Cine şi de ce îl girează pe führer-ul de operetă ?

De-o vreme încoace, numele meu şi al d-lui Răzvan Codrescu s-au adăugat pe lista neagră a unui mic Vadim (fără haz şi fără har), într-o companie onorantă: Andrei Pleşu, H. R. Patapievici, Gabriel Liiceanu, Teodor Baconsky etc. Vă amintiţi că şi Vadim Tudor avea o listă neagră cu intelectuali care, în opinia lui, trebuiau eliminaţi. Surpriză: lista lui Vadim şi cea a nevolnicului său epigon nu diferă prea mult. Şi amîndoi folosesc aceleaşi mijloace de linşaj public.


Nefericitul la care mă refer, ţuţăr al altei mari conştiinţe naţionale dovedit turnător al Securităţii şi năimit al mafiei post-decembriste, se foloseşte de calitatea de jurnalist pentru a declanşa războaie personale; calomniază personalităţi publice în speranţa că astfel va fi remarcat; dă din coadă şi linge mîinile celor despre care crede că l-ar putea ajuta (fără discernămînt, de la compromişii Adrian Păunescu, Gigi Becali, Dinu Săraru şi Iulian Vlad, la onorabilii Dan Puric, Pavel Chirilă, Mircea Platon şi Ovidiu Hurduzeu), fiind gata să muşte aceleaşi mîini dacă interesul i-o cere; se autoproclamă promotor al canonizării sfinţilor din închisorile comuniste, nerenunţînd la limbajul de mahala şi cultivînd în paralel memoria unor slugi comuniste; se foloseşte cu neruşinare de bunul renume şi de buna-credinţă a unui mare duhovic ca părintele Iustin Pârvu de la Petru Vodă, pentru a se legitima în faţa naivilor (cu siguranţă, părintele Iustin nu i-a citit nici una dintre producţiile odioase de pe scîrbavnicul blog, că l-ar fi pus la canon); înşală cu nonşalanţa unui escroc sentimental şi bîrfeşte ca o babă frustrată; redă pe blogul său – din memorie, vezi bine – discuţii telefonice private pe care le mistifică în mod abject, după model securist, spre a băga zîzania între prieteni; plăsmuieşte teorii ale conspiraţiei ilare. Şi toate astea cu un patos demolator care ar putea fi încadrat clinic.

Riscul moderaţiei

Nu e prima dată cînd un extremist naţionalist-comunist, care trece drept “extremist de dreapta” din pricini care continuă să-mi scape, ne înjură ca la uşa cortului pe mine şi pe d-l Răzvan Codrescu. Au făcut-o şi alţii, ale căror nume au rămas în mlaştina societăţii, din care pentru o clipă au scos capul agăţîndu-se de noi. Uneori, extremiştii de dreapta şi extremiştii de stînga ne-au înjurat în acelaşi timp.
Cînd de la stînga eşti acuzat de fundamentalism religios, naţionalism şi intoleranţă, iar de la dreapta eşti potopit cu etichete ca “necredincios”, „vîndut” şi „ticălos”, înseamnă că eşti pe calea cea bună a moderaţiei. Aşa că i-am ignorat, cel mai adesea, pe detractorii noştri. De altfel, nu poţi intra în polemică decît cu cei care dovedesc că ştiu regulile polemicii, nu cu mitocanii sau cu oligofrenii.

Nici măruntul Hitler de Dîmboviţa nu mi-a stîrnit, după primele izbucniri nervoase la adresa noastră, decît o profundă scîrbă. Şi am căutat, igienic, să stau deoparte. Nici d-l Codrescu nu i-a răspuns. Dar omuleţul, isteric şi cu pretenţii mesianice, se ţine de poala mea ca un milog pe care l-ai miluit şi de care nu mai scapi pînă nu-ţi întorci buzunarele pe dos. Mai grav, o serie de cunoscuţi de-ai mei consideră că ar trebui să-i răspund, părînd să-l crediteze în continuare pe acest reacţionar cu voie de la miliţie.
Constat, cu o nedumerire tristă, că oameni cinstiţi sufleteşte continuă să se asocieze cu acest individ, consimţind să le apară texte pe blogul său, punînd legături către această cloacă virtuală, citîndu-l ca sursă credibilă (nu mai contează subiectul, pentru că maniera de lucru pune sub semnul suspiciunii orice ar face), curtîndu-l, cu speranţa că îi va ajuta mediatic, sau organizînd împreună diferite acţiuni. Cît de rupt de realitate trebuie să fii ca să-l iei în serios pe acest păcălici mizer? Cît de disperat, ca să-l admiţi ca tovarăş de drum, după ce-şi dă astfel arama pe faţă? Cît de orb, ca să pui în balanţă credibilitatea unor persoane care şi-au cîştigat-o prin fapte, în zeci de ani de trudă, şi „credibilitatea” unui hulitor de profesie, care pînă mai ieri primea burse în America şi se dădea corect politic, iar acum o face pe naţionalistul (îl şi recomandă originea etnică) şi ortodoxul fervent?

