AUTOMISTIFICAREA LA ROMÂNI
Daca am paria pe litera manualelor scolare (mai mult sau mai putin alternative) si ar fi “sa ne culcam pe urechea” sondajelor, statisticilor si recensamintelor din ultimii 17 ani (cum au si facut unii dintre oamenii Bisericii, la rind cu flasnetarii nationalismului populist de toate nuantele), n-ar exista motive serioase de ingrijorare: in tara Mioritei si a Mesterului Manole, viteazul, “sarac, dar cinstitul”, harnicul, blindul, piosul si ospitalierul neam daco-român, nascut crestin si poet, monoteist inca de pe vremea lui Zalmoxis, unit inca de pe vremea lui Burebista, ascetic inca de pe vremea lui Deceneu, jertfelnic inca de pe vremea lui Decebal, crestinat de Sf. Apostol Andrei in persoana chiar mai inainte de a fi romanizat, sintetizind toate ilustrele virtuti tracice, romane si crestin-bizantine, pazind granitele crestinatatii cu sabia intr-o mina si cu crucea in cealalta, batindu-si dusmanii in raport de 1 la 10 sau asimilindu-i de li s-a pierdut urma, valorificind spiritual “teroarea istoriei” si dainuind infratit cu codrul la rascrucea marilor imperii, pastrindu-si ca pe o zestre sacra, “de la Nistru pin’ la Tisa”, in bordeiele lui de paie si in bisericutele lui de lemn, limba, obiceiurile si legea stramoseasca – ei bine, acest neam statornic si dreptcredincios, latin si ortodox deopotriva (ba si francofon, la o adica), nevinzator de tara si nestricator de lege, mindru de popii sai plini de rivna si de duhovnicii sai iscusiti, n-are nimic mai mult la inima lui decit Ortodoxia rasariteana cea de doua ori milenara, de la care nici macar comunismul materialist si ateu, in 45 de ani de dictatura, n-a reusit sa-l abata. Ba mai mult: pina si fostii comunisti, convertiti pe nesimtite la “democratia originala” si cu sacii incarcati in caruta “tranzitiei”, se opresc din cind in cind din calea lor spre Europa si isi fac niste cruci mari cit casa, in vazul poporului botezat si increzator, cuprins de o sfinta si nostalgica duiosie! Un popor care se declara in proportie de aproape 90% ortodox si pretinde a da credit Bisericii Ortodoxe Române mai mult decit tuturor celorlalte institutii nationale luate la un loc! Daca e dupa cifre si procente, dogma excelentei nationale si “vulgata bunului român” (H.-R. Patapievici) au cea mai deplina indreptatire, iar “Gradina Maicii Domnului” nu-i doar o formula diplomatica de firitisire (captatio benevolentiae), bazata pe o traditie incerta[1], ratacita nu se stie cum prin cancelaria papala, ci o realitate curenta, confirmind la distanta de secole metafora folclorica a “gurii de rai” si recomandind România ca pe o anticamera a “Ierusalimului ceresc”!
Din pacate (si cu o evidenta cel putin jenanta), lucrurile stau tocmai pe dos: realitatea curenta face ridicole cifrele si procentele, ca si inflatia poncifelor identitare. Ipotetica “Gradina a Maicii Domnului” (in care putem include linistiti si Moldova instrainata[2]) este, la o radiografie sumara a prezentului si a trecutului recent, tara care a speriat Vestul (cel nesalbatic) cu hotii[3] si cu prostituatele ei, tara “mincatorilor de lebebe”, a handicapatilor, a copiilor bolnavi de S.I.D.A. si a mamelor sexagenare, tara muribunzilor aruncati din ambulante si a preotilor care sfintesc bordeluri, tara cu cel mai mare numar de avorturi din Europa, tara “copiilor strazii” (vestitii “aurolaci”), a ciinilor vagabonti si a mafiilor tiganesti, tara afacerilor veroase si a coruptiei generalizate, tara mineriadelor singeroase, a celor ce “muncesc, nu gindesc”, a chiulului, a puturoseniei si a delasarii, tara nostalgicilor dupa un regim ateu, scelerat si darimator de biserici, tara in care incestul, violenta si criminalitatea familiala se dubleaza de la an la an, tara in care violarea femeilor trecute de 70 de ani a devenit o banaliate aproape cotidiana, tara manelelor, a vulgaritatii gregare si a mitocaniei prefacute in virtute, tara lui Marian Vanghelie si a lui Gigi Becali, tara lui Dracula (chiar si fara „Park”) si a exorcismelor ucigase, in care se injura voluptuos de toate cele sfinte[4] si in care “al dracului” sau “dat dracului” au devenit expresii preferate ale admiratiei superlative (la concurenta cu exclamatia: „E bestial!” si uneori in aglutinare cu ea: „Sa fiu al dracului daca nu e bestial!”)! Daca ar fi sa insir aici toate monstruozitatile si turpitudinile postdecembriste, de la vladica pina la opinca si de la stinga pina la dreapta, ar rezulta o uriasa “carte a recordurilor” in materie de abjectie si perversiune, ceea ce si explica, dincolo de orice “circumstante atenuante”, jalnica “imagine” pe care România o are astazi in lume (si nota bene: intr-o lume care nu-i deloc “fata mare”!). România contemporana seamana cu Acrivita lui Caragiale, cea care a reusit sa-l bage in sperieti pina si pe dracul, intrecindu-l in fantezia malefica si in disponibilitatea spre grobianism.
