PRIMĂVARA LUI DAN PURIC

Dragoş Pîslaru (Părintele Valerian de la Frăsinei), Răzvan Ionescu, Dan Puric... Duhovnicul, teologul, predicatorul... Toţi trei, la origine, actori... Nu seamănă deloc unul cu altul, dar ţin laolaltă în Hristos şi răscumpără, din mers, păcatele curente ale breslei. Conectată la esenţial, arta interpretării devine de la sine artă a mărturisirii, scena devine pe nesimţite amvon, talentul devine pînă la capăt talant. Tîlcuire şi cuminecare, exorcizare a cuvin-telor întru Cuvînt, suflet dezmărginit în Duh.
Primăvara aceasta este primăvara lui Dan Puric. O carte de debut editorial (Cine suntem) şi două noi reviste creştine (Sinapsa şi Atitudini) vin să prefacă vorba care zboară în vorbă care rămîne. “Spectacolul” de idei pe care Dan Puric îl întruchipează, la ine-fabilul punct de întîlnire dintre donquijotism şi “nebunia pentru Hristos”, regenerează parcă, primăvăratic şi pascal, o cetate care deocamdată îl admiră mai mult decît îl merită. Aplauzele îngerilor din cer – singurele care contează peste orice conjuncturi – dau poate adevărata măsură, tainic lucrătoare, a acestei noi cruciade împotriva uitării, cu care e o onoare, dar şi o responsabilitate să fim contemporani.
Nu pot să nu preiau, de pe blogul prietenului Claudiu Târziu, fru-moasa prezentare a lansării din 5 mai şi a “fenomenului Dan Pu-ric”, despre care n-aş fi putut scrie mai bine. (Răzvan Codrescu)

FENOMENUL DAN PURIC

Luni seară, la Sala Rapsodia din Lipscani, am avut parte de un regal Dan Puric. Lansarea cărţii sale Cine suntem a adunat peste o mie de persoane, care au asistat cu entuziasm, timp de două ceasuri, la un one man show extraordinar. Cred că evenimentul a făcut cel mai clar fenomenul Dan Puric, la care sîntem martori în ultimii ani. O rară forţă de atracţie, venită dintr-o străluminare interioară, combinată cu o sinceritate uneori brutală şi cu un simţ al umorului nestăvilit compun aria succesului lui Dan Puric la public. Marele artist şi om creştin mai are ceva nepreţuit: puterea de a insufla speranţă. Faptul că ieri au venit să-l vadă şi să-l asculte atîţia oameni arată asta, cum arată şi că nu toţi românii s-au pervertit.
În gura lui Dan Puric superlativele pentru român nu sună fals, iar vorbirea despre Dumnezeu ţi-L face prezent pe Atoatefăcătorul. Refuzul politicii partinice şi gîndirea, exprimată uneori tragic, pe coordonatele unui Petre Ţuţea, „între Dumnezeu şi neamul meu”, îi dau lui Dan Puric credibilitate şi un imens capital de simpatie.
Maestrul a fost introdus în scenă printr-un scurt cuvînt al scriitorului Dan Ciachir, care a încheiat printr-o istorioară cu tâlc. După un ciclu de conferinţe ţinut de Dan Puric în Ardeal, un ierarh al locului l-a sunat pe Dan Ciachir să-l întrebe dacă îl cunoaşte pe actorul care vorbeşte atît de convingător despre ortodoxie şi românism. Scriitorul a spus că da. Ierarhul a vrut să afle dacă Dan Puric este căsătorit. Ciachir nu ştia decît vag că actorul are un copil şi a presupus că este însurat, la care arhiereul a exclamat: „Păcat, ar fi fost bun de pa-triarh!”.
Smerit de o asemenea poveste, Puric a replicat cu umor: “Nu pot fi candidat la preafericire, căci sînt deja preanefericitul acestui popor”. De aici înainte, Dan Puric şi-a ilustrat ideile din cartea sa cu un lung şir de povestiri, unele de un umor nebun, altele de un dramatism sfîşietor, purtînd sala dintr-o extremă în alta a sentimentelor umane, spre o mai bună lămurire.
Dan Puric a condus cu abilitate discursul spre concluzia că proaspăta sa carte este o pledoarie pentru memoria colectivă. Nu trebuie să ne uităm istoria şi mai cu seamă istoria recentă, sub comunism, care are încă răni deschise. Iată ce l-a împins pe el în luptă: “Antrenamentul de uitare la care este supus poporul român astăzi face ca gîndirea şi inima să se rotească pe loc şi, din această rotire în gol, paradoxal, o dată cu trecutul dispare şi viitorul. El, omul de azi, pedalează zadarnic într-un prezent continuu. A locui cu fiinţa doar într-o dimensiune a timpului – şi aceea distorsionată – înseamnă moartea lentă, dar si-gură, a identităţii”.
Trebuia să fiţi luni seară la Rapsodia ca să înţelegeţi ceea ce aceste puţine cuvinte vă zugrăvesc palid. Avem în Dan Puric un mărturisitor cu verticalitate aristocratică, fidelitate de soldat, talent oratoric de tribun şi curaj de călugăr nebun întru Hristos.

Claudiu TÂRZIU

P. S. Dacă vi se pare că prea l-am lăudat pe Dan Puric, citiţi ce scriu despre el:
Părintele Iustin Pârvu: “Dan Puric te ajută să te cunoşti pe tine însuţi mai bine decît credeai că o poţi face. […] Văd în această lucrare a lui Dan Puric o renaştere a duhului lor [ a celor care au murit în închisorile comuniste din dragoste pentru România şi pentru Hristos – n. mea, C. T.], o refacere a glasului acestui neam, o conştiinţă care strigă, din ce în ce mai cu putere, că acest neam nu a murit”.
Scriitorul Dan Ciachir: “Dan Puric mărturiseşte. O face firesc şi integral. Şi s-ar putea să facă şcoală, atrăgînd prin autenticitatea lui şi prin inteligenţa sa luminată de Duh. Este un apologet strălucit. Unul de care comunitatea de credinţă şi iubire a Bisericii noastre avea realmente nevoie”.
Profesorul Gheorghe Ceauşu: “Dan Puric este, la urma urmei, o conştiinţă înaltă a vremii noastre. Cu o energie neistovită, mînat de o vocaţie dominatoare, el creează incontinent, distribuindu-se în arta teatrului, în arta pedagogiei teatrale, în arta retoricii verbale şi aceea a omului public, gratificîndu-le cu excelenţă, dar fără să se împartă. […] Incoruptibil, glasul său se aude din ce în ce mai mult, iar simpatia şi preţuirea publică pentru el cresc de la o zi la alta…”

Dan Puric, Tiberiu Lovin, Claudiu Târziu

555 DE ANI DE LA CĂDEREA CONSTANTINOPOLULUI

Ce a mai rămas din zidurile Constantinopolului...

Întemeiat sub semnul crucii lui Hristos (arătat pe cer marelui Con­stantin: In hoc signo vinces) şi aşezat la cumpăna lumilor (între proto-Europa civili­zaţiei greco-latine şi fabuloasa “Asie a neamurilor”), Bizanţul ortodox şi imperial a dăinuit mai bine de 11 veacuri, mărturisind în eternitate gloria aurorală a Răsă­ri­tului creştin şi constituind adevărata “piatră unghiulară” a întregului “miracol eu­ro­pean”. Constantin Noica ştia bine ce spune cînd afirma că Europa, ca entitate spi­rituală şi culturală, s-a născut la anul 325 cu Sinodul de la Niceea, convocat chiar de către Constantin, împăratul “de-o seamă cu apostolii”, a cărui prezenţă în calen­da­rul sfinţeniei creştine rămîne legitimă dincolo de toate arguţiile criticismului istoric al vremurilor noi.
Românii, cu lamura tradiţiei lor politice şi spirituale, aparţin or­ga­nic marii comunităţi ortodoxe a “Noii Rome”, iar o autentică renaştere naţională, dacă mai este posibilă una în acest tîrziu de lume, n-ar putea să facă abstracţie de această zestre istorică şi sufletească, păstrată mai ales prin Biserică.
Încerc aici, la comemorarea a 555 de la marea tragedie istorică a Răsăritului, să amendez o dată în plus “uitarea românească” printr-o sinteză cronologică (inevitabil hiper­esenţializată) a celor 11 secole de istorie bizantină. (R. C.)

UN MEMORIAL PAIDEIC AL ISTORIEI BIZANTINE (330-1453)

Constantin cel Mare, întemeietorul Constantinopolului

ÎNCEPUTURILE
(De la primul Constantin pînă la Justinian: 330-527)

330 (11 mai): Constantin cel Mare, primul împărat creştin (sanctificat de Biserică împreună cu maica sa, Elena[1]), inaugurează festiv Constantinopolul[2], noua capitală a Imperiului roman, construită pe ruinele vechii colonii greceşti Byzantion[3]. Aşezată la răscrucea dintre Europa şi Asia, această “A doua Romă”[4] răspunde noilor nevoi strate­gice şi comerciale ale imperiului.
337 (22 mai): Moartea lui Constantin cel Mare este urmată de împărţirea imperiului între cei trei fii ai săi: Constantin II (Occi-dentul), Constant (Italia) şi Con­stanţiu II (Orientul).
340: În urma unui război civil, Constant îl înfrînge pe Constantin II, extinzîndu-şi stăpînirea de la Italia la întreaga parte occidentală a imperiului.
350 (18 ianuarie): Uzurpatorul Magnus Magnentius, păgîn de origine germanică, îl învinge pe Constant (care cade în luptă), controlează Occidentul şi ajunge să împartă puterea imperială cu Constanţiu II.
A doua jumătate a secolului IV: Îşi desfăşoară activitatea Sfinţii Părinţi Vasile cel Mare (329-379), Grigorie de Nazianz (330-390), Grigorie de Nyssa (335-395) şi Ioan Gură de Aur (Chrysostomos; 344-407), numiţi şi “marii capadochieni”, clasicii teologiei mistice şi dogmatice a Răsăritului ortodox.
351-353: Înfrînt mai întîi în Pannonia, la Mursa (septembrie 351), Magnentius îşi pierde puterea, iar după o nouă înfrîngere, la Mons Seleuci (august 353), îşi pune capăt zilelor. Constanţiu II, ultimul fiu în viaţă al lui Constantin I (dar, din păcate, protector al arienilor), devine astfel unic împărat peste tot imperiul.
360-363: Proclamat împărat de trupele din Gallia (februarie 360), Iulian Apostatul (ultimul mare susţinător al păgînismului, ce ar fi murit rostind cuvintele: “M-ai învins, Galileene!”) este recunoscut şi în Orient, imediat după moartea lui Constanţiu II (noiembrie 361). Domnia lui Iulian Apostatul a fost scurtă şi agitată, iar după moartea sa în campania împotriva perşilor (iunie 363), toate măsurile lui de ordin religios au fost rapid revocate.

379-395: Domnia lui Theodosie I (numit şi “cel Mare”).
381 (mai-iulie): Are loc, la Constantinopol, al doilea Sinod ecumenic, ce condamnă definitiv arianismul (cea mai mare erezie a secolului IV) şi fixează în formă finală Crezul (Simbolul credinţei) stabilit anterior la Niceea (de unde denumirea de “mărturisire de credinţă niceo-constantinopolitană”).
391 (februarie): Creştinismul devine unică religie de stat, cultele păgîne fiind interzise oficial.
395 (17 ianuarie): În urma morţii lui Theodosie I, Imperiul roman este împărţit între cei doi fii ai săi: Arcadius (pars Orientis, cu capitala la Constantinopol) şi Honorius (pars Occidentis, cu capitala la Ravenna).
408-450: Lunga domnie în Orient a lui Theodosie II, de la care au rămas, între altele, “Zidul lui Theodosie” (6 km lungime şi 9 m înălţime, menit să apere capitala dinspre uscat), Şcoala Superioară din Constantinopol (prima mare universitate creştină, unde limba greacă este deja preponderentă asupra limbii latine) şi faimosul Codex Theodosianus (conţinînd constituţiile şi ordonanţele imperiale, de la Constantin cel Mare pînă la Theodosie II).
431 (iunie): Se ţine, la Efes, al treilea Sinod ecumenic, care con-damnă erezia nestoriană.
451 (octombrie): Al patrulea Sinod ecumenic, ţinut la Calchedon, condamnă erezia monofizită.
451-453: După ce terorizaseră imperiul aproape o jumătate de secol (dar mai ales sub domnia lui Attila, “Biciul lui Dumnezeu”: 434-453), hunii sînt zdrobiţi pe Cîmpiile Catalaunice de armata romană condusă de generalul Aetius (451) şi dispar din istorie o dată cu moartea lui Attila (453).
476 (28 august): Prăbuşirea Imperiului roman de Apus: ultimul împărat, Romulus Augustulus, este detronat de Odoacru, căpetenia herulilor (trib germanic, anterior aliat al hunilor). De aici înainte, împăraţii din Constantinopol (Imperiul roman de Răsărit) sînt priviţi drept singurii succesori legitimi ai cezarilor romani. Mulţi istorici consideră anul 476 ca reper politic pentru sfîrşitul Antichităţii şi începutul Evului Mediu.
Secolul VI: Trăieşte sirianul de limbă greacă Roman Melodul sau Dulcecîntătorul, cel mai mare poet imnic al Bizanţului şi cel mai mare poet liturgic al creştinătăţii, autor al multora dintre cîntările pe care le auzim şi astăzi în bisericile ortodoxe. Secolul VI, dominat de figura şi ctitoriile marelui Justinian, este considerat de mulţi “epoca de aur” a culturii bizantine.
518-527: Domnia lui Justin I, care-l va asocia la tron pe nepotul său Justinian, adoptat ca moştenitor.

