DE VORBA CU RAZVAN CODRESCU
In Spiritul dreptei (1997) ati schitat principalele repere spirituale si politice ale gindirii de dreapta. Teodor Baconsky sugera ca acest prim volum de eseuri, prin viziunea clara despre gindirea politica a crestinismului, ar putea să constituie, ideatic, liantul unei noi generatii de ginditori ce continua preocuparile ultimilor reprezentanti ai generatiei interbelice. Cu ce sentiment ati redactat eseurile respective?
Cu fel de fel de sentimente, cred, pentru ca sunt scrise la date si in contexte diferite, de-a lungul a 10-12 ani. Am cautat sa dau cartii o structura cit mai unitara, dar ea ramine, totusi, o culegere de articole. Daca este ceva care le leaga, dincolo de stil, atunci este coerenta interna a unei gindiri smerit raportate la Hristos, pe Care nu stiu daca L-am inteles intotdeauna, dar pe Care am cautat sa nu-L tradez niciodata. Cu marii interbelici, cred, tot in Hristos ne intilnim […]. Dreapta, sau mai precis spiritul ei, in intelesul pe care i-l atribui eu in carte, si care in nici un caz nu se reduce la aspectul politic, nu-i nimic altceva decit trairea Traditiei in actualitate.
Insist, totusi: in ce masura este aceasta optiune motivata cultural si in ce masura politic? Intreb acest lucru pentru ca stiu ca ati fost etichetat drept “legionaroid” si “fascist” de catre unii membri ai Grupului pentru Dialog Social.
Iar eu repet: motivatia este, la baza ei, una de ordin religios, de asumare moral-spirituala a unei paradigme, cu toate consecintele ei in sintagma. Nu ma regasesc in stinga, nici in modernitatea conformata de ea, pentru ca le simt mai degraba ostile lui Dumnezeu, sau ordinii firesti pe care Dumnezeu a lasat-o in lume [...]. Dreapta incepe, sau ar trebui sa inceapa, de la repunerea divinului in primatul lui axiologic. Fata cu strimbatatile lumii (patimi, perversiuni, tradari, amagiri etc.), este simptomatic ca dreapta incearca sa le indrepte, in numele sacrului, in vreme ce stinga incearca sa le indreptateasca, in numele profanului.
Cit despre etichetele de care ati pomenit, ele mi se par ridicole prin insasi inactualitatea lor: legionarismul si fascismul (care, in paranteza fie spus, sunt lucruri esential deosebite) nu reprezinta decit niste forme istorice si pe alocuri contradictorii ale dreptei; bune sau rele, ele nu mai pot fi reiterate ca atare, contextul fiind astazi cu totul altul […]. Stinga s-a obisnuit insa, la noi si aiurea, sa intrebuinteze astfel de etichetari absurde, in scop de intimidare publica, mizind pe reflexele mentale create de uriasa ei masinarie propagandistica […].
Cum ar putea contrabalansa dreapta autentica, in conditiile actuale, idealurile cosmopolite, antitraditionaliste si materialiste ale stingii?
Intr-o lume postbelica in care dreapta a fost sistematic si indistinct diabolizata, iar la noi dupa peste patru decenii de comunism si dupa peste un deceniu de politicianism clientelar, mai mult sau mai putin neocomunist, este limpede ca nu prea se mai poate vorbi de o “dreapta autentica”, ci doar de cazuri putine si oarecum izolate de oameni de dreapta, astfel ca lupta cu stinga de toate nuantele va ramine inca multa vreme una foarte inegala. De aceea, nu atit un partid de dreapta mi se pare urgent si profitabil acum, cit salvgardarea spiritului dreptei, fie si numai la nivelul unei elite marturisitoare, care trebuie sa se invredniceasca a fi garantia si cheagul dreptei de miine […]. In România trebuie recreata, treptat, cu tact si rabdare, o sensibilitate de dreapta, macar pe citeva segmente sociale, nu fara o legatura principiala cu Biserica, bastion redutabil al credintei si al traditiei, dincolo de scaderile omenesti ale unor slujitori ai ei, de ieri sau de azi.
