BETLEEM - LEAGĂNUL LUI DUMNEZEU


Taina Betleemului
Pentru că este aşezat în Galileea, provincie socotită mărginaşă şi cu sînge cam amestecat, iudeii se îndoiau că din Nazaret ar putea să iasă vreodată ceva bun. Iar Betleemul, deşi aflat în Iudeea, nu departe de Ierusalim, părea şi el un loc umil şi uitat de lume, locuit de păstori săraci – şi cu duhul, şi cu punga. Dar iată că, urmînd nu socotelii oamenilor, ci înţelepciunii Duhului Care a grăit prin prooroci, Mesia, Hristosul ("Unsul") lui Dumnezeu, avea să-Şi tragă obîrşia din Nazaret şi să se nască în Betleem, arătînd o dată mai mult că Dumnezeu alege adeseori pe cele de jos spre a le da de ruşine pe cele de sus, şi pe cele care se socot de puţin preţ, ca să le certe pe cele care se fălesc.
Despre Betleem (numit mai dintîi Efrata) nu zisese oare Miheia proorocul: “Şi tu, Betleeme Efrata, deşi eşti mic între miile lui Iuda, din tine va ieşi Stăpînitor peste Israel, iar obîrşia Lui este dintru început, din zilele veşniciei” (5, 1)?

Cînd Dumnezeu Se face om
Aflîndu-se pe drum şi venindu-i sorocul, aici, în Betleemul Iudeei, a găsit adăpost Sfînta Fecioară, într-o peşteră folosită ca iesle (tradiţia populară i-o atribuie legendarului Crăciun şi Crăciunesei sale, devenită patroană a moaşelor); aici, pe paie curate şi sub suflarea caldă a vitelor, s-a născut Dumnezeu cu scîncet de prunc omenesc; aici, miraţi în buna lor simplitate, au fost vestiţi ciobanii prin înger că s-a născut Mîntuitorul lumii, şi mare a fost bucuria lor; aici, călăuziţi de stea, au venit şi s-au închinat Magii de la Răsărit (pe care tradiţia îi numeşte Balthazar, Gaspar şi Melchior), aducîndu-şi darurile lor de aur, smirnă şi tămîie, ca pe un prinos al înţelepciunii păgîne adus Adevărului întrupat; şi de aici a pornit, la porunca nebunească a lui Irod, masacrul celor 14000 de prunci de parte bărbătescă, de la 2 ani în jos, pe care Biserica îi pomeneşte la 29 decembrie. De toate acestea ne dau mărturie Evangheliile, făcînd din umilul Betleem (în folclorul nostru: Vicleim, Viflaim) leagănul pămîntesc al lui Dumnezeu.
Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus est
Pe toate aceste locuri încărcate de sfinţenie, evlavia creştină a ridicat de-a lungul veacurilor lăcaşuri de pomenire, pe care pelerinul le calcă astăzi înfiorat. La Beit Sihur, la răsărit de Betleem, pe Cîmpul Păstorilor, se înalţă biserica sub care se adăposteşte Grota Păstorilor. Mult mai impozantă este Bazilica Naşterii, ce adăposteşte Grota Naşterii şi al cărei ansamblu acoperă aprox. 12000 de metri pătraţi. Prima biserică a fost construită aici de către Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena (secolul IV), dar ea a fost distrusă în parte de o răscoală a samarinenilor din secolul VI. Biserica actuală a fost ridicată de împăratul Iustinian, către anul 530. În fîntîna baptismală din absida sudică se zice că ar fi căzut steaua magilor. Din secolul XVIII, o mare stea de argint marchează locul naşterii minunate, purtînd următoarea inscripţie în limba latină: Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus est ("Aici s-a născut Iisus Hristos din Fecioara Maria"). Alături de Biserica Naşterii, romano-catolicii au zidit în 1881 o altă biserică, închinată Sfintei Ecaterina (sărbătorite chiar cu o lună înainte de Crăciun, pe 25 noiembrie).
În secolul VII, majoritatea bisericilor din Ţara Sfîntă au fost distruse sau profanate de către persani. Se spune că Biserica Naşterii a scăpat neatinsă deoarece pe mozaicul aflat atunci pe faţada ei erau înfăţişaţi cei trei Regi-magi, prosternaţi în faţa Pruncului şi îmbrăcaţi chiar în straie persane, încă lesne de recunoscut… Dar nu numai de păgîni a păzit Dumnezeu biserica, ci şi de stihii (incendii, cutremure), de care a fost în multe rînduri încercată.

4 comentarii:
Şi creştinii din păcate se ciomăgesc între ei în chiar leagănul în care Hristosul a venit în lume. În fiecare an vedem bătăi la propriu, cei care intervin între preoţi nelăsându-i să îşi scoată ochii fiind păgânii... poliţia locală...
Ştiu că, din păcate, aşa se întîmplă. Nu-i singurul loc şi nici singura situaţie în care creştinii de astăzi nu se dovedesc la înălţimea chemării şi moştenirii lor. Şi nu numai creştinii, ci oamenii religioşi în general par adeseori a fi rămas în urma propriei lor tradiţii. E poate şi acesta un semn al vremurilor apocaliptice...
Interesantă reflecţie... să rămâi în urma propriei tradiţii dar tu să cauţi permanent să te reîntorci la rădăcinile ei...
Marturisesc ca eu nu cred in "(re)întoarcerea la rădăcini", care cred ca e o idee proastă a protestantismului religios şi a idealismului romantic. De ce să te întorci de unde ai plecat? Atunci înseamnă că 2000 de ani au trecut degeaba! Tradiţia nu înseamnă s-o iei mereu de la capăt. În afară de temeiurile originare, ea este şi cumul pe scara timpului. Tradiţia autentică nu e "încremenire în proiect", ci dinamică vie, capabilă de perpetuă actualizare şi îmbogăţire. Nu originile le avem de recuperat, ci integralitatea tradiţiei creştine, cu tot ce a fost, în două mii de ani de istorie a mîntuirii, sfinţenie, jertfă şi creaţie pentru Hristos şi întru Hristos.
A rămîne în urma propriei tradiţii înseamnă a nu te mai putea ridica la înălţimea ei, sau a o ignora pur şi simplu. Dar şi a decupa din ea numai o "feliuţă", care ţi se pare ţie mai convenabilă, şi a o absolutiza, substituind-o abuziv întregului. Din păcate, cam aşa se întîmplă astăzi, fiecare fiind gelos pe "feliuţa" lui şi, de aceea, mereu plin de ţîfnă (suspicioasă sau vindicativă).
Revenirea la tradiţie, în sensul reconexării la întregul ei tezaur istoric şi la întreaga ei vocaţie lucrătoare, implică în primul rînd o metanoia, o "schimbare a minţii", o depăşire de sine înspre Dumnezeul cel preamărit întru sfinţii Lui. Altminteri nu facem decît să înlocuim Logos-ul divin cu logoreea omenească, transformîndu-L pe Dumnezeu în pretextul ideal al manifestării idiosincraziilor noastre curente.
Trimiteţi un comentariu
<< Pagina de pornire