Justinian cel Mare şi suita sa (mozaic de la San Vitale, Ravenna)

ASCENSIUNEA
(De la Justinian pînă la Macedoneni: 527-867)

527-565: Domnia marelui Justinian, faimos legislator (Codul lui Justinian, alcătuind, împreună cu Institutes şi Pandectes, monu-mentalul Corpus juris civilis, sinteză creştină a întregului drept roman, completată ulterior cu Novellele redactate în limba greacă), cuceritor (în vremea lui imperiul a avut cea mai mare întindere atinsă vreodată), ctitor şi ocrotitor al culturii şi artelor (acum începe să se definească, mai ales prin arhitectura basilicală şi pictura mozaicală, faimosul stil bizantin).
529: Justinian închide ultima şcoală păgînă din Athena. Pe baza acestui fapt plin de semnificaţii şi consecinţe, unii istorici consideră anul 529 ca reper cultural pentru sfîrşitul Antichităţii păgîne şi începutul Evului Mediu creştin.
530-565: Sînt ridicate pe rînd marile basilici bizantine din Ravenna, cu faimoa­sele lor mozaicuri, de la San Vitale (terminată în 548) la Sant’ Apollinare Nuovo (ter­mi­nată în 565).
532 (februarie)-537 (25 decembrie): Pe locul vechii biserici cu acelaşi nume a lui Constantin cel Mare, distruse în timpul răscoalei populare Nika (ianuarie 532), este construită marea basilică Sf. Sofia din Constantinopol, monument nedepăşit al artei şi credinţei răsăritene. Începută de arhitectul Anthemios din Tralles şi terminată de arhitectul Isidor din Milet, basilica – astăzi devenită muzeu, după ce a fost multă vreme moschee – are în interior 77 m lungime (exterior: 84), 72 m lăţime (exterior: 76) şi 65 m înălţime, iar uriaşa cupolă are diametrul de 31 m. Se spune că împăratul Justinian ar fi rostit, văzînd-o gata: “Te-am învins, o, Solomoane!”[5].

Sf. Sofia astăzi (exterior şi interior)

548: Moare Theodora, influenta şi controversata soţie a lui Justinian, aspru zugrăvită în Istoria secretă a lui Procopiu din Cezareea.
553 (mai-iunie): Convocat de Justinian însuşi, se desfăşoară, la Con-stantinopol, al cincilea Sinod ecumenic, care reconfirmă condamna-rea monofizismului şi nestorianismului.
610-641: Domnia lui Heracliu, a cărui venire pe tron încheie perioada numită îndeobşte “romano-bizantină” şi inaugurează istoria propriu-zisă a Bizanţului ca imperiu grec medieval. Limba greacă devine limbă oficială a imperiului, care trece printr-un lung şi profund proces de reorganizare, mai ales administrativă şi militară.
634: Începutul marii invazii arabe. Imperiul este tot mai ameninţat şi pierde majoritatea provinciilor orientale (Palestina, Siria, Mesopo-tamia, Egiptul).
674-678: Primul asediu al Constantinopolului, sub Constantin IV Pogonatul (668-685). Arabii suferă cea mai mare înfrîngere de pînă la cea dată, culminînd cu distrugerea aproape totală a flotei lor, împotriva căreia se pare că bizantinii au folosit în premieră aşa-numitul “foc grecesc”.
680-681 (din toamnă pînă în toamnă): Au loc, la Constantinopol, dezbaterile celui de-al şaselea Sinod ecumenic, convocat de Con-stantin IV în acord cu papalitatea, pentru condamnarea oficială a monotelismului.
717-718: Al doilea asediu al Constantinopolului de către arabi (care sînt din nou înfrînţi), sub domnia lui Leon III Isaurianul, unul dintre cei mai mari strategi din istoria Bizanţului (din păcate, un campion al iconoclasmului).
726: Edictul lui Leon III împotriva cultului icoanelor.
787 (septembrie-octombrie): Al şaptelea Sinod ecumenic, desfăşurat la Niceea, restabileşte principial cultul icoanelor, dar iconoclasmul va mai persista agonic, vreme de aproape o jumătate de secol. Este ultimul sinod ecumenic unanim recunoscut deopotrivă în Răsărit şi în Apus.
800 (25 decembrie): Cu încoronarea la Roma a lui Carol II ca împărat (pe cînd la Bizanţ împărăteasă era Irina, mare protectoare a icoanelor) Apusul reintră în istorie şi ia naştere problema dihotomiei imperiale, care măreşte şi complică tensiunile dintre Răsărit şi Apus.
842 (11 martie): Restabilirea solemnă şi definitivă a cultului icoa-nelor, sub domnia împărătesei Theodora (842-858). Iconoclasmul este ultima erezie care a făcut obiectul unui sinod ecumenic. Această biruinţă a dreptei credinţe este pomenită anual pînă azi, în Duminica Ortodoxiei (prima duminică a Postului Mare).

Deisis: Mîntuitorul (Sf. Sofia, detaliu de mozaic)

APOGEUL
(De la Macedoneni pînă la primii Comneni: 867-1143)

867-886: Domnia lui Vasile I, întemeietorul dinastiei Macedonenilor (sub care im­­­­pe­­riul greco-bizantin va cunoaşte apogeul puterii sale, recucerind numeroase teritorii sau consolidîndu-şi puterea în altele).
869: Interesat politic de restabilirea bunelor legături cu papalitatea, Vasile I îl depune pe patriarhul Fotie (820-891), mare cărturar şi antilatin fervent. În acord cu papa Adrian II, împăratul convoacă un sinod la Constantinopol, menit să-i condamne pe Fotie şi pe partizanii acestuia. Cu toate acestea, tensiunile dintre Roma şi Constantinopol vor cunoaşte o recrudescenţă în anii următori, mai ales după întoarcerea în scaun a lui Fotie (ce între timp cîştigase bunăvoinţa împăratului, educîndu-i odraslele).
879: La doi ani de la revenirea sa în scaunul patriarhal, Fotie prezidează un nou sinod la Constantinopol, în prezenţa legaţilor papali, şi obţine un triumf pe toată linia (inclusiv în problemele de dogmă), anulînd totdeodată hotărîrile sinodului din 869-870.
886-913: Domnia lui Leon VI Înţeleptul, sub care s-au alcătuit Basilicalele (cod de legi în 60 de cărţi, considerat cel mai mare monument juridic bizantin) şi de la care ne-a rămas şi un important tratat de strategie, Tactica.
945-959: Marele cărturar Constantin Porfirogenetul (monograf, între altele, al lui Vasile I) ajunge împărat (Constantin VII), iar domnia lui constituie apogeul mişcării culturale cunoscute sub numele de “primul umanism bizantin” (caracterizat mai mult prin erudiţie decît prin creaţie). Tot de pe atunci datează şi primele nuclee ale marii epopei eroice bizantine Dighenis Akritas (principalul echivalent răsăritean al poemelor epice medievale din Apus).
960-961: Recucerirea insulei Creta de către marele general Nichifor Focas (în fruntea unei armate susţinute de cea mai puternică flotă din istoria imperiului) marchează apogeul puterii maritime bizantine în Mediterana.
963-969: În atmosfera confuză de după moartea prematură a lui Roman II (împărat din toamna lui 959 pînă în primăvara lui 963), Nichifor Focas, generalul aristocrat cu viaţă de ascet, este proclamat împărat de către armata din Cezareea Capadochiei (3 iulie), intră în Constantinopol pe 14 august, iar pe 16 este încoronat în Sf. Sofia. O lună mai tîrziu (20 septembrie) îşi consolidează legitimitatea imperială prin căsătoria cu Theofana, tînăra văduvă a lui Roman II, care însă în 969 îl va înlătura printr-un complot sîngeros, înlesnind venirea pe tron a altui general celebru, Ioan Tzimiskes, amantul ei, care va domni pînă la începutul lui 976.
976-1025: Lunga şi glorioasa domnie a lui Vasile II, supranumit Bulgaroctonul, sub care puterea militară a Bizanţului cunoaşte momentul său culminant.
988-989: Creştinarea Rusiei în ritul ortodox lărgeşte considerabil sfera de influenţă a Imperiului bizantin. Preţul plătit de Vasile II a fost că a trebuit să admită căsătoria surorii sale Ana cu Vladimir, marele cneaz de Kiev: pentru prima oară o porfirogenetă (“născută în purpura” imperială) se căsătorea cu un prinţ străin.
1018: Încheierea lungii campanii de recuceritre integrală a Peninsulei Balcanice de către bizantini.
1025-1081: Imperiul străbate, după moartea lui Vasile II, o perioadă de criză gene­­­rală, care nu se va ameliora decît sub primii Comneni (Alexie I şi Ioan II)[6], ce vor constitui “cîntecul de lebădă” al măreţiei bizantine. Tocmai în aceas­tă epocă ingrată i-a fost dat să trăiască unuia dintre cei mai mari filosofi, cărturari şi diplo­maţi din istoria milenară a Bizanţului: Mihail Psellos (1018-1096), autor, între alte­le, al unei faimoase Cronografii.
1048 (17 septembrie): Turcii selgiucizi năvălesc pentru prima oară pe teritoriul imperiului, dar sînt înfrînţi de marele strateg Kekaumenos.
1054 (iulie): Se produce Marea Schismă a Bisericii (ce “plutea în aer” încă de la “schisma lui Fotie” sau “criza fotiană” din secolul IX), în timpul domniei lui Con­stan­tin IX Monomahul (1042-1055) şi al patriarhatului lui Mihail Cerularie (1043-1058). La 16 iulie, solii papali, în frunte cu cardinalul Humbert, depun bula de excomu­nicare pe altarul de la Sf. Sofia, în numele papei Leon IX (mort cu trei luni înainte!), iar bizantinii, în urma unui sinod ad-hoc, aruncă la rîndul lor anatema asupra latinilor (20 iulie), apoi ard bula papală de ex-comunicare (25 iulie). Ruptura aceasta va marca profund întreaga istorie ulte­­rioară a Europei creştine.
1071 (19 august): Are loc dezastrul de la Mantzikert: generalul Roman IV Diogenes, ajuns basileu prin căsătoria cu Evdochia (văduva lui Constantin X Ducas), după cîteva victorii împotriva turcilor selgiucizi (în Siria şi Capadochia), deşi în fruntea unei armate uriaşe, este înfrînt de sultanul Alp-Arslan, luat prizonier şi silit să încheie un tratat deopotrivă umilitor şi ruinător (răscumpărarea sa şi tributul anual pentru “50 de ani de pace” totalizînd o sumă fără precedent în analele istoriei bizantine).
1081-1118: Domnia lui Alexie I Comnenul, care reuşeşte să re-dreseze imperiul, sprijinindu-se în interior mai ales pe aristocraţia militară, iar în exterior mai ales pe tot mai strînsele relaţii co-merciale cu veneţienii. Vechilor ameninţări dinspre Orient (mai cu sea­mă din partea turcilor selgiucizi) li se adaugă noi ameninţări dinspre Occident (precum cea reprezentată de normanzii lui Robert Guiscard şi Bohemund).
1081 (iulie): Flota normandă este înfrîntă cu ajutorul veneţienilor, în zona portului Dyrrachion.
1082 (mai): Pentru serviciile făcute imperiului în lupta cu normanzii, veneţienii ca­­­pă­tă privilegii fără precedent, care deschid o nouă epocă în viaţa economică a Bizanţului: negustorii veneţieni sînt scutiţi de orice taxă comercială în Constantinopol şi-n alte centre urbane ale imperiului, în capitală li se alocă un cartier special, iar dogele Veneţiei (onorat ca protosebastos) şi catedrala San Marco (centrul spiritual şi mîndria lagunelor) primesc substanţiale rente anuale.
1091 (29 aprilie): Marea victorie asupra pecenegilor, la Lebunion.
1096-1099: Prima cruciadă, ce pune în fatal contact cele două arii ale creştinătăţii, sporind tensiunile dintre ele. Occidentalii se dovedesc nişte sălbatici în raport cu rafinamentele civilizaţiei bizantine. Ana Comnena îi zugrăveşte oripilată în Alexiada (lucrare în care istoriseşte domnia tatălui ei). Pentru bizantin, apuseanul, deşi creştin, face figură de “barbar” şi “eretic”. Alexie caută să profite militar de prezenţa latinilor (pentru a surpa poziţiile turcilor din Asia Mică, pe care reuşeşte, de altfel, s-o elibereze), dar îi ţine cît mai departe posibil de Constantinopol, de care însă aceştia sînt irezistibil atraşi, atît la venire, cît şi la întoarcerea de la Locurile Sfinte. Abilitatea lui Alexie se dovedeşte desăvîr­şită, iar imperiul iese consolidat din acest prim contact cu aventurierii cruciaţi.
1107-1108: Nou război cu Bohemund, care este însă înfrînt de Alexie şi obligat să semneze, la Deabolis, în septembrie 1108, un usturător tratat de vasalitate.
1111 (octombrie): După veneţieni, pisanii primesc şi ei importante privilegii comer­­­ciale în imperiu şi un cartier în Constantinopol.
1118 (16 august): Moartea lui Alexie I, care va stîrni o puternică rivalitate pentru tron chiar înăuntrul familiei imperiale. Pînă la urmă Ioan Comnenul triumfă împotriva surorii sale mai vîrstnice, Ana Comnena (care, susţinută şi de împărăteasa-mamă Irina, ar fi vrut să vină la cîrma imperiului împreună cu distinsul ei soţ, Nichifor Bryennios). Unel­tind în continuare, chiar şi după înscăunarea lui Ioan II, complotiştii îşi pierd averile, iar Ana Comnena este trimisă forţat la mănăstire (unde o urmează şi bătrîna ei mamă).
1118-1143: Domnia lui Ioan II, “cel mai mare dintre Comneni”, cu virtuţi deopotrivă politice şi militare, ce a reuşit să se facă respectat şi temut atît de musulmani, cît şi de apuseni, extinzînd imperiul în Orient şi întărindu-i graniţa dunăreană.
1122: Ioan II îi înfrînge definitiv pe pecenegi, scoţîndu-i din istorie.
1122-1126: Lipsit de flotă, împăratul nu poate face faţă conflictului deschis cu vene­ţienii, cărora sfîrşeşte prin a le reînnoi privilegiile acordate de tatăl său.
1128-1129: Ioan II îl înfrînge pe regele maghiar Ştefan II, care dă-duse năvală în imperiu, şi îi impune un tratat de pace cît se poate de favorabil părţii bizantine.
1143: După o domnie de un sfert de secol, presărată cu războaie – de obicei victorioase – mai ales împotriva musul­­manilor sau a latinilor din Orient, Ioan II, plecat la vînătoare în părţile muntoase din Cilicia, este rănit de moarte într-un accident mai degrabă stupid. Moare într-o zi de 8 aprilie, dar nu mai înainte de a-i asigura succesiunea la tron fiului său preferat, Manuel.

