RAZVAN CODRESCU: BIBLIOGRAFIE SELECTIVA (VOLUME)

VOLUME ORIGINALE

* Razvan Codrescu, Spiritul dreptei. Intre traditie si actualitate, Editura Anastasia, Bucuresti, 1997 (debut editorial)
Volumul are urmatorul cuprins: „In loc de prefata”; Dimen­siunea spirituala: “Icoana Europei crestine”, „Doi «ne­buni» exemplari”, „Esecul «omului autonom»“, „Religie si cultura”, „Gilceava dracului cu lumea”, „Criza launtrica”, „«Descatusarea sexului»“, „Crestinism si feminism”, „Intelesul evanghelic al iubirii”, „Redescoperirea vredniciei crestine”, „Viata intru inviere”, „Sensul unitatii crestine”; Dimensiunea politica: „Distinctii necesare”, „Adevaratul temei al nationalismului”, „Ipostaze ale nationalismului românesc”, „Cum se cuvine inteleasa «Doina» lui Eminescu”, „Nationalismul fata cu «antisemitismul»“, „Demagogia tolerantei”, „Taina jertfei”, „Dreptatea d-lui Plesu”, „Unde d-l Plesu nu mai are dreptate”, „Un om necajit...”, „O reactie a d-lui Patapievici”, „Rati­u­nile unei drepte actuale”.
----------------------------------
* Razvan Codrescu, Exercitii de “reactionarism”. Intre zóon politikón si homo religiosus, Editura Dacia [col. “Politica”], Cluj-Napoca, 1999.
Volumul are urmatorul cuprins: “Nota pre­­liminara”; “Criza moderna a autoritatii”, “Sensul unei resurectii. De la idealismul materialist la realismul spiritual”, “Modelul aristocratic”, “Traditii si «apucaturi»“, “Ortodoxie si ortodoxism”, “In cau­tarea Europei pierdute”, “A fi european”, “Lupta cu temeiurile”, “Oboseala de Eminescu”, “O ratare morala”, “Natiu­nile si bu­nul Dumnezeu”, “Realitatile impotriva ideologiilor”, “«Pieirea ta prin tine, Israele!»“, “Triumful lui Yigal Amir”, “Demagogia tolerantei”, “Razboi si pace”, “Ofensiva Islamului”, “Taina jert­fei”, “Maximalismul si «boieria» lui Hristos”, “Religie si cultura”, “O perspectiva integratoare”, “Ne-mingiierile filosofiei”, “Sensul crestin al istoriei”, “Crestinism si democratie”, “De la democratie la demofilie”, “Sensul unitatii crestine. Lumea crestina la ras­cruce de milenii”; “Nota editoriala”.
----------------------------------
* Razvan Codrescu, De la Eminescu la Petre Tutea. Pentru un model paideic al drep­tei românesti, Editura Anastasia [col. “Dreapta europeana”], Bucuresti, 2000.
Volu­mul are urmatorul cuprins: “Pre-text”; “Oboseala de Emi­nescu”, “Cum se cuvine inteleasa Doina lui Eminescu”, “Eminescu si cres­ti­nismul”, “Nicolae C. Paulescu sau stiinta lui Scio Deum esse”, “Ni­chifor Crainic – schita de portret”, “Pentru dreapta intelegere a lui Nae Ionescu”, “Radiografia unei calomnii: Marta Petreu impotriva lui Nae Io­nescu”, “Iesirea din legenda. Stadiul editarii textelor lui Nae Ionescu” (cu doua anexe: “Al dracu’ Nae!” si “Cursurile universitare ale profesorului Nae Ionescu ajunse pina la noi. Lista cronologica a editiilor: 1941-1999”), “Lu­ci­an Blaga si cres­ti­nis­mul”, “Centenar Vasile Bancila. Redescoperirea unei personalitati exem­pla­re”, “Codreanu si «fenomenul legionar»“, “Esecul «omului auto­nom». Scurta introducere in gindirea lui Petre Tutea”; Addenda: “Gilceava dracului cu lumea”, “Fenomenul românesc al bancului”; “Sursele textelor”.
----------------------------------
* Razvan Codrescu, In cautarea Legiunii pierdute, Editura Vremea [col. “Fapte, Idei, Documente"], Bucuresti, 2001.
Volumul are urmatorul cuprins: “Argument”; I. Repere istorice: “Codreanu si fenomenul legionar”, “Taina jertfei: Mota si Marin”, “Poezia lui Radu Gyr sau testamentul unei generatii”, “In cautarea Le­giunii pierdute: un istoric al dreptei postcomuniste”, “Istorie si istoriografie: o altfel de docta ignorantia”); II. Polemici actuale: “Scrisoare deschisa catre batrinii legionari”, “Dreptatea d-lui Plesu”, “Unde d-l Plesu nu mai are dreptate”, “Un om necajit: cazul H.-R. Patapievici”, “O reactie a d-lui Patapievici”); III. Dosar bibliogra­fic: “1. Literatura legionara” (“1.1. Literatura clasi­ca”, “1.2. Literatura exilului”, “1.3. Literatura de sertar si postcomunista”), “2. Referinte româ­nesti”, “3. Referinte straine”; “In loc de incheiere: De Deo et de mortuis. O marturisire cu care eram dator”.
----------------------------------
* Razvan Codrescu, Rasaritenele iubiri. Fals tratat de dezlumire [poezii], Editura Christiana, Bucuresti, 2002.
Volumul, antologic, are trei sectiuni: Amurgalia. Sonete si false sonete (pp. 11-50), Mirele si pelerinul. Icoane imnice (pp. 53-104), Rost de doina. Cintece fara stapin (pp. 107-148), urmate de o "Scurta lamurire editoriala".
----------------------------------
* Razvan Codrescu, Recurs la Ortodoxie, Editura Christiana, Bucuresti, 2002.
Volumul are urmatorul cuprins: “Scurte la­muriri preliminare”; Piatra din capul unghiului: “Maximalismul si «boieria» lui Hristos”, “Intelesul evanghelic al iubirii”, “«Domnul meu si Dumnezeul meu!»“, “Viata intru inviere”; Vamile istoriei: “Sensul crestin al istoriei”, “«Razboi» si «pace»“, “Taina jertfei”, “Demagogia tolerantei”; Fiecare in rindul cetei sale: “Neamurile si bunul Dumnezeu”, “Realitatile impotriva ideologiilor”, “Neam si Biserica”, “Pentru o intelegere ortodoxa a problemei nationale”; In cautarea Europei pierdute: “Homo europaeus intre ontologie si ideologie”, “Icoana Europei crestine”, “Doi «nebuni» exemplari”, “De la «Draculaland» la «Thailanda Europei»“; Cultura si spiritualitate: “Teologia mistica a energiilor ne­create”, “Religie si cultura”, “O perspectiva integratoare”, “Ne-mingiierile filosofiei”; Cri­­zele mo­der­nitatii: “Criza launtrica”, “Emancipare si perversiune”, “Cri­za moderna a autoritatii”, “Revolta «omului recent»“; Pariul cu Traditia: “Traditii si «apu­caturi»“, “Ortodoxie si ortodoxism”, “Gilceava dracului cu lumea”, “Re­descoperirea vredniciei crestine”); “In loc de incheiere: De Deo et de mortuis”.
----------------------------------
* Razvan Codrescu, Teologia sexelor si Taina Nuntii. O introducere ortodoxa in antropologia conjugala, urmata de Acatistul Sfintului Arhanghel Rafail, Editura Chris­tia­na, Bucuresti, 2002.
Volumul are urmatorul cuprins: “Scurt cu­­vint introductiv”; Teologia sexelor si Taina Nuntii: o intro­du­cere orto­do­xa in antropologia conjugala: “I. O radio­grafie inco­moda (1): ca­drul ge­ne­ral”, “II. O radiografie incomoda (2): cadrul autohton”, “III. «Po­vestea» Du­hu­lui Sfint”, “IV. Intre traditie si actualitate”, “V. Posibilitatea unei «teologii a sexelor»“, “VI. Cre­a­tia”, “VII. Caderea”, “VIII. Citeva locuri dificile [Fa­cerea 1, 27; Facerea 1, 28; Fa­cerea 3, 21]”, “IX. Rascumpararea”, “X. Taina Nuntii”); Addenda: “«Dra­cul cu car­ti»“, “Marginalii la o lege a faradelegii”; Repere bibliografice; Aca­tis­tul Sfintului Arhanghel Rafail.
----------------------------------
* Razvan Codrescu, Cartea indreptarilor. O perspectiva crestina asupra politicului, Editura Christiana, Bucuresti, 2004.
Volumul are urmatorul cuprins: „Cuvint introductiv”; In cautarea rectitudinii pierdute: „Simbolistica traditionala a dreptei. Pentru o fenomenologie a rectitudinii”, „Notiunile politice de dreapta si stin­ga. O redefinire critica din perspectiva crestina”, „Uite dreapta, nu e dreapta! Pseudomorfozele contemporane ale dreptei” (cu o anexa: „Tentative de dreapta in România postcomunista”); Dreptatea neamu­rilor: „Neamul in Biserica. O perspectiva teologica asupra nationa­lului”, „Povestea unei vorbe proaste. «Antisemitismul» din perspectiva drep­tei crestine” (cu o anexa: „Cum am devenit «antisemit»”), „Nationalismul românesc in context european. Ipostaze isto­rice si provocari actuale”; Addenda: „Dreptii de linga noi. Martu­risitori ai dreptei credinte sub prigoana comunista”; „In loc de postfata: Ortodoxie si natiune. O marturie testamentara a Parintelui Galeriu”.
----------------------------------
* Razvan Codrescu, Gilceava dracului cu lumea. Mic tratat de demonologie aplicata, Editura Nemira [col. “Alfa si Omega”], Bucuresti, 2005.
Volumul are urmatorul cuprins: “Scurta lamurire preliminara”; Dracul de linga noi: “Uite dracul, nu e dracul!”, “Cunoaste ca sa re-cunosti!”; Si dracul a fost inger de lumina: “Obirsia duhurilor slujitoare”, “Ierarhiile ceresti”, “Ceata voievozilor”, „Cind ingerul se face drac”; Numele nu sta degeaba pe drac: “Dracul cu chip de sarpe”, “De la daimon-ul antic la demonul medieval”, “Diavolul – principiu al dezbinarii”, “Cohorta lui Satan”, “Lucifer si luciferismele”, “Intre Hristos si Antihrist”; Recurs la limba româna: “Despre dracul… pe ocolite”, “Urit ca dracu’!”, “In loc de «Piei, drace!»”, “Dracul nu-i chiar de capul lui...”; Dracul luat peste picior: “As plinge, dar nu pot de ris!”, “Scaraotchi si Irodiadele”, “Mai in gluma, mai in serios…”, “Diavolul de ambe sexe”, “Frumosul din umbra”; Cu dracul, totusi, nu e de glumit…: “Sindromul lui Aghiuta”, “De ce nu te poti face frate cu dracul”; Addenda: “Cind isi baga dracul coada… Pataniile omului intre «chip» si «asemanare»” (“I. Asemanarea adevarata sau omul invesmintat in har”, “II. Asemanarea mincinoasa sau omul acoperit cu frunze”, “III. Asemanarea pierduta sau omul in «haine de piele»”, “IV. Asemanarea regasita sau omul in «haina de nunta»”).
----------------------------------

* Razvan Codrescu, Rug aprins. O suta de sonete si false sonete, Editura Christiana, Bucuresti, 2008.

Volumul cuprinde: cele o suta de sonete si false sonete (numerotate cu cifre romane); Addenda: Doua poeme neptice ("Plingerea lui Agapie Sketul", "Stihuirea sihastrului batrin"); "Nota autorului".

----------------------------------

* Razvan Codrescu, Ghid pascal, cu binecuvintarea si cuvintul inainte al P. S. Lucian [Mic], Episcopul Caransebesului, Editura Christiana/Editura Sf. Siluan [Sf. Manastire Nera], Bucuresti, 2009.

