DUPA REFERENDUM
Am fost de mai multe ori intrebat in ultimele luni de ce evit sistematic sa-mi spun in scris opinia privitoare la “cazul Basescu” si la numeroasele lui implicatii politice sau sociale. Pe de alta parte, in toata aceasta perioada, punctul de vedere al Punctelor cardinale, formulat mai ales de d-l V. Iamandi, dar sustinut in principiu, direct sau tacit, si de colegiul redactional, s-a aratat a fi unul pro-Basescu.
De data aceasta vorbesc strict in nume propriu, simtindu-ma dator cu o explicatie pe care ar fi fost necavalereste sa o dau atunci cind presedintele era cazut la pamint si atacat – adesea neprincipial – din atitea parti (stiti cum se zice: “De leul mort isi bat joc si iepurii”). Acum, ca e din nou in picioare, clocindu-si razbunarile la Cotroceni, imi pot ingadui sa spun verde, fara scrupule conjuncturale, ca eu unul nu l-am agreat, nu-l agreez si nu-l voi agrea, pentru ca il consider un demagog intre altii (chiar daca demagogia lui are ceva nou in raport cu predecesorii), invechit in pacate de dinainte si de dupa 1989, de o verva topirlaneasca incompatibila cu un presedinte de stat european, angrenat intr-un periculos joc al puterii, cu puseuri dictatoriale si cu o perceptie mult prea subiectiva a prioritatilor noastre externe. “Puciul parlamentar” care a dus la temporara sa suspendare abuziva nu a fost decit replica fatala la comportamentul sau intempestiv si discretionar, care a polarizat iresponsabil resursele de abjectie ale unei clase politice cu care este perfect congener moral si intelectual, deosebindu-se doar prin configuratia unor interese de moment. Daca am trait o anume satisfactie ca si-a invins, cu mina electoratului, adversarii inca si mai indigni, aceasta n-are nici o legatura cu persoana sa, nici cu vreuna dintre pretinsele sale “ispravi”: pur si simplu m-am bucurat elementar ca “odioasa coalitie” mobilizata impotriva-i (cu beneficiul pe termen scurt al “tovarasilor de drum” liberali, dar cu cel pe termen lung al PSD-ului si al aschiilor lui fetide) nu a avut prilejul sa-si frece in triumf labele jegoase, cu care de 17 ani sugruma sistematic ultimele resurse de normalitate si de speranta ale lumii romanesti.
Nenorocirea Romaniei este ca, privind lucrurile de sus, Traian Basescu nu este deloc altceva decat adversarii sai, ci un aventurier politic inauntrul aceleiasi paradigme vicioase. Cu aceleasi vechi state de membru de partid si de raportor “cuminte” al Securitatii, la fel de grobian ca majoritatea covirsitoare a comunistilor reconditionati, strain ca toti ceilalti si de Dumnezeu, si de traditie, acultural, smecher si chefliu, dar cu o anume viclenie si cu un anume instinct al puterii care nu-i lipseau nici lui Ceausescu, Traian Basescu nu poate decit sa duca mai departe tragedia acestei tari si deteriorarea definitiva a “imaginii” ei in lume. Dincolo de toate piruetele ideologice, comunismul a insemnat, la nivelul vietii publice, detronarea domnilor si intronarea mitocanilor. Cita vreme mitocanul va avea piinea si cutitul in aceasta tara (fie ca se numeste Iliescu, Basescu, Becali, Vanghelie sau mai stiti dumneavoastra cum), se cheama ca Romania n-a iesit din paradigma comunista si nu are nici o sansa reala de redresare, oricite proptele ar veni dinspre Europa sau din alta parte. Parada demagogica a condamnarii tardive a comunismului, prin raportul castrat al unui descendent si beneficiar al vechii nomenklaturi alogene, fara nici o urmare de ordin justitiar, ramine aproape nula cita vreme, vestejind partial si discursiv trecutul, n-are nici un impact asupra prezentului. In realitate, ea nu este decit o diversiune parsiva a lupilor travestiti in piei de oaie, pentru a duce de nas o opinie publica tot mai decerebrata si o Uniune Europeana care prea putin se sinchiseste de ce ne doare pe noi.