Veche hartă apuseană a Constantinopolului

DECĂDEREA
(De la agonia Comnenilor pînă la moartea
lui Ioan V Paleologul: 1143-1391)

1143-1180: Domnia lui Manuel Comnenul, care, din nefericire, părăseşte linia rea­listă a politicii imperiale promovate de tatăl şi de bunicul său, făcîndu-şi planuri hazardate şi utopice (recucerirea Italiei, restaurarea unui imperium unicum al creştinătăţii), dar ne-glijînd, bunăoară, apărarea Asiei Mici – “baza vitală” a imperiului.
1148: Ana Comnena, marea prinţesă cărturăreasă căzută în diz-graţie, redactează Alexiada, încheiată cu aproximativ doi ani înaintea morţii (survenite, pare-se, în 1150).
1148-1149: Manuel încheie, în 1148, un tratat de alianţă cu Conrad III şi cu ducele de Suabia (viitorul împărat “romano-german” Frederic I Barbarossa) împotriva regelui normand Roger II, care răspunde în anul următor printr-un tratat cu Ludovic VII, plănuind o cruciadă apuseană împotriva basileului bizantin, pînă la urmă zădărnicită de împrejurări.
1155-1158: Război între bizantini şi normanzi, cu rezultate dezas-truoase pentru imperiul răsăritean.
1158-1159: Succese consecutive ale lui Manuel în lupta cu latinii din Orient.
1161: Manuel Comnenul intervine în Serbia, aducîndu-l pe tron pe Ştefan Nemanja, viitorul întemeietor al statului sîrb independent, cu care bizantinii vor avea mult de furcă, şi în Ungaria, unde-l susţine la tron pe Ladislau I.
1162-1176: Tratatul de pace cu Kilidj Arslan, semnat în 1161 şi reînnoit în anul următor, reprezintă punctul cel mai înalt al politicii orientale a lui Manuel, dar totul se va spulbera în 1176, prin cumplita înfrîngere suferită de bizantini la Myriokephalon.
1169: Eşecul expediţiei asupra Egiptului.
1171 (martie): Conflictele cu veneţienii, culminînd cu arestarea şi deposedarea de averi a 20000 de negustori din Constantinopol, fac ca Veneţia să treacă de partea adversarilor Imperiului bizantin, accen-tuînd în Apus starea de spirit care a dus la evenimentele Cruciadei a patra.
1185: După moartea lui Manuel (24 septembrie 1180), imperiul este răvăşit de luptele pentru putere dintre diferiţii pretendenţi la tron, iar pe acest fond are loc marea răscoală a populaţiei din Constantinopol, condusă de elemente aristocratice, care duce la cruda înlăturare a lui Andronic I Comnenul şi la venirea în fruntea imperiului a noii dinastii – destul de lipsite de strălucire – a Anghelilor, prin Isaac II (1185-1195).
1204 (aprilie): În timp ce Alexie I Mare Comnen (nepotul lui Andronic Comnenul) pune, pe coasta pontică a Asiei Mici, bazele Imperiului din Trapezunt (formaţiune statală bizantină ce va dura pînă în 1461), cavalerii latini ai Cruciadei a patra cuceresc Constantinopolul după un asediu de trei zile (9-12 aprilie), supunînd oraşul unui jaf fără pre-cedent.
1204-1261: În mai 1204 este fondat Imperiul latin de Constantinopol (care va dura mai bine de o jumătate de secol), iar Balduin de Flandra este încoronat împărat chiar în Sf. Sofia de către legatul papei Inocenţiu III. Teritoriul imperiului este împărţit între cruciaţi (Partitio Romaniae), lui Balduin revenindu-i un sfert din acesta.
1205: După modelul Imperiului din Trapezunt, ia naştere în Asia Mică o altă formaţiune statală bizantină, sub conducerea lui Theodor I Lascaris: Imperiul de Niceea (ce va dura pînă în 1261, jucînd un rol fundamental în recucerirea bizantină a Constantinopolului).
1224: Theodor I Anghel Ducas, principe al Epirului, cucereşte de la latini marea ceta­te a Thessalonicului şi se proclamă împărat, creînd ulterior aşa-numitul Imperiu de Thes­salonic (1227-1241) şi mărturi-sind intenţia recuceririi Constantinopolului şi refacerii unităţii ve-chiului imperiu.
1259 (1 ianuarie): Mihail Paleologul, reprezentant de seamă al aristocraţiei niceene, este proclamat şi încoronat împărat (Mihail VIII), întemeind ultima mare dinastie a imperiului (prin uzurparea, în exil, a poziţiei Lascarizilor).
1261 (25 iulie): Recucerirea Constantinopolului de către strategul niceean Alexie Strategopoulos. În cîteva săptămîni, administraţia bizantină revine în marea metropolă de pe malurile Bosforului, iar Imperiul de Niceea dispare.
1281-1282: Se încheie alianţa politică dintre Mihail VIII Paleologul şi Ioan II Mare Comnen, împăratul Trapezuntului.
1282 (martie): Marea răscoală a populaţiei siciliene împotriva lui Carol de Anjou, cunoscută sub numele de “Vecerniile siciliene” şi decisiv sprijinită de Mihail VIII, care înlătură astfel definitiv primejdia angevină ce ameninţa de la o vreme imperiul. Mihail VIII moare, din păcate, spre sfîrşitul aceluiaşi an, iar cele aproape două secole de guvernare a urma­şilor săi nu vor reprezenta decît lunga agonie (accelerată după 1390) a unui imperiu deja epuizat, căruia latinii îi dăduseră “lovitura de graţie” cu mult înaintea cuceritorilor păgîni.
1288-1290: Osman începe cucerirea Bithiniei şi pune bazele statului otoman, care va deveni în curînd principalul pericol pentru Bizanţ.
1300: Asia Mică este deja sub stăpînirea turcilor (selgiucizi şi otomani), cu excepţia cîtorva porturi (Heracleea, Smirna, Foceea) şi cîtorva fortăreţe (Niceea, Nicomidia, Brusa etc.).
1321-1328: Război civil între Andronic II Paleologul şi Andronic III, nepotul său. În cele din urmă, Andronic III, ajutat de bulgari, cumani şi veneţieni, iese biruitor şi devine unic împărat (1328-1341).
1330 (iulie): Victoria de la Velbujd (Küstendil) asupra ţarului bulgar Mihail Şişman (aliatul lui Andronic III) marchează începutul hege-moniei sîrbe în Peninsula Balcanică.
1331 (2 martie): Niceea este cucerită de emirul otoman Orhan (326-362).
1337: Începutul marii dispute isihaste, ai cărei principali actanţi sînt călugărul atho­nit Grigorie Palama (devenit arhiepiscop al Thessa-lonicului şi mai tîrziu sanctificat) şi aventurierul catolicizant Varlaam (grec calabrez, refugiat la Thessalonic). În urma acestei dispute, se lămureşte definitiv doctrina răsăriteană a energiilor necreate, bazată pe dis­tincţia între fiinţa lui Dumnezeu şi lucrarea lui Dumnezeu.
1341-1390: Domnia lui Ioan V Paleologul (iniţial sub regenţa marelui domestic Ioan Cantacuzino, care va ajunge el însuşi împărat, sub numele de Ioan VI, şi cu care va purta mai multe războaie civile, pînă în 1354, cînd va rămîne unic basileu). Între 1376 şi 1379 va pierde temporar tronul în faţa fiului său, Andronic IV (pe care-l va îngropa ca adversar, în 1385).
1349-1390: Imperiul de Trapezunt îşi trăieşte apogeul sub lunga domnie a lui Alexie III Mare Comnen.
1359: Prima apariţie a turcilor sub zidurile Constantinopolului.
1362 (martie): Cucerirea Adrianopolului de către turcii otomani, care-şi aşază aici capitala statului lor, chiar în coasta Bizanţului.
1369-1371: Ioan V Paleologul, silit de împrejurările din ce în ce mai grave pentru soarta imperiului, încearcă să obţină bunăvoinţa şi sprijinul Apusului, călătoreşte la Napoli, Roma şi Veneţia, ba chiar renunţă solemn la ortodoxie şi trece cu titlu personal la catolicism, în faţa papei Urban V, dar rezultatele politice sînt mai degrabă nule. Începea astfel lungul şir de compromisuri pe care bizantinii le-au încercat cu latinii, în speranţa că ar putea salva imperiul, trans-formîndu-l într-o cauză sacră a întregii lumi creştine.
1371: În urma marii victorii obţinute de otomani pe malurile Mariţei, la Cirmen (unde s-au luptat şi contingente româneşti), Bizanţul ajunge în relaţii de vasalitate faţă de Semilună.
1382 (2 noiembrie): Tratat între Ioan V şi Andronic IV (fiul său cel mare): Andronic e recunoscut ca succesor legal, primind posesiuni în Tracia; Manuel, al doilea fiu, e consfinţit ca stăpîn al Thessalonicului; Theodor, al treilea fiu, devine despot în Moreea.
1382-1406: Sub despotatul lui Theodor I Paleologul, principatul Moreei (cu capitala la Mistra) cunoaşte o mare înflorire pe toate planurile, devenind cel mai important centru de rezistenţă al elenităţii împotriva tăvălugului otoman.
1387 (aprilie): Thessalonicul cade sub turci, după trei ani de asediu, iar despotul Manuel Paleologul este o vreme prizonier al acestora. Retrocedat de Suleiman bizantinilor (1403), apoi cedat de aceştia veneţienilor (1423), cu iluzia că l-ar fi putut apăra mai bine, oraşul va cădea definitiv în mîinile turcilor la 1430 (29 martie), sub Murad II.
1389 (15 iunie): Marele triumf al turcilor de pe Cîmpia Mierlei (Kossovopolje), împotriva forţelor creştine conduse de cneazul sîrb Lazăr (aliat al Bizanţului, căzut prizonier şi executat), pece­tlu­ieşte practic soarta vitregă a creştinătăţii răsăritene. În timpul bătăliei, sîrbul Miloş Obilici reuşeşte însă să-l ucidă pe sultanul Murad (act devenit o temă majoră a eposului sîrbesc).
1390: Baiazid, cel intrat în istorie cu supranumele “Fulgerul”, după ce sprijinise răsturnarea (de scurtă durată) a lui Ioan V de către nepotul său Ioan VII (fiul lui Andronic IV), cucereşte Filadelfia, ultima cetate bizantină din Asia Mică.
1391: Manuel II Paleologul urcă pe tron în urma tatălui său, într-unul dintre cele mai disperate momente din istoria imperiului.

