de
Silviu MANMotto:
“Nu ni se potriveşte nici un model extern de civilizaţie: nici cel sovietic, nici cel american, nici cel nipon sau german. Ar fi trebuit să fim lăsaţi să creştem organic, dinlăuntrul nostru. Cred că schema de bază, arhetipal-seminală, a fiinţei noastre se găsea undeva în duhul vechiului sat valah: care sat, murind cu zile, ne-a lăsat de izbelişte, la mijloc de drum, între preistorie şi electronică. Nu avem un pattern, creştem şi descreştem aiurea, după legi haotice, stejari în ghivece, lupi în seminare marxiste, ingineri căutând petrol şi oţel şi negăsind decât cimitire de folclor şi limbă.” (Ion D. Sîrbu,
Jurnalul unui jurnalist fără jurnal).
În răstimpuri, în orice cultură apar cărţi care dinamitează ideile considerate până atunci a fi de neconstestat. Cărţi inclasificabile, care deschid drumuri, redefinesc perspective şi creează un climat nou. Nu cred că greşesc când afirm că
A treia forţă: România profundă, cartea scrisă “la patru mâini” de
Ovidiu Hurduzeu şi
Mircea Platon, va măsura cu precizie cât de permeabili am rămas la idei cu adevărat noi, cât de ancoraţi suntem în realitatea zilelor noastre şi, mai cu seamă, adevăratul nostru apetit pentru libertate – acea libertate nemediată de nici o instanţă politică sau slogan publicitar.
A treia forţă : România profundă nu este bricolaj conceptual manufacturat de doi universitari. Autoritatea lui Hurduzeu şi Platon nu provine din niscaiva fraze lungi şi ameninţătoare, delicat-ininteligibile, nici din docte şi ţepoase note de subsol, ci din faptul că ei ştiu să ţi se adreseze direct, franc, iar nu cu identitatea tupilată după tufişul unor concepte costelive şi arabescuri “telectualiste”. În cartea lor – scrisoare-manifest, iar nu poligon pentru patinaj teoretic - se vorbeşte, în cel mai viu şi mai asumat mod cu putinţă, despre ştirbirea fundamentelor lumii, despre lipsirea progresivă a omului de omenie, despre creşterea deficitului de România în România şi alte probleme ce nu pot fi acoperite prin înnodarea de silogisme, ci doar prin
mărturisire. Iar Hurduzeu şi Platon mărturisesc, vorba lui aceluiaşi I.D. Sîrbu, citat mai sus, “despre tot ce nu ţi se poate lua la percheziţie”.
Ce înseamnă a gândi? Ionesco spunea:
“A gândi înseamnă a gândi de unul singur”. A gândi nu înseamnă însă a jongla cu termeni prestabiliţi; a gândi există numai în afara locurilor comune şi ale prejudecăţilor vremii. Noi ne-am obişnuit să credem că vremurile noastre ne dăruiesc libertatea, ceea ce n-a făcut nici Evul Mediu (pentru că “hm, obscurantist”), nici secolul XIX (pentru că „vai, monarhist”), nici perioada interbelică (pentru că “ah, Cioran-Eliade-Ionesco”). De-abia acum, după 45 de ani de comunism şi aproape 20 de ani de tranziţie, printr-un miracol pe care nimeni nu încearcă să şi-l explice, ni se pare că ne-am trezit, un pic buimăciţi, în cea mai bună dintre lumile posibile. Libertatea noastră cea nouă s-a născut prin “spargerea prejudecăţilor” lumii celei vechi…
Ce uităm însă, tot aruncând diatribe împotriva vremurilor trecute, este că în locul vechilor prejudecăţi, timpurile moderne ne-au făcut cadou altele, mai subtile, mai rafinate, mai adaptate noii noastre identităţi, de posesori de drepturi, carduri bancare şi ferestre cu geam termopan. În loc să gândim singuri, ne-am învăţat să cântărim lumea în termeni vagi şi smulşi de realitate, să ne raportăm existenţa nu la
oameni, ci la instituţii, şi să etichetăm definitiv adevărurile incomode pentru a nu fi perturbaţi din reveriile noastre progresiste. Acesta este unul dintre marile merite ale volumului
A treia forţă: România profundă - acela că demonstrează, cu argument limpede şi maximum de blândeţe, că şi lumea în care trăim suferă de grosolane imprecizii şi de insuportabile locuri comune.
