stereotipiei şi minciunii şi că are drept efect prăbuşirea economică ireversibilă, faptul, în sfârşit, că Moscova se manifestă solidar cu o putere nelegitimă, în vreme ce Occidentul ezită precaut între principii şi acomodări tactice, toate acestea nu par să conteze

Contează spălarea încăpăţânată a viciilor evidente şi monumentalizarea unor virtuţi ireale. Victoria electorală a PCRM s-a obţinut, se pare, şi prin numărarea voturilor unor morţi. Împrejurarea e imens semnificativă. Comunismul nu se poate bizui pe o majoritate a viului. Are nevoie de susţinerea unor spectre. Iar ataşamentul tenace al unora pentru idealurile lui „de veacuri” şi pentru „viitorul lui de aur” e o formă de necrofilie.

Dedicaţii speciale unor proşti agresivi

Într-un post de-acum două zile descriam prostul agresiv, avînd, evident, în minte cîteva cazuri "clinice" de dată recentă. Cum am anticipat, unul dintre inşii care s-au simţit vizaţi s-a repezit ca orbu-n cîrjă asupra mea şi a prietenului Răzvan Codrescu (mai cu osîrdie). Cu exact mijloacele pe care le-am identificat.
Replica mea nu poate fi decît una plină de umor. Doar n-o să mă pun la mintea prostului.
Şi pentru că omul tot mizează pe cartea nationalismului şi se dă de ceasul morţii de dragoste pentru Basarabia (susţinîndu-l agresiv pe Iurie Roşca, tovarăşul comuniştilor), o să-i fac două dedicaţii muzicale: imnul Securităţii moldoveneşti, /Imnul.mp3 şi imnul spitalului de psihiatrie din Chişinău, aici. Deşi, mă tem că el şi alţii ca el nu sesizează ridicolul şi pericolul şi năzuiesc să facă din România o ţară ca steaua sfîntă de pe Kremlin.

Campania revistei Formula As despre Basarabia, în Viaţa Românească

În general, colegii noştri de breaslă ignoră campaniile şi nenumăratele articole de mare interes ale revistei Formula As. Le este mai simplu să tacă asupra unui săptămînal care se vinde mai bine decît majoritatea cotidianelor. Sau, dacă nu pot sa tacă, ricanează: revistă pentru "gospodine" (cu aluzie la faptul că Formula As acorda largi spaţii tratamentelor naturiste, problemelor sentimentale, divertismentului şi modei). Un săptămînal format magazin trebuie să conţină toate acestea. Dar tot Formula As are şi interviuri cu mari duhovnici sau cu intelectuali din Biserică, reportaje de la mănăstiri pe unde altminteri nu calcă picior de reporter de la ziarele centrale, analize politice pertinente, reportaje despre urme româneşti pe unde nu gîndeşti (caravanele revistei au trecut deja prin Spania, Italia, Franţa, Anglia, Scoţia, Croaţia, Macedonia, Grecia, Albania..., iar rezultatele pot fi citite în arhiva publicaţiei - inclusiv în cea de pe internet), rubrici culturale consistente şi campanii răsunatoare, cum au fost cele pentru Roşia Montană şi, mai recent, pentru Basarabia.
În această atmosferă tăcută, cînd nu pizmaşă, un articol ca acesta de mai jos, din Viaţa Românească, este mirabil şi, în egală măsură, onorant.



