BRÂNCOVEANU ÎNTRE ORTODOXIE ŞI MASONERIE
I
Amestecul de ritualuri ortodoxe şi masonice de la înmormântarea larg mediatizată a regretatului actor Florian Pittiş a dovedit încă o dată că în cadrele democratice ale secolului XXI Biserica şi Masoneria nu mai manifestă reticenţele reciproce de până mai ieri, ci sunt dispuse mai degrabă la co-existenţă „paşnică” şi con-lucrare „civilizată”. Altminteri cum să-ţi explici faptul că în Adunarea Naţională Bisericească se află masoni notorii, ca d-nii Sorin Frunzăverde şi Constantin Bălăceanu-Stolnici, că Mitropolitul Moldovei, ales între timp Patriarh, îi mulţumeşte în scris, mai mult decât protocolar, liderului mason Eugen Ovidiu Chirovici pentru com-pătimirea cu Biserica Ortodoxă îndoliată, sau că un preot ortodox sfinţeşte în Templul Masonic din Bucureşti o troiţă cu simboluri heterodoxe? În aceste condiţii, condamnarea Masoneriei de către Sf. Sinod al B.O.R. din 11 martie 1937 (rămasă inerţial în vigoare până astăzi), pe baza amplului raport întocmit atunci de Mitropolitul Nicolae Bălan (1882-1955), devine simplă istorie (aş zice „retrogradă”, dar mă tem pleonasm). E limpede că Biserica tinde „să se înnoiască” (nu asta i se cere de 17 ani încoace?), iar Masoneria, la rândul ei, e limpede că s-a şi înnoit deja, căci în locul vechiului şi teribilului „secret masonic”, cândva principiul ei fundamental, o vedem declamându-şi transparenţa pe micile ecrane, iar redutabila ei unitate tradiţională a lăsat locul în ultimii ani mai multor „ascultări” divergente (în România sunt vreo 9!), mergându-se până la nuanţe... prepoziţionale (bunăoară, d-l Danacu e Marele Maestru al Marii Loje Naţionale a României, iar d-l Chirovici e Marele Maestru al Lojii Naţionale din România). Totul se configurează altfel în această epocă pe care unii o numesc „postmodernă”, iar alţii o consideră chiar „postcreştină”, şi nu e de mirare că „mentalităţile” rămân uneori în urma unor „evoluţii” atât de rapide şi de radicale.
Dar, oricât am încerca să ne eliberăm de „mentalitatea retrogradă”, şi oricâtă disponibilitate la toleranţă şi înţelegere reciprocă ar manifesta mai nou Biserica şi Masoneria (în vădită consonanţă cu imperativele ideologice ale momentului), există totuşi nişte limite ale bunului simţ care nu pot fi încălcate fără a cădea în ridicol. Să luăm un caz concret, care cred că merită o discuţie de principiu.
II
“Brâncoveanu, primul mason român?” – iată titlul cel mai şocant al Evenimentului zilei de duminică 9 septembrie 2007. Autorul scurtului articol (d-l Florian Bichir) rezumă de fapt expunerea Marelui Maestru al Marii Loje Naţionale a României, d-l Viorel Danacu, dar, în afară de semnul de întrebare din titlu, nu formulează vreo rezervă critică – nici faţă de tupeul unei asemenea revendicări, nici faţă de evidentul ei anacronism. Am sperat că autorul articolului (care mi-e amic de pe vremea când era mai cumpănit) va reveni cumva, cu unele observaţii sau precizări de rigoare, dar a trecut luna şi nu s-a întâmplat aşa... Să vedem mai îndeaproape despre ce este vorba.
