ÎN AŞTEPTAREA NOULUI PATRIARH

Alegerea noului Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române a ridicat mass-media şi opinia publică românească pe baricade. De ce se acordă atîta importanţă acestui eveniment? Este într-adevăr un moment de răscruce pentru Biserica noastră?

Alegerea întîistătătorului unei Biserici cu peste 20 de milioane de credincioşi este de la sine un eveniment important. Acum, la noi, este în plus şi o răscruce, pentru că patriarhatul răposatului Teoctist a fost perceput după 1989, cu sau fără dreptate, ca o perpetuare iritantă a stării Bisericii din vremea apusă a comunismului: aceiaşi oameni, aceleaşi apucături, ba chiar aceeaşi “limbă de lemn”. Iar pe deasupra povara unor vinovăţii “colaboraţioniste” – parţial mărturisite – pe fondul cărora necesarul proces de “reînnoire” nu putea să decurgă decît lent şi aproximativ. Reîntoarcerea în scaun a Patriarhului Teoctist, după scurta retragere penitentă la Sinaia, ca şi autodizolvarea aparent neputincioasă a acelui Grup de Reflecţie pentru Înnoirea Bisericii de la începutul anilor ‘90 au dus, îndeosebi prin mass-media, la această percepţie publică, pe care n-a mai îmblînzit-o sau nuanţat-o semnificativ decît evenimentul vizitei papale din mai 1999. Realitatea este că Prea Fericitul Teoctist s-a străduit sincer să răspundă noilor vremuri, dar trecutul, vîrsta şi uneori “anturajul” l-au împiedicat să aibă suficiente realizări spectaculoase şi indiscutabile. Acum, cu noul Patriarh, toată lumea aşteaptă ieşirea efectivă şi definitivă, la nivelul instituţional al Bisericii majoritare, din lunga paranteză comunistă şi neocomunistă. Se aşteaptă un Patriarh al secolului XXI, înţelegător deopotrivă al tradiţiei şi al modernităţii, netributar trecutului recent, dinamic şi plin de iniţiativă. Din acest punct de vedere, este un moment de răscruce, pe care însă există şi primejdia de a-l rata printr-o alegere nepotrivită, aşa cum s-a întîmplat atîta vreme şi în aria politică.

S-a vorbit mult în ultima vreme despre rolul laicatului în Biserică, mai ales cu privire la alegerea Patriarhului. Au mirenii un cuvînt de spus, ori totul e doar formalism – electorii venind să voteze cu lecţia învăţată de la episcopul locului? E bine să aibă un cuvânt de spus mirenii?

În principiu, e bine, iar Ortodoxia are o tradiţie neîntreruptă în acest sens. Biserica sîntem noi toţi şi există ceea ce se numeşte “preoţia împărătească a laicilor”, în virtutea Botezului şi a participării liturgice. În fapt, contează enorm şi decisiv cine anume sînt reprezentanţii laicatului în Adunarea Naţională Bisericească, de ce calitate duhovnicească, morală şi intelectuală sînt ei. Or, aici, în momentul de faţă, cred că avem o problemă. Nu zic că în Adunarea Naţională Bisericească – parte însemnată a Colegiului Elector – nu sînt şi oameni consistenţi şi oneşti, dar de multe ori jocul intereselor locale a dus la promovarea unor oameni cel puţin îndoielnici: afacerişti, clienţi ai unor partide politice, ba chiar membri notorii ai lojelor masonice. Asupra unora ca aceştia n-au cum să nu planeze suspiciuni. Ar fi oţios să discutăm aici şi acum despre cine poartă răspunderea acestei situaţii, ce va trebui remediată în viitor. Alegerea din septembrie se va face, vrînd-nevrînd, cu ceea ce avem. Dacă nu vor vota cu frica de Dumnezeu şi cu exigenţa propriei conştiinţe, cu ce “lecţie învăţată” vor veni aceştia la vot? A episcopului locului? Ar fi răul cel mai mic. Mă tem însă că există riscul să vină cu “lecţia învăţată” de pe la alţii, străini de Biserică şi chiar potrivnici ei, preocupaţi doar să se folosească de structurile bisericeşti pentru propriile lor interese, personale sau de grup...