BASARABIA, ALTFEL…

• Ce se întâmplă cu Basarabia şi cu cele trei milioane şi jumătate de români trăitori dincolo de Prut, cum o mai duc aceşti conaţionali ai noştri, din cealaltă ţară românească, sub guvernarea comunistă rusofilă de la Chişinău? – se întreabă, cu cuvintele mele, şi răspunde în felul ei, Formula As. Pentru documentare la faţa locului, parte din redacţie a trecut Prutul şi a luat la scanat, cu tot arsenalul publicisticii, spaţiul basarabean. Articole, interviuri, reportaje, foto-ilustraţii, dau seama, în paginile mai multor numere successive de peste vară, despre o stare de lucruri complicată, contradictorie, tensionată, nu o dată tragică. În registre stilistice şi tonalităţi purtând marca aceleiaşi “şcoli” lesne recognoscibile, semnează de-a lungul acestei campanii de presă, care cu pixul ori tastatura, care (şi) cu aparatul foto, Sânziana Pop, Claudiu Târziu, Aurora Peţan, Sorin Preda, Bogdan Lupescu, Ion Longin Popescu, dar şi “moldovenii” Alecu Reniţă, Nicolae Rusu, Vlad Pohilă, Nicolae Dabija, Vasile Şoimaru. ”Specialitatea” Formulei As, şi în chestiunea basarabeană, e să dezvăluie partea plină, luminoasă, a paharului. Să focuseze pe ea, dintr-o perspectivă optimizatoare, benefică, infuzată de sacru. Fără a ascunde sub preş drama Basarabiei. O spune în editorialul numărului 835, limpede, directoarea revistei, Sânziana Pop: “După ’89, sperasem atât de mult în minunea Unirii, aşteptasem cu atâta nădejde ca ea să se întâmple cu adevărat, fusesem aşa de mândră pentru românismul manifestărilor de la Chişinău, aşa de bucuroasă că istoria nu se făcuse nici praf, nici scrum. Era acolo, întreagă, în puhoiul de oameni ce ocupaseră piaţa centrală din capitala Moldovei, purtând pe piept tricolorul. Ce a urmat a fost groaznic. Mocirlă, şi de o parte şi de alta a Prutului. Dezinformare, demagogie, minciuni. Pe scena Unirii urcaseră păpuşarii. Inclusiv la televizor şi în presă, unde «sora» înstrăinată devenise brusc o latifundie comunistă, iar «fraţii» regăsiţi, nişte oameni duplicitari, nehotărâţi între România şi Rusia. Leneşi, alunecoşi, băutori în exces. Hoţi de buzunare şi racheţi. Şi de un patriotism depăşit, plângăcios… Sigur, simţeam că ceva nu e în regulă în poveste. Că se exagerează, ca-ntotdeauna, pe negativ, dar era un negativ promovat cu atâta insistenţă, încât devenise convingător.”
În teren, partea euforizantă a paharului basarabean pare să narcotizeze figurativ întreg desantul „aşilor”, să-l proiecteze esteticeşte în expresia unui lirism pur. Basarabia – dă tonul experimentata reporteriţă-directoare –, este, ca într-un vers din Nichita, „cu totul şi cu totul de aur. Cu totul şi cu totul altfel decât scenariul mizerabil difuzat de televiziunile româneşti. Frumoasă! Bogată! Vie!...”. Pentru Claudiu Târziu „Basarabia este mâna noastră dreaptă, de care am consimţit prea mult să ne lipsim”. Aurora Peţan clamează paseist, cu simţ poetic, „bucuria vechiului, bucuria locului românesc”. Reportajul ei, „Minunile de Ţâpova”, e o lecţie de istorie deghizată în pitoresc auster şi melancolie grea, dusă pe picioare, de citat cap-coadă. Sub condeiul lui Sorin Preda „vara, în mijlocul lui iulie, Basarabia miroase a tei şi apricoase, caise pline de arome şi culori solare, de un galben tandru, uşor alămit, ca pământul lutos al Orheiului”. Bogdan Lupescu alege să scrie, aplicat, despre mânăstirile moldoveneşti îndepărtate de România, „mânăstiri cu adevărat româneşti, «patriotice», altfel decât multe din cele «arhicunoscute» din centrul ţării, renovate adesea pe banii «puterii» tot pentru aceeaşi propagandă comunistă”. Acelaşi reporter produce un documentar răscolitor despre istoria bisericii monument de la Căuşeni, „cea mai veche şi mai preţioasă din Basarabia”, construită pe vremea tătarilor, sub pământ, şi preschimbată de comunişti în grajd şi afumătoare. Dar păstrându-şi, în credinţa localnicilor – „simplele ziduri, biserica întreagă” – puterea făcătoare de minuni. Un miracol este, crede reporterul, că frescele capodoperă din veacul XV s-au păstrat, cu toată vitregia istoriei, ca intacte. Vlad Pohilă, scriitor, jurnalist, lingvist, intervievat de Ion Longin Popescu, vorbeşte despre sărbătoarea limbii române în Basarabia, ţinută cu sfinţenie la fiecare 31 august (din 1989 încoace). Neobositul, sobru şi elegant stilistic, Longin Popescu scrie şi despre „cea mai mare colecţie de vinuri nobile existente pe Terra”, aflată la Mileştii Mici, care „anul trecut a atras 22 000 de vizitatori din toată Europa”. Ce e de văzut în „cel mai mare depozit natural de vinuri din lume? Mii de butoaie pline şi peste două milioane de sticle.” Impresionant în interviu este poetul Nicolae Dabija, redactor-şef al săptămânalului Literatura şi Arta, „cea mai importantă publicaţie care susţinea, în