JERTFELNICIA ORTODOXA IN ANII COMUNISMULUI

Intrarea in mausoleul-biserica de la Aiud

Prejudecati si mistificari curente

Din pacate, un gen imund de propaganda antiortodoxa (si pina la urma – cu sau fara voie – antinationala), provenind din anumite medii de secesiune confesionala (indeosebi greco-catolicii) sau intelectuala (indeosebi asa-numitii “postmodernisti”), cu contributia unei parti in­semnate a vechiului exil românesc, a reusit sa acrediteze in multe constiinte superficiale sau neavizate, mai ales dupa 1989, ideea fixa ca Biserica Ortodoxa Româna ar fi fost, prin aproape toti slujitorii si diriguitorii ei, o simpla unealta obedienta si chiar monstruoasa a re­gimului comunist, fata de care n-ar fi schitat nici o opo­zitie semnificativa, in timp ce alte confesiuni crestine, in frunte cu romano-catolicii si greco-catolicii, ar fi rezistat eroic, umplind inchisorile si dind cohorte de martiri.
M-a pus pe ginduri, bunaoara, alter­catia pe care am avut-o relativ recent cu un prieten apro­piat, botezat ortodox si declarat “om de dreapta”, care dez­voltase (intr-un eseu pe care pina la urma a avut de­centa de a nu-l publica) o intreaga critica interna a Orto­doxiei românesti contemporane, bazindu-se pe o afirmatie radicala si veninoasa a nefericitului Onisifor Ghibu (alt­minteri personalitate intelectuala de prim rang): “In epoca de teribile incercari inaugurata de ocupatia comunista, Bi­se­rica Ortodoxa Româna, care nu a dat in intreaga aceasta epoca nici un singur luptator eroic si nici un singur mar­tir, ci a scos la suprafata numai profitori si tradatori, in­gri­jati sa se salveze numai pe ei insisi, gata spre «slava lui Stalin» afisata chiar in localul asa-zisului Sfint Sinod al patriarhului rosu Justinian, Biserica Ortodoxa Româna, ca organizatie, s-a dovedit cea mai slaba si mai meschina din­tre toate Bisericile din cuprinsul tarii, abandonind a­proa­pe toate pozitiile sale de onoare de pina aci si im­partindu-si activitatea intre servilismul odios fata de regi­mul comunist si intre un ritualism sterp, care, in ultima analiza, nu este decit un pseudo-crestinism” (O. Ghibu, Chemare la judecata istoriei, Ed. Albatros, Bucuresti, 1992, p. 186).
In fata unei asemenea probe de rea-credinta (autorul) si de credulitate amnezica (prietenul meu) iti trebuie multa stapinire de sine… L-am intrebat pe prie­tenul cu pricina daca nu cumva s-ar fi cuvenit ca ziarist – nu evreu, nu mason, nu comunist, nu greco-catolic, nu sec­tant, ci român ortodox si “de dreapta”! – sa aiba principialitatea ca, mai inainte de a colporta asemenea ab­jectii, sa incerce un minimum de informare profesionala, iar nu sa se lase furat de inflatia “zvonisticii” curente. Dar, dincolo de orice demers documentar, sa nu fi auzit el, om citit si umblat, nici macar de cazurile de mucenicie ortodoxa anticomunista de care a auzit mai toata lumea: de otravirea arhiereului Irineu Mihalcescu, de moartea in temnita a poetului-calugar Sandu Tudor (ieroschimonahul Daniil) sau a Maicii Mihaela de la Vladimiresti, de anii grei de inchisoare ai unor mari duhovnici ca Arsenie Boca (sprijinitor, intre altele, al legendarei rezistente armate an­ti­comuniste din Muntii Fagarasului), Sofian Bo­ghiu, Arsenie Papacioc sau Iustin Pârvu, ai marelui teolog Dumitru Staniloae sau ai viitorului ierarh Bartolomeu Valeriu Anania, de cazul parintelui Calciu (21 de ani de detentie, inclusiv Pitestiul!), sau de cel al lui N. Steinhardt (botezat in inchisoare, apoi calugarit la inceputul anilor ‘80), sau de cel al preotului Ilie Lacatusu, fost detinut politic, des­coperit nu demult cu moastele intregi si bine-mirositoare? Auzise, desigur, dar… “nu se gindise”! Acum, “gindindu-se”, si-a amintit ca stia ca “pina si blindul parinte Galeriu a facut vreun an de puscarie”… Or, chiar si numai prin aceste citeva nume si ar fi trebuit sa se sesize, lucid si onest, impotriva minciunii sfruntate a lui O. Ghibu ca B. O. R. “nu a dat in intreaga aceas­ta epoca nici un singur luptator eroic si nici un singur martir, ci a scos la suprafata numai profitori si tradatori, ingrijati sa se salveze numai pe ei insisi…”! Ce se intim­pla oare, sub presiunea unui anumit tip nou de manipulare ideologica, importat din Occident, cu “luciditatea” si “o­nes­titatea” atitora dintre intelectualii nostri (si, in ultima in­stanta, cu bunul simt românesc)?!