Volumul cuprinde: "Cuvint inainte" de P. S. Lucian Mic; "Pastele la crestini si la evrei"; "Sfintul si Marele Post"; "Indrumar pentru Saptamina Mare"; "Via Dolorosa sau Drumul Crucii"; "Cele sapte rostiri de pe Cruce"; "Viata intru inviere"; "Intelesul numelor Celui Inviat"; "Duminica Tomii sau Pastele cel mic"; "Icoane pascale"; "Traditii populare legate de ciclul pascal"; Addenda: "Cele 12 Evanghelii din Joia Mare", "Prohodul Domnului" [text revizuit si necenzurat], "Invierea Domnului in Sfintele Evanghelii", "Evanghelia Invierii (Ioan 1, 1-17)" [in greaca, latina si trei versiuni romanesti].

VOLUME TRADUSE

* Claudio Mutti, Mircea Eliade si Garda de Fier, editie ingrijita si traducere de Adolf Crivat-Vasile [Razvan Codrescu], Editura Puncte Cardinale, Sibiu, 1995.
* San Juan de la Cruz/ Sfintul Ioan al Crucii, Noche oscura del alma/ Noaptea intu­ne­cata a sufletului (Poeme), editie ingrijita si prefata de Anca Crivat-Vasile, versiuni ro­mânesti de Anca Crivat-Vasile si Razvan Codrescu, Editura Anastasia [col. „Psalm”], Bucu­resti, 1997.
* Claudio Mutti, Mircea Eliade, Legiunea si noua inchizitie, editie ingrijita, traducere si cuvint inainte de Razvan Codrescu, Editura Vremea [col. “Fapte, Idei, Documente”], Bucuresti, 2001.
* Sfintul Ioan al Crucii, Integrala operei poetice, cu textul spaniol original si cu frag­mente din comentariile teologice in proza, editie ingrijita, prefata si note de Anca Crivat, versiuni românesti de Anca Crivat si Razvan Codrescu, Editura Christiana, Bucuresti, 2003.
* Dante Alighieri, Divina Comedie. Infernul, text bilingv, cu versiune româneasca, note, comentarii, postfata si repere bibliografice de Razvan Codrescu, Editura Christiana, Bucuresti, 2006.

VOLUME INGRIJITE

* Nicolae C. Paulescu, Fiziologie filosofica: Instincte sociale. Patimi si con­flicte. Remedii morale, text ingrijit, introducere, repere bio-bibliografice, note si comen­tarii de Razvan Codrescu, Editura Anastasia [col. „Elita interbelica”], Bucuresti, 1995.
* Pr. Gheorghe Calciu, Sapte cuvinte catre tineri, editie ingrijita si prefata de Razvan Codrescu, Editura Anastasia [col. „Omiletica”], Bucuresti, 1996.
* Claudio Mutti, Penele Arhanghelului. Intelectualii români si Garda de Fier (Nae Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Vasile Lovinescu), cu o prefata de Philippe Baillet, traducere de Florin Dumitrescu, editie ingrijita si postfata de Raz­van Codrescu, Editura Anastasia, Bucuresti, 1997.
* I. L. Caragiale, Nimic fara Dumnezeu (articole & notite critice), cu o prefata de Alexandru Paleologu, editie ingrijita de Razvan Codrescu, Editura Anastasia, Bucuresti, 1997, pp. 15-21.
* Fericitul Augustin, Retractationes/ Revizuiri, traducere de Nicolae I. Barbu, postfata de Ioan G. Coman, Editura Anastasia [col. „Dogmatica”], Bucuresti, 1997 [editie ingrijita de Razvan Codrescu]
* Alexandru Mironescu, Calea inimii. Eseuri in duhul Rugului Aprins, cu un cuvint ina­in­te de Virgil Cândea, editie ingrijita de Razvan Codrescu, Editura Anastasia [col. „Eli­ta interbelica”], Bucuresti, 1998.
* Julius Evola, Nationalism si asceza. Reflectii asupra fenomenului legionar, cu un studiu introductiv de Claudio Mutti, traducere de Florin Dumitrescu, editie ingrijita de Va­sile A. Marian [Razvan Codrescu], F.R.O.N.D.E., Alba Iulia-Paris, 1998.
* Nicolae C. Paulescu, Fiziologie filosofica: Notiunile de “suflet” si “Dumnezeu” in fiziologie, editie ingrijita, prefata si repere bio-bibliografice de Razvan Codrescu, Editura Anastasia, Bucuresti, 1999.
* Arhimandrit Mina Dobzeu, Trei strigari impotriva lui Antihrist. Istoria adevarata a pustnicului de la Bradicesti, editie ingrijita si cuvint inainte de Razvan Co­dres­cu, Editura Anastasia [col. “Comorile Pustiei”], Bucuresti, 1999.
* Sfintul Vasile cel Mare, Despre Botez, traducere si studiu introductiv de Pr. Dumitru V. Georgescu, editie ingrijita de Razvan Codrescu, Editura Anastasia [col. “Comorile Pus­tiei”], Bucuresti, 1999.
* Sfintul Atanasie cel Mare, Viata Sfintului Antonie cel Mare, urmata de cele mai fru­moase predici, traducere si studiu introductiv de St. Bezdechi, editie ingrijita de Raz­van Co­drescu, Editura Anastasia [col. “Comorile Pustiei”], Bucuresti, 2000.
* Sfintul Grigorie Palama, Omilii – volumul 1, aparut cu binecuvintarea si cuvintul inain­te al I. P. S. Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului, cu o introducere de Parintele Galeriu, traducere din limba greaca de Dr. Constantin Daniel, revazuta de Laura Patrascu si stilizata de Razvan Codrescu, Editura Anastasia [col. “Luminatorii Lumii”], Bucuresti, 2000.
*** Intilnirea românilor de pretutindeni: Romfest 2000, Bucuresti/Sibiu, 11-15 octombrie 2000 – Rostul românilor la 2000 de ani de la Nasterea Mintuitorului nostru Iisus Hristos, conferinte si comunicari tiparite cu binecuvintarea Prea Fericitului Parinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, volum aparut sub egida Asociatiei Române pentru Cultura si Ortodoxie, cu sprijinul publicatiilor Scara (Revista de oceanografie orto­doxa) si Puncte cardinale (Periodic independent de orientare national-crestina), Aso­ciatia Româna pentru Cultura si Ortodoxie, Bucuresti, 2000 [redactor coordo­nator: Razvan Codrescu].
* Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa, “Razboiul intru Cuvint”. Cuvintele catre tineri si alte marturii, editie ingrijita, prefata si note de Razvan Codrescu, Editura Nemira [col. “Alfa & Omega”], Bucuresti, 2001.
* Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Homo americanus. O radiografie ortodoxa, editie ingrijita si prefata de Razvan Codrescu, Editura Christiana, Bucuresti, 2002 (editia a doua: 2007).
*** Occidentali convertiti la Ortodoxie. Sase ipostaze marturisitoare, editie ingrijita de Razvan Codrescu, cu un cuvint inainte de Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Editura Chris­tiana [col. “Tainele credintei”], Bucuresti, 2002.
*** Taina jertfei. Dosar istoric Mota-Marin, alcatuit, prefatat si adnotat de Razvan Codrescu, Editura Puncte Cardinale [col. “Cruciatii secolului XX”], Sibiu, 2002.
*** Nicolae C. Paulescu sau Stiinta marturisitoare, crestomatie, note si tablou bio-bibliografic de Razvan Codrescu, Editura Christiana [col. “Apologii contemporane”], Bucuresti, 2002.
* Gabriel Constantinescu, Gilceava anticomunistului cu lumea. Cronica unui deceniu de tranzitie (1991-2001), editie ingrijita si prefata de Razvan Codrescu, Editura Chris­tia­na, Bucuresti, 2002.
* Ilie-Vlad Sturdza, Pribeag printr-un secol nebun. De la Legiunea Arhanghelul Mi­hail la Legiunea Straina, editie ingrijita de Razvan Codrescu si Mihai Ghyka, cu un cuvint inainte de Mihai Ghyka, Editura Vre­­mea, Bucuresti, 2002.
*** “Biserica de acasa”. Rugaciuni si rinduieli pentru casatorie si binele familiei, texte alese si ingrijite de Razvan Codrescu, volum aparut sub indrumarea si cu bine­­cuvin­tarea P. S. Dr. Laurentiu Streza, Episcopul Caransebesului, Editura Christiana, Bucu­resti, 2003 (editia a doua: 2004; editia a treia: 2006).
*** “Fiecare in rindul cetei sale”. Pentru o teologie a neamului: Nichifor Crainic, Dumitru Staniloae, Razvan Codrescu, Radu Preda, editie ingrijita, introducere si note de Razvan Codrescu, Editura Christiana, Bucuresti, 2003.
* Costion Nicolescu, Teologul in cetate. Parintele Staniloae si aria politicii, Editura Christiana, Bucuresti, 2003 [editie ingrijita de Razvan Codrescu].
* Parintele Zosim Oancea, Inchisorile unui preot ortodox, editie ingrijita, cuvânt inain­te si note de Razvan Codrescu, Editura Christiana, Bucuresti, 2004.
* Arhim. Antipa Dinescu, Ierom. Petroniu Tanase, Prodromu. Schitul românesc din Sf. Munte Athos si icoanele sale facatoare de minuni, editie ingrijita de Razvan Codrescu, Editura Christiana, Bucuresti, 2004.
*** Parintele Galeriu – Astazi, Editura Harisma, Bucuresti, 2004 [editie ingrijita de Razvan Codrescu]
* Parintele Galeriu, Tilcuiri: Rugaciunea Tatal nostru. Cartea celor noua Fericiri, aparute cu binecuvântarea Prea Fericitului Parinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura Harisma, Bucuresti, 2004 [texte ingrijite de Razvan Codrescu si diac. Cristian Galeriu]. Cf. si Cartea celor noua Fericiri. Tilcuiri de Parintele Galeriu, tiparita cu binecuvintarea Prea Fericitului Parinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura Harisma, Bucuresti, 2004 [coordonatori: Razvan Codrescu, Ion Mircea].
*** Acatistele Sfintilor Ar­­han­gheli Mihail, Gavriil si Rafail si al Sfintului Inger Pazitor, Editura Christiana, Bucuresti, 2004 (editia a doua: 2006) [volum alcatuit si prefatat de Razvan Codrescu]
*** Carte de intelegere a rugaciunilor de toate zilele si a slujbelor bisericesti. Alcatuirea Inalt Prea Sfintitului Gurie Grosu, Mitropolitul Basarabiei, adaugita si actualizata, Editura Christiana, Bucuresti, 2004 (editia a doua: 2006) [adaosuri si diortosire de Gabriela Moldoveanu si Razvan Codrescu].
*** Parintele Galeriu astazi. Constiinte in slujirea cu iubire a Adevarului, Editura Harisma, Bucuresti, 2006 [coordonator: Razvan Codrescu].
* Vasile M. Popescu, Un martir al Crucii. Viata si scrierile lui Teodor M. Popescu, editie ingrijita de Gabriela Moldoveanu si Razvan Codrescu, cu un documentar din arhivele Securitatii alcatuit si comentat de Adrian Nicolae Petcu, cercetator CNSAS, Editura Christiana [col. "Ortodoxia luptatoare"], Bucuresti, 2006.
*** Testamentul Parintelui Calciu (1925-2006). Ultimele sale cuvinte, cu un portret biografic si sapte evocari, volum alcatuit de Razvan Codrescu, Lucian D. Popescu si Claudiu Târziu, Editura Christiana, Bucuresti, 2007.

*** Tezaur duhovnicesc. Pagini de si despre Parintele Dometie de la Rimet, editie ingrijita de Razvan Codrescu, Editura Revistei „Lumea Credintei”, Bucuresti, 2007.

* Părintele Galeriu, Ortodoxia şi sufletul românesc, ediţie îngrijită de Răzvan Codrescu, Editura ASA, Bucureşti, 2007.

* Constantin Oprisan, Cartile spiritului si alte poezii, editie ingrijita de Pr. Gheorghe Calciu, Marcel Petrisor, Razvan Codrescu, Editura Christiana [col. "Poezia inchisorilor comuniste"], Bucuresti, 2009.

