Antihriştii şi unii ierarhi ai BOR îi combat cot la cot pe ortodocşi

De cîteva luni, lumea noastră ortodoxă este frămîntată de problema paşapoartelor electronice. Cu mai multă sau mai puţină abilitate, o serie de organizaţii neguvernamentale, profesori universitari, specialişti în IT, cercetători străini, jurnalişti, scriitori, preoţi profesori şi monahi au adus numeroase argumente pentru respingerea acestor acte de identificare prin care statul încalcă drepturile civile şi lezează sensibilitatea religioasă a cetăţenilor săi. De încălcarea drepturilor civile este preocupat pînă şi Parlamentul European, care are în lucru un proiect de recomandare referitor şi la utilizarea tehnologiei RFID - utilizată pentru paşapoartele electronice.

În arhiva acestui blog se găsesc mai multe articole care, pe de o parte, arată modul în care s-a desfăşurat dezbaterea publică - din care nu lipsesc protestele de stradă şi strîngerea de semnături de la creştini pentru oprirea introducerii paşapoartelor electronice -, iar, pe de alta, prezintă sintetic argumentele pentru care orice om raţional, care ţine la libertatea şi la viaţa sa privată, trebuie să refuze aceste paşapoarte (ca şi cărţile de identitate ce vor intra în uz din anul 2011), indiferent dacă este sau nu credincios.

Însă, internetul este plin de site-uri şi bloguri care furnizează poate mai multe argumente, cu exemple din ţările unde deja astfel de documente există. Nici un blog sau site ortodox nu a rămas insensibil la această problemă. Mai mult, sînt foarte multe site-uri sau bloguri ale unor oameni indiferenţi religios sau atei care au sesizat pericolul şi îşi manifestă opoziţia. Deci, aceste paşapoarte nu constituie o problemă a "habotnicilor ortodocşi".

Pentru oamenii oneşti, care au citit argumentele noastre, este limpede că opoziţia faţă de paşapoartele electronice este o opoziţie faţă de instaurarea unui stat de tip poliţienesc, în care cetăţenii sînt trataţi ca potenţiali infractori. Că în asta există şi o puternică încărcătură teologică, iarăşi e limpede. Şi nu pentru că în paşaport ar fi numărul 666, ci pentru că libertatea este un dar de la Dumnezeu (El ne lasă să alegem întotdeauna), iar cine vrea să răpească libertatea cuiva face lucrarea diavolului.

Cu toate acestea, văd zilnic tot felul de jurnalişti lipsiţi de orice brumă de cultură (nu mai vorbesc de cea teologică) şi de orice umbră de talent, care fac băşcălie de "habotnicii ortodocşi" preocupaţi de paşapoartele electronice. Ei ar pune pariu că noi habar nu avem "ce inseamna acel cip, ce fel de date sunt trecute acolo si mai ales ca nici macar nu sunt constienti de faptul ca acel pasaport reprezinta un act optional, nu obligatoriu. Iar din cate am citit intr-o noua scrisoare a unui «duhovnic al neamului», nu au priceput nici macar ca legea le permite sa isi scoata si pasaport fara cip, numai ca acesta nu va fi unul permanent, ci provizoriu… adica va avea o valabilitate de sase luni. Cel mai haios este insa argumentul cu 666. Unde e numarul ala, nu stiu… Toti striga impotriva lui, dar nimeni nu a spus clar unde apare. Dupa cum au lasat-o mai moale si cu argumentele legate de faptul ca Romania ar fi primul stat din Europa care sa adopte pasaportul satanic, dandu-si seama ca e exact pe dos." Nu pun link către necăjitul acesta, pentru că tocmai asta vrea - în zbaterea sa penibilă după trafic, atacă aproape zilnic Ortodoxia. Şi oricum am dat citatul doar ca mostră de manipulare ordinară. Pentru că, totuşi, cunoscînd personajul, n-aş vrea să cred că e de-a dreptul prost.

Prin manevra sa, colegul ăsta de breaslă - breaslă care s-a umplut de neaveniţi şi de impostori siniştri - încearcă să trimită dezbaterea în derizoriu. Ştie bine că argumentaţia nu s-a redus la numărul fiarei. De asemenea, este imposibil să nu fi citit - dacă tot îl interesează subiectul - inclusiv despre intervenţiile FOR pe lîngă autorităţi, din care reiese clar că ştim ce este cipul şi cam ce conţine (parte din informaţiile sînt ţinute secrete). Mai mult, am explicat de ce nu admitem "soluţia" paşaportului temporar - care se dovedeşte a fi şi foarte greu de obţinut, în litera şi spiritul legii, dacă onorabilul ar avea curiozitatea să citească legea -, în pofida susţinerii sale inclusiv de Patriarhie. Am spus şi că argumentul Ministerului de Interne precum că paşaportul e opţional este un sofism: dacă vreau să călătoresc în afara UE îmi trebuie paşaport, iar dacă mi se refuză unul simplu mi se îngrădeşte dreptul la libera circulaţie.