Asediul Constantinopolului (frescă de la M-rea Moldoviţa)

SFÎRŞITUL
(De la moartea lui Ioan V Paleologul
pînă la ultimul Constantin: 1391-1453)

1391-1425: Domnia lui Manuel II Paleologul. În contrast cu decăderea politică şi militară, cu haosul social şi economic, această domnie marchează maxima strălucire cul­turală a ceea ce s-a numit “Renaşterea Paleologilor” sau “al doilea umanism bizantin” (cu o influenţă însemnată asupra Renaşterii occidentale), printre persona-lităţile de prim plan numărîndu-se şi Gemistos Plethon (1355-1452), mare gînditor politic şi specialist în filo­sofia platonică şi neoplatonică.
1399-1403: Lunga călătorie a lui Manuel II în Apus (Italia, Franţa, Anglia), în în­cer­carea (pînă la urmă nereuşită) de a obţine sprijin creştin împotriva turcilor.
1402: Victoria lui Timur Lenk asupra lui Baiazid (Angora, 28 iulie) duce la slă­bi­rea presiunii otomane asupra Constantinopolului şi amînă cu o jumătate de secol căde­rea acestuia. Prin tratatul dintre Suleiman (fiul lui Baiazid) şi Ioan VIII Paleologul (regentul lui Manuel II), aflat în fruntea unei ligi creştine conjuncturale, turcii renunţă la relaţiile de vasalitate şi la tributul pe care le impuseseră Bizanţului.
1421-1422: Crezînd că slujeşte intereselor imperiului aflat în agonie, Manuel II îl susţine pe Mustafa împotriva lui Murad II, dar acesta din urmă, de curînd suit pe tron (începutul lui 1421), îşi zdrobeşte contracandidatul, după care pustieşte împrejurimile Constantino-polului şi chiar dă asalt metropolei (august 1422), din fericire fără succes.
1424 (22 februarie): Tratat de pace între Manuel II şi Murad II, prin care Bizanţul este readus în poziţia de vasalitate faţă de turci, cărora se obligă să le plătească un tribut de 300000 de aspri anual şi le cedează majoritatea porturilor pontice.
1425: Ioan VIII îi succede lui Manuel II, veghind destinul deja pecetluit al imperiului pînă în 1448, cînd îi va preda sceptrul ultimului împărat, fratele său Constantin XI.
1438-1439: Conciliul început la Ferrara şi strămutat din pricina ciumei la Florenţa, la care iau parte Ioan VIII, papa Eugeniu IV şi patriarhul Iosif II, proclamă, în cate­drala Santa Maria del Fiore, unirea celor două Biserici, prin recunoaşterea supremaţiei papale (6 iulie 1439). Cu toate aceste demersuri făcute “la vîrf”, cu caracter prea evident poli­tic şi prea puţin religios, atitudinea majorităţii covîr-şitoare a populaţiei constantino­politane, acum ca şi în anii următori, rămîne profund ostilă unirii (stare de spirit sinte­tizată în formula: “Mai bine turbanele turcilor pe străzile Constantinopolului, decît pălă­riile cardinalilor!”).
1443-1444: Marea campanie victorioasă – purtată de-a curmezişul Balcanilor, “pînă la hotarele Romaniei” – a lui Iancu de Hunedoara, voievodul transilvan ce face să re­nască, pentru o clipă, speranţele unei posibile alungări a turcilor din Europa şi unui răgaz de refacere a puterii bizantine. Acest vis se spulberă însă o dată cu înfrîngerea armatelor cruciate de către Murad II, la Varna, în 10 noiembrie 1444.
1451-1452: Imediat ce a ajuns la putere (2 februarie 1451), Mehmed II face mari pregătiri militare şi susţinute demersuri diplomatice în vederea cuceririi Constantinopolului, asigurîndu-se că acesta nu va avea nici un sprijin substanţial şi oficial din partea puterilor creştine importante.
1452 (12 decembrie): Simţind tot mai mult că zilele Bizanţului erau deja numărate, Constantin XI Dragases (1448-1453), “Paleologul vremurilor de pe urmă”, ia parte, în ba­si­lica Sf. Sofia, în pofida opoziţiei înverşunate a antiunioniştilor (ce aveau massele de partea lor), la confirmarea formală a unirii celor două Biserici (care în mod efectiv nu s-a mai realizat niciodată).
1453: Marele asediu al Bizanţului (descris pas cu pas într-o celebră carte a lui Steven Runciman, Căderea Constantinopolului, contro-versată pentru detalii lăturalnice) începe în ziua de 7 aprilie. Efectivelor modeste ale lui Constantin XI (5000 de ostaşi greci – 7000, după alte surse – şi circa 2000 de voluntari latini, între care au strălucit genovezul Giovanni Giustiniani şi spaniolul Francisco de Toledo) Meh­med II le pune în faţă o forţă armată impresionantă (aproape 200000 de mii de oameni, între care mai multe zeci de mii de luptători de elită, susţinuţi de cea mai bună flotă şi de cea mai bună artilerie pe care otomanii le avuseseră vreodată). 14 tentative de asalt general al ce­tăţii eşuează totuşi, între 7 aprilie şi 25 mai. Puterile occidentale urmăresc cu sufletul la gură desfăşurarea evenimentelor, dar nu catadicsesc, nici în ceasul al doisprezecelea, să să întindă vreo mînă de ajutor “fraţilor creştini”. Asaltul final a început pe 29 mai, puţin după miezul nopţii. El s-a desfăşurat în valuri succesive, iar în zorii zilei corpul de elită al ienicerilor (12000 de oameni) reuşesc să înfrîngă rezistenţa apărătorilor împu­ţinaţi şi epuizaţi, pătrunzînd în cetate printr-o portiţă lăturalnică… ce fusese uitată deschisă, pare-se de către nişte aliaţi genovezi (Kerkoporta – grimasă a destinului!). Turcii măcelăresc populaţia (40000 de morţi!), in­clu­siv pe cea refugiată sub cupola basilicii Sf. Sofia, şi jefuiesc cetatea vreme de trei zile. Constantin XI îşi smulge însemnele imperiale şi piere eroic în vălmăşagul ultimelor lupte, fără ca trupul să-i fi fost descoperit vreodată. Întemeiat în mai, de către un Constantin, Bizanţul pierea tot în mai, sub un alt Constantin, aşa cum şi glăsuise o veche profeţie.

Sf. Sofia între minarete

Legenda spune că, atunci cînd turcii au dat năvală în Sf. Sofia, în plin oficiu liturgic, zidul altarului s-a deschis în chip minunat, iar oficianţii au fost ferecaţi înăuntrul lui, cu Sf. Potir ridicat spre cinstire; cînd Sf. Sofia va reveni din nou creştinilor, liturghia va fi reluată din momentul în care a fost întreruptă, iar potirul va străluci ca faţa Mîn­tuitorului pe Tabor, de lumina neînserată a Împărăţiei celei fără de sfîrşit.

[1] Sfinţii Mari Împăraţi Constantin şi Elena, cei întocmai cu Apostolii (isapostoles), sînt prăznuiţi anual la 21 mai. Sf. Constantin a dat Edictul de la Milan (313), prin care practica religiei creştine a devenit liberă în tot imperiul, şi a tutelat Sinodul de la Niceea (325) – prima întrunire ecumenică a Bisericii creştine. Conform Tradiţiei, Sf. Elena a descoperit la Ierusalim, cu puţin înainte de moarte (326), crucea lui Hristos.
[2] Konstantinoupolis/Constantinopolis = “Oraşul/Cetatea lui Constantin”.
[3] De unde denumirea livrescă de Bizanţ. Sub influenţă slavă, tradiţia românească l-a cunoscut şi ca Ţarigrad („Oraşul/Cetatea Împăratului“), iar mai tîrziu, de la turcescul Istanbul, a fost denumit popular Stambul.
[4] Bizantinii medievali, romani la origine (cel puţin sub aspect statal), au continuat să-şi spună romei şi după grecizare. Romanitatea, creştinătatea şi elenitatea sînt cele trei elemente de bază ale marii sinteze bizantine. Dacă Bizanţul a fost în mod legitim numit Nova Roma sau „A doua Romă“, nu la fel de legitimă apare pretenţia de mai tîrziu a Moscovei ţarilor de a constitui „A treia Romă“.
[5] Sub regele Solomon (fiul regelui David) s-a ridicat, în sec. X î. Hr., marele Templu de la Ierusalim (distrus de Nabucodonosor în 586 î. Hr., refăcut 70 de ani mai tîrziu, la întoarcerea evreilor din exilul babi­lonian, şi iarăşi distrus de romani la anul 70 d. Hr., din el nemairămînînd pînă astăzi decît ruina numită „Zidul Plîngerii“ – loc predilect de reculegere şi rugăciune al evreilor ortodocşi).
[6] Domnia confuză şi meteorică a lui Isaac Comnenul (1057-1059), general proclamat împărat de către armată, iar în final obligat să abdice, nu constituie un precedent notabil. Adevăratul întemeietor al dinastiei va fi Alexie I, tatăl lui Ioan II şi al Anei Comnena.

DUMINICA TOMII SAU "PAŞTELE CEL MIC"

SPRE MAI DREAPTA POMENIRE A APOSTOLULUI TOMA

Despre Sfîntul Apostol Toma, zis “Geamănul” (în gr.: Didymos), evangheliile nu dau prea multe amănunte. Sin­opticele (Matei 10, 3; Marcu 3, 18; Luca 6, 15), apoi şi Faptele (1, 13), îl pomenesc doar în treacăt, ca pe unul dintre cei 12, fără alte menţiuni. Tot ce ştim despre el din surse canonice provine din Evanghelia după Ioan: supra­numele lui Toma (11, 6; 20, 24; 21, 2), atitudinea lui din pragul învierii lui Lazăr (11, 16), nelămurirea lui aparent naivă asupra unei afirmaţii a Mîntuitorului (14, 4-6), vestitul episod al îndoielii de după Înviere (20, 24-29) şi prezenţa lui în ceata celor 7 ucenici cărora Domnul li S-a arătat la Marea Tiberiadei (21, 1-2). Tradiţia ne spune că ulterior Toma a propovăduit în Mesopotamia, Persia şi India, fiind martirizat la Edessa. Lui îi este atribuită şi o evan­ghelie apocrifă păstrată în limba coptă (există deja mai multe traduceri româneşti prin intermediar), cu puter­nice accente gnostice, descoperită şi editată pe la jumăta­tea secolului XX (datînd însă, cu destulă certitudine, abia din secolul II d. Hr.).
Toma este, într-un fel, unul dintre Apostolii cei mai nedreptăţiţi de memoria culturală a posterităţii, mai cu seamă în vremurile moderne. Judecat îndeobşte reduc­ţionist, doar prin prisma “necredinţei” sale din episodul menţionat, el s-a încetăţenit în conştiinţa majorităţii nu ca “Toma Geamănul”, ci ca “Toma Necredinciosul”, fiind oferit cel mai adesea drept contra-exemplu, chiar şi la nivelul limbajului curent. Un Giovanni Papini l-a de­cre­tat (cu anumite nuanţări, care îndeobşte nu mai sînt reţinute) nici mai mult nici mai puţin decît “patron al spiritului modern” – imagine para­­digmatică a îndoielii, suspiciunii şi îndărătniciei neînţelepte.
Privit altfel decît în pripă, Toma nu face însă decît să întruchipeze într-un anumit moment o stare de spirit care a fost comună, chiar dacă mai puţin pregnant, tuturor apostolilor şi ucenicilor, pînă la deplina încredinţare (cf. şi N. Steinhardt, Dăruind vei dobîndi, ed. 1992, pp. 183-187). El vădeşte, cu o sinceritate mai brută, nevoia gene­rală de concret a omului (cel puţin în condiţia lui actuală), ceea ce constituie, poate, şi una dintre raţiunile Întrupării. Pe de altă parte, el nu face decît să exploateze pînă la capăt o posibilitate imediată: Hristos nu Se înălţase încă; El era, aşa-zicînd, la îndemîna omului iscoditor, cum nu va mai fi pentru cei de după aceea. Este tocmai ce spune Domnul, dojenindu-l fără asprime pe Toma (după cum fără asprime o dojenise cîndva, tot pentru piosul ei abuz de concret, şi pe Marta, sora Mariei şi a lui Lazăr): “Adu degetul tău încoace şi vezi mîinile Mele, şi adu mîna ta şi pune-o în coasta Mea, şi nu fi necredincios, ci credincios […] Pentru că M-ai văzut, ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut” (Ioan 20, 27-29). E de observat că nici Iisus, nici evanghelistul nu mai emit vreo altă judecată asupra gestului lui Toma…
Toma nu se îndărătniceşte cu gînd sau cu inimă rea, ci mai degrabă tatonează, aşa cum făcuse şi la cuvîn­tarea de despărţire cu care se încheiase Cina cea de Taină: “Şi unde mă duc Eu, voi ştiţi, şi ştiţi şi calea”, zice Dom­nul. Iar Toma: “Doamne, nu ştim unde Te duci; şi cum pu­tem şti calea?” (Ioan 14, 4-5). Toma vrea mereu să smulgă lămurirea, încredinţarea deplină. El e mai de­gra­bă precaut decît naiv, reprezentînd o varietate tipo­logică a psihologiei umane, marcată de setea – principial legitimă – de claritate şi concreteţe. E de crezut că el bănuieşte prea bine la ce se referă învăluit Iisus, dar forţează con­firmarea mai directă şi mai desluşită, care nu întîrzie să vină (Ioan 14, 6-7). Dacă e vorba de naivitate, mai evi­dentă apare, în episodul cu pricina, cea a lui Filip, care cere ca Domnul să li-L arate pe Tatăl, drept care şi Iisus îi răspunde mai vădit dojenitor: “De-atîta vreme sînt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe?” (14, 9), cum nu găsise de cuviinţă în cazul lui Toma.
Cînd e vorba de Petru, nimeni nu-l judecă predi­lect prin episodul lepădării, care este privit cu înţelegere, ca un fapt accidental şi colateral. Cu aceeaşi înţelegere s-ar cuveni privită şi insistenţa lui Toma. Mai ales că pe acesta îl definesc mult mai bine alte două lucruri, con­semnate cu grijă de Ioan: fervoarea jertfelnică şi forţa mărturisitoare de care dă dovadă, mai întîi în pragul învierii lui Lazăr, apoi după ce pipăie rănile Domnului. Cum arhiereii şi fariseii începuseră deja să uneltească împotriva lui Iisus, ucenicii se codeau să-L însoţească la Betania, aproape de Ierusalim. Dar iată că Toma îi însu­fleţeşte, zicîndu-le: “Să mergem şi noi şi să murim cu El!” (Ioan 11, 16). Cum să-ţi fie necredincios cel pînă la urmă gata să moară pentru tine? Şi iată că, după ce Domnul îi ia mîna şi i-o pune în rănile Sale, ca într-o cuminecare mai degrabă tainică decît demonstrativă, Toma izbucneşte cu acea exclamaţie cutremurătoare şi de neuitat (poate cea mai sinceră şi mai profund omenească în simplitatea ei): “Domnul meu şi Dumnezeul meu!”.
Ce sublimă şi desăvîrşită mărturie a omului deplin încredinţat! E chiar mai mult decît mărturisise înainte Petru (“Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu” – Matei 16, 16), pe care Iisus îl fericise pentru aceasta; Pe­tru, cum s-a observat, Îl mărturiseşte mai ales ca Mesia (cf. Marcu 8, 29; Luca 9, 20), pe cînd Toma Îl mărtu­ri­seşte de-a dreptul în maiestatea şi plinătatea dumnezeirii Lui: “Domnul meu şi Dumnezeul meu!”.
Fie ca toţi “necredincioşii” să strige cu Toma că­tre Hristosul cel viu, Ce poate fi “pipăit” în concreteţea a două mii de ani de istorie creştină: “Domnul meu şi Dum­nezeul meu!”. Şi să fie gata să moară cu El, pentru ca întru El să guste învierea!
Poate că, dincolo de cronologie, trebuie să vedem şi o altă semnificaţie în aşezarea Duminicii Tomii după Săptămîna Luminată. În popor i se mai spune “Paştele cel mic”. Ea stă, în orice caz, în prelungirea tainei pascale: “ne­credinciosul” ne încredinţează, o dată mai mult, asu­pra Învierii!