--------------------------------------

În antologii sau volume colective (selectiv):

Cazul Eminescu. Polemici, atitudini, reacţii din presa anului 1998, Ed. Paralela 45, Piteşti, 1999 (“Oboseala de Eminescu” – p. 200); Doctorul Nicolae C. Paulescu sau Ştiinţa mărturisitoare, Ed. Christiana, Bucureşti, 2002 (“Doctorul Nicolae C. Paulescu sau ştiinţa lui Scio Deum esse” – p. 17); “Fiecare în rândul cetei sale”. Pentru o teologie a neamului: Nichifor Crainic, Dumitru Stăniloae, Răzvan Codrescu, Radu Preda, Ed. Christiana, Bucureşti, 2003 (“Neamul în Biserică” – p. 175, “Ipostaze ale naţionalismului românesc” – p. 188, “Homo europaeus între ontologie şi ideologie” – p. 199); Alexandru Mironescu. Centenarul naşterii: 1903-2003, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2003 (“Savantul şi scriitorul creştin Alexandru Mironescu” – p. 162); Plagiatul la români, Ed. Arc, Chişinău, 2004 (“Împotriva lui Nae Ionescu” – p. 192); Vlad Hogea, Antologia pamfletului românesc, 2 vols., Samizdat, f. l., 2005 (“Un om necăjit: cazul H.-R. Patapievici” – vol. 2, p. 376); Părintele Galeriu astăzi. Conştiinţe în slujirea cu iubire a Adevărului, Ed. Harisma, Bucureşti, 2006 („Savanţi şi mărturisitori în predania Părintelui Galeriu” – p. 49); Testamentul Părintelui Calciu. Ultimele sale cuvinte, cu un portret biografic şi şapte evocări, Ed. Christiana, Bucureşti, 2007 (“Părintele Gheorghe Calciu: un portret biografic” – p. 9); În căutarea rostului pierdut. 20 de călăuze în cultura naţională, Ed. Timpul, Iaşi, 2007 (“Eşecul «omului autonom». Scurtă introducere în gîndirea lui Petre Ţuţea” – p. 15, “Demistificarea trecutului legionar al lui Mircea Eliade” – p. 53, “Lucian Blaga şi creştinismul” – p. 69, “Cum se cuvine înţeleasă «Doina» lui Eminescu – p. 90, “Nicolae C. Paulescu sau ştiinţa lui Scio Deum esse” – p. 99, “Redescoperirea unei personalităţi exemplare [Vasile Băncilă]", p.173, “Nichifor Crainic – schiţă de portret” – p. 185, “Poezia lui Radu Gyr sau testamentul unei generaţii” – p. 217, “Părintele Galeriu: de la tinereţea fără bătrîneţe la viaţa fără de moarte” – p. 277, “Un cruciat al secolului XX: Părintele Gheorghe Calciu” – p. 321); Din temniţe spre sinaxare. Despre mucenicii prigoanei comuniste, Ed. Egumeniţa, Galaţi, 2008 ("Jertfelnicia ortodoxă în anii comunismului" - p. 29).

FENOMENUL ROMÂNESC AL BANCULUI

Motto:
“As plinge, dar nu pot de ris”
(zicala româneasca)

I

Genetic si functional, bancul tine de domeniul culturii orale; el ni se prezinta ca o specie de folclor nou, orasenesc, intrunind notele caracteristice ale faptului folcloric (oral, anonim, colectiv si adeseori sincretic). Indiferent de statutul sau axiologic, el reprezinta ultima manifestare vie, fertila si relevanta a creativitatii noastre populare.
S-a facut mare caz in folcloristica secolului XX de importanta explorarii “prezentului folcloric” (ca o reactie fata de spiritul romantic al cercetarilor folclorice din secolul al XIX-lea, cu exaltarile sale paseiste si arhaizante, in virtutea carora creatiile populare suscitau interesul doar ca marturii ale trecutului – survivances du passé). La noi, “lupta” in acest sens a fost initiata de un folclorist semi-profesionist, lingvistul Ovid Densusianu ("Folclorul. Cum trebuie inteles, Lectie de deschidere la Facultatea de Litere – 9 noiembrie 1909"), el insusi continuind sa se ocupe insa mai mult de folclorul traditional (v. Viata pastoreasca in poezia noastra populara, ed. Marin Bucur, E.P.L., 1966); folcloristica noastra interbelica a urmat, cu mici exceptii, aceeasi cale. Imperativul teoretic (util, dar exagerat) al lui O.Densusianu (prezentul folcloric ar fi “mai ales partea ce trebuie explorata” ) a fost adoptat tendentios in regimul comunist de mai tirziu, ducind, prin mistificare ideologica, la asa-zisul “folclor nou” al “orinduirii populare” (contrafaceri propagandistice de tipul “Ca traiesc bine si cint, / C-amu-n Republica sint...” sau “Frunza verde mere coapte, / Eu cu partidul mi-s frate, / Ca el imi face dreptate, / La dreapta cale ma scoate...”!). Bancurile in schimb – forma autentica de creativitate orala, dar si de incomoda libertate spirituala – au fost ignorate de cercetatori si “proscrise” de autoritati, urmind ca abia de-acum incolo sa li se faca, eventual, cuvenita dreptate.
De la un moment dat, bancul pare sa fi monopolizat energiile plasmuitoare ale spiritului popular. Acest spirit s-a retras intreg in lumea bancurilor, cu mijloacele, experientele, observatiile, prejudecatile, obsesiile si temeritatile lui. Universul bancurilor nu-i decit lumea noastra esentializata in fictiune, eliberata conventional de sub “teroarea istoriei”, rizindu-si cu voluptate de ea insasi, intr-un joc pestrit si subtire, fara iluzii si fara reticente. Pe de alta parte, bancul nu vrea sa amuze numai; el aspira la o hilaritate superioara, cu functie compensativa in plan existential. Bancul are intotdeauna un scop mai complex decit risul; el este, ca mascaricii regilor de odinioara, si confesorul nostru: ne stie pasurile toate si isi ride de ele cu propriul nostru ris. Dar acesta nu este doar risul vulgar de la periferia lumii, ci un ris mai subtire, filosofic aproape, voind parca sa ne aduca aminte ca in “a face haz de necaz” sta, intr-un fel, toata intelepciunea si toata libertatea existentei noastre. Bancurile au o “filosofie” a lor – practica, nepretentioasa, cu radacini venerabile in realismul gindirii populare.
Aceasta noua forma de creativitate de tip folcloric, chiar daca mai grabita, mai cerebrala si mai perisabila decit cele traditionale, nu este mai putin reprezentativa. Urmind vremurilor, ea a devenit una preponderent (daca nu exclusiv) urbana. De altfel, notiunea insasi de “spirit popular” ar trebui rediscutata poate in contextul noilor realitati socio-economice. Nivelarea sociala, alfabetizarea in masa, urbanizarea accelerata (si, implicit, depopularea treptata a satelor), mass-media in expansiune, scientismul si desacralizarea – iata tot atitia factori de disolutie a mediului si mentalitatii traditionale. Bancul apare drept copilul teribil al acestei lumi in chinuita prefacere, careia ii lipseste poate consistenta, dar nu si vitalitatea, rectitudinea, dar nu si istetimea.
In conditiile vechiului regim, bancurile au avut o existenta viguroasa, dar oarecum ilicita si subterana. Criticismul lor implicit, manifestare anonima si nescrisa a acelei “opinii publice” ce a inlocuit in lumea moderna – mutatis mutandis – “norma colectivitatii” din societatile traditionale, facea spaima multor urechi, ca semn de netagaduit al unei nealinieri interioare la linia ideologica a puterii. De altfel, multe bancuri – din categoria celor politice – au reprezentat adevarate “manifeste” orale, transfigurate de hilaritate. Nu este deci de mirare ca ele n-au avut nici o “trecere” oficiala; cind nu se tacea asupra lor, erau stigmatizate sau bagatelizate. De aceea multi le-au judecat si le mai judeca inca superficial, ignorindu-le sau falsificindu-le si statutul, si functia sociala.
Dictionarul limbii române contemporane exprima clar aceasta depreciere, definind bancul drept o “gluma usoara”. Regretatul folclorist Ovidiu Bârlea, in primul volum al solidei sale sinteze Folclorul românesc (Ed. Minerva, Bucuresti, 1981), la capitolul dedicat snoavei, atinge in treacat si problema bancului, numindu-l insa, prudent, tot “gluma”. Problema este expediata intr-o singura pagina, mai mult sub aspect formal, in cautarea unor criterii delimitative intre specii. Statutul spiritual si social al bancului, ca si “universul” acestuia, sint trecute cu vederea.

II

Originile bancului, ca specie folclorica, trebuie cautate negresit in snoavele de altadata. Se pot face totusi apropieri si de specia culta a anecdotei (sa reamintim ca grecescul anékdota este echivalentul vechiului slav iz nova, ce a dat românescul “snoava”; ambele vocabule au intelesul de “istorie inedita”, ca si romanicul novella). Spre deosebire de snoava si de banc, anecdota nu numai ca nu este o specie folclorica, dar are adeseori chiar un aer erudit, referindu-se la celebritati si fiind pronuntat didactica. Se intimpla ca anecdota sa fie chiar lipsita de umor, subzistind doar prin “pilda” pe care o contine sau prin “curiozitatea” pe care o relateaza. Mediul popular in care traieste bancul ne indeparteaza deci de anecdota clasica. In zilele noastre cuvintul “anecdota” si-a si pierdut, prin extensie semantica, intelesul clasic, ajungind sa insemne “gluma” in general sau desemnind uneori acele glume cu circulatie scrisa de care sint pline periodicele de mina a doua (existind chiar si autori consacrati de astfel de “anecdote”). Bancurile, dimpotriva, sint orale si anonime, ducind adesea o existenta de culise si necunoscind, in principiu, reticente de expresie sau de continut. Nu este exclus totusi ca la origine bancul sa fi avut si el provenienta semi-culta, “folclorizindu-se” abia apoi, mai cu seama in veacul nostru. De altfel, in conditiile civilizatiei moderne, influentele culte asupra ultimelor resurse folclorice au un caracter fatal. Plecind de aici, se poate pune in discutie intreg statutul modern al notiunii de “folclor”.
Ar trebui stabilita (chiar cu aproximatia fatala in asemenea cazuri) epoca ivirii cuvintului “banc” in lumea româneasca (vom pune ceva mai departe problema etimologiei lui). El trebuie sa fi raspuns unei necesitati lingvistice generate de ivirea unei realitati pe care cuvintele traditionale inrudite n-o puteau reda multumitor in specificitatea ei. Specia in sine, chiar daca nu atit de bine precizata ca azi, trebuie sa fi fost anterioara cu cel putin un deceniu termenului care o denumeste; presupunem ivirea ei pe la mijlocul veacului trecut, o data cu sedimentarea unei vieti orasenesti moderne in partile noastre, caci avem de-a face cu o specie folclorica masiv de-ruralizata, cu toate probabilele ei modele traditionale (snoava si – intr-o masura mai neinsemnata – ghicitoarea).
Spre deosebire de snoave, bancurile ni se infatiseaza, in majoritatea lor, ca expresie a unui alt univers existential si al unui alt tip de spirit colectiv. Ele s-au lepadat, pe de alta parte, de orice “sfatosenie” manifesta, grabindu-se, s-ar zice, prea tare spre “efect” pentru a mai intirzia pe cale. “Cum se stie, gluma [se poate citi: bancul – n. n.] este in primul rind ilarianta si abia in subsidiar satirica, pe cind in snoava primeaza intentia satirizanta...” (O. Bârlea, op. cit., p. 232). Nu trebuie neglijat, de asemenea, un alt aspect foarte caracteristic bancurilor in raport cu snoava traditionala: in vreme ce aceasta se apleca cu predilectie asupra imperfectiunilor naturii umane (prostie, vicii, neputinte etc.), pe temeiurile unei moralitati de tip clasic, bancurile se apleaca cu predilectie asupra tarelor de ordin social, caracteristice prin excelenta mediului nou, aproape din nascare corupt, al centrelor urbane.
Sintetizind, snoavele erau “intelepte”, bancurile sint smechere (un soi de “smecherie” superioara, de ordin intelectual, constituindu-se din substanta momentului si iesind din actualitate o data cu el; pare ca umorul traditional s-a “subtiat” in bancuri, rafinindu-si toate mijloacele si devenind – cum observa acelasi O. Bârlea – “prin excelenta un exercitiu de inteligenta”, epurat de orice didacticism direct, dar si de orice sentiment al permanentei). Snoavele erau “morale” (fie si prin recul), bancurile sint amorale, asezindu-si personajele nu in perspectiva unor “norme”, ci in aceea a unor “interese”. In fine, snoavele reflectau o experienta de viata straveche, dar limitata, cucerita intr-un univers inchis si static. Bancurile vehiculeaza niste experiente noi, intr-o perspectiva dezmarginita; ele sint expresia unei lumi cu principii fluctuante, “dezradacinata” si fundamental anarhica prin “atomizarea” ei socio-culturala.
Iata de ce putem vorbi, la rigoare, de o autonomie a bancului in raport cu speciile traditionale, dar si cu celelalte “glume” curente in viata sociala.