În paranteză mai remarc că statul român încearcă să împrumute 18 - 20 de miliarde de euro ca să nu dea faliment, în condiţiile în care avem deja o datorie externă de 9 miliarde de euro, dar îi trebuie tichie de mărgăritar - paşapoarte electronice, pentru care se mai cheltuie alte miliarde de euro. Asta în plină criză şi în condiţiile în care România este printre primele state, alături de Germania şi Marea Britanie, în care se introduc paşapoartele electronice cu cip care includ date biometrice.

Surpriza vine însă de la acea parte a societăţii civile care şi-ar implanta şi mîine un cip în cap, pe motiv că n-are ce ascunde, ci de la ierarhia noastră bisericească. Şi aici avem o problemă majoră.

Patriarhia a răspuns tulburării din Biserică printr-un comunicat de presă care a stîrnit protestele laicatului organizat, cu atît mai mult cu cît hotărîrea Sf. Sinod pe care o anunţa astfel este în răspăr cu hotărîrile celorlalte Biserici ortodoxe autocefale date în cazuri similare şi cu hotărîrea Sinodului Mitropolitan de la Cluj, pronunţată cu o săptămînă mai înainte.

Acelaşi laicat, prin FOR, a cerut explicaţii Patriarhiei, care tace şi azi. S-a putut ca un post de televiziune comercial, ca B1Tv, să organizeze un şir de emisiuni pe acest subiect, dar Trinitas TV şi restul trustului de presă al Bisericii, pe care, vrînd-nevrînd, îl sponsorizăm cu toţii, n-a catadicsit să facă măcar o discuţie, în care să le permită şi "habotnicilor" să-şi expună punctul de vedere. Desigur, nu i-a dat voie "Stăpînul" - ce odios sună!

Însă, este băgat la înaintare PS Calinic al Argeşului, ca pe vremea comunismului, cînd unii ierarhi erau folosiţi să convingă lumea de binefacerile regimului, în timp ce alţi ierarhi erau scoşi din scaun şi/sau ucişi.

În "Evenimentul Zilei" de azi, PS Calinic are un hectar de ziar la dispoziţie să conteste toate argumentele noastre. Şi o face ca un purtător de cuvînt al Miliţiei. Să fiu iertat pentru că nu-mi pot stăpîni idignarea în plin post, dar acest episcop fie a scris după dictare, fie a semnat un text fabricat de Ministerul de Interne, fie ignoră în chip jignitor, voind să transforme negrul în alb, toate demonstraţiile făcute pînă acum de opozanţii documentelor de identiate electronice.

PS Calinic citează abundent din documentele autorităţilor de stat şi nu face decît o referire duhovnicească, manipulatorie în context, prin care sugerează că noile sisteme de identificare a persoanelor sînt de la Dumnezeu.
Argumentele Preasinfiţiei Sale sînt:

- paşapoartele acestea încearcă să combată imigraţia ilegală şi criminalitatea organizată (minciună sfruntată, căci s-a demonstrat: aceste documente nu numai că pot fi falsificate, dar informaţiile din ele pot fi citite de la distanţă, ceea ce uşurează munca infractorilor),
- paşaportul electronic cu date biometrice dă acces posesorului, fără viză, pe teritoriul SUA (chestiune tratată lămuritor de prof. Radu Carp într-un material postat pe Hotnews),
- UE obligă România să introducă acest tip de paşaport (România o fi stat suveran? Polonia este, a dovedit-o, spulberînd la Curtea Europeană de Justiţie raportul cu caracter obligatoriu al UE),
- nimeni nu este obligat să solicite paşaportul (tare sînt curios cum vor reacţiona ierarhii noştri cînd ni se vor impune şi cărţile de identitate electronice cu cip),
- cine nu vrea paşaport electronic îşi poate lua unul simplu, temporar (am mai demontat minciuna asta),
- în UE se poate circula cu cartea de identitate (corect, şi-atunci de ce ne obligă UE să ne facem paşapoarte electronice?),
- dacă vrem să rămînem în UE trebuie să fim democraţi, iar "democraţia presupune automat şi educaţie" (ce-are patriarhia cu democraţia?),
- mai primejdios decît cipul din paşapoarte este telefonul mobil (o fi, n-o fi, dar un pericol nu-l exclude pe celălalt).

Văzînd aceste "argumente" ale episcopului de Argeş, te întrebi dacă nu cumva are jumătate de normă la Guvern - cîte două ceasuri la Ministerul de Interne şi două la Externe, zilnic.

Sîntem în Postul Mare şi regret nespus că trebuie să dau glas unei bănuieli asupra unui ierarh al Bisericii din care fac parte, dar e de datoria mea de creştin-ortodox pînă la urmă. Aş vrea să nu cred că PS Calinic s-a pretat la această manipulare ca urmare a faptului că i se judecă în instanţă dosarul de turnător la Securitate.

Cine şi de ce îl girează pe führer-ul de operetă ?