Dincolo de lipsa de constiinta politica si civica, se vede limpede ca atit viata privata cit si cea publica se afla intr-un tot mai accentuat divort de normele si valorile crestine. Nu vreau sa contest, prin tot acest expozeu demistificator, nici existenta reala la meridian românesc a unei traditii faste si inseparabile de Ortodoxie, nici existenta izolata, chiar in aceste vremuri “iesite din titini”, a unor oaze de virtute crestina si nationala. Vreau sa arat doar ca virtutile trecutului, atitea cite au fost, ne asteapta sa redevenim vrednici de ele intr-o proportie mai semnificativa, ca simpla invocare a traditiei, fie ea cit de glorioasa, nu scuza si nu rezolva insanitatile prezentului, ca simpla declarare formala a apartenentei la Ortodoxie sau inertiala frecventare formal-superstitioasa a bisericilor si mânastirilor nu reprezinta decit o tragica automistificare, ca “virtuosii” acestui timp, fie ei clerici, monahi sau mireni, sint totusi ori mai putin numerosi, ori mai putin vrednici decit se crede, de vreme ce nu pot, de atit amar de ani, sa impuna lumii românesti o fata si o cale mai putin maculate, ca e nevoie urgenta de o mobilizare si de o concertare a tuturor factorilor responsabili, pentru a stopa ritmul cu totul ingrijorator al degenerescentei nationale, ca trebuie sa evitam mai mult decit oricind sa ne amagim cu calculele hirtiei, infruntind fatis realitatea cruda si cautind solutii pe potriva ei; ca, in fine, in aceasta mare sfortare launtrica, in care se joaca insusi destinul mistic si istoric al românitatii, Biserica, pazitoare in Duhul Sfint a revelatiei Cuvintului dumnezeiesc si mijlocitoare harica a tainicei iconomii, are rolul cel mai insemnat si raspunderea cea mai cumplita, atit ca for institutional, cit si ca organism mistic. Fiecare crestin, in virtutea “preotiei imparatesti” cu care este investit intru Hristos, dupa masura si felul chemarii lui, trebuie sa iasa neintirziat, gatit cu toata armatura lui Dumnezeu (cf. Efeseni 6, 13 si urm.), la armaghedonica infruntare cu ostirile insidioase ale “Printului acestei lumi”.
Biserica Ortodoxa Româna, greu afectata ea insasi de lunga si tensionata trecere prin vamile comunismului antihristic, dar si de ulterioara ostilitate incriminatoare a laicismului democratic al stingii intelectuale, trebuie intr-un fel sa-i reincrestineze astazi pe numerosii sai fii care doar se declara sau se cred crestini ortodocsi pe unicul temei al botezului primit la nastere si al pastrarii mecanice si selective a unor “obiceiuri” anexate festivismului lumesc. Acest soi de fii usuratici, in masura in care nu sunt plecati sa culeaga capsunile „papistasilor”, trebuie catehizati din mers si recuceriti in lamura sufletului lor, astfel incit sa devina treptat persoane vii si responsabile in slujba lui Hristos, a comunitatii nationale si a unei ideale Europe crestine, capabile sa se ridice, dinspre apartenenta inertiala la o religie ignorata in esenta ei, spre insusirea si trairea efectiva a adevarurilor mintuitoare, sa converteasca traditia pasiva in credinta activa, iar aceasta credinta s-o intrupeze in faptele vietii lor. Numai asa, cu un crestinism reasumat „in viul vietii”, se va pune capat schizofreniei existentiale – atit de frecvente la omul modern, iar la noi devenite „naturel” caragialesc – prin care cineva una se declara a fi in principiu si alta este in fapt.
Daca nu vom fi in stare de acest pas primenitor, atunci vom ramine tara cu cei mai multi “credinciosi” si cu cea mai putina credinta, prefacind definitiv ortodoxia poporului român intr-o ridicola butaforie.