Răzvan CODRESCU

CE PUTEŢI CITI ÎN ARHIVELE ACESTUI BLOG

CONŢINUTUL ARHIVELOR
(2007 - 2008)

2007: LUNA IUNIE

* Jertfelnicia ortodoxă în anii comunismului

---------------------------

2007: LUNA IULIE

* După referendum

---------------------------

2007: LUNA AUGUST

* Răzvan Codrescu: bibliografie selectivă (volume)

* Fenomenul românesc al bancului

* Răzvan Codrescu: 30 de sonete

* Dante, Purgatoriul, Cînturile I-III (versiunea Răzvan Codrescu)

* Dante, Infernul, Cînturile I-III (versiunea Răzvan Codrescu)

* Dante – repere bibliografice

* Dante Alighieri între viaţă şi operă

* Prolog la noua traducere a Infernului

* Ecouri la noua traducere a Infernului (Dan Stanca, Marius Vasileanu, Teodor Baconsky, Florin Dumitrescu, Mircea Platon, Ioan Es. Pop, Dan C. Mihăilescu, Eleonora Cărcăleanu etc.)

* De vorbă cu Răzvan Codrescu (interviu în Origini)

* Automistificarea la români

---------------------------

2007: LUNA SEPTEMBRIE

* Lumina care întunecă (răspunsuri la o anchetă)

* Părintele Calciu: portret biografic (cu bibliografie)

* În aşteptarea noului Patriarh (interviu în Formula AS)

---------------------------

2007: LUNA OCTOMBRIE

* Pe urmele lui Valeriu Gafencu

* Brâncoveanu între Ortodoxie şi masonerie

---------------------------

2007: LUNA NOIEMBRIE

* Despre martirii secolului XX (cu Răzvan Codrescu, Ierom. Amfilohie Brânză, Monahul Moise de la Oaşa, Dan Puric)

---------------------------

2007: LUNA DECEMBRIE

* Sărbătorile lunii decembrie în tradiţia populară românească

* Betleem - leagănul lui Dumnezeu

---------------------------

2008: LUNA IANUARIE

* Mic eseu despre duel

* Noua singurătate a lui Eminescu

* Recitindu-l astăzi pe Eminescu (texte despre şi de Eminescu)

* Sfîntul Ioan al Crucii: poemele majore (cu prezentare şi note)

* Nichifor Crainic despre Sfîntul Ioan al Crucii

* Răzvan Codrescu: sonete noi

---------------------------

2008: LUNA FEBRUARIE

* Maximalismul şi "boieria" lui Hristos

* Don Quijote şi Prinţul Mîşkin: doi "nebuni" exemplari

* La aniversară: În căutarea rostului pierdut

* În loc de 8 Martie

* Mărturii din Gulagul românesc: Portretul fiarei la tinereţe (din memoriile fostului deţinut politic Demostene Andronescu)

* Eminescu şi creştinismul

* Provocările Evului Mediu: din Libro de buen amor

* Poveste pentru blonde

* Sandu Tudor şi Mircea Eliade

* Ortodoxie şi naţiune. O mărturie testamentară a Părintelui Galeriu

* Ion Te-leagă

* Gîlceava dracului cu lumea: Cu dracul, totuşi, nu e de glumit...

* Antropologie creştină: Păţaniile omului între "chip" şi "asemănare"

* Homo europaeus între ontologie şi ideologie

* Ex Oriente Lux - "Lumina vine de la Răsărit"

* Noţiunile politice de "dreapta" şi "stînga". O încercare de redefinire critică din perspectivă creştină

* Simbolistica tradiţională a dreptei. Pentru o fenomenologie a rectitudinii

* Sonete din lirica universală

* Exerciţii de postmodernism

* Dan Stanca: recviem pentru România

* Simion Mehedinţi şi creştinismul românesc

* Petre Ţuţea: eşecul "omului autonom"

* Întîlnirea David Şafran - Corneliu Codreanu

------------------------

2008: LUNA MARTIE

* Înţelesul evanghelic al iubirii

* Eroismul feminin în lumina Bunei Vestiri

* La moartea lui George Pruteanu

* Masoneria de duminică

------------------------

2008: LUNA APRILIE

* Redescoperirea vredniciei creştine: de la "a munci" la "a lucra"

* Cercetaţi-l pe ieromonahul Savatie !

* Statistici

* Paştele la creştini şi la evrei

* Prin Patimi spre Înviere. Îndrumar pentru Săptămîna Mare

* Cele 7 rostiri de pe Cruce. Recviem pentru Omul durerilor

* Viaţa întru înviere

* Înţelesul numelor Celui Înviat

* Tradiţii populare legate de ciclul pascal

* A tăcut şi Monica Lovinescu...

-----------------------

2008: LUNA MAI

* Duminica Tomii sau "Paştele cel mic". Spre mai dreapta pomenire a Apostolului Toma

* 555 de ani de la căderea Constantinopolului. Un memorial paideic al istoriei bizantine (330-1453)

* Primăvara lui Dan Puric

---------------------------------

Texte şterse: Luciferismul în ţara lui Caragiale; Abuzuri şi mistificări preelectorale; Sibiu 2007 - nervi de toamnă; Poezia închisorilor comuniste: Demostene Andronescu la 80 de ani; Claudiu Târziu la aniversară; Energiile lucrătoare ale laicatului ortodox

---------------------------------

Notă: Arhivele se accesează din pagina de start.

A TĂCUT ŞI MONICA LOVINESCU...

La nici 2 ani după Virgil Ierunca (1920-2006), s-a stins, tot la Paris, şi partenera sa de viaţă şi activitate culturală anticomunistă, Monica Lovinescu, marea doamnă a “Europei Libere” de dinainte de 1989, cea care a dus pe calea undelor una dintre cele mai susţinute campanii împotriva minciunii şi abuzurilor “iepocii de aur”. O voce limpede şi fermă, din speţa celor care pot să tacă, dar nu pot să fie uitate. D-l Liiceanu şi-a exprimat părerea că “a murit în stil românesc; înconjurată adică de ignoranţa, indiferenţa şi uitarea noastră”. Cred că se înşeală, cum a mai păţit-o de cîteva ori în ultima vreme, din pura şi simpla înclinaţie spre fronda ulcerată (sindrom intelectual al andropauzei dificile). A nu mai fi în actualitate nu înseamnă neapărat şi a fi dat uitării. Monica Lovinescu nu mai era de ani buni în actualitate, vremea îi trecuse, cum ni se întîmplă pînă la urmă aproape tuturora, dar acest fapt n-a fost nici o clipă de natură să umbrească meritele prisositoare pe care şi le-a dobîndit “la vremea ei” şi care au făcut, în felul lor, istorie. Noi, cei care am crescut şi ne-am format, paralel cu ordinea oficială, pe fondul sonor al diatribelor bruiate ale Monicăi Lovinescu, n-avem cum s-o uităm, căci a intrat în fibra noastră moral-intelectuală, ca una ce a fost, timp de un sfert de secol, dacă nu neapărat conştiinţa, în orice caz vocea noastră mai bună. A avut de atîtea ori dreptate, dar ştia să fie seducătoatre şi cînd n-o avea... Ambasadorul Teodor Baconsky e mult mai aproape de adevăr atunci cînd afirmă că “inteligenţa critică” şi “intransigenţa etică” ce o caracterizau “vor rămâne pentru totdeauna în memoria noastră colectivă”. Cît despre cei mai tineri, ei n-aveau cum s-o uite, de vreme ce nici n-au ajuns s-o cunoască şi să com-pătimească sub aceeaşi cruce cu ea. Nu-i vina lor, nici vina ei. Vremea trece, rolurile se schimbă, priorităţile diferă, iar uneori şi vocaţiile obosesc. E trista şi fireasca “logică” a vieţii. Monica Lovinescu însăşi înţelesese cu seninătate această “regulă a jocului”. Iar d-l Liiceanu mai are timp s-o înţeleagă la rîndul său, într-o pauză tîrzie de deşteptăciune, care i-ar putea regla umorile.
Pentru cei pe care a ajuns să-i facă atenţi mai degrabă cu moartea decît cu viaţa ei nu-i de prisos, la fatala despărţire, să-i reschiţăm traseul, fără glose critice sau sentimentale, ci doar cu reverenţa unei posterităţi responsabile. Fiică a criticului şi istoricului literar Eugen Lovinescu (1881-1943), verişoară a eseistului Vasile Lovinescu (1905-1984) şi a dramaturgului Horia Lovinescu (1917-1983), Monica Lovinescu s-a născut pe 19 noiembrie 1923, în Bucureşti, unde-şi va face şi studiile (cele medii la Liceul “Notre-Dame de Sion” şi la Şcoala Centrală de Fete, cu bacalaureatul în 1942, iar cele superioare la Facultatea de Litere, cu licenţa în 1946). A colaborat de timpuriu la presa literară a vremii şi a manifestat un interes aparte pentru dramaturgie. Plecată la Paris în 1947, ca bursieră a statului francez, obţine acolo azilul politic în 1948 (anul în care în România se instala deplin dictatura comunistă). Activitatea radiofonică şi-o începe în 1951, la Radiodifuziunea Franceză (unde va funcţiona, ca realizatoare de emisiuni literare şi muzicale, pînă în 1975). Din 1962 a colaborat tot mai consistent la Biroul de Corespondenţă de la Paris al “Europei Libere”, pînă la închiderea postului (1992). S-a ilustrat, începînd din 1967, mai ales cu emisiunile în limba română “Actualitatea culturală” şi “Teze şi antiteze la Paris”, care în ţară se ascultau clandestin şi făceau peste noapte opinie. În paralel, a desfăşurat o bogată activitate publicistică în presa scrisă (fie cea franceză, fie cea a exilului românesc), a făcut numeroase traduceri şi a contribuit din toate puterile la exportul autenticelor valori culturale româneşti în lumea de limbă franceză. În toamna lui 1977, Securitatea ceauşistă a încercat s-o elimine printr-un asasinat (nereuşind decît s-o bage în comă). După 1990, a revenit de mai multe ori în ţară, iar Editura Humanitas i-a publicat cronicile radiofonice – Unde scurte – şi alte scrieri (mai ales cu caracter memorialistic). În dialog cu Doina Jela a realizat volumul Această dragoste care ne leagă, evocînd figura mamei sale, Ecaterina Lovinescu (n. Bălăcioiu), arestată de comunişti la vîrsta de peste 70 de ani şi moartă în temniţa de la Jilava, unde a şi fost azvîrlită într-o groapă comună. În luna martie a. c., Monica Lovinescu şi-a donat statului român casa din Paris (rue François Pinton 8), “în serviciul comunităţii româneşti din Franţa, pentru promovarea relaţiilor culturale dintre România şi Franţa şi pentru conservarea patrimoniului simbolic al emigraţiei româneşti din Franţa”, deşi şi-a exprimat pînă în ultimele clipe dezacordul cu politica postdecembristă de acasă. Decedată pe 20 aprilie, într-un spital de lîngă Paris, trupul i-a fost depus la Biserica Română din Paris şi incinerat pe 24 aprilie. Urnele cu cenuşa lui Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu au fost aduse în ţară, expuse temporar la Atheneul Român şi apoi depozitate în Casa Lovinescu din Capitală (astăzi sediu al mai multor fundaţii şi cercuri culturale). Post mortem, Monica Lovinescu a fost distinsă cu Ordinul “Steaua României” în rang de Mare Cavaler.
Cîţi mai sînt încă în viaţă dintre cei care nu i-au putut închide gura pe vremuri (deşi erau gata s-o facă fără nici un scrupul) îşi pot freca mîinile în amurgul nimicniciei lor: vocea “Doamnei de Fier” a exilului anticomunist românesc a tăcut, în sfîrşit. Dar nu cînd au vrut unii, ci cînd a vrut Dumnezeu (care cred că o va odihni şi-n neortodoxa urnă de cenuşă, căci măsurile Lui sînt adeseori cu totul altele decît ale noastre)...