Adevarul probat documentar

Sa vedem insa ce spun datele statistice efective, atitea cite s-au putut inventaria deocamdata. Prietenului meu ii statea la indemina, inca din 1998, cu raceala si precizia documentului pur, dictionarul statistic intitulat Biserica in­­temnitata. România: 1944-1989, alcatuit de Paul Cara­via, Virgiliu Constantinescu si Flori Stanescu (si aparut sub egida Institutului National pentru Studiul Totali­ta­ris­mului, fara limitari confesionale, ceea ce da posibilitatea unor comparatii foarte relevante), unde se afla inregistrate 2544 de persoane, intre care 2398 de preoti (ortodocsi – 1725; greco-catolici – 226; romano-catolici – 165; pro­tes­tanti si neoprotestanti – 90; de alte religii – 36). Desi ne­in­clusi in corpul dictionarului, sint mentionati in studiul introductiv si 31 de ierarhi ortodocsi scosi din scaun (sechestrati sau exilati, unii morti in imprejurari pe cit de obscure, pe atit de suspecte, ca Irineu Mihalcescu sau Ni­co­lae Popoviciu), peste 1500 de cazuri de personal ecle­ziastic epurat, precum si 60 de monahi despre care se stie cu certitudine ca au sprijinit miscarea nationala de rezis­tenta. Un caz aparte este cel al detinutilor politici preotiti dupa iesirea din inchisoare, printre care aflam nume ilus­tre: N. Steinhardt, Constantin Voicescu, Gheorghe Cal­ciu-Dumitreasa (acesta din urma rearestat in 1979, pentru protestul sau deschis impotriva ateismului oficial si a dari­marii bisericilor, si eliberat abia in 1984, iar in 1985 constrins sa paraseasca tara) etc.
Mai nou, au aparut cel putin inca trei lucrari mai mult decit lamuritoare: George Enache, Ortodoxie si putere politica in România contemporana (Ed. Nemira, Bucuresti, 2004), Adrian Nicolae Petcu (coord.), Partidul, Securitatea si Cultele: 1945-1989 (Ed. Nemira, Bucuresti, 2005) si mai ales Martiri pentru Hristos, din România, in perioada regimului comunist, E. I. B. M. B. O. R., Bucuresti, 2007, volum de aproape o mie de pagini, realizat, sub forma de dictionar, de un colectiv multiconfesional de specialisti, in frunte cu tinarul istoric Adrian Nicolae Petcu (cercetator CNSAS). In recentul martirologiu sint inregistrati, conform actualului stadiu al documentatiei, cei morti in inchisori sau ca urmare directa a prigoanei anticrestine. „Lucrarea de fata cuprinde un numar de peste 240 de martiri crestini care si-au dat viata pentru Hristos in timpul persecutiei comuniste, atee. Dintre acestia, mentionam ca sint 207 martiri ortodocsi (din care 96 cu biografii intocmite), 30 de martiri romano-catolici si 4 protestanti evanghelici [greco-catolicii – cu victime destul de numeroase – nu si-au definitivat materialul pina la iesirea acestei prime editii]. Din punct de vedere socio-profesional, majoritatea sint clerici (preoti si episcopi), profesori de teologie, avocati, un general de divizie, studenti, calugari si calugarite...” (Studiul introductiv, pp. 39-40).
Da, prietene, vor fi existat si ierarhi manipulabili, si pre­oti nevrednici, si monahi compromisi; nu pretinde nimeni ca Ortodoxia româneasca n-a avut uscaturile ei, numai ca padurea nu se judeca prin uscaturi. Miile de detinuti si sutele de morti, zecile de ierarhi inlaturati din scaun (ba chiar lichidati) sau de monahi subversivi (coplesind cu mult, cum era si firesc, numarul celor de alte confesiuni adunati la un loc) nu reprezinta tot Ortodoxia?! Mai de­graba se poate spune ca majoritatea covir­sitoare a ortodocsilor in sinul natiunii române a facut ca Biserica stramoseasca sa aiba, proportional, si mai multi virtuosi, dar si mai multi pacatosi decit minoritatea catolica sau decit confesiunile de data recenta, uneori cu totul nesem­nificative numeric. Faptul ca “virtuosii” sint cu cerbicie ignorati, iar “pacatosii” tendentios invocati, tine de lipsa de rectitudine a adversarilor. In orice caz, Paul Caravia avea toata dreptatea sa conchida, in studiul introductiv al Bisericii intemnitate: “Se vede ca Biserica nu a fost nu­mai contemplativa, ci si luptatoare” (p. 30).