Din pacate (si cu o evidenta cel putin jenanta), lucrurile stau tocmai pe dos: realitatea curenta face ridicole cifrele si procentele, ca si inflatia poncifelor identitare. Ipotetica “Gradina a Maicii Domnului” (in care putem include linistiti si Moldova instrainata[2]) este, la o radiografie sumara a prezentului si a trecutului recent, tara care a speriat Vestul (cel nesalbatic) cu hotii[3] si cu prostituatele ei, tara “mincatorilor de lebebe”, a handicapatilor, a copiilor bolnavi de S.I.D.A. si a mamelor sexagenare, tara muribunzilor aruncati din ambulante si a preotilor care sfintesc bordeluri, tara cu cel mai mare numar de avorturi din Europa, tara “copiilor strazii” (vestitii “aurolaci”), a ciinilor vagabonti si a mafiilor tiganesti, tara afacerilor veroase si a coruptiei generalizate, tara mineriadelor singeroase, a celor ce “muncesc, nu gindesc”, a chiulului, a puturoseniei si a delasarii, tara nostalgicilor dupa un regim ateu, scelerat si darimator de biserici, tara in care incestul, violenta si criminalitatea familiala se dubleaza de la an la an, tara in care violarea femeilor trecute de 70 de ani a devenit o banaliate aproape cotidiana, tara manelelor, a vulgaritatii gregare si a mitocaniei prefacute in virtute, tara lui Marian Vanghelie si a lui Gigi Becali, tara lui Dracula (chiar si fara „Park”) si a exorcismelor ucigase, in care se injura voluptuos de toate cele sfinte[4] si in care “al dracului” sau “dat dracului” au devenit expresii preferate ale admiratiei superlative (la concurenta cu exclamatia: „E bestial!” si uneori in aglutinare cu ea: „Sa fiu al dracului daca nu e bestial!”)! Daca ar fi sa insir aici toate monstruozitatile si turpitudinile postdecembriste, de la vladica pina la opinca si de la stinga pina la dreapta, ar rezulta o uriasa “carte a recordurilor” in materie de abjectie si perversiune, ceea ce si explica, dincolo de orice “circumstante atenuante”, jalnica “imagine” pe care România o are astazi in lume (si nota bene: intr-o lume care nu-i deloc “fata mare”!). România contemporana seamana cu Acrivita lui Caragiale, cea care a reusit sa-l bage in sperieti pina si pe dracul, intrecindu-l in fantezia malefica si in disponibilitatea spre grobianism.
Dincolo de lipsa de constiinta politica si civica, se vede limpede ca atit viata privata cit si cea publica se afla intr-un tot mai accentuat divort de normele si valorile crestine. Nu vreau sa contest, prin tot acest expozeu demistificator, nici existenta reala la meridian românesc a unei traditii faste si inseparabile de Ortodoxie, nici existenta izolata, chiar in aceste vremuri “iesite din titini”, a unor oaze de virtute crestina si nationala. Vreau sa arat doar ca virtutile trecutului, atitea cite au fost, ne asteapta sa redevenim vrednici de ele intr-o proportie mai semnificativa, ca simpla invocare a traditiei, fie ea cit de glorioasa, nu scuza si nu rezolva insanitatile prezentului, ca simpla declarare formala a apartenentei la Ortodoxie sau inertiala frecventare formal-superstitioasa a bisericilor si mânastirilor nu reprezinta decit o tragica automistificare, ca “virtuosii” acestui timp, fie ei clerici, monahi sau mireni, sint totusi ori mai putin numerosi, ori mai putin vrednici decit se crede, de vreme ce nu pot, de atit amar de ani, sa impuna lumii românesti o fata si o cale mai putin maculate, ca e nevoie urgenta de o mobilizare si de o concertare a tuturor factorilor responsabili, pentru a stopa ritmul cu totul ingrijorator al degenerescentei nationale, ca trebuie sa evitam mai mult decit oricind sa ne amagim cu calculele hirtiei, infruntind fatis realitatea cruda si cautind solutii pe potriva ei; ca, in fine, in aceasta mare sfortare launtrica, in care se joaca insusi destinul mistic si istoric al românitatii, Biserica, pazitoare in Duhul Sfint a revelatiei Cuvintului dumnezeiesc si mijlocitoare harica a tainicei iconomii, are rolul cel mai insemnat si raspunderea cea mai cumplita, atit ca for institutional, cit si ca organism mistic. Fiecare crestin, in virtutea “preotiei imparatesti” cu care este investit intru Hristos, dupa masura si felul chemarii lui, trebuie sa iasa neintirziat, gatit cu toata armatura lui Dumnezeu (cf. Efeseni 6, 13 si urm.), la armaghedonica infruntare cu ostirile insidioase ale “Printului acestei lumi”.
