Nevrednica posteritate a lui Eminescu

Iacată se împlinesc 159 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu. În vară se vor rotunji şi 120 de ani de la moartea sa - atît de relevantă pentru felul în care îşi tratează acest popor valorile. Deci, vom asista la noi rafale ditirambice şi la altele injurioase ţintite către numele său dar ricoşînd aiurea. Apoi, îl vom uita pînă la o nouă aniversare/comemorare.

De peste un veac se vorbeşte întruna despre Eminescu. Venerat şi diabolizat, redus la postura de poet - fie el şi naţional - sau anexat ca ideolog şi simbol politic, n-a lăsat pe nimeni indiferent. Dar cît de puţin este înţeles!

Fără Eminescu, ideea de român este schiloadă. Dar la fel şi cu un Eminescu răstălmăcit, dispreţuit, idolatrizat tîmp, necunoscut în adevărata sa substanţă umană, ignorat în privinţa fundamentelor gîndirii sale, gustat ca o glazură, numai pe deasupra, tîrît în penibile războaie româno-române, manipulat ca legitimaţie de român absolut, făcut ţintă a frustrărilor şi ţap ispăşitor al urilor.

Eminescu este astăzi exact opusul a ce ar fi meritat - şi poate că a sperat - să fie.
În loc să devină un model, Eminescu a fost transformat de nevrednicia noastră într-un steag, care trece de la o tabără la alta şi este tratat în consecinţă, sărutat sau scuipat. Cînd nu este pur şi simplu ignorat.

Eminescu trebuia să rodească în noi. Modelul său de căutare intelectuală, de efort creator, de verticalitate şi de iubire s-ar fi cuvenit să se imprime în fibra noastră etnică. Dacă ne-am fi străduit să-l pricepem şi să ni-l asumăm în chip esenţial pe Eminescu, am fi putut deveni ceva mai buni. Poate că nu-i prea tîrziu să începem a creşte întru Eminescu.

Avva Justin: "Este vremea muceniciei!"

Am primit un apel al Părintelui Justin Pârvu, stareţul sfintei mănăstiri Petru Vodă din Neamţ, pe care îl redau în continuare:

Luptaţi până la capăt! Nu vă temeţi!
Iubiţi fii ortodocşi ai acestui neam

Cu multă durere şi îngrijorare vin să vă adresez aceste cuvinte, pentru care mă simt dator în faţa lui Dumnezeu şi conştiinţa şi inima nu mă lasă să trec nepăsător pe lângă acest val primejdios care s-a ridicat să înghită toată suflarea omenească, chiar şi pe cei aleşi, de este cu putinţă. Nu în calitatea mea de biet monah, ascuns într-un vârf de munte, era să vă aduc la cunoştinţă aceste pericole ce se ivesc asupra Bisericii lui Hristos, în primul rând, ci a arhipăstorilor, mai marii acestei Biserici. Dar dacă ei trec aceste lucruri sub tăcere, având preocupări mai de seamă decât are acest popor, eu nu pot să trec cu vederea glasul vostru, al celor care aţi rămas credincioşi cuvântului Evangheliei lui Hristos, aţi aşteptat şi mi-aţi cerut cuvântul în privinţa acestor realităţi dureroase în care ne aflăm.

De aceea, fiii mei, vin şi vă spun că a sosit ceasul să-L preaslăvim pe Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, singurul Dumnezeu adevărat. Nu credeam că voi trăi să văd şi eu începutul acestor vremuri de durere, apocaliptice – dar iată că mânia lui Dumnezeu a venit mai degrabă asupra noastră, pentru toate păcatele şi fărădelegile pe care le-am săvârşit. Şi văd cum bieţii oameni nu sunt pregătiţi să facă faţă acestor capcane ale vrăjmaşului,a cărui nouă lucrare acum este să pecetluiască sufletele voastre cu semnul Fiarei – 666. Toţi am citit Apocalipsa şi înfricoşătoarea profeţie – scrisă cu 2000 de ani în urmă: „Şi ea(fiara) îi sileşte pe toţi, pe cei mici şi pe cei mari, şi pe cei bogaţi şi pe cei săraci, şi pe cei slobozi şi pe cei robi, ca să-şi pună semn pe mâna lor cea dreaptă sau pe frunte. Încât nimeni să nu poată cumpăra sau vinde decât numai cel ce are semnul, adică numele fiarei, sau numărul numelui fiarei”(Apoc. 13:16-17).