De exemplu: imaginea noastră despre “capitalism” este indisolubil legată de aceea a unor bănci şi corporaţii uriaşe, care rulează în circuitul economic sume ameţitoare. Nu ne putem, deci, închipui un aşa-zis capitalism la scară umană. Aici intervine Mircea Platon, dând exemplul unui model de
capitalism antibancar (!) practicat de negustorii Franţei de dinainte de Revoluţie, care – în chip uimitor - evitau împrumuturile şi care nu aveau obsesia consumului şi a maximizării cu orice preţ a profitului (elemente fără de care nu poate fi imaginat “capitalismul nou”). Desigur, contraargumentul cel mai la îndemână ar fi să afirmăm că exemplul este lipsit de relevanţă, fiindcă aceasta se întâmpla de mult, în vremuri imemoriale, nu acum şi aici, “în cea mai bună dintre lumile posibile”… Dacă am aduce însă această obiecţie, am uita, în mod nepermis, că circuitul lumii nu este liniar şi că o creştere cantitativă nu înseamnă neapărat un progres (
“Chiar şi despre o tumoare se spune că se află în progres” – Giovanni Sartori).
Într-un stil imbatabil, cu floreta lucidităţii învelită într-o teacă stilistică de mare rafinament, Mircea Platon (foto) ridică masive semne de întrebare deasupra utopiilor prefabricate cu care ne alimentăm zilnic :
- iluzia dezvoltării României prin rapt:
“România îşi va fi revenit când va avea nu cinci miliardari, ci 30.000 de croitori buni, nu când va avea cinci baroni ai impexurilor agricole, ci doar când va avea o economie ţărănească prosperă şi 200 de soiuri de vin bun” (
Ce-a mai rămas de apărat? Micul întreprinzător) ;
- iluzia democraţiei imaculate:
“După cum observa Victor Davis Hanson, sistemul actual are încă de dat un răspuns la întrebarea dacă democraţia e posibilă în lipsa existenţei unei clase de ţărani, de fermieri, de yeomen, de răzeşi, a căror independenţă economică şi virtuţi rustice de autosuficienţă, spirit de întreprindere, stoicism şi prudenţă au stat la baza ideii democratice din vremea Greciei antice şi până în secolele XIX-XX.” (
Ce-a mai rămas de apărat? Satul) ;
- iluzia dreptei intolerante:
“Nu forţez pe nimeni să fie ortodox, îl ascult pe cel care îmi vorbeşte de altă credinţă, dar nu accept să fiu “tradus”, să fiu redefinit, reeducat, să fiu forţat să devin altceva sau să renunţ la părţi din credinţa mea sau din practica ei liturgică. Darul lui Dumnezeu e să ne iubim fiind diferiţi – chiar duşmani -, nu să ne iubim pentru că suntem la fel. Pentru că trebuie să-l iubim pe El în noi, nu pe noi.” (
Cum poţi fi conservator fără să fii legionar şi fără să fii de stânga) ;
- iluzia învecinării dintre conservatori şi legionari:
“Punctele unde se operează desprinderea de Mişcarea Legionară sunt cele referitoare la: cultul violenţei şi folosirea atentatului politic ca răspuns la terorismul de stat; tehnocratismul elitelor (cultul “intelectualilor”); legat de acesta la rolul covârşitor al statului în viaţa economică sau spirituală, rol pe care conservatorii moderni nu îl mai pot pretinde, importantă fiind acum restaurarea libertăţii omului după deceniile de manipulare comunistă şi pavlovianism social; antisemitismul şi teoria conspiraţiei iudeo-masonice, o pervertire doctrinară a realităţii care cere instrumente mult mai nuanţate de înţelegere şi acţiune decât determinismul conspiraţionist” (idem) ;
- iluzia unui creştinism al elitelor, aseptic şi urban:
“Intelectualii spiritualişti se vor introvertiţi într-o «biserică interioară». Vor să fie singuri cu Dumnezeu. Dar le ia multă bibliografie ca să ajungă acolo. Unui ţăran român îi lua doar o îngenuchere. Uneori, prin părţile Basarabiei, şi câteva gâturi de tărie.” (
Ce-a mai rămas de apărat? “Ortodoxia babelor”).
