Sensul vieţii

Dl. Andrei Pleşu ridică puţin perdeaua de fum cotidian spre lucrurile esenţiale. Ne oferă astfel prilejul să ne mutăm gîndul înspre noi înşine - dacă asta nu ne stă în obicei.

Pentru mine unul, creştin ortodox fiind, problema pusă de dl. Pleşu are un singur răspuns posibil. Sensul vieţii mele este mîntuirea. Fără credinţa în necesitatea şi posibilitatea mîntuirii, viaţa nu are nici un sens.
Orice om religios are un sens al vieţii limpede. Indiferent cum se numeşte capătul de drum.

Am fost ateu şi mă cutremura lipsa de sens. Sînt curios dacă vreun ateu îşi poate preciza sensul vieţii.

Aşadar, mă mir că dl. Pleşu spune că e mai importantă căutarea sensului vieţii decît aflarea lui, că nu există un sens colectiv şi că, dacă ne-ar spune cineva dinainte care ne este sensul - de pildă Biserica -, am muri sufleteşte, pentru că restul vieţii nu ne-ar fi decît un "program de lucru", văduvit de mister şi de chip. Dimpotrivă, îmi pare că a şti care ţi-e sensul vieţii este o înviere a sufletului, iar urmarea acestui sens, cel puţin în creştinism, este plină de mister.

Şi mă mai nedumereşte ceva: dacă sîntem de acord că sensul vieţii nu se confundă cu un program de viaţă (întemeierea unei familii, realizarea profesională etc), atunci ce alt sens al vieţii ar putea avea un om - mai ales unul botezat creştin? Şi încă: este creştinismul o ideologie, cum îmi pare a sugera dl. Pleşu spre final? (C.T.)

Sensul vieţii - punctaj pregătitor -

de Andrei Pleşu

1. O viaţă în cuprinsul căreia întrebarea cu privire la sensul vieţii nu survine niciodată e o viaţă fără sens autonom. Viaţa tinde să aibă sens, deîndată ce îţi pui problema sensului ei. Sau: a reflecta asupra sensului vieţii poate fi, în sine, un sens de viaţă.

2. Întrebarea cu privire la sensul vieţii nu trebuie să se substituie faptului de a trăi. Ea trebuie să însoţească existenţa, nu să o suspende. Cu alte cuvinte, întrebarea cu privire la sensul vieţii nu trebuie să devină singurul conţinut de viaţă al celui care şi-o pune. Fără întrebarea cu privire la sensul vieţii, viaţa devine un fapt statistic. Dacă însă întrebarea devine inflaţionară, viaţa devine o subspecie a stuporii.

3. Dacă, prin absurd, un geniu, un sfînt sau un zeu ar face o afirmaţie generală cu privire la sensul vieţii (o propoziţie asertotică, univocă, de tipul „Sensul vieţii este X“), ceea ce ar urma ar fi moartea termică a sufletelor. S-ar ajunge la reţetar şi directivă. Nu ne-ar rămîne decît execuţia mecanică, stahanovismul etic, înregimentarea. Toţi am porni în turmă către un sens comun, fără mister şi fără chip. Nu există sens de viaţă colectiv.

4. Nimeni nu se poate pronunţa pertinent asupra sensului vieţii altuia. Căutarea şi împlinirea unui sens de viaţă e o întreprindere strict personală. Fiecare viaţă are sensul ei particular, datele ei irepetabile, orizontul ei unic de realizare.

5. Nu poţi primi un sens de viaţă din afara ta. Nimeni nu poate da altuia un sens de viaţă şi nu se poate impune ca sens de viaţă al altuia. În general, sensul unei vieţi nu e ceva care „se dă“ sau pe care ţi-l dai (Noica: „Spui că viaţa n-are sens? Cu atît mai bine: dă-i tu unul!“). A-ţi „da“ un sens înseamnă a evacua episodul esenţial al constituirii sensului: căutarea. Sensul trebuie găsit, nu confecţionat, propus experimental, definit pedagogic.

6. Confuzia curentă care afectează dezbaterea despre sensul vieţii este confuzia dintre „sens“ şi „program“. Majoritatea oamenilor înclină să creadă că un onorabil program de viaţă (întemeierea unei familii, realizarea profesională, datoria faţă de comunitate etc.) are substanţa necesară pentru a se constitui în sens de viaţă. În realitate, e vorba de simple „obiective“, rezonabile, a căror împlinire lasă nerezolvată problema sensului, dacă nu cumva o amplifică în mod dramatic. Întrebarea cu privire la sensul vieţii apare, în toată spectrala ei nuditate, deîndată ce (şi tocmai pentru că) ţi-ai îndeplinit toate obiectivele.

7. Întrebarea cu privire la sensul vieţii nu are decît de cîştigat de pe urma întîrzierii răspunsului. E preferabil să trăieşti îndelung, sub febrilitatea întrebării, decît sub geometria plată a unui răspuns pripit. Cînd răspunsul apare prompt în imediata vecinătate a întrebării, înţelepciunea se retrage, ironic, îndărătul unei ideologii.