III

In merituoasa sa lucrare La typologie bibliographique des facéties roumaines (E. A., Bucuresti, 1969, t. I–II, XXXVIII + 1767 pp.), Sabina C. Stroescu a dovedit cu prisosinta ca România este “tara snoavelor”; cercetatoarea a stabilit nu mai putin de 4000 de tipuri in repertoriul românesc al snoavei. “El depaseste cam de trei ori repertoriul ucrainean, semnalat pina azi a fi cel mai bogat din Europa”, observa O. Bârlea. Este surclasat in intregime chiar catalogul international Aarne-Thompson (nu-i mai putin adevarat ca nu pentru fiecare tara din lume exista o lucrare de genul si proportiile celei a Sabinei C. Stroescu; oricum, insa, numarul tipurilor românesti ramine uimitor si greu de “concurat” ). O. Bârlea incearca si o explicatie: “Multimea snoavelor atesta inca o data inclinarea românului spre satira si pornirea lui de a specula situatiile pline de umor, foarte probabil o mostenire de la inaintasii romani, deosebit de porniti spre satira, incit retorul Quintilian exclamase, nu fara orgoliu: Satira tota nostra est” (op. cit., p. 252).
Nu intimplator, fara indoiala, intr-o tara in care traditia snoavei e atit de bine reprezentata, a inflorit si noua specie a bancului. O cercetare asupra bancului, corespunzatoare celei intreprinse pentru snoava de Sabina C. Stroescu, ar duce negresit la concluzii la fel de spectaculoase. Fenomenul românesc al bancului nu poate fi explicat doar conjunctural (de pilda prin conditiile social-politice de dupa 1945, pe care le intilnim si la alte meridiane, fara ca acolo sa fi generat, cu titlu de “reactie” sau “rezistenta”, un fenomen folcloric de asemenea proportii), pentru ca el a strabatut timp de un veac si mai bine, pina la apogeul sau, contexte foarte diferite, iar aria tematica nu i se poate reduce la “bancul politic”. “Conditiile” favorizante ale fenomenului nu trebuie confundate cu “cauzele” lui. El deriva, inainte de toate, dintr-o anume structura spirituala.
Rostind fraza aceea devenita faimoasa (Nous sommes ici aux portes de l'Orient, où tout est pris à la légère), Raymond Poincaré, indignat, voind sa ne admonesteze, a sfirsit prin a ne defini, desigur intr-un sens pe care nu putea sa-l banuiasca (a se vedea, pentru descrierea incidentului, de pilda Ion Bulei, Lumea româneasca la 1900, ed. 1984, pp. 176-177). Sa-l lasam pe politicianul francez sa se odihneasca in pace si sa procedam cu intelepciune, scapind cuvintele de om si de contextul mai degraba banal in care au fost rostite.
“Lejeritatea” noastra, intr-un sens mai adinc, nu-i doar “zeflemeaua” balcanic-orientala, nici “nevricoasa” lipsa de protocol, ci tine de acea insusire a firii românesti de “a face haz de necaz”. In acest inteles, ea este semn de intelepciune straveche si de tarie sufleteasca. Nu este bine, zice românul, “sa pui totul la inima”. Poti trece totul prin sita mintii tale, spre a prinde “noima” lucrurilor, “a le da de rost” si a te pazi eventual de cursele lor, dar “sa pui la inima” nu e bine. Ar fi semn de slabiciune si de lipsa de minte. Caci lucrurile te incearca si trec, iar tu se cuvine sa ramii in urma lor zimbitor si nevatamat, indragostit – nu fara “filosofie” – de spectacolul fara seaman al lumii. Esti mai bogat sufleteste cu fiecare experienta, dar trebuie sa te bucuri de aceasta bogatie intr-o pace netulburata: pacea inimii tale. Iar de te loveste necazul, arata-te mai puternic decit el; caci de te vei arata mai slab, vei deveni robul lui. Ride-ti de el si o sa se indeparteze de la tine neputincios si rusinat; o sa crape, vezi bine, necazul de necaz...
In bancuri rezida, difuz, un sentiment al permanentei pe deasupra istoriei; ele sint, in fond, expresia unei impacari cu realitatea, a unei acceptari superioare a lucrurilor asa cum sint ele (atitudine riscanta in imediat, dar legitima in perspectiva eternitatii). Bancul pune realitatea la stilpul infamiei, dar mai degraba in joaca, facindu-i cu ochiul, fara inversunare, ba chiar oarecum recunoscator ca se poate hrani din imperfectiunile ei. E un fel de bufonerie compensativa pe marginea realitatii, de o maxima luciditate, dar si de o superioara deferenta.
Cind privesti lumea ca un imens spectacol care te inconjoara, cu imperfectiunile, dar si cu primenirile sale, dominind-o cu robustetea spiritului tau, prinzind-o “cu ocaua mica” si facind haz pe seama ei, fara rautate sau indirjire, ci mai degraba cu compasiune (care poate fi si mila de tine insuti ca madular al acestei lumi), atunci se cheama ca traiesti in “orizontul” bancului. Esti din tagma celor ce ar plinge poate, dar nu pot de ris...

IV

Desi România pare sa fie patria ideala a bancului, fenomenul nu este egal reprezentat pe tot cuprinsul tarii. Geografia bancului isi are centrul incontestabil in zona dunareana (Muntenia si mai ales Oltenia). In Moldova bancul este inca viguros, pe cind in Ardeal si-n Bucovina il intilnim mult mai slab reprezentat si cu o mult mai mica “priza la public”. Faptul tine, probabil, de profilul particular pe care istoria – dincolo de un evident fond comun – l-a conferit diferitelor provincii românesti. Oricine poate simti inca, trecind muntii, diferenta dintre atmosfera generala “regateneasca” si cea transilvaneana. Se simte imediat ca Ardealul (si intr-o oarecare masura si Bucovina) a trait multa vreme in bataia spiritului occidental, atit de diferit de “bizantinismul” de la sud de Carpati. De altfel, “regateanul” tinde pina astazi sa-l considere pe fratele sau de peste munti cam posac si lipsit de umor, domol si fara “scinteie”, tragind oarecum “a neamt”. Ardeleanul, pe de alta parte, detesta adesea “usuratatea” celuilalt si ar putea subscrie si astazi la verdictul (exagerat poate, dar nu lipsit de temei) consemnat de Ion Codru-Dragusanu pe la jumatatea veacului trecut: “... in tara aceasta [Tara Româneasca] meritul n-are pret, numai porc-de-cinele inainteaza...” (Peregrinul transilvan, ed. 1980, p. 59).
E interesant cum se reflecta diferentele chiar in bancuri. Tipul maximal de personaj “smecher”, “descurcaret”, ager la minte si la vorba, este “olteanul”, pe cind “ardeleanul” e greoi, lipsit de mobilitate spirituala (aspect care nu trebuie confundat in nici un caz cu profunzimea de cugetare sau simtire, de care ardelenii fac adesea dovada). In orice caz, in sudul României este lumea in care comicul troneaza prin excelenta, constient si inconstient, unde s-au putut incetateni, la extrema, “mofturile” si “comédiile” caragialesti si unde se poate intilni, in mod curent, “exorcizarea” prin ris. (Ar fi foarte interesant sa se ocupe cineva de tipologia umana a bancurilor, pe provincii si nationalitati: “olteanul”, “ardeleanul”, “tiganul”, “evreul”, “rusul”, “negrul”, “americanul”, “englezul”, “scotianul”, “neamtul” etc.).

V

O data fixate aceste sumare repere privitoare la originea, functia, caracteristicile si raspindirea bancurilor, ne apare ca un “banc” al realitatii culturale faptul ca etimologia cuvintului respectiv sare hat, dincolo de aria fenomenului, tocmai in atit de putin umoristica Germanie. Asemenea curiozitati se ivesc cu precadere in zonele de rascruce (interferenta) culturala, ceea ce este si cazul spatiului românesc.
E destul de sigur ca românescul “banc” (cuvint atit de curios si de solitar – cu sensul urmarit aici – in contextul limbii noastre, dar pe care il receptam cum nu se poate mai potrivit realitatii denumite) provine din germanul bank, numele unui joc de carti, destul de gustat si la noi cândva (sub denumirea de “banc” sau, mai rar, “banca”), dar cazut in desuetudine de o buna bucata de vreme. Avem despre el o pretioasa referinta literara (indicata, fara comentarii, si-n DLRC): cea din nuvela (“povestea” ) Toderica a lui Costache Negruzzi. Toderica, “cel intai jucator [de carti – n. n.] de pe pamint”, face un tirg cu diavolul, urmind sa sloboada din iad, pe alese, atitea suflete cite partide va cistiga de la “imparatul adincului”. In cazul in care ar fi pierdut fie si o singura partida, sufletul lui ar fi incaput pe miinile insolitului partener. Scaraotchi accepta si au loc urmatoarele preliminarii: “Pe loc un dracusor mititel si frumusel, ce implinea slujba de jochei (ciocoi), pregati toate cele trebuincioase.
– Ce vrei, stos sau banc? intreba Toderica.
– Stos, raspunse stapinitorul Tartarului; stiu ca la banc se incap multe sulerii ” [subl. n.].
Asadar Scaraotchi insusi se codeste sa joace “banc(a)” si prefera “stosul” (la care posibilitatile de a trisa par considerabil mai mici). “Bancul” se preta la multe “sulerii” (“smecherii”, cum am zice astazi); era, deci, un joc smecher, mincinos, avindu-si maestrii lui temuti in “a tine banca”, cartofori din speta lui Toderica.
Credem ca aceste citeva constatari ne pot inlesni suficient intelegerea evolutiei semantice a cuvintului in limba româna. Avind in vedere inclinarea spre “sulerii”, distanta de la denumirea nemteasca a jocului de carti la specia de “gluma” româneasca nu este atit de mare, amindoua apartinind zonei de haz si petrecere a existentei. “Şiretenia” orientala va fi gustat mult jocul de “banc”, mai ales in Moldova de Nord, pe unde el pare sa fi intrat in lumea româneasca, in contextul istoric de la rascrucea secolelor XVIII–XIX (Negruzzi insusi a trait in zona respectiva).
Pe româneste, cind vrei sa propui cuiva o partida de carti, se spune de obicei: “Te fac un ... (tabinet, stos, banc etc.)?”. De la “a face un banc” (joc de carti) la “a face bancuri” (glume) e o trecere cit se poate de fireasca, sustinuta chiar de spiritul limbii (se spune deopotriva “a face” si pentru jocuri, si pentru glume). “Jocul de banc” si “bancul ca gluma” au un numitor comun: “smecheria”. Maestrii jocului, ca si maestrii glumei, sint deopotriva “smecheri” sau “hoti” (in sensul de vicleni), atribute inrudite cu cel de mincinos (de altfel “banc”, prin extensie semantica, a ajuns sa fie folosit uneori si cu intelesul de “minciuna”, “scorneala” – “Lasa-te de bancuri!” –, tinzind sa inlocuiasca, in forma de plural, arhaismul “basne”).
O data facut saltul de la intelesul originar de “joc de carti” la cel local de “gluma, smecherie, minciuna”, cuvintul s-a incetatenit si s-a extins in lumea româneasca, raspunzind (cu forma de neutru, mai putin predispusa confuziilor omonimice) unei necesitati lingvistice si denumind o manifestare mai noua, dar tipica spiritului nostru national. Iata cum s-a ajuns, asadar, ca o realitate atit de specifica noua, atit de “latina” si de “orientala” in esenta ei, sa fie spinzurata tocmai de un cuvint nemtesc, care la el acasa nici macar nu desemneaza ceva asemanator!