A nu se înţelege că omul timpurilor noastre – fie că locuieşte la Lyon, Boston sau Galaţi - nu ar avea deloc capacitatea de a distinge între realitatea înconjurătoare şi realitatea simulată, născută din prejudecăţile despre care vorbeam mai sus. Omul poate încă intui răul, dar numai în manifestările lui cele mai vizibile – ale nepăsării civice sau ale trucurilor politice. Neîncercând să caute cauzele prime ale răului ce-l înconjoară, el – constată Ovidiu Hurduzeu (foto 2) - sfârşeşte prin a-l echivala numai cu mizeria copioasă. Orizontul nostru de sensibilitate este micuţ şi, în miopia noastră, credem că de îndată ce nu vom mai arunca gunoaiele pe jos, vom putea să ne numim “civilizaţi”, uitând că civilizaţia nu înseamnă neapărat omenie. Nu văd, de exemplu, dacă ar putea fi preferabilă limba dezinfectată, de cauciuc, a corporatiştilor, înjurăturii cleioase de Strehaia:
“În România, el nu vede decât gropile din asfalt, corupţia politicianului şi şpaga funcţionarului din spatele ghişeului, mitocănia semenilor săi (dar nu şi pe a lui însăşi). În mintea sa toate ar trebui să funcţioneze ca-n Elveţia, dar habar n-are cât l-ar costa o Elveţie românească. Nici sclavii fericiţi ai Americii nu văd mai departe de vârful nasului: îl înjură pe Bush pentru preţul ridicat al benzinei, dar continuă fiecare să meargă la birou într-un SUV de cinci tone. Se arată vag îngrijoraţi de “global warming”, dar sunt speriaţi de-a binelea că fabricile se închid, ţara se dezindustrializează iar viitorul se mută în China şi India. Enorma aglomerare de mijloace redundante, proliferarea superfluului şi a insignifianţei, epuizarea realului prin secătuirea resurselor naturale şi deşertificarea ordinii simbolice, prin virtualizare, viteza paroxistică imprimată fiecărei activităţi umane însoţită de imobilitatea gândirii critice - într-un cuvânt hipercomplexitatea, acţionează prin mii şi mii de cauze tangenţiale şi interpuse. E greu să le desluşeşti din habitaclul automobilului.” (
Hipercomplexitatea păguboasă)
Odată ce diagnosticul corect a fost pus, tratamentul este necesar. Platon şi Hurduzeu nu întemeiază o doctrină sau o ideologie, nu propun regulamente noi şi noi organigrame. Oferă un drum de urmat, iar nu rezultatul de dobândit la
deadline-ul vreunui cincinal. Omul înfăţişat de
Forţa a treia nu este Om Nou, nu este secreţia ambiguă a unor minţi înfierbântate care vor să încerce încă un experiment social
à la maniere de Pavlov. Nu un alt om mutilat prin aderarea la noi canoane exterioare, ci omul întors înspre matca sufletului său. Nu partizani, nu adepţi, nu purtători de insigne şi drapele, ci
oameni – fără majuscule, oameni în carne, oase şi suflet… Oameni care nu trăiesc pentru a se încadra în vechea dihotomie: “Hoţ vs. Prost”. Oameni care nu jubilează la gândul că au să-şi îngroape viaţa undeva pe ruta birou - hipermarket. Care ştiu că “a te realiza” nu înseamnă a avea un frigider ticsit. Care nu au nevoie de manuale de PR şi comunicare pentru a se face înţeleşi. Care nu fac binele doar pentru că aşa se recomandă la televizor în fiecare sâmbătă seara şi care ştiu că, orice ar spune cercetătorii americani, copiii pot creşte cu hrană catodică pe bază de desene animate sângeroase şi filme cu împuşcături. Oameni normali.
Forţa a treia este cea mai coerentă pledoarie pentru normalitate într-o vreme în care acest termen este pus sub semnul întrebării cu înverşunare iresponsabilă. România normală apărată de Hurduzeu şi Platon nu este nici Românie păşunistă adormită suav pe “Mugur de fluier”, nici teocraţie musculoasă, ci o Românie ordonată, în care economia nu este pârghie de control a ingineriei sociale, cultura nu este terenul de joacă al celor mai mici dintre demagogi, rebranduiţi ca “manageri”, Biserica nu practică autismul instituţional, politica nu e circ, iar justiţia nu-i contorsionistă angajată la negru în circul politic. O Românie alcătuită din oameni, nu din funcţii:
“Dacă sistemul economic actual, îţi oferă o prostituată, personalismul îţi propune o nevastă drăgăstoasă; în loc de un hamburger, înfulecat la volanul maşinii, o friptură într-o grădină de vară, la un pahar de vorbă; în loc de mall-ul impersonal, magazinul din colţ unde vânzătorul îţi spune pe nume; în loc de o filozofie abstractă, un om întreg care-ţi vorbeşte; în loc de revoluţii, utopii şi experimente, născute din haos şi plictiseală, evenimente desfăşurate în rânduială.” (
Ceva şi cineva).
…Ce am putea face, atunci, fiecare dintre noi? s-ar putea încă întreba un sceptic. Pentru început, răspunsul ar fi: să nu uităm că, după cum spune Ortega y Gasset,
“lamentaţia bolnavului nu este numele bolii de care suferă”. Să încercăm, cu alte cuvinte, să vedem cât mai departe, atât în afara, cât şi pe dinăuntrul nostru. Şi să nu ne pierdem speranţa, uitând că zarurile, înainte de a fi aruncate, au fost temeinic măsluite…
Nota mea, C.T.:
Acest articol a fost postat initial pe
www.bookblog.ro.
Etichete: forta, marturisire, revolutie, Romania