anii 1988-1989, revenirea «limbii moldoveneşti» la grafia latină, recunoaşterea identităţii dintre limba moldovenească şi cea română şi decretarea ei ca limbă oficială în R.S.S. Moldovenească.” Parte din aceste idealuri au fost atinse. Cu ce preţ aflăm din interviul luat de Claudiu Târziu. Reporterul: „–…Având în vedere implicarea dvs. în lupta naţională, nu vă este teamă că veţi fi lichidat, cum se întâmplă adesea într-un regim comunist?” Răspunsul lui Dabija îţi dă fiori.: „ – Mi-e frică. Sunt şi eu om, şi dacă aş zice că nu mi-e frică aş trişa. Dar cel mai mult mi-e frică de frică. A mea şi a celorlalţi. La 7 noiembrie 1989 noi, un grup de intelectuali, am îndemnat mulţimile să se culce sub tancuri, dar primii care s-au aşezat sub şenile am fost noi. Şi tancurile s-au oprit. Deşi ştiam că în luna aprilie din acel an tancurile trecuseră deja peste mulţimile care tot astfel se culcaseră în piaţa centrală din Tbilisi, iar apoi carele de luptă au trecut şi peste protestatarii din Vilnius, acele evenimente soldându-se cu sute de mii de morţi şi răniţi… De atunci sunt în permanenţă ameninţat, târât prin instanţe – de regulă, sub acuzaţia de «subminare a statalităţii» –, în câteva rânduri am fost agresat fizic, fiind necesar să stau multă vreme în spital. O atitudine pe care actuala guvernare o are faţă de toţi care simt şi gândesc româneşte.” Concluzia încercatului poet e, în toată durerea bunului său simţ, plină de speranţă: „Suntem una din puţinele ţări din lume în care adevărul este politizat. Dar instinctul naţional se trezeşte în mulţi dintre oamenii obişnuiţi, muncitori şi ţărani, intoxicaţi altădată de manualele de propagandă sovietică. Generaţii de copii cunosc adevărul şi ei nu mai pot fi minţiţi. Timpul lucrează în favoarea noastră. Şi sunt convins, acesta va da roade…” Încrezător în viitorul european al Basarabiei se declară şi tânărul primar al Chişinăului, liberalul Dorin Chirtoacă, ales în urmă cu un an, intervievat de Longin Popescu: „Chiar dacă ne gândim la revenirea R. Moldova la ţara Mamă, aceasta se va produce, sperăm, în cadrul Uniunii Europene, şi nu doar în beneficiul românilor, ci al tuturor cetăţenilor republicii… Comuniştii au ajuns în situaţia să vorbească singuri, nu-i mai crede nimeni, s-au epuizat, iar oamenii sunt nemulţumiţi şi revoltaţi.”
Ce aşteaptă basarabeanul obişnuit de la România, mai exact de la puterea politică de la Bucureşti, o spune sec jurnalistul Alecu Reniţă: „Să nu ne uite şi să nu ne poarte cu vorba, să nu tacă adevărul despre noi.”
…Frumoasă! Bogată! Vie! – da. Dacă ar fi nelocuită. Basarabia propriu-zisă, istorică, locuită, disputată, spoliată, e cea mai săracă ţară din Europa, spune statistica. E ţara în care poetul Nicolae Dabija mărturiseşte că tremură, încă mai tremură de frică, pentru curajul şi demnitatea de a scrie, de a milita să se scrie în limba naţiei lui. E ţara în care prozatorul Nicolae Rusu, năpăstuit fix din acelaşi „motiv”al apărării drepturilor identitare, îşi retrăieşte noapte de noapte coşmarul sticlei de vitriol primite în faţă, pe stradă, când era tânăr, frumos şi sănătos, şi care l-a mutilat, cu toate cele 17 operaţii, pe viaţă. Aceasta e pentru mine imaginea Basarabiei postsovietice, „culeasă” din Formula As, cu asta m-am ales deocamdată, dintr-un demers publicistic recunosc că ambiţios, complex, pornit cu tact redacţional, aflat într-o desfăşurare tot mai aplicat-realistă.
Cât despre revista Formula As, doar atât: cuvintele atribuite de Sânziana Pop Basarabiei o caracterizează mănuşă. Scrisă într-o română pur şi simplu frumoasă, adevărată „foaie” pentru/despre trup şi suflet, inimă şi minte, e poate – prin semnăturile unor Sorin Preda, Horia Ţurcanu, Bogdan Lupescu, Claudiu Târziu, Cătălin Manole, Otilia Ţeposu, Aurora Peţan, Valentin Iacob – cea mai tare şcoală de reportaj din presa actuală. Fac ei ce fac, cei numiţi, scriind când/cum scriu despre istorie, tradiţii, Biserică, iubire, terapii alternative, sfinţenie şi Dumnezeu, că ridică părul pe tine. Balsam pe rană mi se pare, o dată pe lună, analiza politică a Tiei Şerbănescu. Reporter (cu majusculă) realmente implicat se dovedeşte, număr de număr, în articole şi interviuri, Ion Longin Popescu. Cronicheta literară scrisă de Adriana Bittel cu un instinct sigur al opţiunii, mereu vie şi interesantă, face din rafinata prozatoare optzecistă criticul cu audienţă maximă la ora asta, dacă e să luăm în calcul tirajul publicaţiei, cel mai consistent la un săptămânal, şi bineînţeles ştiinţa cronicăresei de-a scrie nuanţat, dar în tuşe precise, direct, la obiect, pe gustul a tot omul încă interesat de carte. E acesta un serviciu adus literaturii, pentru care Adriana Bittel, şi Formula As, merită, chiar merită, lauda oricărui năzuros cititor.

MARIAN DRĂGHICI