Prostul agresiv

Înţelepciunea populară ne învaţă că prostul nu e prost destul pînă nu e şi fudul. Experienţa contemporaneităţii schimbă puţin perspectiva: prostul nu e prost destul pînă nu e şi agresiv. Ceea ce nu exclude fudulia.



Prostul agresiv, cu sau fără diplome universitare, fie el mai citit sau mai puţin dus la bibliotecă (nu prea contează, pentru că oricum înţelege totul anapoda), nu e în stare să combată o opinie cu argumente, calm şi convingător. Pentru asta ar avea nevoie de bun-simţ, logică, asimilarea unor lecturi fundamentale, siguranţă de sine, detaşare etc. Or, prostul agresiv se distinge prin isterie. Viaţa lui e un veşnic atac corp la corp, după o sticlă de vodcă rusească, asupra unor duşmani dintre cei mai diverşi, de cele mai multe ori închipuiţi. Armele lui sînt răstălmăcirea obraznică, înjurătura groasă, sarcasmul chinuit, procesul de intenţie. Mai rare sînt cazurile cînd prostul agresiv mimează condescendenţa sau defensiva mirată şi îşi strecoară otrava cu efect întîrziat în fraze vătuite, şirete.
Atunci cînd s-a mai învîrtit şi de vreo bursă prin cele străinătăţi, prostul agresiv te va drăcui cu ştaif, cu note de subsol, şi nu va uita să precizeze că a studiat cutare şi cutare, la Paris sau aiurea, pentru a-şi motiva pretenţia de autoritate în materie.

Cît nu are acces la scena publică, la vreun ziar sau post de televiziune, prostul agresiv este un frustrat care îşi terorizează doar cunoscuţii. Gloria sa efemeridă începe cînd i se permite să se exprime public (iar o dată cu expansiunea internetului, nu mai are nici o oprelişte). Atunci devine primejdios pentru tot ce atinge şi pentru sine însuşi. Pentru o clipă, prestaţia sa, întotdeauna plină de morgă, aparent principială şi evident necruţătoare, poate păcăli parte din auditoriu.
Prostul agresiv pozează în deţinător al adevărului absolut şi nu admite replică. Orice tentativă de a intra în dialog cu el este o greşeală enormă, pe care ţi-o taxează prompt cu un aer superior şi un scuipat între ochi.
Orice urmă de îngăduinţă creştină sau de înţelegere umană ţi-o ia drept slăbiciune – ceea ce-l întărîtă ca pe o fiară care a dat de sînge.

Pentru credibilitate, prostul agresiv se revendică de la mari înaintaşi sau de la contemporani iluştri, cu ale căror citate îşi împănează discursul bălos.
Prostul agresiv îşi găseşte resurse pentru un război nesfîrşit – deschis pe toate fronturile – în ideea că are mereu dreptate. Iar dacă-l întrebi de mijloace, îţi explică rînjind că e polemist şi pamfletar.

Toată zbaterea sa penibilă are un singur scop: să-i asigure o faimă schiloadă. Îi place să devină tot mai vizibil, să fie temut şi îşi imaginează că prin asta va fi şi respectat. În viclenia lui funciară, prostul agresiv ştie că, pentru a-şi atinge scopurile impure, trebuie să bălăcărească nume notorii. Şocul pe care-l presupune această îndrăzneală e, pentru prostul agresiv, precum un comutator care aprinde reflectorul asupra sa. Cu cît terfeleşte persoane mai cunoscute, mai apreciate, mai respectate, cu atît are şanse să atragă atenţia mai mult. Prostul agresiv nu realizează însă că nu se poate valoriza prin contrast cînd sare la beregata unor persoane net superioare lui.

Sînt cîţiva proşti agresivi care au făcut carieră la o anumită televiziune prin batjocorirea zilnică a lui Traian Băsescu (las că şi el le-a furnizat muniţie). Ei îşi camuflează slugărnicia faţă de securistul care le este patron şi care le-a ordonat defăimarea lui Băsescu, sub un soi de mesianism de Ferentari.