VI

Din pacate, e o constatare la indemina oricui ca bancul trage sa moara. Fenomen foarte viu si atit de caracteristic pentru lumea româneasca moderna, el a cunoscut un regres vizibil si destul de accelerat in ultimii 10-12 ani. Dupa ce si-a trait apogeul in perioada comunista (mai ales in anii '60-'70), filonul lui popular pare astazi sa fi secatuit aproape de tot. Românului pare “sa nu-i mai arda de bancuri”. S-ar putea intreprinde, pornind de la acest fapt, o profunda analiza socio-psihologica a lumii noastre, ce ar putea ajunge la concluzia unei grave degenerari interioare. Caci, dupa cum am incercat sa demonstrez mai sus, bancul n-a fost doar un soi de gluma intre altele, ci o ultima forma semnificativa de creativitate orala, ca si una de rezistenta spirituala in fata istoriei. Disparitia lui poate fi, de aceea, semnul ingrijorator al unui inceput de “moarte” sufleteasca. (Este interesanta experienta unei publicatii precum Academia Catavencu sau cea a grupului Divertis, ce cultiva spiritul bancului de-folclorizat, intretinind, pentru un public mai restrins, ceva din efervescenta vechiului fenomen).
Pina in anii din urma, bancul a fost putin cercetat, ba chiar ocolit cu grija, fie din dispret, fie din teama. Ne aflam, cu acest subiect, intr-un cvasi-desert bibliografic. Cele citeva tentative mai noi n-au ajuns la o adevarata audienta publica, nici nu s-au angajat in intreaga complexitate a problematicii. Un intreg numar al revistei Dilema, dedicat bancului, s-a invirtit in jurul problemei, fara sa reuseasca a o fixa si adânci. Desigur, materia este oarecum familiara fiecaruia, dar intr-un mod partial si difuz. S-ar impune, in prealabil, o culegere masiva, profesionala, structurata tematic si tipologic. (S-au incropit, dupa '89, citeva antologii modeste, mai mult cu caracter comercial.) Adunarea si sistematizarea materialului ar inlesni studiul lui din diferite unghiuri de vedere: etnologic, lingvistic, psihologic, sociologic, ba chiar – si este ceea ce am incercat sa sugerez cu predilectie aici – din perspectiva integratoare a unei filosofii a spiritului românesc.
Bancul ne-a salvat vreme indelungata de seriozitatea “nesarata” a incremenirii in conventie, trimitindu-ne, jucaus, spre o seriozitate mai adinca. A-l lua astazi pe el insusi mai in serios ar reprezenta nu doar plata unei polite, ci si un bun prilej de introspectie nationala, intr-un ceas istoric in care ne paste, mai mult decit oricind, uitarea (sau poate teama?) de noi insine...

Răzvan CODRESCU

(Text apărut în România literară, anul XXIX, nr. 45/1996, pp. 12-13, sub semnătura Adolf Crivăţ-Vasile; cf. şi Răzvan Codrescu, De la Eminescu la Petre Tuţea. Pentru un model paideic al dreptei româneşti, Editura Anastasia, Bucureşti, 2000, pp. 255-269).

RAZVAN CODRESCU: 30 DE SONETE

1

AUTOPORTRET

De port în trup a veacului măsură
şi-i urc Golgota, gîfîind sub lemn,
măcar în stihuri voi trăi solemn,
încins în visul meu ca-ntr-o armură.

Voi creşte nou din cîte-n pîrg dădură
şi nu voi cere ca jidovii semn,
căci nu mi-i alta duhului îndemn
decît măria-sa, iubirea pură.

Nu-mi ştiu pe-aci statornică cetate,
ci neamul meu e taină scrisă-n cer,
pe frumuseţea slavei ne-nserate.
Ce-i limba mea de nu smerit năier
vîslind prin apa mărilor sărate
spre strădulcimi ce negrăit ne cer?

2

SPRE IOSAFAT

Mă doare-amurgul în răspăr de tine
şi-n ceafă simt suflarea nopţii, rece;
curînd un înger trîmbiţaş va trece
şi va aprinde plopii pe coline.

Stihiile cernite ne-or petrece
spre Iosafatul veacului ce vine,
unde-n dogoarea dragostei divine
genunchiul tot sili-va să se plece.

Lumină lină-o fi sau bici de foc
năvala slavei ce pe toţi ne ştie...
O, tu, ce-ai vrea să nu mai fii deloc,
nu lua-n deşert a firii volnicie,
că-n spuza ei nădejdile se coc
şi Dumnezeu se face rană vie!

3

NEBUNUL

Lui Demostene Andronescu

În lături, bărbieri ai vremii mele!
Lăsaţi-mi calea slobodă şi-ntreagă,
s-apuc, cu Rocinanta mea beteagă,
pe bărăganul viselor, spre stele!

Alungă-ţi, Sancho, gîndurile rele,
ca miezul tău din coaje să se-aleagă,
căci mori de vînt ne-aşteaptă şi ne leagă
să dăm buluc cu inima în ele!

La Mancha lumii e-n amurg pustie
şi vîntul, cu suspin de Dulcinee,
îmi răvăşeşte pleata colilie...
O, de-aş muri cum am trăit: nebun,
căci nu spăşit, pe perna de tuleie,
ci în tărbacă fost-am eu, cel bun!

4

SONET EXTATIC

Abia-mblînzită lunga-nvîlvorare
în care-am ars aceleiaşi slujiri,
mă scurg domol spre gleznele subţiri,
răsfrînte lin în muta lor splendoare.

Deasupra noastră încă mai dogoare
văzduhul dulcii tale vlăguiri
şi noaptea ţi se gudură-n priviri –
fuior de vis, din care torci arare...

Mişel rămîne-n ţarcul lui cuvîntul
cînd ghes ne dă mirabila tăcere
şi ceru-n noi străfulgeră pămîntul!
O clipă doar, de slava cărnii beţi,
adulmecînd mireasmă de-nviere,
murim trupeşte altei frumuseţi...

5

FEMEI FRUMOASE...

Femei frumoase, pîrgă a veacului de-aramă,
nemîntuită fire-ar lumina făr' de voi,
căci ce folos din bezne făptura s-o desfoi
de n-aţi albi sub ele, năframă cu năframă?

Blestem să fie danţul atîtor sfere moi
cînd dragostea din straie alene vă deshamă?
Şi mlădierea gleznei cu subţirimi de lamă
aşa de greu s-atîrne în cumpăna de-apoi?

De ni se trage moartea din limbă despicată,
au trupul nu-i din darul Cuvîntului dintîi?
În coasta răzleţită nu-i taina lumii toată?
De v-a muşcat aievea cel şarpe de călcîi,
tot voi zdrobi-veţi capul vrăjmaşului odată,
femei frumoase, ruguri cu izuri de tămîi!

6

NEDUMERIRE

Am fost rămas din zorii lumii goi
şi pîn’ la capăt nimeni nu ne ştie,
doar cel ce ne-a-ntrupat dintr-o stihie
şi slava şi-a suflat-o peste noi.

Ne cheamă tainic chipul înapoi,
dar surzi bolim la umbra lui tîrzie
şi ne-ndulcim, trufie cu trufie,
spre noaptea grea a zilei de apoi.

Furaţi de-atîta falsă-asemănare,
ne cresc pe limbă solzi şi se despică,
se face-n noi rîvnirea tot mai mare
şi amintirea morţii tot mai mică,
şi nu pricepem: dacă sîntem zei,
de ce mai bate ceasul ora trei?!

7

TÎLCUIRE

De te smereşti acestei feciorii
şi adorînd-o îi săruţi călcîiul,
e că rîvneşti să te înfrupţi întîiul
din taina ce curînd s-o istovi.

Nimic nu-i sfînt în dragostea de-aci,
nici nu e dor să-i afli căpătîiul;
rîndaşi prin vremi păcatului dintîiul,
muşcăm din fruct, dar fără-a-l isprăvi.

Şi ne smintim prin luturi trecătoare,
uitînd de cer şi meşterind năluci,
cu pofta prinsă bici la cingătoare,
pîn' ne răzbeşte moartea prin uluci
şi peste stinsa inimii dogoare
se-ntinde, rece, umbra unei cruci...

8

NOI, FÚRII

Ce-am întinat nici Cerul nu mai spală
şi amăgire-i orice îndreptare,
căci de ne-ar fi căinţa cît de mare,
păcatul semn ne pune, ca o boală.

De-ar da potop iubirea-n noi năvală
şi-ar prisosi pămîntul de iertare,
n-am fi ce-am fost, ci ţăndări plutitoare
din mila Celui ce din morţi ne scoală.

O, de-am uita şi de-am renaşte puri!
Dar cînd, muşcaţi şerpeşte de călcîi,
noi pierdem slava chipului dintîi,
ne facem vis, şi dor, şi rană vie,
iar de-om avea cu Domnul părtăşie,
intrăm în pacea lui ca nişte furi.

9

MATER DOLOROSA

"La ce ţi-s umezi ochii sfinţi, femeie?
De-l plîngi pe-acel ce veşniceşte-n cuie,
păcat ar fi în carnea ta – şi nu e,
căci nu putea paharul să nu-l beie.

De-l plîngi pe-acel ce-a cutezat să spuie:
Eli, Eli..., a duhului scînteie
luceşte-n plînsu-ţi, şi de-ar fi să steie,
ar plînge piatra-n ziduri şi pe gruie.

Iar dacă-i plîngi pe-acei ce plîng cu tine,
eşti însăţi duh în fecioreşti veşminte,
şi slava ta cu Slava Lui se ţine;
atunci eşti Maica neamurilor sfinte
şi din ne-lumea cerurilor vine
Hulub aprins în două Legăminte".

10

DOR ÎN PUSTIE

Lui Teodor Baconsky

M-a prins un dor de toţi ai mei deodată,
de cei mutaţi pe rînd în ţintirime...
Să fie vremea, frate Serafime,
sau duh chitit din rugă să m-abată?

Jur-împrejur – pustie-nfricoşată...
Tăcut mocneşti pe-a beznelor desime,
dar pare-mi-se, frate Serafime,
c-ai fi şi tu nălucă fumegată...

Să fie lumea zdreanţa unui vis
ce-ncape tot în gropniţele mele?
Cu morţii mei mă jinduiesc închis
într-o amiază lină pe muncéle,
s-adie-n ierburi mir de veac ucis
şi-n cer iubirea care-nvîrte stele...

11

ANDANTE

Nel mezzo del cammin di nostra vita
priveam de sus înţelenita vale,
cercînd din trîmba ceţurilor sale
să-mi desluşesc, ca din ghioc, ursita...

Ce n-aş fi dat să fac întoarsă cale
pe unde tînăr trupul meu trudit-a
sunînd prin codrii dragostei ispita
ori scuturînd a duhului zăbale!

Dar îndărăt o lume se surpase
şi Marea Fiară din adînc stîrnită
cu şapte guri mi-a hohotit în oase…
Aceleaşi tălpi, ce-au fost suit orbeşte,
mă poartă-n jos, spre lupta cea cumplită,
în care tot ce-a fost se lămureşte.

12

AMURG BOREAL

Lui Traian Călin Uba

Ne cere, frate, frigul pur din Nord
pe noi, barbarii gerurilor gete,
sau vreo morgană cu zăpada-n plete
ne amăgeşte visul pe-un fiord?

I-aş smulge lirei ultimul acord,
dar sloi se fac şi slovele-n sonete,
ci chiar şi-aşa, tăcînd pe îndelete,
abia ne rabdă Nordica la bord…

Plutim egal şi Doamna ne veghează,
şi cresc în noi uitările polare…
Doar dreapta-n somn ne mai rămîne trează,
cătînd furiş în jos, la cingătoare,
mînerul spadei glorioase-odată,
în cruciada celor fără pată…

13

NIMIC DE-A FACE...