Memorialistica marturisitoare

Exista astazi o uriasa literatura memorialistica despre in­chisorile comuniste, iar ea este plina de figuri exem­plare de preoti sau calugari ce au infruntat, in numele lui Dumnezeu si al poporului român dreptcredincios, “fiara rosie”, majoritatea fiind condam­nati cu sentinta formala de “uneltire impotriva ordinii so­ciale”. Ba mai mult: multi dintre acesti slujitori ai Bise­ricii au scris ei insisi cutremuratoare relatari despre anii de lupta anticomunista si de detentie. Insir in continuare, in ordine alfabetica, o parte dintre aceste carti marturi­si­toare (cerind iertare ca nu le-am putut inregistra pe toate): Ioan Bardas, Calvarul Aiudului. Din suferintele unui pre­ot ortodox, Ed. Anastasia, Bucuresti, 1999; Dimitrie Be­jan, Oranki. Amintiri din captivitate, Ed. Tehnica, Bucuresti, 1995 (despre perioada prizonieratului la rusi, ca preot militar; ulterior a facut inchisoare si in tara, din 1950 pina in 1964), si Vifornita cea mare, Ed. Teh­nica, Bucuresti, 1996; Liviu Brânzas, Raza din cata­com­ba. Jurnal de inchisoare, Ed. Scara, Bucuresti, 2001, si Martor intr-un proces moral, Ed. Brad, 2000; Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Sapte cuvinte catre tineri, Ed. Anastasia, Bucuresti, 1996, sau Razboiul intru Cu­vint. Cuvintele catre tineri si alte marturii, Ed. Nemira, Bucuresti, 2001; Nicolae Ciolacu [Monahul Nec­tarie], Haiducii Dobrogei. Rezistenta armata antico­mu­nista din muntii Babadagului, Col. “Omul Nou”, Hallan­dale [Florida], 1995; N. Cracea, Dezvaluiri legio­na­re, 5 vols., [in regie proprie], Bucuresti, 1994-2001; Mina Dobzeu (botezatorul lui N. Steinhardt), Trei strigari impotriva lui Antihrist. Istoria adevarata a pustnicului de la Bradicesti, Ed. Anastasia, Bucuresti, 1999; Nicolae Grebenea, Amintiri din intuneric, Ed. Agora, Iasi, 1998 (ed. a II-a completata, Ed. Scara, Bucuresti, 2000); Parintele Marcu de la Sihastria, Marturisirea unui crestin, [Minastirea] Petru Voda, 2007; Zosim Oan­cea, Datoria de a marturisi. Inchisorile unui preot ortodox, Ed. Harisma, Bucuresti, 1995 (reed.: Ed. Christiana, Bucuresti, 2004); N. Steinhardt, Jurnalul feri­cirii, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1991 (numeroase ree­di­tari ulterioare).
Multi dintre acesti prigoniti si-au reluat activitatea slu­jitoare dupa 1964, cind inchisorile politice au fost lichi­date. Securitatea a continuat sa-i urmareasca, mai mult sau mai putin discret, dar nu le-a putut curma, cu mici ex­ceptii laturalnice, zelul si vred­nicia. Ei au lucrat, sub o­bla­duirea lui Dumnezeu, ca mari duhovnici, sau mari pre­dicatori, sau mari carturari; unii au ajuns ierarhi, altii arhimandriti, altii parohi exemplari, iar tara este plina de ctitoriile lor, putind fi considerati niste adevarati rascum­paratori ai vremurilor.
Lor li s-au adaugat o multime de alti preoti care n-au tre­cut prin in­chisori, dar care au infruntat vremurile cu o rectitudine discreta, lasind o amintire de nesters in mintile si inimile credinciosilor. Sint de neuitat, cu neostentaiva lor subver­sivitate intru Hristos, figuri precum cea a parin­telui Atha­nase Negoita (ce a fost deopotriva un mare o­rien­talist), care niciodata, in vremea comunistilor, n-a fo­losit cunoscuta for­mu­la liturgica de rugaciune “pentru conducatorii Republicii Populare – sau Socialiste – Ro­mâ­nia, pen­­tru sanatatea si mintui­rea lor, Domnului sa ne rugam”, inlocuind-o fi­resc, curajos si invariabil cu “si pen­­tru conducatorii tarii noastre, ca sa le indrepte Dumnezeu pasii numai pe caile cele bune”, sau care sarea mereu, sub privirile complice ale credinciosilor, peste balastul ideo­logic impus de re­gim pastoralelor patriarhale…
Ma opresc aici, cu regretul de-a nu fi putut pomeni de­cit in parte si in treacat de numerosii pastori sufletesti vred­nici si jertfelnici pe care Dumnezeu i-a daruit nea­mu­lui românesc in ultimii 60 de ani, adevarati cruciati ai se­colului XX impotriva terorii bolsevice. Biruind cu stra­lucirea lor beznele atitor nevrednicii marunte, ei dau ade­varata masura a Ortodoxiei românesti contemporane si isi asteapta, rugatori in ceruri, harnicul iconar de mii­ne.

Razvan CODRESCU

(Comunicare sustinuta la Simpozionul “La inceput a fost Cuvintul...”, ed. a III-a: “Biserica si Mass-media”, in dimineata zilei de 9 mai 2007)