De-o vreme încoace, numele meu şi al d-lui Răzvan Codrescu s-au adăugat pe lista neagră a unui mic Vadim (fără haz şi fără har), într-o companie onorantă: Andrei Pleşu, H. R. Patapievici, Gabriel Liiceanu, Teodor Baconsky etc. Vă amintiţi că şi Vadim Tudor avea o listă neagră cu intelectuali care, în opinia lui, trebuiau eliminaţi. Surpriză: lista lui Vadim şi cea a nevolnicului său epigon nu diferă prea mult. Şi amîndoi folosesc aceleaşi mijloace de linşaj public.


Nefericitul la care mă refer, ţuţăr al altei mari conştiinţe naţionale dovedit turnător al Securităţii şi năimit al mafiei post-decembriste, se foloseşte de calitatea de jurnalist pentru a declanşa războaie personale; calomniază personalităţi publice în speranţa că astfel va fi remarcat; dă din coadă şi linge mîinile celor despre care crede că l-ar putea ajuta (fără discernămînt, de la compromişii Adrian Păunescu, Gigi Becali, Dinu Săraru şi Iulian Vlad, la onorabilii Dan Puric, Pavel Chirilă, Mircea Platon şi Ovidiu Hurduzeu), fiind gata să muşte aceleaşi mîini dacă interesul i-o cere; se autoproclamă promotor al canonizării sfinţilor din închisorile comuniste, nerenunţînd la limbajul de mahala şi cultivînd în paralel memoria unor slugi comuniste; se foloseşte cu neruşinare de bunul renume şi de buna-credinţă a unui mare duhovic ca părintele Iustin Pârvu de la Petru Vodă, pentru a se legitima în faţa naivilor (cu siguranţă, părintele Iustin nu i-a citit nici una dintre producţiile odioase de pe scîrbavnicul blog, că l-ar fi pus la canon); înşală cu nonşalanţa unui escroc sentimental şi bîrfeşte ca o babă frustrată; redă pe blogul său – din memorie, vezi bine – discuţii telefonice private pe care le mistifică în mod abject, după model securist, spre a băga zîzania între prieteni; plăsmuieşte teorii ale conspiraţiei ilare. Şi toate astea cu un patos demolator care ar putea fi încadrat clinic.

Riscul moderaţiei

Nu e prima dată cînd un extremist naţionalist-comunist, care trece drept “extremist de dreapta” din pricini care continuă să-mi scape, ne înjură ca la uşa cortului pe mine şi pe d-l Răzvan Codrescu. Au făcut-o şi alţii, ale căror nume au rămas în mlaştina societăţii, din care pentru o clipă au scos capul agăţîndu-se de noi. Uneori, extremiştii de dreapta şi extremiştii de stînga ne-au înjurat în acelaşi timp.
Cînd de la stînga eşti acuzat de fundamentalism religios, naţionalism şi intoleranţă, iar de la dreapta eşti potopit cu etichete ca “necredincios”, „vîndut” şi „ticălos”, înseamnă că eşti pe calea cea bună a moderaţiei. Aşa că i-am ignorat, cel mai adesea, pe detractorii noştri. De altfel, nu poţi intra în polemică decît cu cei care dovedesc că ştiu regulile polemicii, nu cu mitocanii sau cu oligofrenii.

Nici măruntul Hitler de Dîmboviţa nu mi-a stîrnit, după primele izbucniri nervoase la adresa noastră, decît o profundă scîrbă. Şi am căutat, igienic, să stau deoparte. Nici d-l Codrescu nu i-a răspuns. Dar omuleţul, isteric şi cu pretenţii mesianice, se ţine de poala mea ca un milog pe care l-ai miluit şi de care nu mai scapi pînă nu-ţi întorci buzunarele pe dos. Mai grav, o serie de cunoscuţi de-ai mei consideră că ar trebui să-i răspund, părînd să-l crediteze în continuare pe acest reacţionar cu voie de la miliţie.
Constat, cu o nedumerire tristă, că oameni cinstiţi sufleteşte continuă să se asocieze cu acest individ, consimţind să le apară texte pe blogul său, punînd legături către această cloacă virtuală, citîndu-l ca sursă credibilă (nu mai contează subiectul, pentru că maniera de lucru pune sub semnul suspiciunii orice ar face), curtîndu-l, cu speranţa că îi va ajuta mediatic, sau organizînd împreună diferite acţiuni. Cît de rupt de realitate trebuie să fii ca să-l iei în serios pe acest păcălici mizer? Cît de disperat, ca să-l admiţi ca tovarăş de drum, după ce-şi dă astfel arama pe faţă? Cît de orb, ca să pui în balanţă credibilitatea unor persoane care şi-au cîştigat-o prin fapte, în zeci de ani de trudă, şi „credibilitatea” unui hulitor de profesie, care pînă mai ieri primea burse în America şi se dădea corect politic, iar acum o face pe naţionalistul (îl şi recomandă originea etnică) şi ortodoxul fervent?