Ierarhii şi slujitorii Bisericii păstrează încă distanţa faţă de intelectuali. De ce credeţi că există această rezervă? De ce nu se poate o împreună-lucrare în folosul comunităţii de credincioşi şi mai ales în numele Domnului?

Mai întîi trebuie spus că nu e vorba chiar de toţi ierarhii şi slujitorii Bisericii. Dar distanţa, într-adevăr, există şi se simte. Multe neîmpliniri sînt legate de această dizarmonie în ultimii 17 ani. Sigur că există şi opacitatea şi chiar complexele culturale ale unor ierarhi, sau ale sfătuitorilor nepotriviţi de care s-au înconjurat, dar şi intelectualii au partea lor de stîngăcie sau obtuzitate, ca să nu vorbesc de rea-credinţă. Intelectualul, de multe ori, înainte de a fi un ins performant sub aspect profesional, cultural sau creator, este un ghem de pretenţii şi orgolii, greu de abordat şi greu de mulţumit, iar adeseori nu prea dus la biserică. Fronda unor intelectuali dez-bisericiţi – şi chiar dez-naţionalizaţi, mă încumet să spun – cu orice formă de tradiţie autohtonă a dus la un cumul de tensiuni şi suspiciuni, mai ales în măsura în care astfel de intelectuali au ajuns, prin precaritatea contextului, să treacă drept formatori de opinie publică. Împreună-lucrarea la care ar fi de năzuit, şi care nu-i deloc imposibilă, presupune o flexibilizare a ambelor părţi. Ce pot şi trebuie să facă ierarhii? Cred că ar trebui să valorifice mai generos şi mai înţelept o anumită intelectualitate creştină de care nu ducem lipsă şi care ar putea mijloci mai eficient dialogul Bisericii cu întreaga lume intelectuală, cu presa şi cu tinerii. Iar pe de altă parte este nevoie de o primenire a discursului bisericesc, oarecum depăşit astăzi de provocările sau de exigenţele actualităţii. Sfinţii Părinţi vorbeau perfect “limba” vremii lor, chiar dacă mergeau în răspărul ei. Să învăţăm şi noi “limba” vremii noastre, dacă vrem să o reconformăm din mers!

În ce situaţie organizatorică şi mai ales duhovnicească se află instituţia Bisericii în acest moment?

Organizatoric e încă mult de făcut. Printre altele, reîmpărţirea teritorială, începută în Ardeal, cred că trebuie continuată, pentru un mai bun control în teritoriu. Trebuie rezolvată şi problema învăţămîntului teologic, de a cărui calitate depind atît de multe... În ce priveşte duhovnicitatea, numai Dumnezeu îi ştie măsura adevărată. Cert este că instituţia Bisericii are resurse, dar şi răspunderi uriaşe. Creditul care i se acordă în sondaje presupun că se explică şi prin conştiinţa acestui fapt. Românul, şi dacă nu ştie, măcar simte cît de redutabilă a fost şi poate fi încă Biserica, bastionul lui Dumnezeu. Regretatul părinte Gheorghe Calciu obişnuia să aducă mereu aminte celor superficiali sau pur şi simplu uituci: “Ierarhii trec, Biserica rămîne”. Şi în ultimă instanţă nu mai e vorba de relaţia noastră cu o instituţie, ci de relaţia noastră cu Dumnezeu.

Credeţi că dezvăluirile din ultima vreme privind colaborarea unor ierarhi cu Securitatea au afectat încrederea credincioşilor în Biserică? Dacă da, cum se explică totuşi cota foarte mare de încredere a românilor în Biserică? E doar una formală?

