Dan C. Mihăilescu: "A treia forţă - Un manifest care nu trebuie ignorat"

Dan C Mihăilescu: «Mai bine câteva citate zdravene, decât o glosare anostă, nu credeţi? Am extras dintr-un manifest de patriotism curat, de tradiţionalism bine moderat şi ortodoxie temeinică. Un manifest al exasperării de România, pe cât de nobil în radicalismul său, pe atâta de înduioşător în fibra sa utopică: „A treia forţă: România profundă“, de Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon, Editura Logos, carte lansată cu participarea lui Dan Puric la ultimul târg „Gaudeamus.“
Câtă vreme Ideea românească încă mai dispune de astfel de energii în stare să-şi etaleze crud, fără sfială şi cruţare, credinţa în ethosul naţional, duhul tradiţiei, rânduiala creştină, cultul familiei şi al muncii bine închegate, având în acelaşi timp un bun dialog cu valorile occidentale (economice, religioase, politice) - încă sunt speranţe de recuperare a substanţei morale în cuprinsul „neantului valah.“»

Citiţi integral semnalul editorial în Evenimentul Zilei.

(NEO)CONSERVATORUL SINTETIC

1. O butadă a lui Nae

Butada lui Nae Ionescu conform căreia dacă nu eşti de stânga în tinereţe înseamnă că nu ai inimă şi dacă nu eşti de dreapta la bătrâneţe înseamnă că nu ai minte a făcut carieră în România postdecembristă. Lucru normal, dat fiind faptul că România ultimilor două decenii a fost una a clarificărilor doctrinare şi a limpezirii opţiunilor personale. E firesc, şi legitim, să ne schimbăm, subţiem, rafinăm, dezvoltăm opţiunile ideologice. Poţi deveni, din comunist, un om de dreapta, mai ales dacă prefacerea ideologică a fost însoţită de o înnoire religioasă. Poţi deveni, din comunist, socialist, sau din legionar, conservator. Maturizarea poate duce în direcţia moderaţiei sau a radicalizării politice. Evantaiul opţiunilor şi algoritmii teologico-politici sunt practic infiniţi. Dar, pentru a fi serioase, toate aceste prefaceri cer timp. Un om care azi e legionar, mâine stângist, poimâine neoconservator e fie neserios, fie oportunist. E, în ambele cazuri, într-un minorat intelectual sau moral din care trebuie ajutat să iasă nu prin polemici, ci printr-o pedagogie fermă al cărei scop e responsabilizarea subiectului.

Când, în august 2008, Mihail Neamţu a publicat în revista Idei în dialog un articol pe marginea “cazului Corneanu” în care aproape jumătate din text era dedicată unor atacuri la adresa mea şi a familiei mele, am tăcut. Deşi am fost îndemnat să-i răspund, am încercat să trec peste episodul respectiv din cauză că nu ştiam prea bine cu cine aş fi polemizat: cu legionarul Neamţu, cu socialistul Neamţu sau cu neoconservatorul Neamţu? Natura gazoasă a scrisului dlui Neamţu făcea imposibil un răspuns dar cere, având în vedere insistenţa dlui Neamţu, câteva clarificări şi puţin aer proaspăt.

2. Reconstituirea

“Inflaţia retorică” a dlui Neamţu are două părţi. Prima e dedicată unei critici a elanului cuminecător al ÎPS Corneanu şi a avântului iertător al Sinodului. A doua parte e dedicată “slavofililor” şi subsemnatului, considerat “epitomul” unei tendinţe curente, “radicale”, în Ortodoxie. Refractată în ocelii analitici ai dlui Neamţu, bătălia din jurul “cazului Corneanu” are trei tabere. Prima tabără e cea a radicalilor pro-Corneanu şi e reprezentată de “poetul Cristian Bădiliţă” şi de “literatul Mircea Mihăieş“. A doua tabără e cea a radicalilor anti-Corneanu, nenumiţi, dar denunţaţi tenebros ca “folosind fără scrupule cele mai avansate mijloace de comunicare” (internet, satelit, telepatie?) şi reprezentaţi pentru uzul polemic al dlui Neamţu de subsemnatul. A treia căpiţă e cea a moderaţilor, reprezentată “pro” de “diplomatul Teodor Baconsky” şi de “jurnalistul Marius Vasileanu”, şi “contra” de teologul Radu Preda şi de ieromonahul Savatie Baştovoi. Deasupra acestor tenebre iniţiale, bâzâie judicios duhul dlui Neamţu, un Solomon care se vrea judecător fără a fi pledat vreodată convingător o cauză.