Căderea măştii

În acest caz – pe care încep să-l cred patologic –, singura mea mirare (şi totodată reproşul pe care mi-l fac) este că măscăriciul cu ambiţii de Căpitan m-a păcălit prea mult timp.
L-am crezut un om de onoare, un luptător sincer pentru cauza românismului, un apărător al tradiţiei şi un ortodox militant, pe cînd el nu era decît un biet arivist. Desigur, nu i-am gustat niciodată stilul din topor, dar l-am îngăduit, în ideea că se va mai şlefui din mers dacă are de-a face cu oameni subţiri. S-a făcut părtaş la cîteva bătălii civice importante, ca aceea pentru păstrarea icoanelor în şcoli, pentru a se bucura de încrederea mea şi a altora. Însă, un semnal de alarmă a fost pasiunea contestatară, delirul culpabilizator şi limbajul scatofil pe care le-a etalat în asaltul său deznădăjduit asupra „grupului de prestigiu” Pleşu-Liiceanu-Patapievici. Atunci, am avut o întrunire a Consiliului Director al Asociaţiei Ziariştilor şi Editorilor Creştini – unde se insinuase tot cu intenţia de a deveni credibil şi onorabil –, în care i-am pus în vedere că ori schimbă tonul şi limbajul, ori va fi exclus din AZEC. Polemica o înţelegem, dreptul la liberă exprimare îl protejăm, dar statutul de jurnalist creştin presupune totuşi o atitudine rezonabilă şi, în tot cazul, una de care nu te-ai ruşina în faţa duhovnicului. Ne-a asigurat că va fi mai atent la ce şi cum spune, dar apoi n-a mai dat pe la AZEC. Şi a tot acumulat venin contra noastră. Noi ne-am văzut de treabă. Asociaţia ROST, AZEC, Pro Vita şi Fundaţia Sfinţii Martiri Brâncoveni au organizat Conferinţa Asociaţiilor Laicatului Ortodox Român (CALOR), care s-a dovedit un succes, în pofida multelor beţe care ne-au fost puse în roate. Cu acel prilej, am fondat Forul Ortodox Român (FOR), structură federativă fără personalitate juridică, spre o mai bună organizare a mişcării laicatului ortodox. El a început să cîrtească pe la colţuri, inclusiv contra CALOR şi FOR, pe care le-a numit diversiuni. Iar AZEC a început să-i pută pentru că n-are în denumire cuvintele ortodox şi român. Deşi ştia bine, de cînd s-a înscris în organizaţie, că aceasta este o asociaţie profesională, deci are scopuri legate de breaslă; nu e o organizaţie etnică sau confesională, aici sînt şi români, şi maghiari, şi germani, şi polonezi, şi catolici, şi greco-catolici, şi protestanţi (doar cîţiva eterodocşi şi de alte etnii, dar sînt). Iată-i încă o dată rea-credinţa!
Totuşi, nu l-am băgat în seamă. Şi a explodat.

Într-o zi, a devenit duşmanul nostru pe faţă. Dacă e doar un prost agresiv, aşa cum l-am bănuit, va fi fost intoxicat şi asmuţit pe noi de către adversari vechi şi cu putere, inclusiv din serviciile secrete (cu care aud că are niscaiva legături). Dar nu se poate să fie doar prost, căci pretextele atacurilor asupra noastră sînt străvezii, iar acuzaţiile sînt aberante; ca să nu mai spun că vehiculează învinuiri despre care ştie sigur că sînt minciuni ordinare. Deci, e şi de o infamie nemărginită.
Nu cred defel că este întîmplătoare ofensiva acestui führer de operetă împotriva noastră, a liderilor Asociaţiei ROST, taman acum, cînd, mai ales prin eforturile ROST, s-a constituit un important grup de gîndire şi de acţiune la dreapta şi cînd începe să se închege o mişcare a laicatului ortodox. Dacă ar fi doar prost, ar mai avea o scuză, dar modul său de acţiune demonstrează că vrea să discrediteze, să dezbine şi să distrugă. Pe cine slujeşte în acest fel, nu e greu de presupus. Cît despre ce cîştigă, se va vădi mai devreme sau mai tîrziu.

Teoria conspiraţiei

Pe mine i-a căşunat, chipurile, pentru că am scris cîteva rînduri laudative despre talentul de povestitor al lui Andrei Pleşu (pe care altminteri revista ROST l-a criticat cînd a fost cazul) şi pentru că am protestat contra concedierii lui Dan Stanca pe motive ideologice.
Pe d-l Codrescu s-a înfuriat pentru că a ajutat la strîngerea de semnături contra unui abuz care se comitea asupra unui confrate de breaslă, Dan Stanca. Mă rog, un pretext...
"Amicul" ne-a reproşat că îl apărăm pe un om care nu e de dreapta şi nici un bun creştin. Ca şi cum doar oamenii de dreapta şi bunii creştini ar avea drept la opinie. În discuţie se punea faptul că un jurnalist era dat afară de către conducerea unui ziar sub acuzaţia nefondată de antisemitism. Iar poziţia noastră era fundamentată pe dreptul la libertatea de exprimare, nu pe apartenenţa confesională sau ideologică a persoanei căreia i se încălca acest drept.