Sâmbătă 8 septembrie (în calendarul bisericesc: praznicul Naşterii Maicii Domnului), Marea Lojă Naţională a României îi comemora la Bucureşti, în incinta Templului Istoric Masonic din str. Gramont 3 (sector 4), pe Florian Pittiş şi pe alţi “fraţi incorporaţi în eternitate”. Cu acest prilej, Marele Maestru Dr. Viorel Danacu (Dănacu?) aducea la cunoştinţa asistenţei pretinsul “rezultat” al unui “studiu” realizat recent de aşa-zisul Centru Regional de Studii Francmasonice Paris-Bucureşti (Caragiale e cu noi!) : primul mason român ar fi fost nimeni altul decât… voievodul martir Constantin Brâncoveanu, canonizat de B.O.R. în 1992!
Pe ce se bazează oare o aserţiune atât de îndrăzneaţă? Pe faptul că secretarul voievodului, inteligentul aventurier italian Antonio Maria del Chiaro, a fost de la un moment dat mason, înfiinţând o lojă la Galaţi, în 1734, şi apoi o alta la Iaşi, în colaborare cu domnitorul fanariot Constantin Mavrocordat. De aici concluzia abruptă: „Deşi nu există documente clare, este greu de crezut că Antonio Maria Del Chiaro nu l-a iniţiat pe marele domnitor-martir Constantin Brâncoveanu în masonerie” (subl. mea), de vreme ce mai târziu “făcea exact acelaşi lucru cu domnitorul Moldovei, Constantin Mavrocordat”!
Dar lucrurile nu se opresc aici. Tupeul mistificator este împins până la următorul corolar propagandistic: “Putem spune, fără a exagera, că primul român identificat în istorie ca aparţinând masoneriei este dreptcredinciosul voievod Constantin Brâncoveanu, canonizat de Biserica Ortodoxă, lucru care demonstrează că masoneria română şi Biserica au fost nu doar puncte de sprijin, adevărate coloane ale acestui neam, ci şi în perfectă conlucrare. Constantin Brâncoveanu merită deci cinstit nu doar ca un martir al Bisericii dreptmăritoare, ci şi ca un frate trecut la Orientul Etern” (subl. mea)!
E de spus că Antonio Maria del Chiaro (autorul acelei bizare Storia delle moderne rivoluzioni della Valacchia, Veneţia, 1718), fire arivistă şi uneltitoare, înclinată să admire la Constantin Brâncoveanu mai degrabă abilitatea politică decât evlavia religioasă (sapeva pelar la gazzuola senza farla gridare, “ştia să tundă oaia fără s-o facă să behăie”), n-ar fi ezitat, desigur, să-şi atragă stăpânul în masonerie, dar totuşi cu această condiţie minimală: ca masoneria să fi existat pe vremea când el era tânăr secretar al voievodului valah. Or, cât de activ mason ar fi fost italianul mai târziu, fapt este că, după toate istoriile autorizate ale (Franc-)Masoneriei, primele structuri masonice moderne apar în Occident abia la 1717 (Anglia şi Franţa), în vreme ce voievodul român a fost martirizat de către turci la… 1714. Masonii români ar voi să ne convingă, aşadar, că Brâncoveanu, aux portes de l’Orient, ar fi fost iniţiat în masonerie mai înainte ca aceasta să se fi înfiinţat ca atare la Londra şi la Paris!
Astfel de încercări penibile de revendicare pro domo a unor mari personalităţi ale istoriei naţionale, cu intenţia de a ne face să credem că n-ar fi existat niciodată incompatibilitate între Masonerie şi “Biserica strămoşească”, reprezintă tot atâtea sfidări ale adevărului istoric şi ale bunului simţ elementar*. Ca să nu mai spun că, chiar dacă Brâncoveanu, om curios din fire, s-ar fi lăsat iniţiat în masoneria delle moderne rivoluzioni, moartea martirică pentru Hristos, laolaltă cu toţi fiii lui, ar fi răscumpărat acest păcat de conjuncturală evaziune heterodoxă, ca şi altele mai mari sau mai mici, iar sfinţenia i-ar fi rămas la fel de indiscutabilă chiar şi din punctul de vedere al celei mai inflexibile ultraortodoxii.