În cele ce urmează, nu voi încerca să apăr tabăra “radicalilor”. Şi aceasta pentru că nu mă consider lider de facţiune în Biserică. Ceea ce am încercat să fac, alături de alţi creştni văzuţi şi nevăzuţi, a fost să mărturisesc, după putinţă, adevărul de credinţă neştirbit al Bisericii Ortodoxe. Un Adevăr care nu e al meu, sau al “fârtaţilor”. E al tuturor celor care vor să-L primească şi să-L mărturisească. Dacă acest lucru ne-a transformat într-o “facţiune”, acest lucru se datoreşte nu naturii fragmentare a Adevărului mărturisit de noi, ci naturii acomodante, neguţătoreşti, “postmoderne”, după cum o numea Radu Preda, a ortodoxiei propovăduite de “elitele” intelectuale şi sinodale cu care am ajuns să ne intersectăm nu axial, ci marginal-instituţional.

Atacând facţiunea radicală prin mine, dl Neamţu comite o eroare deoarece linia de atac a domniei-sale ţinteşte prea mult în faptul că eu locuiesc în SUA. Sub pana domnului Neamţu, argumentele mele sunt cele ale unui desţărat paseist, ale unui om care, stând în America, “bovarizează idilic cu gândul la România profundă”. Sunt gata să conced că insinuările dlui Neamţu ar putea avea oarecare valabilitate dacă mi-aş fi schimbat poziţia după ce am plecat din ţară, dacă mi-aş fi descoperit pasiunea pentru România profundă abia după ce am părăsit România. Dar nu e aşa, şi oricine a urmărit, precum a făcut dl Neamţu, activitatea mea publicistică, ştie că întotdeauna am scris în sensul dreptei conservatoare, şi că acest lucru m-a costat de altminteri. Psihocritica dlui Neamţu e deci prezumţioasă şi aducerea în discuţie a copiilor mei – sub pretextul că viaţa mă “obligă” sa-mi educ “copiii la şcoală în limba lui Jefferson”-, impardonabilă.[1]

Argumentul dlui Neamţu ar ţine apă dacă eu aş fi singurul care “visează” la o Românie al cărei viitor nu presupune eradicarea trecutului, ci se bazează pe recuperarea coloanei vertebrale a acestui trecut, pe conservarea identităţii naţionale şi a verticalităţii religioase. Dar ce ne facem dacă eu şi cu Ovidiu Hurduzeu suntem, dintre “radicali”, singurii expatriaţi? Cum explici faptul că tot la o Românie profundă, adică cinstită, s-au raportat, în contextul polemicii din jurul “cazului Corneanu”, şi radicalii care nu s-au expatriat, oameni de profesiuni, gusturi şi temperamente diferite: de la artistul Dan Puric, la actorul şi teologul Răzvan Ionescu (admirator al “păşunistului” Vlahuţă), la profesorul de limba română, şi traducătorul marilor scriitori catolici Dante şi San Juan de la Cruz, Răzvan Codrescu, la omul de presă Claudiu Târziu, sau la publicistul creştin Gheorghe Fedorovici? Oare, stând în România, şi ei bovarizează ca “expatriaţii” Platon şi Hurduzeu? Şi oare ar trebui toţi cei plecaţi să se considere “norocoşi” că au “scăpat” din România şi să stea în colţul lor, rozându-şi posesiv osul? Asta ar face dl Neamţu dacă s-ar expatria? E oare dl Neamţu de părere, precum Săptămâna pe vremuri, Iliescu după ‘89 şi dl Valentin Protopopescu astăzi [2] - că cei care nu mănâncă “salam cu soia” nu au voie să spună nimic în privinţa României prezente şi viitoare?

Mircea Platon

Citiţi textul integral pe bookblog.ro.