Hitlerul gîngav a imaginat şi o legătură strînsă între noi şi „grupul de prestigiu” Pleşu-Liiceanu-Patapievici, care am complota contra lui Eminescu, a lui Caragiale, a naţiunii şi a lui Hristos însuşi. Pentru modestul mîzgălitor de porcării la ziar, este un semn de cîrdăşie să recunoşti cînd un om – ca Andrei Pleşu, de pildă – are dreptate (şi nu, nu în cazul lui Dan Puric - cum insinuează mişelul), chiar dacă în alte ocazii nu eşti de acord cu el; iar a observa, după cercetarea temeinică a vieţii şi a operei sale, că Eminescu nu a fost un credincios creştin este crimă de lezmajestate (căci, după mintea boantă a unor nechemaţi apărători ai săi, de care poetul s-ar jena, Eminescu se veştejeşte ca scriitor şi ca simbol naţional dacă nu e canonizat).

Sărmanul sclav al propriului delir îşi încropeşte scenariile abracadabrante trecînd sub tăcere de cîte ori ne-am poziţionat public diferit de cei pe care îi consideră membri ai „grupului de prestigiu” Pleşu-Liiceanu-Patapievici (amintiţi-vă, de pildă, că Teodor Baconsky a primit o ripostă foarte dură cînd cu cazul Corneanu) şi toate polemicile pe care membrii grupării ROST le-au dus cu aceştia. Dar nu mă mir, de vreme ce îl acuză pînă şi pe ÎPS Mitropolit Bartolomeu Anania că s-a făcut frate cu dracul, consimţind să-şi publice cartea de Memorii la editura Polirom, şi că astfel riscă să devină (Doamne, iartă şi păzeşte!) tot un drac. Polirom este în viziunea insului, aţi ghicit, o verigă în lanţul conspiraţiei comunisto-ideo-masonico-anticreştino-anţinaţională, pe care el, şi numai el, este chemat s-o demaşte fioros, s-o facă de rîs şi s-o bage înapoi în turbinca de unde a fost scoasă de cuplul Iliescu-Brucan.

Cît de ticălos trebuie să fii ca să născoceşti că un editor nu e mai mult decît un comerciant, pe care îl interesează să publice cărţi vandabile (ceea ce se şi dovedeşte a fi cea semnată Valeriu Anania)? Că sînt şi editori cu scrupule, e altă poveste, aici e vorba însă de mentalitatea curentă.
Cît de nărod trebuie să fii să nu realizezi că, publicînd la aceeaşi editură unde apar şi cărţile Alinei Mungiu, nici aceasta nu devine credincioasă, nici mitropolitul Bartolomeu nu devine ateu?
Şi iarăşi zic: nici atacul la adresa vlădicăi Bartolomeu nu e întîmplător, ştiută fiind legătura sufletească pe care o avem cu părintele mitropolit.

Deosebirea duhurilor

În fine, ce vreau cu acest text? Nu să-i replic pigmeului care mă înjură. Mă aştept să inventeze încă multe altele pe seama mea şi a d-lui Răzvan Codrescu, poate şi a altora. Dar nu asta mă interesează, ci atitudinea celor care îl cunosc şi care, prin prezenţa lîngă el sau prin simpla tăcere, îl girează. Acest text le este adresat, într-o primă şi ultimă încercare de a-i conştientiza asupra responsabilităţii pe care şi-o asumă.
Chiar nu realizaţi impostura şi ticăloşia acestui om? Chiar nu vă daţi seama că individul compromite orice atinge, că face deservicii imense cauzei pe care spune că o susţine, că murdăreşte memoria sfinţilor pe care îi invocă? Chiar nu vă daţi seama că dvs înşivă loviţi, indirect, în ceea ce iubiţi, prin complicitatea cu el?
Dacă aveţi îndoieli, citiţi cele scrise de neterminatul ăsta despre ÎPS Bartolomeu, despre d-l Codrescu şi despre mine. Apoi revedeţi ce a făcut fiecare dintre noi în ultimii 15 – 20 de ani şi trageţi singuri concluziile.
Vă mai reamintesc – cum a făcut-o, în altă parte, şi d-l Codrescu - că “discernămîntul sau dreapta socotinţă, care ţin de «deosebirea duhurilor», este virtute creştină de căpătîi. Creştineşte vorbind, «mincinos şi tatăl minciunii» este dracul, dar noi avem fiecare în sine, de la Dumnezeu, posibilitatea de a nu ne lăsa manipulaţi impur şi de a nu admite să fim simpli pioni (sau nebuni) pe tabla de şah a Nefratelui”.
În rest, nu-mi cereţi să-i pronunţ numele în public, căci asta şi vrea. Îl voi pomeni doar la rugăciune, ca să-l izbăvească Dumnezeu de demonul din el. Doamne-ajută!