Nu se observa mai deloc, desi ne asfixiem de atitia “analisti”, ca Romania anului 2007 ramine intru totul ceea ce a iesit din indemnul raposatului “profet” din Damaroia: “un pluralism politic in cadrul Frontului Salvarii Nationale”, adica al comunismului reorganizat sub paravanul unei “democratii originale”, cu tolerarea temporara a decorului reprezentat de asa-zisele “partide istorice”, asteptate – si ajutate – sa moara de la sine, cum s-a si intimplat mai ieri cu taranistii si cum sta sa se intimple ca miine cu liberalii, din care s-ar putea sa nu mai supravietuiasca decit “caii troieni” de teapa lui Stolojan sau Melesecanu, adica “tot ei” (vorba aceea: “La vremuri noi, tot noi”). Din vechiul Front se trag atit PSD-ul, cit si PD-ul, atit Iliescu, cit si Basescu (social-democrati, de!), ca si mai toti satelitii de coloratura (gen PRM sau PC). Basescu continua de altfel, cu alta recuzita, ceea ce a inceput Iliescu, pe aceeasi linie initiala a reconquistei neo/cripto-comuniste: unul a lichidat cu distorsiunea numita taranism (crestin-democratie?), iar cestalalt este in curs de a lichida cu distorsiunea numita liberalism. Vreun alt partid politic, cu adevarat nou si competitiv, care sa incurce tandarile vechiului PCR, intelectualitatea noastra steril cirtitoare si mereu invocata “societate civila” n-au fost in stare sa construiasca in 17 ani, ratind pe toata linia, de la Alianta Civica si pina la UFD. Sau poate ca trebuie sa luam in serios si sa ne punem sperante in PNG-ul “mitocanului absolut” Gigi Becali (tovarasul de sprit al presedintelui Basescu – “Spune-mi cu cine chefuiesti, ca sa-ti spun cine esti!”), care n-ar fi fost niciodata posibil in Romania inainte de comunism, dar iata ca este tot mai posibil dupa...
De acord: decit Iliescu reintors la Cotroceni imbracat in Vacaroiu, e mai suportabila varianta Basescu. Si eventualitatii de a fi ajuns sa alegem la niste noi prezidentiale intre Geoana (daca nu cumva Vanghelie!), Vadim si Becali, iarasi ii e preferabila varianta Basescu. Sa nu ne facem insa iluzii! Nu-s profet, ca Brucan, nu stiu daca aventura personala a Popey-ului dimbovitean, care stiindu-se fara “spanacul” unui puternic partid politic local si fara trecere in mediile europene, a ales sa-si joace destinul politic pe cartea Serviciilor Secrete si a “imperialismului” american, va avea pina la capat succes. Ma tem insa, dupa toate semnele, ca pentru tara el nu va aduce decit o instabilitate permanenta, un razboi romano-roman de care am obosit deja, recrudescenta populismului falimentar, precum si o perpetuare marinareasca a “erei mitocanilor” – formula deja indelung verificata a compromiterii si sinuciderii noastre nationale. Va ramine in urma doar grimasa lui Caragiale si, pe o mare mai neagra ca pacura, flota-fantoma a unui pirat singuratic, care se va jura, pe stelele Polului Getic, ca este presedintele ales al vajnicilor culegatori de capsuni si de castraveti de pe toate continentele lumii...