N-avem nimic de-a face cu iubirea,
cît timp doar carnea, Doamne, e de noi,
căci nu-i iubire unde sint nevoi,
ci doar blestemul ce ne-ncinge firea.

De-ar fi icoană-n noi dumnezeirea,
nu scroafa tăvălită în noroi,
de-am fi mai plini cu-o coastă, nu mai goi,
n-ar ţine loc de dragoste-amăgirea.

O, tu, cel răstignit pe Căpăţînă,
ca jertfa ta din morţi să ne învie,
de-a dreapta leac, de-a stînga rană vie,
cum mila ta de nu ai întins-o pînă
a ne trezi din moarte ca din vis,
de crucea noastră-atîrnă alt zapis!

14

FRATELUI DE LA SOARE-APUNE

Pe Dumnezeu tu-l vezi în întuneric –
mănos nămol sau bezne ferecate –
şi mai avan rîvneşti după stigmate
decît spre nimbul Învierii, sferic.

De ne-am smeri iubirii pure, frate,
am lua în dar, într-un amurg feeric,
din duh de filocálii şi patéric,
arvuna vie-a slavei ne-nserate.

Dar tu trufaş, iar eu nevrednic ţie,
firavi sub brînca Fiarei amîndoi,
pierim pe limba vremilor tîrzie...
Ne-om întîlni în Ziua de Apoi,
şi teamă-mi e că jude-o să ne fie
nu Domnul bun, ci răul strîns în noi!

15

LEHAMITE

“Mă nasc din nou din scîrba mea, mai mare:
sînt împăratul scîrbelor şi pot
să-nec în fierea mea pămîntul tot,
şi cerul să-l coclesc c-o răsuflare…

Dar ce folos, cînd firea-ntreagă doare,
din rînduiala vremilor s-o scot?
Zăbavnic casc şi rezemat pe-un cot
mă uit chiorîş la ziua care moare…

Bolesc în jilţ ca regele-pescar
şi mi-i regatul numai hîrb şi silă,
iar Dumnezeul meu – un stîrv stelar;
păianjeni orbi îmi urcă pe pupilă
şi, moţăind pe coapsa mea bătrînă,
un şarpe geamăn spînzură-n ţărînă…”

16

DESENGAÑO

Sărac mi-s azi de bune şi de rele
şi n-am a-ţi da nici miere, nici otravă;
mi-a-ncremenit şi-a patimilor lavă,
mi-au putrezit şi-a visului smicele.

Pe-aşa pustiu, la ce să faci zăbavă?
Mai bine strînge-ţi pumnul pe plăsele,
smoleşte-ţi faţa, fă-te pui de lele
şi şterge-o hăt, în lumea fără slavă!

Şi de-ai să simţi a stelelor arsură,
s-o stingi cu vin în vreo tavernă veche,
rîzînd cu lacrămi şi iubind cu ură;
ci doar tîrziu, cînd ţi-o-nflori în gură
muşcata morţii, întoarce-te, Pereche,
să mă blestemi c-o rugăciune pură!

17

NIMIC AL MEU

Nimic nu am al meu decît pe mine,
dar greu mă trage-a trupului povară,
şi zdroaba lui vîrtutea mi-o măsoară
decît tot şirul vămilor mai bine.

De el cerşesc răgaz luminii line,
pînă ce nou îl căpăta-vom iară –
sau lepădaţi în bezna din afară,
sau blînd răpiţi de slava care vine.

La neamul meu să mă adaug jindui
şi crească-n urmă dorurile stol,
pe cei mai puri ca mine ghiftuindu-i…
Eu cum ieşii din pîntece de gol,
la fel pleca-voi, doar mai veşted poate,
spre stătătoarea cerului cetate.

18

ICONOMIE

Lui Petre Ţuţea – in memoriam

Sînt limbii mele rob şi împărat,
mi-e neamul meu vremelnică măsură,
dar creşte-n mine, ceas cu ceas, mai pură,
cetatea Celui fără de păcat.

De voi pieri pe limba mea, curat,
voi învia, cu-a neamului strînsură,
pe limba Lui – şi cuminecătură
mi-o fi Lumina fără scăpătat.

Atîta doar că ceata mea-i puţină,
iar eu, nevrednic, stau la coada ei:
de n-ar fi mila mai presus de vină,
nădejdii mele n-aş găsi temei…
De sînt şi-oi fi, doar dragostea divină
mă face viu, cu tot cu morţii mei.

19

NEVOLNICIE

De-ar fi să aibă dragostea putere,
n-am fi trădaţi de ce iubim mai tare,
şi nici o cruce, cît ar fi de mare,
nu ne-ar preface visul în durere.

E-n noi nevolnic duhul şi se cere
mai mult spre chip decît spre-asemănare,
iar carnea, răsucită-n mădulare,
pe limba ei se gudură şi piere.

Rîvnim smintit, şi irosim cuvinte,
şi nu-i în noi statornic nici un dor,
doar pofta ce ne-o ia pe dinainte...
Îi sîntem Firii pururi poticnire
şi neam de şerpi ne-mbie-n cloaca lor,
să năpîrlim, iubire cu iubire.

20

TARDE VENIENTIBUS

Pe telegarii nopţii, fără şei,
pornirăm razna, chiuind hoţeşte;
pustiu de vis în urma noastră creşte,
iar dinainte – falşii noştri zei.

De-a fost pe-aci fărîmă de temei,
nici umbra ei în noi nu dăinuieşte,
căci în păcate-am strîns-o ca-ntr-un cleşte
şi-am spulberat-o-n roiuri de scîntei.

Ne-am rîs de tot, ne-am ispitit spre toate,
şi-am fost semeţi ori aprigi în cuvinte:
eterni păream şi invincibili poate...
Ci-acum rîvnim, cu cea din urmă minte,
cînd fără limbi stelarul ceas ne bate,
măcar răgazul zacerii-n morminte...

21

ROST DE VIS

Mai lasă uşa visului deschisă,
să mă strecor în el pe înnoptat,
căci unde nu e carne, nu-i păcat,
ci doar iubirea cea dintîi promisă.

Pe gînd în jos, ca din zapis uitat,
te voi ceti cum eşti în mine scrisă,
şi-n ochii tăi solemni de basilisă
ca lacrima luci-voi de curat.

Şi dacă-aievea morţii-i sîntem pradă,
să dăm cu tifla anilor, din vis,
şi întinzînd iubirea ca pe-o nadă,
cu duhul să plutim peste abis,
tăcut nuntind în poala celui care
ne-a străvisat pe toţi într-o suflare.

22

MILLENIUM

În gura unei mii de ani străine,
ai mei s-au dus cu toţii şi-am rămas,
aşijderi unui cîine de pripas,
s-adulmec urma Fiarei lîngă tine.

Un licăr doar din veacul vechi mai vine,
ori vreo stingheră zbatere de glas,
dar pradă lor de stărui să mă las,
mai mult mă dor decît să mă aline.

Cu moartea şed şăgalnic la taclale,
şi-ascult, hîrşit, cu vorba cum mă duce,
minţind frumos, pe limba cărnii tale...
Mi-e orice zi piron bătut în cruce
şi orice noapte lung răboj de jale,
iar mirul stă în chiup să se usuce...

23

TE-AM TOT PIERDUT...

Te-am tot pierdut, puţin cîte puţin –
o coastă, un descîntec, o tăcere...
pînă-au rămas doar drojdii de durere
din taina ta de pîine şi de vin.

Pe alte căi lactee se aţin
azi paşii tăi, cu-aceeaşi mlădiere:
te ştiu din creştet pînă în viscere,
dar duhul tău mi-e ca un zeu străin...

De ce iubirea care-nvîrte stele
nimic nu poate-n pîrga ei, sub vremi?
De ce ne-atîrnă inimile grele,
cînd tu pe nume, Doamne, ne mai chemi?
O, crucii tale nu-i mai dau de capăt
şi-n umbra ei mereu mai singur scapăt!

24

NEMÎNGÎIERE

Răspuns iubirii nu-i cerşii mereu,
dar uneori, cînd biciul ei mă bate,
căzut pe brînci, cu cerurile-n spate,
să strig îmi vine: “Suflet sînt şi eu!”.

Te ştiu de-a fir a păr, singurătate,
şi pururi drept îl simt pe Dumnezeu,
dar în pustiu arzînd de dorul meu,
nedrepte-mi par şi neştiute toate.

Cînd preaiubim şi nimănui nu-i pasă,
ne facem rană între iad şi rai,
şi blestemat e moartea de frumoasă!
O, tu, ce spînzurat pe cruce stai,
de ce ne taci, cînd eşti Cuvînt şi Gură,
şi nu ne strigi durerea pe măsură?

25

DOAR TU

Cu prisosinţă meriţi plecăciune,
căci chiar de umblă timpul să te prade,
splendorii tale de maian se cade
să-i mult prea cînt străvremurile bune.

Te răscitesc din riduri ca din rune
şi odrăslesc din tîlcul tău balade,
şi leac te pun pe rana lumii fade,
ori ca sacîzul mi te-ntind pe strune.

Mă-nchin smerit minunii tale una,
din care-o cirtă nu se schimbă-n veci,
ci maiestuoasă te-ntrupezi întruna
din neprihana gîndurilor reci,
şi cît aievea spre-asfinţit te-ntuneci,
cu-atît mai luminoasă-n mine luneci.

26

DEUM VERUM

Principiu, Raţiune, Prim Motor,
În Sinele, Fiinţa, Infinitul,
Absconsul, Numinosul, Nenumitul –
acesta-i, frate, Dumnezeul lor.

Al nostru, şi cu noi pătimitor,
e cel în care sîngeră-asfinţitul
şi-n trupul lui, pe cruce răstignitul,
Golgotele se cer după Tabor.

Al lor e Unul fără-al doilea-n veci,
al nostru-i Fiu născut în Duh de Tată.
Al lor e chipul gândurilor reci,
al nostru – asemănare-nflăcărată...
Aşa că, frate, cînd ţi-e dor de tine,
nu te-mvorbi, ci tace-te mai bine!

27

ALIENA

Nu-i adevăr, nici bine, doar frumos
în disperata trupului iubire,
de-aceea-atîrnă totul de-o privire
şi sufletul ne pare de prisos.

Tăcerea mea nicicînd n-o să te mire,
căci n-ai avea din vorbe vreun folos,
ci pe decindea coapselor în jos
e mîna decît gîndul mai subţire…

Ce cauţi tu acum şi-aici cu mine?!
Frumoasă eşti, dar nu te ştiu defel,
chiar dacă troica ta turnată-mi vine.
Şerpeşte sui spre părul tău rebel
şi te măsor cu limbă despicată –
dar n-am să-ţi dau de capăt niciodată…

28

POST-CHRISTUM

Păcatu-n noi e pradă, nu putere,
că-l muşcă moartea şi iubirea-l bate,
şi cu-ndulcită limbă de-nviere
îl paşte ruga, ca un miel, din toate.

Cînd crucea-n veci ţepuşă ni-i în spate
şi cer cu cer cucernic sîrg ne cere,
de-arvuna slavei răul nu mai poate
să-şi verse-n noi prisosul lui de fiere.

Chiar sîngerînd din creştet la călcîie,
sau beţi de mustul falselor iubiri,
nu piere-ntreg nici izul de tămîie,
nici raiul ce ne pîlpîie-n priviri,
că-n noi, cu noi şi peste noi veghează

Atotiubirea, răstignit de trează…

29

APROAPE PSALM

Încovoiat de-a vremilor corvoadă,
îmi reazăm tîmpla pe un dîmb de seară
şi vin socoată visele să-mi ceară
că le-am lăsat mereu mai jos să cadă.

Din duh şi pînă-n carne-s numai sfadă:
cruţat de-un colţ, mă sfîşie o gheară,
scobor în somn şi urc în veghe iară,
mă sfarm bucăţi şi iar m-adun grămadă...

Ascultă, Doamne, zdreanţa mea de rugă
şi pică-n mine mirul păcii tale,
cînd limba morţii ca pe-un psalm mă-ndrugă;
păcatul meu de-a lîncezi pe cale
tu trece-l cu vederea şi mi-arată,
c-un braţ de cruce, noima mea uitată.

30

SIC TRANSIT...