“Dialogul” prezent între Biserică şi Masonerie (sincer sau nesincer, apreciat sau depreciat) n-are nimic de câştigat din lipsa de măsură, după cum nici lipsa de măsură nu se răscumpără prin dialog...
Răzvan CODRESCU
--------------------------------------
* Se cade precizat, pe de altă parte, că mulţi români de seamă (între care chiar unii ierarhi ai Bisericii, ca P. S. Leon Gheucă al Huşilor, contemporanul fanarioţilor), în faza timpurie a masoneriei (secolul XVIII – începutul secolului XIX), s-au lăsat târâţi în loje de un anumit anturaj aristocratic al vremii, fără să ştie bine despre ce era vorba. Abia înfiinţată, masoneria n-avea imaginea publică de mai târziu, nici nu apucase (până la Revoluţia franceză) să săvârşească manevre decisive, de mare anvergură. Multe personalităţi intrate în loje mai degrabă conjunctural şi formal, când au ajuns să-şi dea seama mai îndeaproape despre ce era vorba, au încetat să le mai frecventeze, înainte de a apuca să facă ceva compromiţător. Iar în secolul al XIX-lea, când numeroşi oameni de cultură (dar şi angajaţi politic) s-au înregimentat în diferite structuri masonice din ţară sau din străinătate, cei mai mulţi dintre ei au făcut-o, oricât ar părea de paradoxal astăzi, din considerente naţionaliste, căci la vremea aceea tactica masoneriei era aceea de a agita şi susţine tinerele naţionalisme, ca factori de dezagregare internă a imperiilor tradiţionale. De la paşoptişti la junimişti, mulţi au făcut pact cu masoneria în virtutea acestor temporare interese comune, păstrându-şi însă şi o anumită autonomie atitudinală (de pildă, antisemitismul lui Alecsandri, sau conservatorismul lui Maiorescu, contrastează vădit cu angajarea lor masonică). Cazurile sunt diverse şi complexe, greu de judecat cu o singură măsură. Şi anumite paradoxuri nu lipsesc nici mai târziu, în plin secol XX: cazul Octavian Goga sau cazul Irineu Mihălcescu (autorul Teologiei luptătoare). Ca să nu mai vorbim de cazul unui A. C. Cuza, cunoscutul campion al antisemitismului şi mare adversar al masoneriei între cele două războaie mondiale, dar care în tinereţea sa „junimistă” fusese şi el mason, la rând cu mai toată elita ieşeană a sfârşitului de secol XIX.
Articol apărut în Aldine, 06 octombrie 2007, p. 1 (continuare în p. 4), fără nota finală, adăugată ulterior.
publicat de Razvan Codrescu @ 11:48
5 comentarii
5 comentarii:
militanul danacu este "scos" in fata tocmai pentru a compromite masoneria prin asmenea nastrusnicii. in Romania exista o singura Mare Loja recunoscuta ca atare pe plan international, MLNR condusa de Chirovici. Restul sunt velitari care se dau in stamba cu prostii de genul celor mentionate. Cit despre pozitia BOR fata de Masonerie, este limpede ca legionarismul din 1937 nu mai este de actualitate.
@Anonim: Interviul dat de Chirovici in "Evenimentul zilei", citit cu atentie, da la iveala trufia masonica, care nu are nimic de-a cu smerenia crestina. Cele doua raman incompatibile si decizia din 1937 e mai actuala decat oricand.
Ma bucura mult, luarea d-voastra de pozitie.
Doamne ajuta!