In volumul De la Eminescu la Petre Tutea (2000), optati pentru “un model paideic al dreptei românesti”, ilustrat de o serie de personalitati “marturisitoare” de dreapta: Mihai Eminescu, Nicolae C. Paulescu, Nichifor Crainic, Nae Ionescu, Lucian Blaga, Vasile Bancila, Corneliu Zelea Codreanu, Petre Tutea. Cit de concludent pare acest “model paideic” in comparatie cu cel impus galagios, propagandistic, de noua stinga, care duce o campanie denigratoare impotriva valorilor traditionale autohtone?
[…] Prin “modelul paideic” cu pricina (de fapt un sir de sugestii care converg spre un posibil model paideic al dreptei crestine românesti), mi-am propus pe de o parte sa prezint fara ticurile ideologice de stinga o serie de figuri exemplare ale vietii si culturii nationale, cu mare impact in România interbelica, iar pe de alta parte sa deschid cititorului de azi calea spre o traditie nemistificata si inca viabila in lamura ei, reclamind, daca nu o recuperatio in spirit, macar o onesta evaluare istorica […].
Cum va explicati faptul ca marii nostri ginditori interbelici au fost inainte de toate români (si abia apoi filosofi, moralisti, istorici ai religiilor), deci oameni de dreapta?
V-as putea raspunde ca prin fatalitate ontologica, dar stiu ca va asteptati la mai mult. Formulind intrebarea, banuiesc ca ati avut in minte spusa lui Petre Tutea cu omul de dreapta si cu “românul absolut”…
Erau pur si simplu, inainte de orice altceva, oameni inteligenti, de o inteligenta nepervertita. S-ar putea sa para straniu, dar omul inteligent are simtul concretului, in vreme ce prostul – sau, ma rog, mai putin inteligentul – gindeste abstract, ceea ce-l duce la generalizari abrupte asupra realitatii. Altfel spus, omul inteligent e indeobste realist, in vreme ce prostul e mai degraba idealist, in sensul ca are idei fixe, sau “intra” la cite o idee, pe care o preface apoi in grila a realitatii. Egalitarismul, de pilda, este un produs tipic al prostiei idealiste […] – nu le poti lua pe toate la fel, fara nici o discriminare. Inteligenta este tocmai facultatea de a opera justele discriminari si de a ierarhiza calitativ datele realitatii. Veti observa cu usurinta ca stinga, promovata de prosti sau pentru prosti, in sensul cel mai larg al cuvintului, uraste discriminarile si ierarhiile, e idealista si populista, ideologizeaza in dispretul realitatii. Dreapta, daca e cu adevarat dreapta, are “deosebirea duhurilor”, e discriminatoare si ierarhofora, realista si elitista, “aristocratica” in inteles etimologic, atenta la firesc si la organic.
Intorcindu-ne la responsabilitatea interbelicilor fata de faptul românitatii lor, voi afirma ca nationalismul in general – si românismul ca ipostaza particulara a lui – tine de ordinea fireasca a umanului, neexistind om anational. Apartenenta la un neam este un dat care obliga, atit la nivel individual, cit si la nivel comunitar, asa cum te obliga faptul ca esti om si nu rata, dupa cunoscuta butada a lui Nae Ionescu…
Avea sau nu dreptate Petre Tutea cind afirma ca atit dreapta cit si stinga interbelica au dat ginditori straluciti? Se referea la un Petre Pandrea, cu care a impartasit in tinerete idei utopice? Se includea el insusi in gindirea de stinga, ilustrata la inceputul carierei sale?
Eu unul nu cunosc in România nici un ginditor stralucit care sa se fi implinit ca om de stinga. Sunt unii care au cochetat trecator cu stinga, dar, ca si Tutea insusi, pina la urma “si-au revenit”. Cine s-a incapatinat la stinga, ca Petre Pandrea bunaoara, n-a ajuns niciodata “ginditor stralucit”, pentru ca la stinga totul se perverteste si se vulgarizeaza, iar spiritul se sufoca, sau “incremeneste in proiect”. Tutea vorbea pro domo, scuzindu-si intr-un fel tineretea marxista, dar zimbind in sinea lui… Riguros vorbind, nu se includea, desigur, in gindirea de stinga. Cu formula colportata de Noica, as zice ca Tutea a devenit ceea ce era structural, adica un om de dreapta, iar Pandrea a devenit la rindu-i ceea ce era structural, adica un om de stinga. Devenirea poate fi sinuoasa, dar pina la urma devii ce esti… […]
De ce, dupa decembrie 89, dreapta româneasca nu reuseste sa iasa din anonimat?