De data aceasta vorbesc strict in nume propriu, simtindu-ma dator cu o explicatie pe care ar fi fost necavalereste sa o dau atunci cind presedintele era cazut la pamint si atacat – adesea neprincipial – din atitea parti (stiti cum se zice: “De leul mort isi bat joc si iepurii”). Acum, ca e din nou in picioare, clocindu-si razbunarile la Cotroceni, imi pot ingadui sa spun verde, fara scrupule conjuncturale, ca eu unul nu l-am agreat, nu-l agreez si nu-l voi agrea, pentru ca il consider un demagog intre altii (chiar daca demagogia lui are ceva nou in raport cu predecesorii), invechit in pacate de dinainte si de dupa 1989, de o verva topirlaneasca incompatibila cu un presedinte de stat european, angrenat intr-un periculos joc al puterii, cu puseuri dictatoriale si cu o perceptie mult prea subiectiva a prioritatilor noastre externe. “Puciul parlamentar” care a dus la temporara sa suspendare abuziva nu a fost decit replica fatala la comportamentul sau intempestiv si discretionar, care a polarizat iresponsabil resursele de abjectie ale unei clase politice cu care este perfect congener moral si intelectual, deosebindu-se doar prin configuratia unor interese de moment. Daca am trait o anume satisfactie ca si-a invins, cu mina electoratului, adversarii inca si mai indigni, aceasta n-are nici o legatura cu persoana sa, nici cu vreuna dintre pretinsele sale “ispravi”: pur si simplu m-am bucurat elementar ca “odioasa coalitie” mobilizata impotriva-i (cu beneficiul pe termen scurt al “tovarasilor de drum” liberali, dar cu cel pe termen lung al PSD-ului si al aschiilor lui fetide) nu a avut prilejul sa-si frece in triumf labele jegoase, cu care de 17 ani sugruma sistematic ultimele resurse de normalitate si de speranta ale lumii romanesti.
Nenorocirea Romaniei este ca, privind lucrurile de sus, Traian Basescu nu este deloc altceva decat adversarii sai, ci un aventurier politic inauntrul aceleiasi paradigme vicioase. Cu aceleasi vechi state de membru de partid si de raportor “cuminte” al Securitatii, la fel de grobian ca majoritatea covirsitoare a comunistilor reconditionati, strain ca toti ceilalti si de Dumnezeu, si de traditie, acultural, smecher si chefliu, dar cu o anume viclenie si cu un anume instinct al puterii care nu-i lipseau nici lui Ceausescu, Traian Basescu nu poate decit sa duca mai departe tragedia acestei tari si deteriorarea definitiva a “imaginii” ei in lume. Dincolo de toate piruetele ideologice, comunismul a insemnat, la nivelul vietii publice, detronarea domnilor si intronarea mitocanilor. Cita vreme mitocanul va avea piinea si cutitul in aceasta tara (fie ca se numeste Iliescu, Basescu, Becali, Vanghelie sau mai stiti dumneavoastra cum), se cheama ca Romania n-a iesit din paradigma comunista si nu are nici o sansa reala de redresare, oricite proptele ar veni dinspre Europa sau din alta parte. Parada demagogica a condamnarii tardive a comunismului, prin raportul castrat al unui descendent si beneficiar al vechii nomenklaturi alogene, fara nici o urmare de ordin justitiar, ramine aproape nula cita vreme, vestejind partial si discursiv trecutul, n-are nici un impact asupra prezentului. In realitate, ea nu este decit o diversiune parsiva a lupilor travestiti in piei de oaie, pentru a duce de nas o opinie publica tot mai decerebrata si o Uniune Europeana care prea putin se sinchiseste de ce ne doare pe noi.
Nu se observa mai deloc, desi ne asfixiem de atitia “analisti”, ca Romania anului 2007 ramine intru totul ceea ce a iesit din indemnul raposatului “profet” din Damaroia: “un pluralism politic in cadrul Frontului Salvarii Nationale”, adica al comunismului reorganizat sub paravanul unei “democratii originale”, cu tolerarea temporara a decorului reprezentat de asa-zisele “partide istorice”, asteptate – si ajutate – sa moara de la sine, cum s-a si intimplat mai ieri cu taranistii si cum sta sa se intimple ca miine cu liberalii, din care s-ar putea sa nu mai supravietuiasca decit “caii troieni” de teapa lui Stolojan sau Melesecanu, adica “tot ei” (vorba aceea: “La vremuri noi, tot noi”). Din vechiul Front se trag atit PSD-ul, cit si PD-ul, atit Iliescu, cit si Basescu (social-democrati, de!), ca si mai toti satelitii de coloratura (gen PRM sau PC). Basescu continua de altfel, cu alta recuzita, ceea ce a inceput Iliescu, pe aceeasi linie initiala a reconquistei neo/cripto-comuniste: unul a lichidat cu distorsiunea numita taranism (crestin-democratie?), iar cestalalt este in curs de a lichida cu distorsiunea numita liberalism. Vreun alt partid politic, cu adevarat nou si competitiv, care sa incurce tandarile vechiului PCR, intelectualitatea noastra steril cirtitoare si mereu invocata “societate civila” n-au fost in stare sa construiasca in 17 ani, ratind pe toata linia, de la Alianta Civica si pina la UFD. Sau poate ca trebuie sa luam in serios si sa ne punem sperante in PNG-ul “mitocanului absolut” Gigi Becali (tovarasul de sprit al presedintelui Basescu – “Spune-mi cu cine chefuiesti, ca sa-ti spun cine esti!”), care n-ar fi fost niciodata posibil in Romania inainte de comunism, dar iata ca este tot mai posibil dupa...