Mitropolitul Bartolomeu Anania isi publica memoriile

Inaltpreasfintitul Mitropolit Bartolomeu Anania este, dupa cum se stie, nu numai o proeminenta figura a ierarhiei Bisericii noastre, ci si un scriitor de mare forta. Dupa ce, in ultimii ani, editura Limes din Cluj Napoca i-a publicat integrala operei, iata ca acum, oarecum surprinzator pentru mine (avind in vedere "orientarea" ei), editura Polirom este cea care ii tipareste Memoriile. Memorii despre care cred ca vor stirni dezbateri. La un moment dat, IPS Bartolomeu imi marturisea ca nu stie daca sa accepte publicarea Memoriilor din timpul vietii, sau sa ceara sa apara postum, la cel putin cinci ani dupa adormirea sa.
Scrise cu o mina sigura, cu intensitate si emotie, Memoriile IPS Bartolomeu se intind din anii '30 pina in 1993 - cind a fost ales Arhiepiscop al Clujului. Ele au fost redactate in doua etape: o prima parte cit s-a aflat in SUA, pina in 1976, iar o a doua parte dupa 2001, cind autorul a recuperat mai vechiul manuscris - pe care il tinea in America.
Suplimentul de cultura, scos de Polirom, publica in avanpremiera un interesant fragment din aceste memorii. Vi-l recomand, in asteptarea cartii:

– Fragment –

Dupa mai multe incercari de o parte si de alta, ancheta s'a concentrat asupra relatiilor mele cu Radu Gyr si a "ajutoarelor" pe care i le dadusem acestuia. "Ajutorul legionar" era socotit una dintre cele mai vii si mai acoperite activitati reactionare. Definitia era foarte larga; ajutorul putea fi material sau moral, bani, mincare, gazduire, in genere orice fel de asistenta, chiar un sfat, o indrumare sociala si, pina la urma, simplul fapt ca intre doi sau mai multi presupusi legionari ar fi existat o legatura cit de cit. Ancheta nu parea deloc interesata de faptul (sau explicatia) ca intre mine si Radu Gyr existase o legatura – si o prietenie – nu de la legionar la legionar, ci de la scriitor la scriitor sau, in ultima instanta, de la om la om. Konig era informat – si destul de bine informat! – ca Gyr bause si mincase in casa mea, ca-i dusesem cadouri la spital, ca intervenisem la Arghezi pentru reintrarea lui in literatura, ca "activasem" pentru supravietuirea si infiltrarea lui in societatea socialista.

In sufletul meu incepeau clatinarile, unele prabusiri. De unde stia Securitatea atitea amanunte? Reveneam in celula, imi scormoneam amintirile, le confruntam cu dosarul si-mi descopeream prieteni in teancul de file pe care anchetatorul le tot rasfoia si dupa care conducea interogatoriul. Si daca acesti prieteni au spus, pe ce cale au ajuns sa spuna? Ca agenti informatori, sau fusesera si ei arestati si siliti sa marturiseasca? Gindurile acestea imi intunecau zilele, uneori si noptile. Capitolul acesta, al lui Radu Gyr, a durat, cred, vreo doua-trei saptamini; nu tagaduiam ca l-am asistat pe poet in unele trebuinte, dar nu recunosteam nicicum ca aceasta ar fi avut cumva semnificatia unui "ajutor legionar". Dar nici nu era nevoie de recunoasterea mea. Anchetei ii trebuiau doar fapte recunoscute; calificarea faptelor ii apartinea Securitatii, procurorului, tribunalului.