Încrederea acordată Bisericii e de fapt un reflex al încrederii în Dumnezeu. Mircea Eliade observa că există popoare care au trăit în mai mare măsură decît altele “teroarea istoriei”: cel evreu, cel sîrb, cel român... Când atît de des “istoria face pipi pe tine”, ca să folosesc tot o expresie a lui Eliade, se creează un fel de psihologie colectivă compensatorie: creşte nevoia şi sensibilitatea faţă de ceea ce transcende precaritatea istoriei. Or, Dumnezeu este reperul transistoric absolut, iar Biserica este bastionul nostru de permanenţă într-o istorie atît de vitregă şi de schimbătoare. Eu nu zic că nu există şi o parte de formalism, sau de superstiţie, dar cred că în esenţă este vorba de o realitate cu adînci rădăcini în trecutul şi psihologia naţională. Iar românul credincios mai are încă atîta glagore încît să nu confunde Biserica netrecătoare cu slujitorii ei trecători, care, oameni sub vremi fiind, pot păcătui omeneşte, pe orice treaptă ierarhică s-ar afla. Înţelepciunea din bătrîni îl învaţă pe credincios că trebuie să se ţină de ce zice popa, nu de ce face popa...

Care sînt principalele provocări ale veacului la care BOR trebuie să găsească un răspuns adecvat (nu numai discursiv, ci mai ales la nivel de fapte)?

Relativizarea principiilor morale probabil că reprezintă provocarea cea mai insidioasă şi mai plină de consecinţe, avînd un trist corolar în criza – ca să nu zic disoluţia – familiei, care nu-i doar “celula de bază a societăţii”, ci, mult mai important, “celulă mistică a Bisericii”. Biserica nu are să facă politică în sens partinic, dar, în numele principiilor morale statornicite prin rînduiala divină a Firii şi prin Revelaţie, ea trebuie să facă politica lui Hristos, politica mîntuirii. E nevoie de o implicare în social “cu înţelepciune de şarpe şi curăţenie de porumbel”. Slujitorul Bisericii trebuie să fie într-o măsură cît mai mare model de rectitudine în cetate, dar şi de jertfelnicie de sine. De aceea trebuie o grijă cu totul deosebită a Bisericii în selecţia şi formarea personalului pastoral, care trebuie nu numai pregătit să poată răspunde adecvat provocărilor veacului, dar să şi întruchipeze în măsură cît mai mare posibila sfinţenie a vieţii, care acum pare pentru mulţi mai degrabă o poveste...

BOR a fost foarte mult preocupată în ultimii 17 ani de construirea a noi biserici, în vreme ce biserici-monument istoric se prăbuşesc în toată ţara, neîngrijite şi abandonate. Înseamnă oare că Biserica îşi ignoră istoria şi tradiţia, pe care altminteri le invocă cu patos? Nu se clădeşte prea mult în piatră şi prea puţin în duh? Şi de ce e nevoie de atîtea biserici noi?

Să faci şi să refaci sînt două lucruri deosebite: nici nu se confundă, nici nu se exclud. Şi asta nu doar în ordinea bisericeacă, ci în orice ordine a existenţei. Nu poţi doar să dregi, trebuie să şi adaugi, răspunzând contextelor noi cu înfăptuiri noi, adică ţinând pasul cu nevoile fiecărei vremi. La noi, dacă s-au ridicat şi continuă să se ridice atîtea biserici pe tot cuprinsul ţării, este pentru că efectiv se simţea nevoia de ele. Populaţia s-a înmulţit, iar comunismul a fost, timp de o jumătate de secol, dărîmător, iar nu ziditor de biserici. În Bucureşti şi în alte oraşe mari, bunăoară, cu toate bisericile noi care s-au ridicat după 1989, la liturghiile duminicale şi la sărbătorile mai mari tot nu încape lumea înăuntru, stînd ciopor pe afară, mai ales în cartierele de blocuri, cu populaţie extrem de numeroasă. Trebuie să respectăm tradiţia, zestrea trecutului, dar nu putem avea pretenţia ca de dragul ei să eludăm necesităţile curente ale vieţii creştine. Prezentul e de la sine prioritar, dar, ce-i drept, şi pentru trecut s-ar putea face mai mult. Aici însă s-ar cuveni să se implice mai ferm şi statul, prin instituţiile laice abilitate, dacă nu din considerente religioase, măcar din considerente culturale.