De acord: decit Iliescu reintors la Cotroceni imbracat in Vacaroiu, e mai suportabila varianta Basescu. Si eventualitatii de a fi ajuns sa alegem la niste noi prezidentiale intre Geoana (daca nu cumva Vanghelie!), Vadim si Becali, iarasi ii e preferabila varianta Basescu. Sa nu ne facem insa iluzii! Nu-s profet, ca Brucan, nu stiu daca aventura personala a Popey-ului dimbovitean, care stiindu-se fara “spanacul” unui puternic partid politic local si fara trecere in mediile europene, a ales sa-si joace destinul politic pe cartea Serviciilor Secrete si a “imperialismului” american, va avea pina la capat succes. Ma tem insa, dupa toate semnele, ca pentru tara el nu va aduce decit o instabilitate permanenta, un razboi romano-roman de care am obosit deja, recrudescenta populismului falimentar, precum si o perpetuare marinareasca a “erei mitocanilor” – formula deja indelung verificata a compromiterii si sinuciderii noastre nationale. Va ramine in urma doar grimasa lui Caragiale si, pe o mare mai neagra ca pacura, flota-fantoma a unui pirat singuratic, care se va jura, pe stelele Polului Getic, ca este presedintele ales al vajnicilor culegatori de capsuni si de castraveti de pe toate continentele lumii...
Razvan CODRESCU
publicat de Razvan Codrescu @ 12:38
3 comentarii
3 comentarii:
O colivă expirată. Ce-i de făcut?
Toata lumea se înghesuie de 17 ani să critice, pe bună dreptate, prestaţiile oamenilor politici care ne duc de râpă, în frunte cu preşedintele şi sfârşind cu opoziţia. Părerea mea este că toată această trudă criticistă, necesară până la un moment, nu atinge adevărul. Este ca şi cum ai critica bombonelele de pe o imensă colivă naţională că nu sunt dulci, aromate şi nu dau savoare, în loc să vezi că grâul din colivă e acrit de atâta fiertură, e putred şi mizerabil. Iar acest grâu e poporul român de azi, domnule Codrescu. Poporul român care mai dă din el câte un Băsescu şi mai mângâie pe freză pe Iliescu. Poporul român care votează cu o încăpăţânare criminală pe foştii comunişti. Mult timp am crezut că populaţia de la ţară nu e bine informată cu privire la trecutul PSD-ului. Am constatat însă că ştiau foarte bine pe cine votează şi îi votau tocmai că erau foşti comunişti, în timpul cărora ei... au trăit bine. Nu conta că munceau şi duminica şi furau de la CAP ca să hrănească animalele din bătătură. In definitiv furau ca să mănânce. Nenorocirea este că gândeau că e un lucru normal. Cred că un subiect de genul ,,Hoţia în comunism,, ar ilustra cel mai bine viaţa economică a regimului. Cu toţii au furat ,,de la vlădică până la opincă,,. Doar nu vreţi să se lecuiască brusc.
Tot poporul român a fost restructurat şi reeducat conform ,,experimentului Piteşti,,. Dezastrul sufletesc pe care l-au lăsat în urmă comuniştii este mai mare decât bănuim. Iar prestaţia oamenilor politici se armonizează perfect cu păgânismul, curvia şi beţia din popor. Ce putem face noi?