Hotărârile Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române
asupra masoneriei (1937)
Sfântul Sinod şi-a însuşit concluziile asupra masoneriei şi a hotărât: „Biserica osândeşte Francmasoneria ca doctrină, ca organizaţie şi ca metodă de lucru ocultă şi, în special, pentru următoarele motive:
1) Francmasoneria învaţă pe adepţii ei să renunţe la orice credinţă şi adevăr revelat de Dumnezeu, îndemnându-l să admită numai ceea ce descoperă cu raţiunea lor. Ea propagă astfel necredinţa şi lupta împotriva creştinismului, ale cărui învăţături sunt revelate de Dumnezeu, vânând pe cât mai mulţi intelectuali, să şi-i facă membri şi obişnuindu-i pe aceştia să renunţe la credinţa creştină; Francmasoneria îi rupe de la Biserică şi, având în vedere influenţa însemnată ce o au intelectualii asupra poporului, e de aşteptat ca necredinţa să se întindă asupra unor cercuri tot mai largi. În faţa propagandei anticreştine a acestei organizaţii, Biserica trebuie să răspundă cu o contra-propagandă.
2) Francmasoneria propagă o concepţie despre lume panteist-naturalistă, reprobând ideea unui Dumnezeu personal deosebit de lume şi ideea omului ca persoană deosebită, destinată nemuririi.
3) Din raţionalismul şi naturalismul său, Francmasoneria deduce în mod consecvent o morală pur laică, un învăţământ laic, reprobând orice principiu moral„heteronom" şi orice educaţie, ce rezultă din credinţa religioasă şi din destinaţia omului la o viaţă spirituală eternă. Materialismul şi oportunismul cel mai cras în toate acţiunile omului, este concluzia necesară din premisele Francmasoneriei.
4) În lojile francmasone se adună la un loc evreii şi creştinii, iar Francmasoneria susţine că numai cei ce se adună în lojile ei cunosc adevărul şi se înalţă deasupra celorlalţi oameni. Aceasta însemnează căci creştinismul nu dă nici un avantaj în ce priveşte cunoaşterea adevărului şi dobândirea mântuirii membrilor săi. Biserica (...) nu poate privi impasibilă cum tocmai duşmanii de moarte ai lui Hristos să fie consideraţi, într-o situaţie, superiori creştinilor din punct de vedere al cunoaşterii adevărurilor celor mai înalte şi al mântuirii.
5) Francmasoneria practică un cult asemănător celui al misterelor precreştine. Chiar dacă unii adepţi ai ei nu dau nici o însemnătate acestui cult, se vor găsi multe spirite mai naive asupra cărora acest cult să exercite o oarecare forţă cvasi-religioasă. În orice caz, prin acest cult, francmasoneria vrea să substituie oricare altă religie, deci şi creştinismul.
În afară de motivele acestea de ordin religios, Biserica mai are în considerare şi motive de ordin social, când întreprinde acţiunea sa contra Francmasoneriei.
6) Francmasoneria este un ferment de continuă şi subversivă subminare a ordinei sociale, prin aceea că îşi face din funcţionarii statului, din ofiţeri, unelte subordonate ale altei autorităţi pământeşti, decât aceleia care reprezintă ordinea stabilită vizibil. Îi face unelte în mâna unor factori neştiuţi, încă nici de ei, având să lupte pentru idei şi scopuri politice, ce nu le cunosc. E o luptă nesinceră, pe la spate, niciodată nu există o siguranţă în viaţa statului şi ordinea stabilită. E o luptă ce ia în sprijinul ei minciuna şi întunericul. Împotriva jurământului creştinesc, pe care acei funcţionari l-au prestat Statului, ei dau un jurământ păgânesc.
7) Francmasoneria luptă împotriva legii naturale, voită de Dumnezeu, conform căreia omenirea e compusă din naţiuni. Biserica Ortodoxă, care a cultivat întotdeauna specificul spiritual al naţiunilor şi le-a ajutat să-şi dobândească libertatea şi să-şi menţină fiinţa primejduită de asupritori, nu admite această luptă, pentru exterminarea varietăţii spirituale din sânul omenirii.