Răzvan CODRESCU

Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu

în cimitirul de care nu vor avea parte...

TRADIŢII POPULARE LEGATE DE CICLUL PASCAL

Floriile la ţară (foto: Sorin Toma)

Lăsatul Secului şi Păresimile

Postul Paştelui sau Postul Mare, fixat în funcţie de data anuală a sărbătorii, durează 40 de zile (cît a postit şi Mîntuitorul retras în pustie), fiind de altfel denumit popular “Păresimile” (cuvînt ieşit – oricît nu s-ar părea – din latinescul quadragesima). Lăsatul/Lăsata Secului (Zăpostitul) se face, după rînduiala Bisericii, în doi timpi: Lăsatul Secului de carne şi, o săptămînă mai tîrziu, Lăsatul Secului de brînză.
E vremea acum să se împace om cu om (postul nu-i post, dacă ţii duşmănii), împăcările fiind adeseori pecetluite cu chefuri şi hore. Se fac plăcinte cu brînză, se bate alviţa şi se mănîncă musai cîte un ou fiert, zicîndu-se: “Ou, ouşor,/ Fie-mi postul mai uşor!”. După cre-dinţa tradiţională, “cu un ou se astupă şi cu un ou se destupă gura la Paşti”. Masa, cu tot ce-a rămas pe ea, se lasă neridicată pînă a doua zi de dimineaţă, pentru ca peste noapte să se înfrupte şi morţii. Numai oalele se pun cu gura în jos, ca să nu fie pagubă în casă.
Lunea de după Zăpostit se numeşte Lunea Curată (denumire co-relativă cu Săptămîna Albă). Acum se face Spolocania sau Spălă-cania: gurile se clătesc ritual cu borş sau cu rachiu, se spală bine vasele în care s-a gătit “de dulce” sau “de frupt” (în unele părţi, operaţiunea aceasta e rezervată zilei următoare, numite chiar Marţea Vaselor), se aduce “apă de nea” de la pădure şi se stropeşte casa, pe dinăuntru şi pe dinafară.
Tot acum se face, pe alocuri, şi darea în tărbacă a cîinilor sau jujeul, obicei straniu şi desigur precreştin: cîinii sînt zburătăciţi pe uliţi cu joarde şi pietre, li se leagă tinichele de cozi şi oamenii (mai ales copiii) fac haz de spaima şi schelălăielile lor.

Caii lui Sîntoader (prima săptămînă din Postul Mare)

Stranie din cale-afară este sărbătoarea numită “Caii lui Sîntoader”, ce începe în sîmbăta din prima săptămînă a Postului Mare şi se întinde pe nu mai puţin de 8 zile. Sîntoader, cel care-l ţine pe dracul de păr (dar care n-are nimic de-a face cu vreun Sfînt Teodor din calendarul bisericesc!), are cai nărăvaşi, cu care nu-i bine să ai de-a face dacă nu ştii cum să-i îmblînzeşti. După unii, nici n-ar fi cai propriu-zişi, ci un fel de feciori-cai, cu copite, cozi şi coame bogate, părăsiţi oarecînd de drăguţele lor. E totuşi o legătură tainică între ei şi caii din sat, care sînt acum, oarecum preventiv, mai bine trataţi ca niciodată.
Răstimpul e folosit pentru multe vrăji. Fetele mari, în prima dimi-neaţă de Sîntoader, ca să aibă păr frumos (“Sîntoadere, Sîn-toadere,/ Creşti cosiţa fetelor/ Cît coadele iepelor”), şi-l spală cu o fiertură vegetală din care nu lipseşte omanul/Inula helenium (pe care, cînd îl culeg, îl “plătesc” cu pîine şi sare depuse la locul cu pricina: “Oman mare, Domn mare,/ Eu îţi dau ţie pîine şi sare,/ Tu să-mi dai mie o coadă de păr mare!”) şi în care se pune şi lapte de iapă. Nici o fată nu iese din casă în ziua de Sîntoader înainte de a se fi spălat pe cap, “căci altminteri caii le vor paşte părul”.
Tot acum, copiii mai răsăriţi şi junii se fac fraţi de cruce, jurîndu-se aşa (pe pîine şi sare, sau chiar pe vin amestecat cu cîteva picături din sîngele fiecăruia): “Eu ţi-oi fi frate/ pînă la moarte./ M-oi lăsa de pîine şi de sare mai bine/ Decît să mă las de tine!”. Asemenea frăţie îi ţine legaţi pînă la moarte. Iar dacă unul moare, celălalt continuă să-l pomenească aşa: “Avusei şi eu fărtate/ Şi n-am avut de el parte!”.
Femeile fac colivă pentru morţi sau împart colaci însemnaţi în chip de potcoavă. În zilele de Sîntoader nu se mai toarce, nu se mai sapă, nu se lucrează după apusul soarelui, nu se pun ouă la cloşcă, nu se iese la pădure, nu se fac petreceri, nu se umblă noaptea pe uliţi. Auste-ritatea aceasta e conformă, în general, cu cerinţele postului, chiar dacă raţiunile ei sînt mai degrabă magice decît religioase.

Miezul Păresimilor (la jumătatea Postului Mare)

Miezul Păresimilor sau Păreţilor este mijlocul/jumătatea Postului Mare şi cade în miercurea celei de-a patra săptămîni din post. Ziua aceasta este cu stricteţe păzită mai ales de către femei, care nu lucrează nimic, ca să nu-şi piardă, cum se crede, sporul peste an. Este însă îngăduită şi recomandată numărarea ouălor (elemente de bază în perspectiva praznicului pascal) pe care le-au făcut pînă atunci găinile din gospodărie. Dacă numărul acestora iese cu soţ, se zice că-i de bine.
Fetele cred că vor fi mai ochioase dacă în această zi ajung să se spele pe faţă la rîu chiar în momentul cînd se trag clopotele la biserică (unde seara se face slujbă de priveghere).

Lazărul/Lăzărelul (în ajunul Floriilor)

Numele acestei sărbători se leagă desigur de Sîmbăta lui Lazăr, care, în calendarul bisericesc, precede Floriile. În fantezia populară, Lazăr cel înviat din morţi a devenit însă un personaj pitoresc, legat probabil de nişte vechi obiceiuri păgîne privitoare la moartea şi învierea naturii. În ţara Mioriţei, Lazăr – alintat îndeobşte “Lăzărelul” – e văzut mai ales ca un ciobănaş care, plecat cu oile la păscut, se urcă într-un copac, să le culeagă frunze, dar cade de acolo şi se prăpădeşte în floarea tinereţii. În scenariul popular, mireasa lui, Lăzăriţa, în rochie albă şi cu coroniţă de flori pe cap, îl plînge mută de durere, mişcîndu-se înainte şi înapoi, în mijlocul unui cerc de tinere fete. Ele umblă aşa din casă în casă, iar din cîntecul tărăgănat al însoţitoarelor reiese că, în cele din urmă, trupul ciobănaşului, găsit de surorile lui (sau, în altă variantă, numai de sora lui mare mare, soţia lui Dragobete), udat cu lacrimi, scăldat în lapte dulce şi acoperit cu frunze de nuc, înviază şi se preface în flori.
O legendă mai hazlie pretinde că moartea Lăzărelului s-ar fi tras din dorul de plăcinte: mamă-sa, ocupată cu torsul, nu-i face pofta, iar el, tăvălindu-se de necaz în jurul ei, se înţeapă în fusul scăpat din mîna femeii. Tot surorile sînt cele care îl bocesc, iar de atunci ar fi rămas şi obiceiul jelitului la mort. De altfel, sîmbăta respectivă este dedicată pomenirii morţilor (“Moşii de Florii”), pentru care se fac şi se împart mai cu seamă plăcinte. În Muntenia şi în Dobrogea, femeile se abţin de la tors.
În mod firesc, Lazărul anunţă şi apropierea Paştilor, cea mai importantă sărbătoare religioasă a anului: „Lazăre,/ Nefericitule,/ Cînd vor veni Paştile?”. Şi Lazăr, de colo: “Iată-le, iată-le după uşă,/ Cu mielul de gît!”.

Floriile (cu o săptămînă înainte de Paşti)

Aceasta este denumirea populară a sărbătorii din duminica ce precede Săptămîna Patimilor. Pe alocuri i se spune şi “Duminica Vlăstarilor”. Fiecare creştin care duce la biserică flori de primăvară şi primeşte în ziua de Florii ramuri de nuc sau de salcie, sfinţite de către preoţi, devine vestitor al marii sărbători a Intrării Domnului în Ierusalim. De fapt, ramurile de nuc şi de salcie amintesc de ramurile de finic (copac specific din zona Ţării Sfinte) cu care mulţimile L-au întîmpinat odinioară pe Hristos. Aşezate la icoane, sau deasupra uşilor şi a ferestrelor, aceste ramuri protejează casa şi pe cei ce locuiesc în ea. Nu mai puţin importantă este folosirea lor pentru tratarea diferitelor boli, de-a lungul întregului an.
Salcia poartă, în conştiinţa poporului, binecuvîn­tarea Mariei. Se zice că atunci cînd Fecioara a trebuit să treacă un rîu, salcia s-ar fi plecat peste apă, înlesnin­du-i trecerea. Drept răsplată, Maica Domnului a binecuvîntat-o, hărăzindu-i să nu se facă niciodată cărbune (ca bietele “lemne de foc”) şi să fie purtată an de an la altar. Conform tradiţiei, cu crengile de salcie sfinţite în biserică oa­me­nii se întorc acasă şi, după ce ating cu ele creştetele pruncilor, ca să crească mari şi fru­­moşi, le anină la icoa­nă, păstrîndu-le peste an. Trei mîţişori (muguri) de salcie înghiţiţi la Florii l-ar pă­zi pe om, tot anul, de durerile de gît. Dacă dădea furtuna sau grin­dina, se credea că aces­tea puteau fi oprite tot cu mîţişori de salcie sfinţită, afu­mîndu-se cu ei fie casa, fie ograda. Se pu­neau mîţi­şori şi-n apa în care erau scăldaţi copiii de ţîţă, ca să fie apăraţi boli şi de deochi.
Abundă obiceiurile locale legate de spălarea pe cap în ziua de Florii: unii se tem să se spele, ca nu cumva să albească, precum pomii aflaţi în floare; alţii, dimpotrivă, cred că dacă se spală cu o fiertură de busuioc şi ciucuri de prapor purtat la o înmormîntare de fată mare, ba dacă mai şi varsă apa la rădăcina unui păr, vor avea plete mai frumoase şi mai bogate. În unele părţi, fetele fierbeau, la miezul nop­ţii dinspre Florii, apă cu salcie şi busuioc, iar ziua se spălau cu ea pe cap, zicînd: “Cu­mu-i părul înflorit,/ aşa şi păru-mpletit!/ Cum te uiţi la păru-n floare,/ aşa şi la fata mare!”.
În unele zone ale ţării, de Florii, se agaţă într-un pom înflorit şi mărţişorul primit de 1 martie. Din vechea sărbătoare romană – Floralia – închinată zeiţei Flora nu pare să mai fi rămas decît numele. Vechii semnificaţii de reînviere a naturii i s-au adăugat cu timpul semnificaţii legate de pomenirea celor adormiţi: se fac pomeni, iar mormintele se curăţesc şi se împodobesc cu crenguţe de salcie. În popor se spune că aşa cum este vremea de Florii, aşa va fi şi de Paşte. Postul nu s-a încheiat, dar celor care îl ţin Biserica le dă în această zi dezlegare la peşte. Mîncatul peştelui de Florii - ca şi de Buna Vestire - nu este însă o obligaţie religioasă, cum par să creadă unii, iar pentru cei ce nu postesc, mîncatul de peşte cu tot dinadinsul nu are în sine nici o noimă.