Momentele cele mai grele intr'o ancheta penala sint acelea in care trebuie sa vorbesti nu despre tine, ci despre altii. Din clipa in care ti se pare ca ai fost implicat intr'un delict oarecare, orice mentiune de nume proprii poate insemna implicarea acelor persoane in cauza ta, arestarea, anchetarea si condamnarea lor. Cu toata legea secretului, Konig nu mai facea o taina din aceea ca foarte multi insi din Patriarhie fusesera arestati, dar eu nu stiam daca trebuie sa-l cred sau nu. Doar mai tirziu aveam sa aflu ca in aceeasi noapte de 12/13 iunie mai fusesera ridicati parintele arhimandrit Sofian Boghiu, parintele protosinghel Felix Dubneac, ieroschimonahul-scriitor Daniil Sandu Tudor, profesorul Codin Mironescu; ceva mai tirziu, arhimandritul Grigore Babus, preotul profesor Dumitru Staniloae, profesorul Teodor M. Popescu. Toti acestia, mai de aproape sau mai de departe, erau legati de patriarh si Patriarhie, erau oamenii Bisericii, iar numele lor apareau destul de des in intrebarile lui Konig sau mentiunile veninoase ale lui Enoiu. Si iata ca acum, la un moment dat, mi se punea intrebarea daca si cit l-a ajutat patriarhul insusi pe Radu Gyr. Era pentru prima oara cind numele lui Justinian era implicat direct in ancheta. Am tagaduit. Negatia intr'o ancheta la Securitate e aproape o obligatie morala a celui intrebat, si ea dureaza fie pina la epuizarea rezistentei fizice, in caz de tortura, fie in fata unor evidente zdrobitoare pe care anchetatorul ti le pune in fata. (In cazul din urma, unui preot i se face si cuvenita morala: – Pai cum, parinte, asa scrie la sfinta carte, sa minti? Si va suparati pe noi cind va spunem ipocriti!). Konig m'a turtit cu o droaie de amanunte asupra timpului si modului in care eu primisem pachete cu alimente din camara patriarhului si i le transmisesem lui Gyr. Fireste, n'am mai putut tagadui faptele, dar am dat o explicatie: Patriarhul obisnuia ca la marile sarbatori – in special la Craciun si la Pasti – sa ofere membrilor familiei lui si colaboratorilor mai apropiati pachete cu alimente si vin. Printre acestia ma numaram uneori si eu, dar niciodata nu eram instiintat din vreme si-mi faceam, ca de obicei, propriile mele cumparaturi si pregatiri cu doua-trei zile inainte. Cadourile patriarhului se distribuiau doar in ajunul sarbatorii respective, asa incit pachetele ce-mi reveneau imi erau un plus cu care nu aveam ce face, deoarece imi facusem deja cumparaturile. Asa m'am hotarit ca, la rindul meu, sa le ofer unuia care are lipsa de asemenea bunatati si i le-am dat lui Radu Gyr. Asadar alimentele proveneau, intr'adevar, din camara patriarhului, dar ele imi apartineau si, ca atare, eu si nu patriarhul era autorul acelor daruri. Daca uneori i-am dat lui Gyr sa inteleaga altfel (date fiind calitatea alimentelor si ambalajul), a fost numai spre a nu-l face sa se simta cumva umilit. Konig mi-a ascultat explicatia si a consemnat-o, apoi m'a privit cu niste ochi care oscilau intre admiratie si ura.

Doar la Aiud aveam sa aflu, din contactele cu doctorul Sirbulescu si altii, ca Securitatea imi cauta un "lot" in care sa ma implice si sa ma trimita la tribunal. O vreme figurasem in lista "lotului Gyr" (Sirbulescu imi vazuse numele acolo), dar pesemne ca anchetatorii s'au razgindit; in "lotul Gyr" eu nu puteam sa fiu decit mai pe la coada, iar ei imi cautau un loc de frunte, pentru un proces cu rasunet. Ancheta s'a concentrat apoi asupra grevei de la Cluj, din 1946, pe care tinea cu orice pret sa o prezinte drept actiune legionara condusa de un legionar. Documentele vechi de la dosar (le vedeam pe masa ingalbenite de vreme) pareau a nu ajuta prea mult. Erau acolo si discursurile mele de la Colegiul Academic, stenografiate probabil de agentii strecurati in sala; nici din ele nu transpira vreo atitudine legionara. Doar la Ploiesti, citindu-mi dosarul inainte de proces, aveam sa ma lamuresc ca declaratiile lui Nicolae Petrascu si Nistor Chioreanu (conducatorii organizatiilor legionare subterane ale acelor vremi) ii facusera Securitatii imposibila catalogarea grevei de la Cluj sub semnul Garzii de Fier. Au renuntat.

Cind sa fi fost? prin octombrie? prin noiembrie? Pierdusem notiunea timpului si nici acum n'o pot restaura. In dupa-amiaza aceea avusesem ancheta lunga, pina catre ora stingerii, si refuzam cu indaratnicie sa-mi recunosc "instigatia" de la Tirgoviste-Viforita. Enoiu venise de citeva ori in camera de ancheta si susotise ceva cu Konig. Intr'un tirziu a intrat acolo un sergent, mi-a pus, ca de obicei, ochelarii negri, dar am bagat repede de seama ca in loc sa ma duc la celula (stiam drumul atit de bine, numarul exact de pasi in fiecare directie) ma purta pe niste coridoare necunoscute, apoi am coborit pe o scara.

Cind mi s'au luat ochelarii, mi-am dat seama ca ma aflu in camera de tortura. Inca de pe scara auzisem un vijiit sinistru; era injectorul de pacura al sistemului calorific; acum aveam nu numai in urechi acel vijiit, care crescuse enorm, ci si in fata ochilor flacarile ce tisneau din injector, ca intr'o gura de iad, napustindu-se spre cazan. Camera de tortura se afla deci la subsol, in centrala termica a cladirii.

Mi s'a poruncit sa stau jos, pe podeaua de ciment. Erau acolo Enoiu, Konig, un ofiter balan, cu pistrui, despre care auzisem ca e "seful batailor", si un alt ofiter in care am banuit – iarasi de prin auzite – un medic. Acestia sedeau in dreapta mea. Din stinga am auzit o voce puternica, rinjind a batjocura:

– A-haa, asta e cu barba!