Există două alternative. Prima în care se stă cu ochii pe lideri (ceea ce face presa tot timpul) şi se critică guvernul. Din nefericire însă varianta nu este prea eficientă datorită unei mentalităţi fataliste. Poporul zice ceva de genul : ,,Mamă, la vaca noastră nu-i e bine! Vine tata cu pielea în băţ.,, şi se duc şi lucrează în Spania.
A doua variantă, de inspiraţie istorică, este aceea de a ,,bate poporul,, cum făceau vechii prooroci. Dumnezeu preferă această variantă cu ,,apă, paie şi bătaie,,. Şi se pare că este chiar eficientă.
Emilia
O colivă expirată. Ce-i de făcut?
Toata lumea se înghesuie de 17 ani să critice, pe bună dreptate, prestaţiile oamenilor politici care ne duc de râpă, în frunte cu preşedintele şi sfârşind cu opoziţia. Părerea mea este că toată această trudă criticistă, necesară până la un moment, nu atinge adevărul. Este ca şi cum ai critica bombonelele de pe o imensă colivă naţională că nu sunt dulci, aromate şi nu dau savoare, în loc să vezi că grâul din colivă e acrit de atâta fiertură, e putred şi mizerabil. Iar acest grâu e poporul român de azi, domnule Codrescu. Poporul român care mai dă din el câte un Băsescu şi mai mângâie pe freză pe Iliescu. Poporul român care votează cu o încăpăţânare criminală pe foştii comunişti. Mult timp am crezut că populaţia de la ţară nu e bine informată cu privire la trecutul PSD-ului. Am constatat însă că ştiau foarte bine pe cine votează şi îi votau tocmai că erau foşti comunişti, în timpul cărora ei... au trăit bine. Nu conta că munceau şi duminica şi furau de la CAP ca să hrănească animalele din bătătură. In definitiv furau ca să mănânce. Nenorocirea este că gândeau că e un lucru normal. Cred că un subiect de genul ,,Hoţia în comunism,, ar ilustra cel mai bine viaţa economică a regimului. Cu toţii au furat ,,de la vlădică până la opincă,,. Doar nu vreţi să se lecuiască brusc.
Tot poporul român a fost restructurat şi reeducat conform ,,experimentului Piteşti,,. Dezastrul sufletesc pe care l-au lăsat în urmă comuniştii este mai mare decât bănuim. Iar prestaţia oamenilor politici se armonizează perfect cu păgânismul, curvia şi beţia din popor. Ce putem face noi?
Există două alternative. Prima în care se stă cu ochii pe lideri (ceea ce face presa tot timpul) şi se critică guvernul. Din nefericire însă varianta nu este prea eficientă datorită unei mentalităţi fataliste. Poporul zice ceva de genul : ,,Mamă, la vaca noastră nu-i e bine! Vine tata cu pielea în băţ.,, şi se duc şi lucrează în Spania.
A doua variantă, de inspiraţie istorică, este aceea de a ,,bate poporul,, cum făceau vechii prooroci. Dumnezeu preferă această variantă cu ,,apă, paie şi bătaie,,. Şi se pare că este chiar eficientă.
Emilia
Deşi sunt oligarh (corupt, fireşte!), firea mea josnică şi caracterul meu slugarnic m-au îndemnat, sâmbătă, 29 septembrie, a. c., să merg în Piaţa Universităţii pentru a-mi manifesta entuziasmul fluturând, din vreme-n vreme, un steguleţ.
La apariţia Domnului Preşedinte (ales în mod democratic), aveam o mină atât de libidinoasă, încât până şi Domnia Sa a ezitat în a-mi întinde mâna, iar doi membri PD şuşoteau între ei, în partea stângă: „Doamne, apără şi păzeşte! Oare şi noi arătăm, în felurite ocazii, tot aşa?”…
Mitingul a decurs paşnic, audiindu-se muzică populară şi scandându-se lozinci adecvate momentului.
Trimiteţi un comentariu
<< Pagina de pornire