Căderea măştii

În acest caz – pe care încep să-l cred patologic –, singura mea mirare (şi totodată reproşul pe care mi-l fac) este că măscăriciul cu ambiţii de Căpitan m-a păcălit prea mult timp.
L-am crezut un om de onoare, un luptător sincer pentru cauza românismului, un apărător al tradiţiei şi un ortodox militant, pe cînd el nu era decît un biet arivist. Desigur, nu i-am gustat niciodată stilul din topor, dar l-am îngăduit, în ideea că se va mai şlefui din mers dacă are de-a face cu oameni subţiri. S-a făcut părtaş la cîteva bătălii civice importante, ca aceea pentru păstrarea icoanelor în şcoli, pentru a se bucura de încrederea mea şi a altora. Însă, un semnal de alarmă a fost pasiunea contestatară, delirul culpabilizator şi limbajul scatofil pe care le-a etalat în asaltul său deznădăjduit asupra „grupului de prestigiu” Pleşu-Liiceanu-Patapievici. Atunci, am avut o întrunire a Consiliului Director al Asociaţiei Ziariştilor şi Editorilor Creştini – unde se insinuase tot cu intenţia de a deveni credibil şi onorabil –, în care i-am pus în vedere că ori schimbă tonul şi limbajul, ori va fi exclus din AZEC. Polemica o înţelegem, dreptul la liberă exprimare îl protejăm, dar statutul de jurnalist creştin presupune totuşi o atitudine rezonabilă şi, în tot cazul, una de care nu te-ai ruşina în faţa duhovnicului. Ne-a asigurat că va fi mai atent la ce şi cum spune, dar apoi n-a mai dat pe la AZEC. Şi a tot acumulat venin contra noastră. Noi ne-am văzut de treabă. Asociaţia ROST, AZEC, Pro Vita şi Fundaţia Sfinţii Martiri Brâncoveni au organizat Conferinţa Asociaţiilor Laicatului Ortodox Român (CALOR), care s-a dovedit un succes, în pofida multelor beţe care ne-au fost puse în roate. Cu acel prilej, am fondat Forul Ortodox Român (FOR), structură federativă fără personalitate juridică, spre o mai bună organizare a mişcării laicatului ortodox. El a început să cîrtească pe la colţuri, inclusiv contra CALOR şi FOR, pe care le-a numit diversiuni. Iar AZEC a început să-i pută pentru că n-are în denumire cuvintele ortodox şi român. Deşi ştia bine, de cînd s-a înscris în organizaţie, că aceasta este o asociaţie profesională, deci are scopuri legate de breaslă; nu e o organizaţie etnică sau confesională, aici sînt şi români, şi maghiari, şi germani, şi polonezi, şi catolici, şi greco-catolici, şi protestanţi (doar cîţiva eterodocşi şi de alte etnii, dar sînt). Iată-i încă o dată rea-credinţa!
Totuşi, nu l-am băgat în seamă. Şi a explodat.

Într-o zi, a devenit duşmanul nostru pe faţă. Dacă e doar un prost agresiv, aşa cum l-am bănuit, va fi fost intoxicat şi asmuţit pe noi de către adversari vechi şi cu putere, inclusiv din serviciile secrete (cu care aud că are niscaiva legături). Dar nu se poate să fie doar prost, căci pretextele atacurilor asupra noastră sînt străvezii, iar acuzaţiile sînt aberante; ca să nu mai spun că vehiculează învinuiri despre care ştie sigur că sînt minciuni ordinare. Deci, e şi de o infamie nemărginită.
Nu cred defel că este întîmplătoare ofensiva acestui führer de operetă împotriva noastră, a liderilor Asociaţiei ROST, taman acum, cînd, mai ales prin eforturile ROST, s-a constituit un important grup de gîndire şi de acţiune la dreapta şi cînd începe să se închege o mişcare a laicatului ortodox. Dacă ar fi doar prost, ar mai avea o scuză, dar modul său de acţiune demonstrează că vrea să discrediteze, să dezbine şi să distrugă. Pe cine slujeşte în acest fel, nu e greu de presupus. Cît despre ce cîştigă, se va vădi mai devreme sau mai tîrziu.

Teoria conspiraţiei

Pe mine i-a căşunat, chipurile, pentru că am scris cîteva rînduri laudative despre talentul de povestitor al lui Andrei Pleşu (pe care altminteri revista ROST l-a criticat cînd a fost cazul) şi pentru că am protestat contra concedierii lui Dan Stanca pe motive ideologice.
Pe d-l Codrescu s-a înfuriat pentru că a ajutat la strîngerea de semnături contra unui abuz care se comitea asupra unui confrate de breaslă, Dan Stanca. Mă rog, un pretext...
"Amicul" ne-a reproşat că îl apărăm pe un om care nu e de dreapta şi nici un bun creştin. Ca şi cum doar oamenii de dreapta şi bunii creştini ar avea drept la opinie. În discuţie se punea faptul că un jurnalist era dat afară de către conducerea unui ziar sub acuzaţia nefondată de antisemitism. Iar poziţia noastră era fundamentată pe dreptul la libertatea de exprimare, nu pe apartenenţa confesională sau ideologică a persoanei căreia i se încălca acest drept.