Marţea Seacă (Marţea Mare)

Denumirea de “Marţea Seacă” (numită aşa, desigur, ca şi vinerea aceleiaşi săptămîni, cu referire la imperativul abstinenţei radicale) şi tradiţiile populare legate de ea – nelucratul, scăldatul ritual etc. – n-au nimic bisericesc, ci sînt vădite resturi de credinţe şi practici păgîne.

Joimăriţa (Joia Mare)

Numele acestei sărbători populare vine de la Joia Mare (joia din Săptămîna Patimilor, numită şi Joia Neagră, sau, mai rar, Joia Seacă), personificată de imaginaţia populară în chipul unei năluci monstruoase, locuind în funduri de pădure, pe pustii sau în creierii munţilor, înarmată de obicei cu un vătrai şi cu o căldare de jăratec, pedepsind mai ales femeile şi fetele leneşe (de pildă, în mediul tradiţional, pe cele ce nu terminau de tors pînă în Joia Mare, cărora le ardea degetele şi fuioarele netoarse). Se crede că dacă doarme cineva în această zi, va fi netrebnic tot anul. În ea nu se doarme, dar nici nu se lucrează. Femeile n-au voie decît să facă borş şi să roşească ouăle pentru Paşti.
Oamenii obişnuiesc – unii chiar în curtea bisericii – să facă focuri pentru morţi, din vreascuri rupte cu mîna, sau să aprindă lumînări pe morminte, cu credinţa că în preajma Paştilor morţii se pregătesc să vină în vizită pe pămînt. “Focul morţilor” e însoţit de pomeni (cu mîncăruri şi băuturi de post). Nu se spală rufe în Joia Mare, ca să nu se scurgă lăturile la morţi, în loc de ce li se dă de pomană. Joimăriţa le inspectează pe toate, să vadă dacă s-a respectat datina. Copiii umblă cu toaca prin sat, cîntînd: “Toacă tocănelele,/ Joia, Joi-mărelele./ Paşte popa vacile/ Pe toate ogaşele,/ Duminică-i Paştele”. Tot acum cade şi “Nunta urzicilor” (acestea, o dată înflorite, nu mai sînt bune de mîncat; dar nici zile de post nu mai sînt multe...). În unele părţi, tinerii obişnuiesc să facă “strigare peste sat”, dînd în vileag greşelile sau smintelile unor membri ai comunităţii.
Lepădarea lui Petru (inclusă în cele 12 evanghelii citite seara în biserică), săvîrşită în apropierea unui foc, stă la baza obiceiului ca în dimineaţa Joii Mari, înainte de a cînta cocoşii a treia oară, oamenii să aprindă focuri prin curţi.

Vinerea Seacă (Vinerea Mare)

În Vinerea Mare, în cadrul domestic, nu e îngăduit altceva decît să frămînţi şi să coci pască (pe alocuri, e „pogorămînt” şi pentru cozonaci, dar în nici un caz nu se va face pîine!). Se ţine post negru, iar principalele griji sînt ca dimineaţa să calci peste un obiect de fier (ca să nu te mai loveşti tot anul!), iar seara să mergi la biserică şi să treci pe sub Sfîntul Aer/Epitaf. După slujba Prohodului, nu numai biserica se înconjoară de trei ori, ci şi propria casă, cu lumînarea aprinsă adusă de la biserică şi cu care se face cruce pe fiecare perete, ca pază împotriva stihiilor. De altfel, lumînarea – ce e bine să se aprindă şi la Înviere – nu se aruncă, ci se păstrează ca un fel de talisman: o poţi reaprinde peste an, dacă stihiile se răzvrătesc, căci are putere mare şi sfîntă. În seara Vinerii Mari se aprind lumînări şi pe la morminte, ce se lasă acolo pînă se trec de tot (chiar cu riscul de a fi furate de babe şi folosite la fel de fel de farmece).
E loc în această zi şi de lecuiri minunate. Se crede că poţi scăpa de guşă dacă ţi-o speli cu apă neîncepută, înainte de răsăritul soarelui, sau dacă ţi-o atingi cu trei oase găsite pe aiurea (dar tot pînă să răsară soarele) şi zici: „Vinerea Seacă,/ Guşă seacă!”. Cică dacă nu scapi aşa de guşă, măcar nu-ţi creşte mai mult... De mare efect ar fi şi să te cufunzi de trei ori într-o apă rece în zori, sau să umbli desculţ prin rouă: tot anul bolile te vor ocoli.

Sîmbăta Mare şi cele trei zile ale Paştelui

În seara Sîmbetei Mari există – mai ales în Ardeal, Bucovina şi Basarabia – tradiţia focurilor de Paşti. În unele zone focurile se fac în comun, toţi aducînd lemne pentru a le întreţine peste noapte (cui nu contribuie, îi merge rău peste an, expunîndu-se şi riscului de a fi jefuit punitiv de lemne din gard), în altele fiecare casă are focul ei. Focurile de obşte se fac de obicei în apropierea bisericii. În Ardeal, pe alocuri, se dă drumul la vale unei roate în flăcări, pe cîte-o coastă de deal. Ceasul Învierii îl vestesc cocoşii. Norocoasă este familia al cărei cocoş cîntă primul, căci aceleia îi va merge bine tot anul şi va fi fruntaşă în sat.
La Înviere se merge spălat şi primenit cu hainele cele mai bune, de preferinţă chiar noi (de aici, probabil, se trage şi expresia “Paştele fudulul”). Acum toată lumea trebuie să meargă la biserică, pe-acasă rămînînd doar cei neputincioşi. Cine e bun-zdravăn şi nu se duce la biserică de Înviere cade bolnav peste an, sau păţeşte alt necaz mare. În unele părţi, înainte de a pleca la slujba Învierii, oamenii se spală pe faţă cu apă proaspătă în care s-au pus un ou roşu, un ban de argint şi un fir de busuioc. Lumina pascală se ia de la preot şi se întreţine pînă la întoarcerea acasă. Cînd preotul vesteşte Învierea, oamenii se îmbrăţişează şi se sărută, chiar de nu s-ar cunoaşte între ei. Din noaptea Învierii şi pînă la Rusalii nu se mai stă în genunchi în biserică.
Prin părţile Bărăganului, la slujba de Înviere, gospodinele nu vin la biserică fără coşuri cu ouă roşii, cozonaci şi chiar cocoşi albi, spre binecuvîntare. Unii cresc cocoşi anume pentru praznicul Învierii, iar după slujbă îi dăruiesc săracilor, printre alte pomeni. De la biserică se vine acasă cu lumina aprinsă, de la care se aprind şi alte lămpi sau candele, după care e stinsă în grinda casei, însă nu înainte de a înscrie pe aceasta semnul crucii, prin afumare cu flacăra lumînării. Semnul păzeşte casa de rele, iar lumînarea stinsă e bine să se păstreze şi ea, ca şi cea din Vinerea Prohodului, putînd fi reaprinsă la primejdie sau necaz, căci e urgie pentru duhurile necurate.
La biserică se revine spre prînzul primei zile de Paşte, la aşa-numita “A doua Înviere”. În Duminica Învierii, zic unii, nu se doarme – nici noaptea, nici ziua. Cînd îţi plouă la cositul fînului, înseamnă că ai (a)dormit în ziua de Paşte.
Prima zi de Paşte este pentru petrecere şi stat acasă: nu se gospodăreşte şi nu se pleacă în vizite sau călătorii. De regulă, finii merg la naşi în a doua zi, cu ouă roşii şi cozonaci. Pentru alte vizite, cea mai potrivită e ziua a treia.
Există şi la noi, mai puţin răspîndit şi pregnant decît la alţii, obiceiul stropitului de Paşti. Flăcăii umblă din casă în casă “cu udatul”, iar fetele îi cinstesc cu ouă roşii. Pe alocuri, udatul e cu reciprocitate: lunea le stropesc băieţii pe fete, marţea îi stropesc fetele pe băieţi.
Dacă de-a lungul Săptămînii Patimilor Raiul ar fi, zice-se, închis, de Paşti şi-n restul Săptămînii Luminate tot cel ce moare, oricît de păcătos va fi fost, se duce direct în Rai (iar tot cel ce se naşte, şi îndeosebi cel ce prinde la naştere prima bătaie de clopot de după Înviere, va avea mare noroc în viaţă şi mare trecere la Dumnezeu).
În cele trei zile de Paşti, trei candele mari ard în văzduh, dar oamenii nu le văd, din pricina păcatelor lor.

Ouăle de Paşti

„Hristos a înviat!” – „Adevărat a înviat!”, spunem cînd ciocnim ouă de Paşti: nici nu ne putem imagina sărbătoarea Paştilor fără tradiţionalele ouă roşii (cărora numai în al doilea rînd li se adăugă cele meşteşugit încondeiate/împistrite, sau pur şi simplu vopsite în alte culori, ce au un caracter mai mult decorativ). De cînd se vopsesc pe la noi ouăle e greu de spus; primele mărturii scrise datează, pare-se, abia din a doua jumătate a sec. XVII (turcul Evlia Celebi - la 1660; italianul Antonio Maria del Chiaro - pe la 1700). Ziua consacrată pentru vopsitul ouălor este Joia Mare (căci în Vinerea Mare nu se gospodăreşte nicidecum). Există numeroase legende cu privire la obiceiul de a (în)roşi ouăle. Cea mai răspîndită spune că Maica Domnului (în altă variantă: Maria Magdalena) a pus sub crucea Mîntuitorului un coş cu ouă, iar pe cînd încerca fără succes să potolească zelul sălbatic al celor ce-L chinuiau şi batjocoreau (identificaţi cu “jidovii”), sîngele Acestuia s-a scurs pe ele, înroşindu-le. Domnul Însuşi ar fi spus de pe cruce, uitîndu-se în jos: “Uite, aşa să roşiţi ouăle în cinstea chinurilor mele!”. Maica Domnului ar fi fost prima care, de bucurie, la auzul veştii despre Înviere, ar fi roşit ouă şi ar fi copt colaci, împărţind pe la cei sărmani, cum a rămas obiceiul pînă astăzi. Alte legende vorbesc de o minune, menită să-i vindece pe unii (o precupeaţă, un rabin etc.) de neîncredere în realitatea Învierii: “Cînd ouăle astea s-ar face din albe roşii, numai atunci aş crede!”… şi ouăle s-au roşit pe dată, sub ochii celor neîncrezători. Ouă se mai pot roşi şi ciocni, după unele tradiţii zonale, de ziua Înălţării (cînd zicem: “Hristos S-a înălţat!” – “Adevărat S-a înălţat!”) şi chiar în Duminica Mare a Rusaliilor. Se spune că din ouăle roşite e bine ca măcar o treime să fie date de pomană. În părţile Munteniei există tradiţia de a se da ouă roşii peste mormînt, cu rostirea numelui celui îngropat acolo.
Cît priveşte ciocnitul ouălor, are şi el regulile şi credinţele lui. Se crede, bunăoară, că cei ce ciocnesc între ei ouă de Paşti se vor întîlni şi pe lumea cealaltă. Se ciocneşte “capul” cu “capul” şi “dosul” cu “dosul”. În prima zi de Paşti nu e bine să se ciocnească decît “cap” cu “cap”. Cel mai mic (ca vîrstă sau ca rang) ţine oul, iar cel mai mare îl ciocneşte. După un ritual mai sever, duminica ouăle se ciocnesc “cap la cap”, lunea “huşcă la huşcă”, iar marţea “burtă în burtă”. În mediile tradiţionale, ciocnitul se făcea “pe luate”, în adevărate înfruntări obşteşti, iar cei pricepuţi “să aleagă” ouăle după “tăria” lor plecau acasă cu coşurile pline.
În zilele de Paşti, fiecare dintre cei ai casei trebuie să mănînce mai întîi un ou sfinţit, iar numai după aceea şi alte feluri de mîncare. Timp de trei zile masa e bine să nu se ridice şi să fie doldora de bucate.
Se spune că şi Necuratul se interesează de ouăle roşii (cărora li se atribuie şi virtuţi apotropaice): cînd oamenii nu vor mai colinda de Crăciun şi nu vor mai roşi ouă de Paşti, atunci înseamnă că Dracul a devenit stăpîn peste lume.