Vremea în care ne aflăm acum este premergătoare acestei profeţii. Prin lege, prin ordonanţă de guvern, românii sunt obligaţi să se încadreze într-un plan de urmărire şi supraveghere la nivel naţional şi mondial, proiect care le răpeşte de fapt oamenilor libertatea. Românilor li se cere să-şi pună pe paşapoartele, permisele auto şi orice alt act personal cipul biometric ce conţine amprenta digitală, imaginea facială, şi toate datele personale. Poate pentru mulţi dintre dumneavoastră acest cip pare un lucru nesemnificativ, dar în spatele acestui sistem de însemnare a oamenilor, de codare şi stocare a datelor de identificare se ascunde o întreagă dictatură, un întreg plan demonic, prin care de bună voie îţi vinzi sufletul diavolului. Însemnarea oamenilor, ca pe vite, este primul pas al unor alte măsuri luate pentru controlul absolut al fiinţei umane.

Dragii mei, după cum proorocesc Sfinţii Părinţi, primirea acestui semn este lepădarea noastră de credinţă. Să nu credeţi că putem sluji şi lui Dumnezeu şi lui mamona. Nu, dragii mei, nu primiţi acest însemn diavolesc care vă răpeşte ceea ce vă aparţine prin moştenire de la Dumnezeu, dreptul la identitate, dreptul la unicitate şi originalitate, al fiecărei fiinţe umane! Trebuie să vă apăraţi acest drept de la Dumnezeu, chiar de ar fi să plătiţi cu preţul vieţii voastre. În zadar câştigaţi cele ale lumii, dacă vă pierdeţi sufletele voastre şi ale copiilor voştri, pentru că Sfinţii Apostoli ne spun clar „se cuvine să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni”.

De aceea vă spun: este vremea muceniciei! După părerea mea ne aflăm în vremurile în care singura cale de mântuire este mucenicia. De-abia acuma este momentul să mărturisim cu propria noastră viaţă, până acum ar fi fost o risipă de energie. Din păcate noi nu avem un tineret ortodox la fel de riguros ca cel al grecilor, al nostru este mai evlavios, ce-i drept, dar şi mai lipsit de vlagă şi de reacţie. Se ştie foarte bine cât de curajos au reacţionat grecii dar şi sârbii, când au protestat împotriva acestor cipuri şi a sistemului însemnării şi controlului total al identităţii. Tinerii lor au fost formaţi de mici în duhul acesta patristic, atât în familiile cât şi în şcolile lor – ei au noţiuni de Vechiul Testament, de Noul Testament; din tată-n fiu s-a predat această tradiţie patristică. De pe timpul comunismului încoace noi am dovedit că rămânem constanţi slugi altora, uitând de curajul şi demnitatea românilor de altădată. Toate popoarele vecine au încercat să scape de comunism, să-şi impună cumva neatârnarea – şi au reuşit într-o măsură oarecare. Dar România, care a fost cel mai crunt lovită de fiara comunistă, al cărei popor a îndurat cele mai cumplite crime şi decimări în lagăre şi deportări, a ajuns astăzi putregai. La noi în Biserică situaţia este destul de anevoioasă, deoarece credincioşii nu sunt destul de informaţi cu privire la aceste provocări ale lumii de azi. La noi, bietul român, dacă îl măguleşti un pic, nu mai ţine cont de nici o normă evanghelică. El este vinovat numai prin neştiinţă, deoarece dacă el n-are câtuşi de puţine cunoştinţe de la biserică, de la şcoală, din familie, din societate - ignoranţa e cuceritoare. Pentru că el are un text în capul lui: „supuneţi-vă mai marilor voştri”; la el trebuie să meargă textul. Păi, pe noi nu ne acuzau în puşcărie, folosindu-se cu viclenie de textul scripturistic, aşa cum fac şi sectarii?– „Voi aţi fost încăpăţânaţi măi, voi aţi fost răzvrătiţi, n-aţi ascultat de cuvântul Evangheliei – păi, ce creştini mai sunteţi voi? Voi vă pierdeţi viaţa zadarnic”. Aşa încercau să ne reeduce comuniştii roşii de atunci, si tot astfel fac acum cu poporul nostru comuniştii de azi îmbrăcaţi cu haine albe.