Biserica Ortodoxa Româna, greu afectata ea insasi de lunga si tensionata trecere prin vamile comunismului antihristic, dar si de ulterioara ostilitate incriminatoare a laicismului democratic al stingii intelectuale, trebuie intr-un fel sa-i reincrestineze astazi pe numerosii sai fii care doar se declara sau se cred crestini ortodocsi pe unicul temei al botezului primit la nastere si al pastrarii mecanice si selective a unor “obiceiuri” anexate festivismului lumesc. Acest soi de fii usuratici, in masura in care nu sunt plecati sa culeaga capsunile „papistasilor”, trebuie catehizati din mers si recuceriti in lamura sufletului lor, astfel incit sa devina treptat persoane vii si responsabile in slujba lui Hristos, a comunitatii nationale si a unei ideale Europe crestine, capabile sa se ridice, dinspre apartenenta inertiala la o religie ignorata in esenta ei, spre insusirea si trairea efectiva a adevarurilor mintuitoare, sa converteasca traditia pasiva in credinta activa, iar aceasta credinta s-o intrupeze in faptele vietii lor. Numai asa, cu un crestinism reasumat „in viul vietii”, se va pune capat schizofreniei existentiale – atit de frecvente la omul modern, iar la noi devenite „naturel” caragialesc – prin care cineva una se declara a fi in principiu si alta este in fapt.
Daca nu vom fi in stare de acest pas primenitor, atunci vom ramine tara cu cei mai multi “credinciosi” si cu cea mai putina credinta, prefacind definitiv ortodoxia poporului român intr-o ridicola butaforie.
Razvan CODRESCU
[1] Traditia certa denumeste astfel Sf. Munte Athos.
[2] Doua state (majoritar) românesti sint in lume si amindoua graviteaza, la coada Europei, in jurul Albaniei – sora lor de stirpe… traca!
[3] Hotia este o “virtute” nationala cu care uimisem lumea inca mai de demult si asupra caruia si un Mircea Eliade atragea ingrozit atentia prin anii ’30, in rasparul “românismului” necritic si retorizant al anumitor grupari nationaliste ale vremii: “Ma gindesc cu groaza ca si pe noi, românii, ne asteapta e «eternitate»: proverbul. Intram in proverbele celorlalte natiuni, asa cum au intrat scotianul, irlandezul, ovreiul si, in Peninsula Balcanica, tiganul. Am ajuns de pomina; si, pina ce vom fi cunoscuti peste hotare prin capodoperele noastre si prin românismul nostru, sintem cunoscuti prin politica si prin dezmatul nostru intern. […] Proverbul va ajunge stapinul nostru; si asa dupa cum, cu sau fara dreptate, se spune despre bulgari ca sint prosti, despre polonezi ca sint ingimfati sau despre spanioli ca sint grozavi in dragoste, tot asa se va spune si despre români ca sint hoti. […] Ascultati unul dintre aceste proverbe, cules de Knickerbocker: Quand quelqu’un vole, c’est la cleptomanie. Quand plusieurs volent, c’est une manie. Quand tout un peuple vole, c’est la Roumanie! Nu va plesneste obrazul de rusine? Aceasta este eternitatea care ni se pregateste” (“România in eternitate”, in Vremea, anul VIII, nr. 409, 13 octombrie 1935, p. 3).
[4] De Dumnezeu (dumnezei!), de Cristos (Cristosi!), de Precista, de arhangheli, de Paste, de pasca, de cruce, de mormint, de morti, de moaste, de coliva, de anafura, de grijanie etc. In mod traditional marca a furiei masculine (esentializata in tipul birjarului: a injura ca un birjar sau birjareste), obiceiul acesta s-a generalizat in ultimele decenii – ce-i drept, intr-un numar redus de forme – si printre purtatoarele “sexului frumos” (cu mentiunea ca nu injura numai “fetele vesele” din parcari, precupetele din piete, muncitoarele de la Apaca sau tigancile de la gura cortului, ci chiar elevele de liceu sau studentele din camine, pina la a invoca in nume propriu organul barbatesc, la paritate cu deja edulcoratul “Mai du-te dracului!”!). Curat Gradina Maicii Domnului!
.......................................................
(Text aparut - dar fara notele de subsol - si in Aldine [suplimentul saptaminal al României libere]: simbata 18 august 2007, p. I)
publicat de Razvan Codrescu @ 03:24
1 comentarii
1 comentarii:
Teoretic orice prunc primeste la Botez si un nas - crestin autentic (de vreme ce stie Crezul si rosteste angajamentul in locul lui) si responsabil cu educatia religioasa...
Faptul ca parintii pruncului nu se fac si nasi ai lui, arata, cred, ca nasii nu il vor constrange pe copil.
Trimiteţi un comentariu
<< Pagina de pornire