Am vrea să fie toate cum au fost
şi să dureze, vreme după vreme,
dar anii, ca o haită de blesteme,
dau iama iar şi pradă rost cu rost.

De colţii lor şi dragostea se teme,
că nu-i struneşti cu rugă, nici cu post,
nici nu-i de ei vreun loc de adăpost,
ci-n gheara lor făptura-ntreagă geme.

E-n lumea ta atîta frumuseţe
că ochii, Doamne, uneori ne dor,
dar pus-ai timpul minte să ne-nveţe,
cu şarpele dintîi ispititor,
ce fel lucrează cele prea semeţe,
de bunăvoie, la risipa lor.

(Din volumul Rug aprins. O sută de sonete şi false sonete, în curs de apariţie la Editura Christiana. O parte din aceste sonete au apărut şi în volumul antologic Răsăritenele iubiri. Fals tratat de dezlumire, Ed. Christiana, Bucureşti, 2002, sub titlul Amurgalia)

DANTE, "PURGATORIUL", CINTURILE I-III

Cîntul I

Dante şi Vergiliu ajung pe ostrovul unde se află Purgatoriul, care-l are drept paznic pe Cato din Utica, înfăţişat ca un bătrîn cu plete şi barbă de patriarh. Acesta, după ce se întreţine cu Vergiliu şi înţelege care este rostul călătoriei lor, le îngăduie să-şi urmeze drumul, dar îl sfătuieşte pe Vergiliu să-l purifice mai întîi pe Dante, încingîndu-l cu stuful umilinţei şi spălîndu-i cu rouă (apă neîncepută) faţa ce poartă încă urmele negurilor infernale. Trecînd prin această purificare (vv. 121-135), Dante devine demn de a putea sta în faţa trimisului ceresc din cîntul următor.

1 Spre-a lua pieptiş mai priincioase ape
corabia minţii-mi pînzele-şi îmbie,
zorind de-o mare aşa de rea să scape;
4 cînta-voi despre-a doua-mpărăţie,
pe unde omu-n duh se curăţeşte,
ca, pîn’ la capăt, demn de cer să fie.
7 La viaţă cîntul mort se retrezeşte,
o, sfinte Muze, căci al vostru sînt;
şi-ajute-mi Calliope ca fireşte
10 s-ajung şi eu a fi părtaş în cînt
acelei voci ce bietelor Pieride
nădejdea de iertare le-a înfrînt.
13 Culoarea de safir ce se deschide
atît de dulce, pînă-n larg de zare,
privirilor de pur văzduh avide
16 umplú şi ochii mei de desfătare,
încît scăpai de negura de moarte
ce-n trup şi-n duh mă mohorîse tare.
19 Frumoasa stea ţinînd iubirii parte
făcea să rîdă-ntregul răsărit
şi Peştii-alai cu sine sta să-i poarte.
22 Spre dreapta-ntors, cu văzul aţintit
spre cel’lalt pol, dădui de patru stele
ce doar întîii oameni le-au zărit.
25 Părea tot ceru-mbucurat de ele:
o, văduv loc din miazănoapte care
nu poţi să vezi splendori precum acele!
28 Cînd de lumina lor fusei în stare
să mă desprind, spre cel’lalt pol cătînd,
de unde-acum pierise Carul Mare,
31 văzui un moş alături singur stînd,
ce-atît respect îţi inspira, cum poate
vreun tată-n lume n-a primit nicicînd.
34 Barbă şi plete albe şi bogate
purta, ce ca o coamă îndoită
cădeau în jos, pe pieptu-i revărsate.
37 De patru sfinte raze poleită,
vădea o faţă-atît de radioasă
încît părea în soare-nvăluită.
40 “O, voi, fugari din bezna veşnic groasă
pe rîu în sus, au cine sînteţi oare?”,
grăi, clătindu-şi barba cuvioasă.
43 “Ce călăuză sau ce faclă-n stare
fu să vă smulgă nopţii-ntunecate
ce-i peste iad în veci stăpînitoare?
46 Să fie astfel legile-ncălcate?
Sau rîndui mai nou cerescul sfat
să-mi vină-aici şi suflete damnate?”.
49 De domnul meu atuncea îndrumat,
prin vorbe şi prin semne, a mă-nchina,
genunchi şi gene eu mi-am fost plecat.
52 „Nu-i voia mea“, porni răspuns a da,
“ci-o doamnă mă rugă, din cer venită,
să-l însoţesc pe-acesta-n calea sa.
55 Dar ştire dacă vrei mai desluşită
să-ţi dăm de rostul ce ne mînă-aci,
e voii tale voia mea smerită.
58 Seara din urmă acesta nu-şi trăi,
dar fu-n sminteala lui de ea aproape
şi să şi-o vadă prea puţin lipsi.
61 Precum spusei, eu să-l ajut să scape
am fost trimis, şi de vreo altă cale
decît aceasta - vorbă nici nu-ncape.
64 L-am dus să vadă a chinurilor vale
şi-acum stau gata să-i arăt pe cei
ce-n truda lor supuşi sînt pazei tale.
67 M-aş prea lungi să-ţi spun cum îl dusei;
spre-a te-auzi şi-a te vedea pe tine
eu nu-l aduc fără ceresc temei.
70 Se cade deci să îl întîmpini bine:
el cată libertatea, scumpă foarte
cui s-a jertfit de dragul ei pe sine.
73 Tu-o ştii, căci pentru ea senin la moarte
ai mers, lăsînd în Utica veşmîntul
menit lumina de apoi s-o poarte.
76 Eternei legi noi nu-i ştirbim cuvîntul:
acesta-i viu, lui Minos rob nu-s eu,
căci ţin de locul unde văzu-ncîntu-l
79 şi caştii Marciei ochi, ce-ţi cer mereu,
o, suflet nobil, s-o socoţi a ta;
de dragul ei hotarele-ţi nu-i greu
82 să-ngădui toate şapte-a le umbla,
iar noi de mila-ţi o să-i dăm de ştire,
de-i demn în iad pe nume-a te chema”.
85 “De Marcia mea asemenea iubire
pe lume-aveam”, grai acela-ndată,
“c-orice-mi cerea duceam la împlinire.
88 Ci-acum, cînd peste apa blestemată
are sălaş, e-o lege ce mă ţine,
de-acolo scos, s-o mai ascult vreodată.
91 Dar dacă-o doamnă, precum spui, pe tine
din cer te-ndrumă, restu-i de prisos:
poruncă-i ruga ce prin dînsa vine.
94 Deci du-te, iar acestuia de folos
cu brîu de stuf să îl incingi i-ar fi
şi faţa să i-o speli de fumul gros,
97 căci nu se cade văzul a-i umbri
nimic impur cînd s-o-ntîlni pe cale
cu-naltul sol din rai trimis aci.
100 Acest ostrov, jur-împrejur, devale,
acolo unde valul mării-l bate,
e plin de stuf crescut din mîlul moale.
103 Asemeni lui pe-acolo nu mai poate
nimic ce frunze sau tulpină are
să ţină piept talazurilor toate.
106 Nu reveniţi pe-aici după plecare;
iar soarele, ieşindu-vă-nainte,
o să v-arate buna-n sus cărare”.
109 Pieri apoi, iar eu, fără cuvinte,
mă ridicai, spre domnul meu trăgînd
şi-n ochii lui uitîndu-mă cuminte.
112 Iar el: “Urmează-mi paşii rînd pe rînd:
ne-ntoarcem îndărăt, că-n jos scoboară
de-aicea plaiul, către maluri dînd”.
115 Vedeam în zări cum aurora clară
înfrînge-a nopţii ultimă suflare
şi prinde-n sclipăt marea să tresară.
118 Băteam de zor pustiile hotare,
precum acel ce drumu-l rătăceşte
şi, pîn’ să-l afle, mersu-n van îi pare.
121 Şi-ajunşi în loc pe unde războieşte
a soarelui arşită multa rouă,
dar prea puţin prin boare o răzbeşte,
124 maestru-ntinse mîinile-amîndouă
în ierburile crude, cu blîndeţe;
iar eu, ce pricepui lucrarea-i nouă,
127 plecai obrajii plînsei mele feţe,
ce dobîndiră vechea lor culoare,
scăpînd de neagra iadului tristeţe.
130 Apoi, păşind pe plaja goală care
nicicînd văzu din larg sosit aci
vreun om să facă drumu-ntors în stare,
133 mă-ncinse el, cum altul rîndui:
şi – o, minune! – din tulpina-aleasă
îndată prinse-o alta-a odrăsli,
136 chiar de-unde frîntă fu spre-a fi culeasă.