Se vrea şi se încearcă o desfiinţare a sacrului prin relativizarea valorilor fundamentale, a adevărului de credinţă prin ecumenicitate, se vrea înregimentarea şi uniformizarea pe model ateist a copiilor noştri. Dacă îi spui acum unui cetăţean care are cinci copii în casă – „Măi, nu mai lua buletinul sau paşaportul” – păi el nu înţelege. „Păi, părinte, eu ce le mai dau de mâncare”? Şi-l pui în faţa acestei situaţii grele. Suntem noi dispuşi, ca Brâncoveanu de altădată, să facem sfinţi din copiii noştri? Nu suntem pregătiţi. Şi atunci cine poartă toată această vină? Nu noi, Biserica? Nu noi, mănăstirile, care suntem în faţa altarului, avem datoria să spunem oamenilor adevărul şi să-i prevenim la ceea ce-i aşteaptă pe mâine? Dar în protopopiate nici vorbă să se pună o astfel de problemă, eşti respins, eşti catalogat naiv şi depăşit – ba chiar mai face şi glume pe seama ta. Deci dacă preotul nu are habar de lucrurile acestea, atunci ce să mai spui de bietul credincios care săracu’ de-abia deschide Biblia de două trei ori pe an, sau doar o dată-n viaţă? Vina este de partea tuturor celor ce răspund de educaţia şi formarea acestui popor – de la învăţători, profesori până la preoţi şi miniştri.

Vă cer, aşadar, în numele Mîntuitorului Hristos, Care a spus „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri.” (Matei 11: 32-33), să cereţi autorităţilor române să abroge legile care permit îndosarierea şi urmărirea electronică a creştinilor, renunţarea la libertatea cu care ne-am născut.
Dar o să primim plata păcatelor noastre, moartea, osânda noastră, care să nu fie, ferească Dumnezeu, de răscumpărat. Pentru că Hristos Şi-a vărsat sângele o dată pentru tine. Ei bine, poporul acesta, prin fruntaşii săi, s-a ticăloşit până la culme, prin trădarea tradiţiilor şi credinţei strămoşeşti. Iar noi am refuzat această răscumpărare prin neprezentarea acestor adevăruri scripturistice; am fost deseori absenţi din fruntea micii oştiri a Adevărului.

Să rezidim neamul acesta! Dar nu vom putea izbândi lucrul acesta dacă nu ne vom rezidi fiecare în parte sufletele noastre. Să ne pocăim şi să ne punem cenuşă în cap, ca să ne dea Domnul harul şi puterea de a primi mucenicia. Va trebui să creăm mici fortăreţe, mici cetăţui de supravieţuire, la sate, acolo unde mai sunt încă oameni care pricep şi îşi amintesc Rânduiala, unde să avem pământul nostru, şcoala noastră – în care să ne creştem copiii în duhul aceasta ortodox, să avem spitalele şi moaşele noastre. Copiii încă de la naştere trebuie protejaţi – pentru că, după cum vedeţi, vor să implanteze acest cip pruncului la naştere.

Fiecare este dator să-şi mântuiască sufletul. Fiecare să se intereseze şi să vadă că ne aflăm în faţa unui moment de cumpănă în care ai de ales: să-ţi pierzi sufletul sau să-ţi salvezi sufletul. Cel care nu s-a interesat până acum, nu e târziu încă să afle şi să se dumirească.

Acum e timpul jertfei, prin vorbărie şi prin conferinţe nu mai facem nimic.
Să te duci, române drag, fără frică, direct spre vârful sabiei, ca străbunii noştri cei viteji, să te duci ca o torpilă japoneză, să mori în braţe cu vrăjmaşul! Acum suntem exact ca în arena romană cu fiare sălbatice – stai aici în mijlocul arenei şi aştepţi, ca şi creştinii de odinioară, să dea drumul la lei. Aşteptaţi să fiţi sfâşiaţi, rupţi, altă scăpare nu mai e! Lupta este deschisă. Luptaţi până la capăt! Nu vă temeţi! Aşa cum a început creştinismul, aşa va şi sfârşi – în dureri şi în suferinţă. Pecetluiţi creştinismul cu mucenicia voastră!