Era o namila de om, de peste doi metri. Doar in pantaloni si maiou, isi arata pulpele bratelor, groase, cu muschi puternici, si trasnea demonstrativ o vergea pe nu stiu ce, masa sau altceva. Cu el mai erau doi, nu tot atit de voinici. Acesta trebuie sa fie faimosul Brinzaru, mi-am zis, batausul profesionist al Securitatii, care chinuise gereratii de osinditi. Am inceput sa ma rog in gind si i-am cerut lui Dumnezeu ca tot ce se va intimpla sa fie intru rascumpararea, cit de cit, a pacatelor mele celor multe.

Mi s'a ordonat sa-mi las in jos pantalonii si izmenele si sa-mi scot pantofii. Cu o funie mi s'au legat picioarele unul de altul, pe la glezne, cu alta mi s'au legat miinile in fata, apoi mi s'au petrecut genunchii printre ele, iar pe sub ei mi s'a virit o ranga de fier. Doi insi au ridicat ranga de capete si m'au purtat mai intii spre gura cuptorului (am simsit o arsita grozava, a flacarilor ce suflau nebuneste), apoi intre doua capre de lemn pe care se rezemau capetele rangii. Trupul mi se rasucise cu capul in jos, incepeam sa simt singele in timple.

Apropiindu-se, Enoiu mi-a pus o intrebare, ce stiu eu despre banii pe care patriarhul ii are in bancile din strainatate. Nu stiam nimic, atunci auzeam intii de asa ceva. La un semn, Brinzaru m'a trasnit cu vina de bou peste talpi. Mi s'a cutremurat tot trupul de durere.

– Spune! a zis Enoiu.

– Nu stiu, domnule, nimic! am raspuns.

Au inceput loviturile, una dupa alta, date mai intii de Brinzaru, din dreapta, apoi de celalalt, din stinga. Cel de al treilea tinea de capatul funiei in asa fel incit, cumpanit pe ranga, trupul sa-mi stea cu capul cit mai jos si talpile in bataia vergelelor. Imi propusesem sa fac toate eforturile posibile sa nu pling, sa nu ma vaiet, sa nu tip, sa nu urlu. Gemeam numai si sopteam: Pentru pacatele mele! pentru pacatele mele!... Cite lovituri sa fi fost? Am lesinat.

M'au trezit turnindu-mi peste cap o galeata cu apa rece. Trupul imi tremura tot. Enoiu s'a apropiat iarasi si m'a intrebat despre ce stiu eu in legatura cu afacerile banesti ale patriarhului pe santierele de lucru ale Patriarhiei, tranzactiile lui cu inginerii si antreprenorii... Nu stiam nimic, nici nu-l banuisem pe patriarh. Brinzaru a prins a ma lovi cu alta vergea, peste dosul descoperit, si probabil ca m'a batut pina ce a ostenit, ca de la un moment dat loviturile imi veneau de la celalalt. Am lesinat iarasi si din nou m'au trezit cu apa.

– Te-ai hotarit sa spui? a strigat Enoiu.

Brinzaru a revenit cu loviturile la talpi, un timp, apoi tovarasul lui mi-a aruncat o pinza uda peste fund si m'a batut de-mi plesnea pielea, pe urma n'am mai simtit usturimea, dar ma dureau grozav incheieturile miinilor, strinse de funie, unghiile fiecarei miini se infipsesera in cealalta. Li s'a poruncit calailor sa schimbe vergelele; Brinzaru ma lovea puternic peste talpi. La un moment dat am auzit vocea lui Enoiu:

– Dati-i la doua ciocane!...

O ploaie de lovituri, din amindoua partile, ritmic, ca pe nicovala potcovariei, s'a napustit pe talpile mele. Atunci am inceput sa urlu, si-mi era rusine de mine, si nu voiam sa urlu, si urlam ingrozitor – imi dadeam bine seama – si muscam aerul si simteam nevoia sa-mi infig dintii in ceva si am nimerit, zvircolindu-ma, piciorul celui ce tinea de capatul funiei si l-am muscat de pantalon si i-am auzit injuratura, apoi am lesinat din nou.

– Spui? a zis Enoiu.

Si nu aveam ce spune.

Atunci mi-au pus pantofii in picioarele deja tumefiate, au luat rangi grele de fier si m'au lovit cu ele peste talpile pantofilor, si durerea de acum era mult mai cumplita decit cele de dinainte: cind imi izbeau calciiele simteam lovitura in cap, scursa prin sira spinarii, si ostenisem urlind si-mi ziceam ca mor.

M'au lasat. Din ce a urmat nu-mi mai aduc aminte decit ca doi "caralii" ma duceau, orb, de subsuori pe scara si eu incercam sa merg si pantofii nu-mi mai sedeau in picioare si i-am pierdut pe trepte. M'au purtat pe sus, m'au zvirlit gramada in mijlocul celulei si au inchis usa binisor. Linga mine lasasera si pantofii, ale caror fete erau sfisiate de presiunea rangilor.