Sunt multe pricini, pagubos convergente: ostilitatea contextului, un anume complex al marginalitatii, disensiunile interne, ezitarea de a si-o asuma public a unor personalitati cu adevarat influente, insuficienta noastra vrednicie si – last but not least – lipsa de mijloace materiale. Noi sintem la dreapta, iar banii la stinga. Şi nu de azi, de ieri, ci de la Hristos incoace […]. Nu trebuie insa deznadajduit, pentru ca, dincolo de lipsurile cu care ne cearta sau ne masoara taria, “Cu noi este Dumnezeu”…
Credeti ca renasterea dreptei politice nu poate avea loc decit printr-o renastere a dreptei culturale, sau ca dreapta politica nu e motivata ideatic de dreapta culturala?
Mi se pare ca am raspuns mai sus, cu anticipatie, la aceasta intrebare. Dreapta politica trebuie sa creasca organic din dreapta culturala, iar aceasta din urma trebuie sa creasca organic din asumarea launtrica a crestinismului, care este, as zice, traditia noastra genetica. Fara o puternica baza spirituala si culturala, dreapta este oarba si inautentica, pentru ca tocmai angajarea moral-spirituala si creativa este una dintre principalele ei note diferentiatoare fata de relativismul moral, materialismul consumist si mimetismul cultural al stingii. Daca dreapta interbelica a fost puternica si profund modelatoare, faptul s-a datorat in mare masura elitelor intelectuale care au girat-o […]. In perioada postcomunista, oamenii de dreapta s-au manifestat adeseori subcultural, iar asta a impiedicat creditul si coagularea unei drepte convingatoare si viabile […].
Intr-un eseu din volumul Spiritul dreptei, intitulat “Criza launtrica”, vorbiti despre criza culturii moderne, devenite “surogat profan al spiritualitatii autentice”; din cauza crizei morale si spirituale in care ne aflam – spuneti acolo – “purtam un viciu esential in cele mai dinlauntru ale noastre; din acest miez bolnav se dezvolta, ca o cangrena, tot raul care ne inconjoara”. Ati putea numi acest rau?
L-as numi aici pe scurt, cu o formula a lui Saint-Exupéry, lipsa “nodului divin care leaga lucrurile”...
Cu fel de fel de sentimente, cred, pentru ca sunt scrise la date si in contexte diferite, de-a lungul a 10-12 ani. Am cautat sa dau cartii o structura cit mai unitara, dar ea ramine, totusi, o culegere de articole. Daca este ceva care le leaga, dincolo de stil, atunci este coerenta interna a unei gindiri smerit raportate la Hristos, pe Care nu stiu daca L-am inteles intotdeauna, dar pe Care am cautat sa nu-L tradez niciodata. Cu marii interbelici, cred, tot in Hristos ne intilnim […]. Dreapta, sau mai precis spiritul ei, in intelesul pe care i-l atribui eu in carte, si care in nici un caz nu se reduce la aspectul politic, nu-i nimic altceva decit trairea Traditiei in actualitate.
Insist, totusi: in ce masura este aceasta optiune motivata cultural si in ce masura politic? Intreb acest lucru pentru ca stiu ca ati fost etichetat drept “legionaroid” si “fascist” de catre unii membri ai Grupului pentru Dialog Social.
Iar eu repet: motivatia este, la baza ei, una de ordin religios, de asumare moral-spirituala a unei paradigme, cu toate consecintele ei in sintagma. Nu ma regasesc in stinga, nici in modernitatea conformata de ea, pentru ca le simt mai degraba ostile lui Dumnezeu, sau ordinii firesti pe care Dumnezeu a lasat-o in lume [...]. Dreapta incepe, sau ar trebui sa inceapa, de la repunerea divinului in primatul lui axiologic. Fata cu strimbatatile lumii (patimi, perversiuni, tradari, amagiri etc.), este simptomatic ca dreapta incearca sa le indrepte, in numele sacrului, in vreme ce stinga incearca sa le indreptateasca, in numele profanului.
Cit despre etichetele de care ati pomenit, ele mi se par ridicole prin insasi inactualitatea lor: legionarismul si fascismul (care, in paranteza fie spus, sunt lucruri esential deosebite) nu reprezinta decit niste forme istorice si pe alocuri contradictorii ale dreptei; bune sau rele, ele nu mai pot fi reiterate ca atare, contextul fiind astazi cu totul altul […]. Stinga s-a obisnuit insa, la noi si aiurea, sa intrebuinteze astfel de etichetari absurde, in scop de intimidare publica, mizind pe reflexele mentale create de uriasa ei masinarie propagandistica […].