Iubiţi fraţi întru cinul îngeresc şi întru slujirea preoţiei, fac un apel către frăţiile voastre să întăriţi acest text cu semnătura proprie, în numele mănăstirii şi parohiei pe care o păstoriţi.

Mănăstirea Petru Vodă, 14 Ianuarie 2009
Cuvioşii Mucenici ucişi în Sinai şi Raith

Arhimandritul Justin Pârvu

Prostul agresiv

Înţelepciunea populară ne învaţă că prostul nu e prost destul pînă nu e şi fudul. Experienţa contemporaneităţii schimbă puţin perspectiva: prostul nu e prost destul pînă nu e şi agresiv. Ceea ce nu exclude fudulia.



Prostul agresiv, cu sau fără diplome universitare, fie el mai citit sau mai puţin dus la bibliotecă (nu prea contează, pentru că oricum înţelege totul anapoda), nu e în stare să combată o opinie cu argumente, calm şi convingător. Pentru asta ar avea nevoie de bun-simţ, logică, asimilarea unor lecturi fundamentale, siguranţă de sine, detaşare etc. Or, prostul agresiv se distinge prin isterie. Viaţa lui e un veşnic atac corp la corp, după o sticlă de vodcă rusească, asupra unor duşmani dintre cei mai diverşi, de cele mai multe ori închipuiţi. Armele lui sînt răstălmăcirea obraznică, înjurătura groasă, sarcasmul chinuit, procesul de intenţie. Mai rare sînt cazurile cînd prostul agresiv mimează condescendenţa sau defensiva mirată şi îşi strecoară otrava cu efect întîrziat în fraze vătuite, şirete.
Atunci cînd s-a mai învîrtit şi de vreo bursă prin cele străinătăţi, prostul agresiv te va drăcui cu ştaif, cu note de subsol, şi nu va uita să precizeze că a studiat cutare şi cutare, la Paris sau aiurea, pentru a-şi motiva pretenţia de autoritate în materie.

Cît nu are acces la scena publică, la vreun ziar sau post de televiziune, prostul agresiv este un frustrat care îşi terorizează doar cunoscuţii. Gloria sa efemeridă începe cînd i se permite să se exprime public (iar o dată cu expansiunea internetului, nu mai are nici o oprelişte). Atunci devine primejdios pentru tot ce atinge şi pentru sine însuşi. Pentru o clipă, prestaţia sa, întotdeauna plină de morgă, aparent principială şi evident necruţătoare, poate păcăli parte din auditoriu.
Prostul agresiv pozează în deţinător al adevărului absolut şi nu admite replică. Orice tentativă de a intra în dialog cu el este o greşeală enormă, pe care ţi-o taxează prompt cu un aer superior şi un scuipat între ochi.
Orice urmă de îngăduinţă creştină sau de înţelegere umană ţi-o ia drept slăbiciune – ceea ce-l întărîtă ca pe o fiară care a dat de sînge.

Pentru credibilitate, prostul agresiv se revendică de la mari înaintaşi sau de la contemporani iluştri, cu ale căror citate îşi împănează discursul bălos.
Prostul agresiv îşi găseşte resurse pentru un război nesfîrşit – deschis pe toate fronturile – în ideea că are mereu dreptate. Iar dacă-l întrebi de mijloace, îţi explică rînjind că e polemist şi pamfletar.

Toată zbaterea sa penibilă are un singur scop: să-i asigure o faimă schiloadă. Îi place să devină tot mai vizibil, să fie temut şi îşi imaginează că prin asta va fi şi respectat. În viclenia lui funciară, prostul agresiv ştie că, pentru a-şi atinge scopurile impure, trebuie să bălăcărească nume notorii. Şocul pe care-l presupune această îndrăzneală e, pentru prostul agresiv, precum un comutator care aprinde reflectorul asupra sa. Cu cît terfeleşte persoane mai cunoscute, mai apreciate, mai respectate, cu atît are şanse să atragă atenţia mai mult. Prostul agresiv nu realizează însă că nu se poate valoriza prin contrast cînd sare la beregata unor persoane net superioare lui.