Deunăzi, într-un ziar care se pretinde de elită, un alt biped din aceeaşi stirpe oribilă, l-a numit cretin pe papa Benedict al XVI, pentru că acesta s-a pronunţat împotriva fertilizării in vitro. La protestele docte şi elegante ale unor cunoscători ai domeniului, ca Mihail Neamţu, prostul agresiv a intrat într-un delir din care ameninţă să nu mai iasă.

Altul, năimit al Securităţii (şi pe stil nou, şi pe stil vechi), infiltrat un timp pe lîngă unii bătrîni legionari din Occident, îi ia la ţintă cu flegme pe toţi patrioţii autentici şi pe cei cîţiva ierarhi ai BOR rămaşi fideli tradiţiei. De departe, cel mai mult îl duşmăneşte pe ÎPS Bartolomeu Anania, mitropolitul Clujului.

Alt rătăcit cu mintea duce o campanie disperată şi jenantă, în maniera consacrată de C.V. Tudor, contra unui grup de intelectuali de primă mînă. Nu zic că intelectualii aceia nu au şi ei hibele, interesele şi derapajele lor. Combate-i punctual şi polemizează cu ei, dacă te ţin curelele. Dar nu-i poţi contesta credibil cu un limbaj de mahala şi cu argumente din panoplia „ba pe-a mă-tii!”, aruncînd la gunoi tot ce vor fi făcut bun în viaţa lor şi punînd o lupă grotescă asupra greşelilor lor. Şi în nici un caz nu ai cum să-i demolezi, propunînd în loc o serie de “arhangheli” ai neamului de teapa unor Adrian Păunescu şi Dinu Săraru (pe morţi nu-i mai pomenesc), pe lîngă care te guduri prietenos (sau pe care îi firitiseşti post-mortem).

Altul, bietul, murdărindu-şi harul preoţiei, îi suduie fără odihnă pe fraţii săi creştini, sub cuvînt că sînt extremişti pentru că îi trag de mînecă pe ierarhii care scapă oiştea Bisericii în gardul new-age.

Prostul agresiv n-are mamă, n-are tată – vorba ceea, e făcut din milă de o mătuşă, ticăloşia –, n-are prieteni, ci numai interese. Dacă nu îţi manifeşti entuziast adeziunea la “tezele” sale, dacă îl contrazici, dacă preţuieşti oamenii cărora le este ostil, dacă în vreun fel oarecare, din nebăgare de seamă sau, mai grav, în virtutea propriei conştiinţe, îi strici socotelile, te va umple imediat de lături. Nimic din ce a găsit bun la tine pînă atunci nu mai există. Şi, dacă nu-ţi poate contesta calităţile intelectuale şi profesionale, îi este lesne să arunce asupra ta bănuiala josnică: eşti în slujba serviciilor secrete, francmason, lipsit de patriotism, necredincios etc.

În acest context, proştii agresivi, de dreapta sau de stînga, pro sau anti-Băsescu, credincioşi sau atei, şcoliţi sau semi-analfabeţi, zdraveni sau oligofreni, prefăcuţi asceţi sau mîndri hedonişti se întîlnesc doar în privinţa metodelor, mijloacelor şi, uneori, a „victimelor”. Altminteri se sfîşie între ei, măsluind cartea principialităţii.

Ce-i de făcut?
Fără îndoială, proştii agresivi există de cînd lumea, iar de cînd lumea a devenit un sat global, în care comunicarea se face aproape cu viteza luminii, ei sînt greu de ignorat. Totuşi, a-i ignora este soluţia. E întîi un act de igienă personală. Refuzi să-i asculţi, să-i citeşti, să-i întîlneşti. Îţi protejezi sufletul şi creierul de poluare „spirituală”.
Pe urmă, să nu fie luaţi în seamă îi enervează la culme. Pe măsură ce tot mai mulţi oameni oneşti îi ignoră, proştii agresivi devin mai violenţi, însă, în absenţa audienţei, curînd vor sfîrşi într-o stare de prostraţie.