Aţi enumerat principalele probleme ale BOR. Ofensiva sectelor nu este una dintre ele? BOR nu pierde oare foarte mulţi credincioşi şi nu ar trebui să se apere?

Păi se apără, cum şi cît poate. Oricum, în România sînt mult mai puţini sectanţi decît la alte meridiane. Din păcate, nu numai la noi, ci şi pe aiurea, e un fapt că tăria sectelor nu stă în ele însele, ci în aceea că sînt ocrotite şi chiar încurajate de democraţiile laice, parcă anume pentru a leza ordinea religioasă tradiţională, care este mult mai greu de manipulat. Deocamdată, la noi, ponderea sectelor, deşi a crescut, n-a devenit alarmantă şi încă putem spune, cu realismul senin al proverbului: “Nu se spurcă Dunărea cu un găinaţ de vrabie”.

Revenind la principala temă a momentului, are Patriarhul putere cu adevărat, sau e mai mult un simbol? În ce fel poate influenţa un singur om politica Bisericii?

În Ortodoxie, Patriarhul nu e infailibil, ca Papa, iar lucrarea lui se face în şi prin Sf. Sinod, nefiind niciodată una discreţionară. El e chemat mai degrabă să fie un garant moral-spiritual şi un catalizator înţelept al energiilor latente ale Bisericii pe care o păstoreşte. Contează enorm nu doar calitatea lui umană şi sacerdotală, dar şi oamenii de care se înconjoară. Dacă ştie să se menţină la înălţimea chemării lui şi să-şi aleagă colaboratori pe măsură, dacă ştie să iubească şi să se facă iubit, atunci influenţa lui poate fi chiar mai mare decît cea omeneşte deductibilă din prerogativele sale...

Care credeţi că sînt primele măsuri pe care ar trebui să le ia noul Patriarh?

Nu am eu căderea să spun ce măsuri ar trebui luate prioritar, dar pot spune ce măsuri cred eu că ar fi binevenite: să înceapă primenirea calitativă a funcţionărimii ecleziale; să aducă o transparenţă firească şi destresată în relaţiile cu mass-media; să se îngrijească de o revitalizare a presei şi editorialisticii bisericeşti; să declanşeze un nou dialog cu românii din diaspora, pentru ca bisericile româneşti de pretutindeni să vină treptat cu toate la Biserica-Mamă; să caute forme flexibile de angajare misionară a laicatului ortodox; să cumpănească mai bine termenii deschiderii ecumenice şi ai raporturilor oficiale dintre puterea spirituală şi puterea seculară.

Cum vedeţi evoluţia BOR în viitorul apropiat, ţinînd seama de schimbările uriaşe petrecute la noi şi de deschiderea spre Comunitatea Europeană?

Nu sînt înainte-văzător; mai mult decît să fac anticipări, pot exprima nişte speranţe, care de bună seamă nu sînt doar ale mele. Sper ca Biserica să iasă definitiv de sub teroarea trecutului recent şi să-şi recapete în societatea românească nu doar măreţia nostalgică sau principială, ci măreţia de fapt; să ne facă să fim mai mîndri decît pînă acum de ierarhii, preoţii şi monahii noştri, să nu lase loc nici unei sfieli de a ne înfrunta cu ea cu tot destinul european, demonstrînd celor sceptici că tradiţia poate fi mai vie decît şi-au închipuit ei vreodată şi că ortodoxia românească nu este doar o anexă timorată a celei greceşti sau a celei ruseşti, ci o vatră specifică de trăire creatoare în marea familie a Ortodoxiei răsăritene şi a unei ideale Europe creştine.

A consemnat
Claudiu TÂRZIU

Interviu acordat pentru revista Formula AS, unde a şi apărut, cu unele “ajustări” redacţionale (cf. Formula As, an XVII, nr. 785, 10-17 septembrie 2007, p. 3)