Sînt cîţiva proşti agresivi care au făcut carieră la o anumită televiziune prin batjocorirea zilnică a lui Traian Băsescu (las că şi el le-a furnizat muniţie). Ei îşi camuflează slugărnicia faţă de securistul care le este patron şi care le-a ordonat defăimarea lui Băsescu, sub un soi de mesianism de Ferentari.

Deunăzi, într-un ziar care se pretinde de elită, un alt biped din aceeaşi stirpe oribilă, l-a numit cretin pe papa Benedict al XVI, pentru că acesta s-a pronunţat împotriva fertilizării in vitro. La protestele docte şi elegante ale unor cunoscători ai domeniului, ca Mihail Neamţu, prostul agresiv a intrat într-un delir din care ameninţă să nu mai iasă.

Altul, năimit al Securităţii (şi pe stil nou, şi pe stil vechi), infiltrat un timp pe lîngă unii bătrîni legionari din Occident, îi ia la ţintă cu flegme pe toţi patrioţii autentici şi pe cei cîţiva ierarhi ai BOR rămaşi fideli tradiţiei. De departe, cel mai mult îl duşmăneşte pe ÎPS Bartolomeu Anania, mitropolitul Clujului.

Alt rătăcit cu mintea duce o campanie disperată şi jenantă, în maniera consacrată de C.V. Tudor, contra unui grup de intelectuali de primă mînă. Nu zic că intelectualii aceia nu au şi ei hibele, interesele şi derapajele lor. Combate-i punctual şi polemizează cu ei, dacă te ţin curelele. Dar nu-i poţi contesta credibil cu un limbaj de mahala şi cu argumente din panoplia „ba pe-a mă-tii!”, aruncînd la gunoi tot ce vor fi făcut bun în viaţa lor şi punînd o lupă grotescă asupra greşelilor lor. Şi în nici un caz nu ai cum să-i demolezi, propunînd în loc o serie de “arhangheli” ai neamului de teapa unor Adrian Păunescu şi Dinu Săraru (pe morţi nu-i mai pomenesc), pe lîngă care te guduri prietenos (sau pe care îi firitiseşti post-mortem).

Altul, bietul, murdărindu-şi harul preoţiei, îi suduie fără odihnă pe fraţii săi creştini, sub cuvînt că sînt extremişti pentru că îi trag de mînecă pe ierarhii care scapă oiştea Bisericii în gardul new-age.

Prostul agresiv n-are mamă, n-are tată – vorba ceea, e făcut din milă de o mătuşă, ticăloşia –, n-are prieteni, ci numai interese. Dacă nu îţi manifeşti entuziast adeziunea la “tezele” sale, dacă îl contrazici, dacă preţuieşti oamenii cărora le este ostil, dacă în vreun fel oarecare, din nebăgare de seamă sau, mai grav, în virtutea propriei conştiinţe, îi strici socotelile, te va umple imediat de lături. Nimic din ce a găsit bun la tine pînă atunci nu mai există. Şi, dacă nu-ţi poate contesta calităţile intelectuale şi profesionale, îi este lesne să arunce asupra ta bănuiala josnică: eşti în slujba serviciilor secrete, francmason, lipsit de patriotism, necredincios etc.

În acest context, proştii agresivi, de dreapta sau de stînga, pro sau anti-Băsescu, credincioşi sau atei, şcoliţi sau semi-analfabeţi, zdraveni sau oligofreni, prefăcuţi asceţi sau mîndri hedonişti se întîlnesc doar în privinţa metodelor, mijloacelor şi, uneori, a „victimelor”. Altminteri se sfîşie între ei, măsluind cartea principialităţii.

Ce-i de făcut?
Fără îndoială, proştii agresivi există de cînd lumea, iar de cînd lumea a devenit un sat global, în care comunicarea se face aproape cu viteza luminii, ei sînt greu de ignorat. Totuşi, a-i ignora este soluţia. E întîi un act de igienă personală. Refuzi să-i asculţi, să-i citeşti, să-i întîlneşti. Îţi protejezi sufletul şi creierul de poluare „spirituală”.
Pe urmă, să nu fie luaţi în seamă îi enervează la culme. Pe măsură ce tot mai mulţi oameni oneşti îi ignoră, proştii agresivi devin mai violenţi, însă, în absenţa audienţei, curînd vor sfîrşi într-o stare de prostraţie.