Joile Verzi (următoarele nouă joi de după Paşte)

În Joile Verzi (care variază ca număr de la o zonă la alta), dacă se vrea să plouă la timp şi să nu bată piatra, atunci trebuie să nu se lucreze. Mai rar sînt numite – nu-i prea clar de ce – şi Joile Grele sau Joile Păzite.
În prima Joie Verde, cea din Săptămîna Luminată, în unele locuri există tradiţia Paparudei/Paparudelor (ca şi Caloianul, scenariu ludico-magic pentru aducerea ploii). O ceată de fetiţe (mai frecvent: ţigănci tinere, mai puţin reticente la despuiere), uneori doar una singură, poartă pe pielea goală un fel de fustiţă din frunze verzi, cel mai adesea de brusture, dar şi alte accesorii (cunună de bozii şi panglici colorate, îndeobşte roşii), dansînd aşa din casă în casă, bătînd din palme sau pocnind din degete, în timp ce asistenţa cîntă: „Paparudă, Rudă,/ Vino de ne udă...” etc. Paparudele sînt stropite bine cu apă rece, se prefac a fugi, dar revin cu urări de noroc şi belşug, iar lumea le răsplăteşte cu daruri felurite: bani, alimente, făină (ţigăncilor li se dau şi ţoale vechi). Paparudele nu sînt duse numai prin gospodării, ci şi pe la toate fîntînile de obşte de prin sat, cărora le dau roată şi unde însoţitorii le udă şi mai abitir. La urmă, „straiul” vegetal e „dat pe apă” şi se încinge cîte-o petrecere de fete şi flăcăi. Credinţa nestrămutată este aceea că „fetiţele deschid ploiţele”. Se poate „face Paparuda” şi-n alte zile: dacă în vechime se pare că ceremonia era totuşi condiţionată de o zi de sărbătoare (una din Joile Verzi, pînă la a noua; una din zilele de Rusalii; Armindenii, pe 1 mai, ş. a.), mai recent se practică (atît cît se mai practică) ori de cîte ori seceta o reclamă.

Mătcălăul (în Duminica Tomii, sau în lunea ori marţea următoare)

Duminica Tomii, numită şi „Paştele cel mic”, imediat următoare Duminicii Învierii, se suprapune cu obscura sărbătoare folclorică a Mătcălăului (despre care se spune prin unele părţi că ar fi „fratele mai mic al Paştelui”). Nevăzut oamenilor păcătoşiţi, Mătcălăul e o făptură itinerantă, jumătate omenească, jumătate îngerească. Se face pomană pentru morţi, iar tinerii o ţin ca zi a înfrăţirii, care se poate face „pe păr”, „pe sînge”, „pe cruce”, „pe pîine”, „pe pai”, „pe datul mîinii” etc. Pentru frăţia „pe păr”, bunăoară, viitorii „fraţi” sau viitoarele „surori” îşi rup cîte un fir de păr şi le îngroapă laolaltă, zicînd: „Să fim fîrtaţi/surate pînă la moarte!”. Pe alocuri este invocat Mătcălăul însuşi (după nume, parcă un fel de spaţiu matricial personificat): „Mătcălău, Mătcălău,/ Roagă-te lui Dumnezău/ Să ne ferească de rău,/ Că şi noi, cît vom trăi,/ În tot anul te-om cinsti/ [...] Că mătcuţe ne-om numi/ Pînă-n lume vom trăi!”.

Paştele Blajinilor (tot în Duminica Tomii, sau în lunea următoare)

Blajinii sau Rocmanii/Rugmanii ar fi un neam de creştini ce locuiesc hăt, peste mări şi ţări, pe unde trece Apa Sîmbetei, care cică ocoleşte de trei ori pămîntul, „ca un şarpe făcut de trei ori colac”. Ei s-ar trage, zic unii, din cei care, atunci cînd Moise a despicat marea cu toiagul, n-au apucat să treacă pe celălalt mal, cu grosul „fiilor lui Avraam”. După alţii, ar fi locuitori de pe „tărîmul celălalt” (adică dintr-un fel de „lume paralelă”, cum am zice astăzi). Sînt oameni blînzi şi rugători, cu trai primitiv, dar sănătos (n-au case, căci pe la ei este mereu cald; umblă goi şi se hrănesc cu poame; bărbaţii nu se întîlnesc cu femeile lor decît o dată pe an, la Paşte; în loc de înjurături, ei zic: „Du-te la Domnul!” şi „Vino la Domnul!”; cînd mor, se duc direct în Rai). Cum însă nu sînt pricepuţi să socotească zilele, ei n-ar şti, sărmanii, cînd pică Paştele, dacă româncele noastre nu le-ar da de veste aruncînd pe rîu în jos coji de ouă roşii. Cojile ajung la ei cam într-o săptămînă şi atunci sărbătoresc Paştele ca toţi creştinii, înfruptîndu-se cu ce-a mai rămas în găoacele acestor ouă. Tot la fel, ştiu că-i Crăciunul după... cojile noastre de nuci, date şi ele pe apă. Legendele despre Blajini sînt răspîndite mai ales în părţile de nord-vest ale ţării, iar originea lor este încă nedezlegată. Oricum, în Bucovina femeile credeau pînă nu demult că nu este păcat mai mare decît să nu arunci cojile pe rîu de Crăciun sau în Duminica Paştilor...

Răpotinii (următoarele trei marţi de după Paşte)

Trei marţi consecutive de după Paşte se ţine Răpotinul (Repotinul, Ropotinul, Robotinul), numit şi „Răpotinul ţestelor”. Femeile lasă orice altă treabă şi se pun pe făcut ţesturi din lut (un fel de cuptoraşe mobile în formă de carapace/ţeastă, pentru coptul pîinii), pe care le usucă la soare. Fac mai multe, pentru că se sparg lesne, iar peste an, nu se înţelege bine de ce, este interzis să se mai facă altele. Fetele rămase nemăritate fac şi ele cîte-un ţest, îl pun pe foc pînă se încinge bine şi la urmă bagă sub el un cocoş de viu, crezînd că astfel se vor mărita pînă la Paştele următor.
Răpotinul e un fel de „zi a femeii” sui generis: după munca de peste zi, nevestele de adună şi petrec, iar cu bărbaţii se poartă mai din scurt (aceştia trebuind „să se lase”, fără ranchiună, ca şi la Tu-dorusale).
În unele zone, se umblă acum cu Caloianul (sau Mumuliţa Ploii), un simulacru de păpuşă (împodobită rudimentar, cu cîrpe, coji de ouă roşii şi flori) pe un simulacru de năsălie, cu care copiii fac procesiune de aducerea ploii („Ene, Ene,/ Caloiene,/ Deschide[-ţi] portiţele,/ Să curgă ploiţele...” etc.). La sfîrşit, în unele părţi Caloinul se îngroapă (ca să fie dezgropat după o zi sau trei), în altele se dă direct pe o apă curgătoare (sau se aruncă pur şi simplu în vreo fîntînă). Ca şi Paparuda, Caloianul nu mai are o dată anume, ritualul ludic putîndu-se săvîrşi oricînd, după cum o cere vremea.

Tudorusalele (în a 25-a zi de după Paşte)

Nu-i deloc limpede dacă Tudorusalele sînt Rusaliile însele sau numai un fel de înainte-mergătoare ale lor, tot din categoria zînelor. După comportament, par să fie nişte zîne mai blînde, care acum petrec cu Sîntoaderii (Caii lui Sîntoader?) şi-ţi dau pace dacă nu le tulburi, nemanifestînd răutatea gratuită a Ielelor. Dacă le ţii ziua, le ai chiar de partea ta. În principiu, femeile şi fetele nu lucrează în această zi, dar în fapt pot culege buruieni de leac sau pot semăna cînepa. Pe alocuri, sărbătoarea pare să se confunde cu Răpotinul (stînd şi ea sub semnul „autoritarismului” feminin).
Aşa cum Miezul Păresimilor marchează jumătatea Postului Mare, Tudorusalele marchează jumătatea Cincizecimii (mijlocul perioadei dintre Paşti şi Rusalii), numindu-se local şi Înjumătăţirea Praznicului.

Ispasul şi… Paştele Cailor (de ziua Înălţării)

Ziua Înălţării (prăznuită la 40 de zile după Înviere) poartă în popor şi numele de Ispas. În anumite zone se ţin Moşii de Ispas, casele şi mormintele sînt împodobite cu crengi de paltin, iar la ferestre se pun frunze de leuştean. Se fac pomeni pentru morţi, împărţindu-se mai ales pîine caldă, brînză, ceapă verde şi rachiu. Sînt marcate vitele şi se taie mieii. În nici un caz nu se dă foc din casă, că-ţi mănîncă lupul oile. Este ultima zi în care se mai pot roşi ouă şi în care se mai foloseşte salutul pascal (“Hristos a înviat!… Adevărat a înviat!”), dar mai ales în formă adaptată: “Hristos S-a înălţat!… Adevărat S-a înălţat!”.
Conform unei legende populare, la naşterea lui Iisus, în grajdurile lui Crăciun, boii au fost blînzi şi liniştiţi, dar caii şi-au cam dat în petec, făcînd gălăgie mare şi tulburînd lăuzia Fecioarei. Atunci Maica Domnului i-ar fi blestemat să nu fie sătui decît în ziua de Ispas sau Înălţare (joia din săptămîna a şasea de după Paşti), căreia i s-a spus şi “Paştele Cailor”. Cu timpul, expresia “la Paştele cailor” a ajuns însă să însemne nu “mai tîrziu” sau “altă dată”, ci... “nicicînd” (de-venind echivalentă cu expresia “la Sfîntu’Aşteaptă”).

Moşii de vară sau de Rusalii (în sîmbăta de dinaintea Duminicii Rusaliilor)

Peste an, românii au nu mai puţin de 18 sărbători ale Moşilor (strămoşii neamului, morţii în general), dar cea mai importantă este cea din ajunul Rusaliilor, cînd este obiceiul să se ţină şi tîrguri mari (cum erau, pînă nu demult, la Bucureşti, cele din Piaţa Obor), unde oamenii găsesc cele necesare pomenilor, dar şi prilej de veselie şi desfătare. În felul acesta, vag încreştinat, supravieţuieşte desigur un străvechi cult precreştin al strămoşilor, marcat de atitudinea specifică a geto-dacilor de a răspunde morţii cu rîs şi bucurie. Cuvîntul moş este, de altfel, de origine traco-dacică.
În mod tradiţional, se credea că sufletele morţilor/moşilor, după ce părăsesc mormintele în Joia Mare sau Seacă (cea de dinaintea Paştilor), se preumblă printre cei vii, înapoindu-se la locul lor fie în ajunul Rusaliilor, fie la Rusitori (pe alocuri: sărbătoare a “despărţirii de morţi”, ţinută la 7 sau 9 zile după Rusalii). Pomenile au rolul de a-i face pe morţi să plece îmbunaţi la ale lor.

Rusaliile şi... căluşarii

Sărbătoarea bisericească a Pogorîrii Sfîntului Duh, la 50 de zile după Paşte (de unde şi denumirea paralelă de Cincizecime), urmată imediat de cea a Sfintei Treimi, poartă în popor numele de “Rusalii” (în care se include şi o a treia zi: Marţea Rusaliilor, fără pondere bise-ricească). Duminica de Rusalii se numeşte şi Duminica Mare. Acum se sfinţesc hotarele, se adună tinerii la hore şi se fac, iarăşi, “înfrăţiri” şi “însurăţiri”. Cu Rusaliile se încheie ciclul pascal.
Numele popular stă în legătură, desigur, cu vechea sărbătoare romană Rosalia, cînd se puneau trandafiri pe morminte, dar peste aceasta s-au adăugat fel de fel de alte tradiţii (ca Rusalcele slave, un fel de zîne ale apelor, asemănătoare sirenelor), inclusiv o umbră de creştinism popular (Rusaliile ar fi, bunăoară, fiicele lui “Rusalim împărat”, personificare folclorică a Ierusalimului biblic). Rusaliile, considerate îndeobşte totuna cu Ielele, sînt zîne rele, care-i pocesc pe oameni sau le iau minţile. Pentru a se feri de ele, oamenii trebuie să poarte asupra lor frunze de pelin, iar dacă le întîlnesc, să evite să le vorbească. Fiind zîne ale apelor, de ziua lor e bine să nu te scalzi, căci te paşte înecul.
Legat de Rusalii este şi faimosul joc al căluşarilor (executat de cete de flăcăi constituite anume cu acest prilej), dans ritual de origine străveche şi neclară, cu funcţie magică, pe de o parte patronat de iele, pe de altă parte capabil să vindece relele aduse de acestea. În Descrierea Moldovei (cf. finalul cap. XVII: “Despre năravurile mol-dovenilor”), Dimitrie Cantemir nota: “Mulţimea superstiţioasă crede că ei [căluşarii] au puterea de a izgoni bolile cronice, iar vindecarea se face astfel: după ce bolnavul s-a aşternut la pămînt, aceia încep săriturile lor şi, la un anumit loc al cîntecului, calcă, unul după altul, de la cap pînă la picioare, pe cel culcat; în sfîrşit, îi suflă la ureche cîteva cuvinte anume ticluite şi poruncesc bolii să iasă”. Dacă bolnavul nu se lecuieşte nici după aceasta, se zice că nu mai are scăpare.

Răzvan CODRESCU

Primăvară creştină (foto: Viorel Pană)