Cum ar putea contrabalansa dreapta autentica, in conditiile actuale, idealurile cosmopolite, antitraditionaliste si materialiste ale stingii?
Intr-o lume postbelica in care dreapta a fost sistematic si indistinct diabolizata, iar la noi dupa peste patru decenii de comunism si dupa peste un deceniu de politicianism clientelar, mai mult sau mai putin neocomunist, este limpede ca nu prea se mai poate vorbi de o “dreapta autentica”, ci doar de cazuri putine si oarecum izolate de oameni de dreapta, astfel ca lupta cu stinga de toate nuantele va ramine inca multa vreme una foarte inegala. De aceea, nu atit un partid de dreapta mi se pare urgent si profitabil acum, cit salvgardarea spiritului dreptei, fie si numai la nivelul unei elite marturisitoare, care trebuie sa se invredniceasca a fi garantia si cheagul dreptei de miine […]. In România trebuie recreata, treptat, cu tact si rabdare, o sensibilitate de dreapta, macar pe citeva segmente sociale, nu fara o legatura principiala cu Biserica, bastion redutabil al credintei si al traditiei, dincolo de scaderile omenesti ale unor slujitori ai ei, de ieri sau de azi.
In volumul De la Eminescu la Petre Tutea (2000), optati pentru “un model paideic al dreptei românesti”, ilustrat de o serie de personalitati “marturisitoare” de dreapta: Mihai Eminescu, Nicolae C. Paulescu, Nichifor Crainic, Nae Ionescu, Lucian Blaga, Vasile Bancila, Corneliu Zelea Codreanu, Petre Tutea. Cit de concludent pare acest “model paideic” in comparatie cu cel impus galagios, propagandistic, de noua stinga, care duce o campanie denigratoare impotriva valorilor traditionale autohtone?
[…] Prin “modelul paideic” cu pricina (de fapt un sir de sugestii care converg spre un posibil model paideic al dreptei crestine românesti), mi-am propus pe de o parte sa prezint fara ticurile ideologice de stinga o serie de figuri exemplare ale vietii si culturii nationale, cu mare impact in România interbelica, iar pe de alta parte sa deschid cititorului de azi calea spre o traditie nemistificata si inca viabila in lamura ei, reclamind, daca nu o recuperatio in spirit, macar o onesta evaluare istorica […].
Cum va explicati faptul ca marii nostri ginditori interbelici au fost inainte de toate români (si abia apoi filosofi, moralisti, istorici ai religiilor), deci oameni de dreapta?
V-as putea raspunde ca prin fatalitate ontologica, dar stiu ca va asteptati la mai mult. Formulind intrebarea, banuiesc ca ati avut in minte spusa lui Petre Tutea cu omul de dreapta si cu “românul absolut”…
Erau pur si simplu, inainte de orice altceva, oameni inteligenti, de o inteligenta nepervertita. S-ar putea sa para straniu, dar omul inteligent are simtul concretului, in vreme ce prostul – sau, ma rog, mai putin inteligentul – gindeste abstract, ceea ce-l duce la generalizari abrupte asupra realitatii. Altfel spus, omul inteligent e indeobste realist, in vreme ce prostul e mai degraba idealist, in sensul ca are idei fixe, sau “intra” la cite o idee, pe care o preface apoi in grila a realitatii. Egalitarismul, de pilda, este un produs tipic al prostiei idealiste […] – nu le poti lua pe toate la fel, fara nici o discriminare. Inteligenta este tocmai facultatea de a opera justele discriminari si de a ierarhiza calitativ datele realitatii. Veti observa cu usurinta ca stinga, promovata de prosti sau pentru prosti, in sensul cel mai larg al cuvintului, uraste discriminarile si ierarhiile, e idealista si populista, ideologizeaza in dispretul realitatii. Dreapta, daca e cu adevarat dreapta, are “deosebirea duhurilor”, e discriminatoare si ierarhofora, realista si elitista, “aristocratica” in inteles etimologic, atenta la firesc si la organic.