Măsurile cele mai eficace ce are să le ia Biserica împotriva acestui duşman al lui Dumnezeu, al ordinei social-morale şi al naţiunii sunt următoarele:
- o acţiune persistentă publicistică şi orală de demascare a scopurilor activităţii nefaste a acestei organizaţii;
- îndemnarea intelectualilor români care se dovedesc a face parte din loji, să le părăsească; în caz contrar, Frăţia Ortodoxă Română extinsă pe toată ţara va fi îndemnată să izoleze pe cei ce preferă să rămână în loji; Biserica le va refuza la moarte slujba înmormântării, în caz că până atunci nu se căiesc; de asemenea, le va refuza prezenţa, ca membri în corporaţiile bisericeşti;
- preoţimea va învăţa poporul ce scopuri urmăreşte acela care e francmason şi-l va sfătui să se ferească şi să nu dea votul candidaţilor ce aparţin lojilor;
- Sfântul Sinod acompaniat de toate Corporaţiunile bisericeşti şi Asociaţiile religioase se va strădui să convingă Guvernul şi Corpurile legiuitoare să aducă o lege pentru desfiinţarea acestei organizaţii oculte. În caz că Guvernul nu o va face, Sfântul Sinod se va îngriji să fie adusă o astfel de lege din iniţiativă parlamentară".
Măsurile bisericeşti au fost tardive deoarece, încunoştiinţaţi de ce se pregăteşte, fruntaşii masoneriei în frunte cu Marele Maestru Jean Pangal s-au „autodesfîinţat". Comentariul oficial al actului de desfiinţare suna patriotic şi gongoric: „o delegaţie din partea lojii masoneriei naţionale, în frunte cu dl. Pangal şi însoţit de câţiva fruntaşi, ingineri şi ofiţeri superiori, s-au prezentat la Sf. Patriarhie, ca să anunţe oficial pe înaltul ierarh, de actul de autodesfiinţare pe care l-au hotărât. Motivele arătate şi care au dus la această hotărâre sunt: îndreptându-se nenumărate atacuri împotriva acestei loji naţionale, că ar fi antimonarhică, antinaţională şi anticreştină, şi vrând să arate că înţelege să fie în serviciul Ţării şi Dinastiei, şi respectuoşi faţă de Biserica strămoşească, membrii acestei loji au hotărât desfiinţarea."
Pe lângă Î.P.S. Patriarhul, a luat parte la acest act mitropolitul greco-catolic Alexandru Niculescu al Blajului şi arhiepiscopul romano-catolic Alexandru Cesar al Bucureştilor, semnând toţi trei telegrama adresată M.S. Regelui, căruia i se aducea la cunoştinţă această hotărâre a lojii masonice...
Miron Cristea, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, ar fi spus atunci: „Francmasoneria a murit, Dumnezeu s-o ierte”. Culmea e că patriarhul care prezida Sfânţul Sinod în 1937 era el însuşi mason. Care n-a ştiut însă să reziste presiunilor regale. Carol al II-lea decisese să domnească ca suveran absolut, desfiinţase partidele politice, nu avea nevoie de o Francmasonerie oficială activă. Aşa că a obţinut sprijinul Sinodului Bisericii Ortodoxe Române pentru a împinge Masoneria Română în adormire." (România masonică, Teşu Solomovici, Ed. Teşu, 2005, pag. 238-240).
Condamnarea francmasoneriei de către Sf. Sinod al B.O.R., din martie 1937, este îndeobşte cunoscută, ca şi raportul pe baza caruia ea a fost pronunţată, alcătuit de Î.P.S. Nicolae Bălan.
Aş fi însă curios care sînt sursele documentare ale speculaţiilor aferente.
Oricum, mult mai importanta decît desfiinţarea temporară a unei structuri masonice rămîne condamnarea de principiu a francmasoneriei, şi ar fi de discutat în ce fel trebuie privită azi problema.
Trimiteţi un comentariu
<< Pagina de pornire