Hitlerul gîngav a imaginat şi o legătură strînsă între noi şi „grupul de prestigiu” Pleşu-Liiceanu-Patapievici, care am complota contra lui Eminescu, a lui Caragiale, a naţiunii şi a lui Hristos însuşi. Pentru modestul mîzgălitor de porcării la ziar, este un semn de cîrdăşie să recunoşti cînd un om – ca Andrei Pleşu, de pildă – are dreptate (şi nu, nu în cazul lui Dan Puric - cum insinuează mişelul), chiar dacă în alte ocazii nu eşti de acord cu el; iar a observa, după cercetarea temeinică a vieţii şi a operei sale, că Eminescu nu a fost un credincios creştin este crimă de lezmajestate (căci, după mintea boantă a unor nechemaţi apărători ai săi, de care poetul s-ar jena, Eminescu se veştejeşte ca scriitor şi ca simbol naţional dacă nu e canonizat).

Sărmanul sclav al propriului delir îşi încropeşte scenariile abracadabrante trecînd sub tăcere de cîte ori ne-am poziţionat public diferit de cei pe care îi consideră membri ai „grupului de prestigiu” Pleşu-Liiceanu-Patapievici (amintiţi-vă, de pildă, că Teodor Baconsky a primit o ripostă foarte dură cînd cu cazul Corneanu) şi toate polemicile pe care membrii grupării ROST le-au dus cu aceştia. Dar nu mă mir, de vreme ce îl acuză pînă şi pe ÎPS Mitropolit Bartolomeu Anania că s-a făcut frate cu dracul, consimţind să-şi publice cartea de Memorii la editura Polirom, şi că astfel riscă să devină (Doamne, iartă şi păzeşte!) tot un drac. Polirom este în viziunea insului, aţi ghicit, o verigă în lanţul conspiraţiei comunisto-ideo-masonico-anticreştino-anţinaţională, pe care el, şi numai el, este chemat s-o demaşte fioros, s-o facă de rîs şi s-o bage înapoi în turbinca de unde a fost scoasă de cuplul Iliescu-Brucan.

Cît de ticălos trebuie să fii ca să născoceşti că un editor nu e mai mult decît un comerciant, pe care îl interesează să publice cărţi vandabile (ceea ce se şi dovedeşte a fi cea semnată Valeriu Anania)? Că sînt şi editori cu scrupule, e altă poveste, aici e vorba însă de mentalitatea curentă.
Cît de nărod trebuie să fii să nu realizezi că, publicînd la aceeaşi editură unde apar şi cărţile Alinei Mungiu, nici aceasta nu devine credincioasă, nici mitropolitul Bartolomeu nu devine ateu?
Şi iarăşi zic: nici atacul la adresa vlădicăi Bartolomeu nu e întîmplător, ştiută fiind legătura sufletească pe care o avem cu părintele mitropolit.

Deosebirea duhurilor

În fine, ce vreau cu acest text? Nu să-i replic pigmeului care mă înjură. Mă aştept să inventeze încă multe altele pe seama mea şi a d-lui Răzvan Codrescu, poate şi a altora. Dar nu asta mă interesează, ci atitudinea celor care îl cunosc şi care, prin prezenţa lîngă el sau prin simpla tăcere, îl girează. Acest text le este adresat, într-o primă şi ultimă încercare de a-i conştientiza asupra responsabilităţii pe care şi-o asumă.
Chiar nu realizaţi impostura şi ticăloşia acestui om? Chiar nu vă daţi seama că individul compromite orice atinge, că face deservicii imense cauzei pe care spune că o susţine, că murdăreşte memoria sfinţilor pe care îi invocă? Chiar nu vă daţi seama că dvs înşivă loviţi, indirect, în ceea ce iubiţi, prin complicitatea cu el?
Dacă aveţi îndoieli, citiţi cele scrise de neterminatul ăsta despre ÎPS Bartolomeu, despre d-l Codrescu şi despre mine. Apoi revedeţi ce a făcut fiecare dintre noi în ultimii 15 – 20 de ani şi trageţi singuri concluziile.
Vă mai reamintesc – cum a făcut-o, în altă parte, şi d-l Codrescu - că “discernămîntul sau dreapta socotinţă, care ţin de «deosebirea duhurilor», este virtute creştină de căpătîi. Creştineşte vorbind, «mincinos şi tatăl minciunii» este dracul, dar noi avem fiecare în sine, de la Dumnezeu, posibilitatea de a nu ne lăsa manipulaţi impur şi de a nu admite să fim simpli pioni (sau nebuni) pe tabla de şah a Nefratelui”.
În rest, nu-mi cereţi să-i pronunţ numele în public, căci asta şi vrea. Îl voi pomeni doar la rugăciune, ca să-l izbăvească Dumnezeu de demonul din el. Doamne-ajută!