Intorcindu-ne la responsabilitatea interbelicilor fata de faptul românitatii lor, voi afirma ca nationalismul in general – si românismul ca ipostaza particulara a lui – tine de ordinea fireasca a umanului, neexistind om anational. Apartenenta la un neam este un dat care obliga, atit la nivel individual, cit si la nivel comunitar, asa cum te obliga faptul ca esti om si nu rata, dupa cunoscuta butada a lui Nae Ionescu…
Avea sau nu dreptate Petre Tutea cind afirma ca atit dreapta cit si stinga interbelica au dat ginditori straluciti? Se referea la un Petre Pandrea, cu care a impartasit in tinerete idei utopice? Se includea el insusi in gindirea de stinga, ilustrata la inceputul carierei sale?
Eu unul nu cunosc in România nici un ginditor stralucit care sa se fi implinit ca om de stinga. Sunt unii care au cochetat trecator cu stinga, dar, ca si Tutea insusi, pina la urma “si-au revenit”. Cine s-a incapatinat la stinga, ca Petre Pandrea bunaoara, n-a ajuns niciodata “ginditor stralucit”, pentru ca la stinga totul se perverteste si se vulgarizeaza, iar spiritul se sufoca, sau “incremeneste in proiect”. Tutea vorbea pro domo, scuzindu-si intr-un fel tineretea marxista, dar zimbind in sinea lui… Riguros vorbind, nu se includea, desigur, in gindirea de stinga. Cu formula colportata de Noica, as zice ca Tutea a devenit ceea ce era structural, adica un om de dreapta, iar Pandrea a devenit la rindu-i ceea ce era structural, adica un om de stinga. Devenirea poate fi sinuoasa, dar pina la urma devii ce esti… […]
De ce, dupa decembrie 89, dreapta româneasca nu reuseste sa iasa din anonimat?
Sunt multe pricini, pagubos convergente: ostilitatea contextului, un anume complex al marginalitatii, disensiunile interne, ezitarea de a si-o asuma public a unor personalitati cu adevarat influente, insuficienta noastra vrednicie si – last but not least – lipsa de mijloace materiale. Noi sintem la dreapta, iar banii la stinga. Şi nu de azi, de ieri, ci de la Hristos incoace […]. Nu trebuie insa deznadajduit, pentru ca, dincolo de lipsurile cu care ne cearta sau ne masoara taria, “Cu noi este Dumnezeu”…
Credeti ca renasterea dreptei politice nu poate avea loc decit printr-o renastere a dreptei culturale, sau ca dreapta politica nu e motivata ideatic de dreapta culturala?
Mi se pare ca am raspuns mai sus, cu anticipatie, la aceasta intrebare. Dreapta politica trebuie sa creasca organic din dreapta culturala, iar aceasta din urma trebuie sa creasca organic din asumarea launtrica a crestinismului, care este, as zice, traditia noastra genetica. Fara o puternica baza spirituala si culturala, dreapta este oarba si inautentica, pentru ca tocmai angajarea moral-spirituala si creativa este una dintre principalele ei note diferentiatoare fata de relativismul moral, materialismul consumist si mimetismul cultural al stingii. Daca dreapta interbelica a fost puternica si profund modelatoare, faptul s-a datorat in mare masura elitelor intelectuale care au girat-o […]. In perioada postcomunista, oamenii de dreapta s-au manifestat adeseori subcultural, iar asta a impiedicat creditul si coagularea unei drepte convingatoare si viabile […].
Intr-un eseu din volumul Spiritul dreptei, intitulat “Criza launtrica”, vorbiti despre criza culturii moderne, devenite “surogat profan al spiritualitatii autentice”; din cauza crizei morale si spirituale in care ne aflam – spuneti acolo – “purtam un viciu esential in cele mai dinlauntru ale noastre; din acest miez bolnav se dezvolta, ca o cangrena, tot raul care ne inconjoara”. Ati putea numi acest rau?
L-as numi aici pe scurt, cu o formula a lui Saint-Exupéry, lipsa “nodului divin care leaga lucrurile”...
A consemnat
George STEFAN
(Fragmente din interviul acordat în mai 2003 revistei Origini din Norcross, U.S.A., reproduse si in recentul numar jubiliar al Punctelor cardinale – an XVII, nr. 8/200, august 2007, p. XIII)
publicat de Razvan Codrescu @ 15:34
0 comentarii
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu
<< Pagina de pornire