Note şi comentarii la Cîntul I

Versurile 4-6: “A doua împărăţie” din lumea de dincolo este, după concepţia catolică, Purgatoriul (din lat. purgo,-are, “a curăţa, a curăţi, a purifica”; cf. şi purgatio, “curăţire, purificare; ispăşire”, subst. purgator sau adj. purgatorius, “curăţitor, purificator”, dar şi purgatus, “curat, curăţit, purificat; scuzat, disculpat”), unde sufletele – mai putin păcătoase decît cele din Infern, şi deci pasibile de iertarea divină – se curăţesc în felurite chipuri, spre a accede cîndva în Paradis.
Versul 7: În traducere literală: Dar aici moarta poezie învie. Pare că poezia revine la viaţă după experienţa infernală a morţii fără întoarcere (ruptura definitivă de harul divin). Poetul simte nevoia unui registru stilistic mai înalt, potrivit cu noua “materie” pe care o tratează.
Versul 8: Muzele păgîne sînt invocate cu atributul creştin al sfinţeniei (cf. şi Purg., XXIX, 37, unde le califică drept sacrosante). Încreştinarea elementelor păgîne este frecventă în Divina Comedie, nu în sensul dogmatic al teologiei, ci doar în sensul simbolic al artei. Esenţială rămîne aici ideea că inspiraţia vine de sus, harul prevalînd asupra talentului.
Versul 9 şi urm.: Calliope (etimologic: “cea cu voce frumoasă”) este muza poeziei epice. Episodul mitologic la care face aluzie poetul – Pieridele (cele nouă fiice ale regelui Pieros al Tesaliei, purtînd fiecare numele unei muze) s-au semeţit să le provoace la întrecere pe adevăratele Muze, pierzînd şi fiind prefăcute de Apollo în gaiţe – se regăseşte la Ovidiu (Metam., V, 338 si urm.).
Versul 13: În orig.: Dolce color d’oriental zaffiro – albastrul celest, simbolizînd speranţa. O specie a safirului se numea “orientală”, provenind din părţile Mediei.
Versul 19: “Luceafărul de dimineaţă”, ce poartă numele clasic al zeiţei iubirii, Venus. Cf. şi Conv., II, 6: Ragionevole è credere che li movitori del cielo di Venere siano li Troni; li quali, naturati dell’amore del Santo Spirito, fanno la loro operazione connaturale ad esso, cioè lo movimento di quello cielo pieno d’amore; dal quale prende la forma del detto cielo uno ardore virtuoso, per lo quale le anime di quaggiù s’accendono ad amare secondo la loro disposizione.
Versul 21: Constelatia Peştilor apare în conjuncţie cu Venus. Avem deci o alegorie astronomică a dimineţii (ceasul dintre 4 şi 5).
Versul 23 şi urm.: Constelaţie imaginară, simbolizînd strălucirea celor patru virtuţi cardinale: înţelepciunea, dreptatea, bărbăţia (îmbinare de putere şi curaj) şi cumpătarea. Identificarea cu Crucea Sudului (cele mai strălucitoare patru stele din Constelaţia Centaurului) a fost demult contestată, căci aceasta nu era necunoscută lumii medievale. Trebuie reamintit că Dante a ieşit din Infern în emisfera australă/sudică/meridională (după credinţa vremii, nelocuită şi acoperită de ape), în al cărei centru el plasează muntele Purgatoriului, ce poartă în creştet Paradisul terestru, de unde au fost alungaţi protopărinţii – Adam şi Eva – ca urmare a păcatului originar. Prin urmare, numai ei, primii oameni, au putut contempla înainte de cădere (cînd fu innocente l’umana radice – Purg., XXVII, 142) cele patru stele, adică plinătatea virtuţii. Omenirea post-edenică e văduvită de vederea lor, locuind emisfera opusă, ce se identifică totdeodată cu lumea “oarbă” a păcatului.
Versul 31 şi urm.: Dante îl prezintă pe Cato, martir al libertăţii potrivnic lui Cezar, ca paznic al Purgatoriului (muntele libertăţii/eliberării, căci acolo sufletele scapă de robia păcatului). Deşi este vorba de Cato cel Tînăr din Utica (Marcus Porcius Cato), mort la nici 50 de ani (95-46 i. Hr.), Dante îi atribuie înfăţişarea unui personaj venerabil. De observat că poetul nu considera păcat sinuciderea lui Cato, săvîrşită în numele unui principiu nobil (idealul libertăţii), contrazicîndu-l în această privinţă pe Fericitul Augustin (De civitate Dei, I, 23) şi urmîndu-i pe anticii Vergiliu (En., VIII, 670) şi Lucan (Fars., II, 373 şi urm.). Se înţelege că iniţial Cato s-a aflat în Infern, dar nu la un loc cu sinucigaşii (adică în al doilea brîu din cercul al şaptelea), ci în Limb (alături de soţia sa, Marcia), fiind scos de acolo şi însărcinat cu paza Purgatoriului la descinderea lui Hristos.
Versurile 37-39: Faţa virtuosului Cato străluceşte de lumina celor patru stele ce simbolizează virtuţile cardinale (vezi mai sus).
Versul 41: “pe rîu în sus…” (în orig., versul 40: contro al cieco fiume, “în susul rîului întunecat”) – cei doi urmaseră firul de apă (Cocitul, după unii, Lethe, după alţii) menţionat în Inf., XXXIV, 130 şi urm.
Versurile 58-60: Dante nu murise, dar fusese foarte aproape de moartea în păcat.
Versurile 62-63: Nu era altă cale mai bună de izbăvire pentru Dante, de vreme ce aceasta îi fusese dată de sus.
Versul 66: Truda de a se curăţi de păcatele săvîrşite în viaţă.
Versurile 74-75: “Veşmîntul” cu pricina este trupul, hărăzit, la învierea obştească, să fie “trup de slavă” (iluminat, transfigurat, spiritualizat).
Versul 71 şi urm.: Vergiliu caută să-l sensibilizeze pe Cato prin invocarea valorii supreme în care acesta crezuse şi pentru care îşi dăduse viaţa: libertatea fiinţei umane (văzută aici din perspectiva mai complexa a creştinismului).
Versurile 77-78: Lui Vergiliu îi este dat să stea în Limb, anticameră a Infernului nesupusă puterii lui Minos, distribuitorul demonic al pedepselor infernale.
Versus 79: Marcia, fiică a consulului Lucius Marcius Phillipus, a fost soţia lui Cato, apoi a oratorului Quintus Hortensius. După moartea acestuia din urmă, ea s-a reîntors la Cato, pe care pare a-l fi iubit statornic, dincolo de conjuncturi. Lucan (Fars., II, 341-344) îi atribuie următoarele cuvinte (la care se va fi gîndit şi Dante în context): Da foedera prisci inlibata tori, da tantum nomen inane conubii, liceat tumulo scripsisse “Catonis Marcia”… (“Redă-mi legămîntul vechiului cămin, redă-mi fie şi numai simplul nume al căsniciei, ca pe mormîntul meu să poată sta scris: «Marcia lui Cato»…”). Acelaşi loc este evocat de Dante şi în Conv., IV, 28: Dammi li patti degli antichi letti, dammi lo nome solo del maritaggio, dammi almeno che io in questa tanta vita sia chiamata tua.
Versul 82: Cele şapte brîuri ale Purgatoriului.
Versul 88: Dincolo de Aheron.
Versurile 94-96: Dante are nevoie de o purificare după contactul cu realităţile infernale. “Brîul de stuf” (în orig.: d’un giunco schietto, “din papură netedă”) este interpretat de cei mai mulţi ca simbol al umilinţei (condiţie sine qua non a adevăratei pocăinţe).
Versul 99: Îngerul din cîntul următor.
Versurile 130-132: Din Inf. XXIV, 127-142 ştim că Ulise ajunsese pînă în apropiere, dar pierise în valuri, sub rafalele de vînt iscate din senin. Că Dante a ţinut anume să îndrepte gîndul cititorului spre acest episod anterior se vede şi din faptul că reia întocmai, în versul imediat următor, sintagma “cum altul rîndui” (în orig.: com’altrui piacque) din Inf., XXVI, 141 (acolo era vorba de Dumnezeu Însuşi, aici este vorba de Cato, împuternicitul lui Dumnezeu). Unii au tîlcuit paralelismul în sensul că trufaşul Ulise a pierit acolo prin voinţa divină, în vreme ce smeritul Dante, prin aceeaşi voinţă, triumfă şi merge mai departe.
Versul 133: Cu “brîul de stuf”, după indicaţia lui Cato, receptată ca imperativ sacru.
Versurile 134-136: După Francesco da Buti (urmat de mulţi alţii), ideea ar fi că virtutea se împarte, dar nu se consumă. Harul divin are putere regeneratoare asupra a tot ceea ce intră în iconomia sa.

Cintul II

Aflaţi pe insula pe care se înalţă Muntele Purgatoriului, Dante şi Vergiliu văd venind pe apele întunecate, pe cînd se crapă de ziuă (a se vedea greoaia alegorie astronomică de începutul cîntului), un sol ceresc: este îngerul care aduce, peste mare (după o veche legendă locală: de la gura Tibrului), sufletele în Purgatoriu, într-o luntre uşoară, străbătînd apele fără să se afunde deloc în valuri. Printre sufletele nou sosite (între care unele beneficiază de indulgenţele papale din anul 1300, căci altminteri ar fi ajuns în infern, cum dau de înţeles versurile 94-105), Dante îl recunoaşte pe bunul său prieten, muzicianul Casella, cu care stă de vorbă şi pe care îl înduplecă să-i aline, ca pe vremuri, sufletul cu o cîntare. Cîntecul lui Casella (Amor che nella mente mi ragiona) îi vrăjeşte pe toţi cei de faţă, făcîndu-i să uite rostul prezenţei lor acolo, stare curmată de intervenţia „moşului” Cato (prezentat în cîntul anterior), care-i dojeneşte cu asprime, îndemnîndu-i să-şi urmeze drumul expiator.

1 Soarele-ajuns era în acea zare
al cărei cerc meridian zenitul
deasupra Rusalimului şi-l are;
4 iar noaptea, cui îi e-n răspăr rotitul,
ieşea din Gange cu Balanţa gata
să-i lunece din mîini cu răsăritul;
7 încît, pe unde stam, împurpurata
ori dalba Aurorei frumuseţi
se gălbejea, dînd vremii scurse plata.
10 Noi tot de-a lungul ţărmului drumeţi,
ne-asemănam cu cei ce calea-şi cată,
grăbiţi în gînd, însă la pas înceţi.
13 Şi iată că, precum în zori şi-arată
prin ceturi Marte sclipătul de jar
spre-apus în jos, pe marea-ntunecată,
16 la fel mi se ivi – vedea-o-aş iar! –
din larguri o lumină iute foarte,
de n-am de-un zbor aidoma habar.
19 O clipă doar uitîndu-mă-ntr-o parte,
spre-a-l iscodi pe domnul meu, şi ea
crescu şi prinse foc mai viu să poarte.
22 De-a dreapta şi de-a stînga-i se vădea
nu ştiu ce alb, iar tot înaintînd,
alt alb şi dedesubt se desluşea.
25 Maestrul meu tăcut-a pînă cînd
din primul alb arípi s-au lămurit,
şi-atunci, cine-i luntraşul cunoscînd,
28 strigă: „Genunchii pleacă-ţi-i smerit!
E îngerul lui Dumnezeu: te-nchină,
căci soli ca el mai ai de întîlnit!
31 Vezi cum nevoie n-are ca să vină,
ca oamenii, de vîsle şi vîntrele,
ci are-arípi ce pînă hăt să-l ţină.
34 Vezi cît de drepte-n sus îl poartă ele
şi ia văzduhu-n veşnicele-i pene,
ce nu se trec, ca muritoarea piele”.
37 Şi cum venea cu-arípi nepămîntene
divinul zburător tot mai aproape,
orbit plecat-am ale mele gene,
40 la mal abia zărindu-l pe sub pleoape
cum trase zvelta-i luntre ne-ntrecută,
ce nicidecum nu se-afundase-n ape.
43 La pupă sta, cu faţa străbătută
de har, vîslaşul slavei, şi cu el
ducea în luntre duhuri peste-o sută.
46 „Cînd din Egipt ieşit-a Israel”,
cîntau acelea toate într-un glas,
urmînd cuvîntul psalmului cu zel.
49 Cruce făcînd asupra lor, s-au tras
buluc pe ţărm, iar el, cum şi venise,
cu zor spre cer de-acolo s-a retras.
52 Mulţimea ce străină se trezise
pe-acel meleag, buimacă-n jur privea,
ca unul ce-ar vedea ce nu gîndise.
55 De pretutindeni ziua o-mpungea
arzîndul soare cu-ale lui săgeţi,
de care Capricornu-n zări fugea,
58 cînd cei rămaşi pe-acel liman răzleţi
spre noi cătară, aşa grăind: „De ştiţi
spre munte drumul, daţi-ne poveţi!”.
61 Virgil răspunse: „Voi vă-nchipuiţi
că poate locul noi îl ştim mai bine,
dar, ca şi voi, de-abia sîntem sosiţi,
64 pe-o altă cale,-n care nu puţine
ne fură încercările, şi grele,
încît e-o joacă să-nfruntăm ce vine”.
67 Ghicind atuncea duhurile-acele,
din răsuflarea mea, că viu m-aţin,
mult se mirară şi păliră ele.
70 Şi cum pe-un sol cu creanga de măslin
năvală dau cei dornici veşti s-audă,
iar de-s striviţi, le pasă prea puţin,
73 la fel în juru-mi se-mbulzi zăludă
acea de duhuri fericite gloată,
uitînd de curăţirea lor prin trudă.
76 Văzui pe unu-naintînd deodată
şi-aşa pornit să-mi dea îmbrăţişare
că ghes simţii să fac la fel îndată.
79 O, umbre vane, simplă arătare!
Trei dăţi la rînd cercai să-l strîng în braţă,
doar pieptul meu simţindu-l în strînsoare!
82 Uimirea, cred, mi se vădea pe faţă,
căci umbra cu-n surîs s-a fost retras;
dar eu, urmînd-o, mi-am făcut-o soaţă.
85 Blajin îmi zise-n pace să o las:
şi-atunci am cunoscut ce duh era,
cerşind să facem, spre-a vorbi, popas.
88 Răspunsu-mi-a: „Cum drag m-ai fost cîndva,
cînd trup aveam, şi-acum tot drag îmi pici:
de-aceea stau; dar zi-mi de calea ta!”.
91 „Casella-al meu, spre-a mă întoarce aici,
cînd scris mi-o fi, fac calea mea de-acum;
dar tu de-ntîrzierea ta să-mi zici!”.
94 Iar el: „Nedreptăţit n-am fost nicicum
de cel ce ia cînd şi pe cine-i place
s-a tot codit să-ngăduie-acest drum,
97 căci voia lui cu rost de sus se face:
dar de trei luni îi ia pe cîţi se-mbie
să vină-aici, şi cu deplină pace.
100 Aşa-mi fu dat, pe-al mării mal, şi mie,
ce zăboveam la-a Tibrului vărsare,
să plec cu el spre-această-mpărăţie.
103 Acum, în zbor, spre gura aceea-şi are

tot zorul, unde iar şi iar se-adună
cîţi de-Aheron au dobîndit scăpare”.
106 Şi eu: „De nici o lege mintea bună
şi dulcea ta cîntare nu-ngrădeşte,
ce-n lume m-alina s-aud cum sună,
109 te-ndură iar şi duhu-mi odihneşte,
căci tot umblînd pribeag pe-aici cu mine,
de multa osteneală pătimeşte!”.
112 „Iubirea care sfat în mintea-mi ţine”,
să cînte-atunci cu dulce glas porni,
şi-acea dulceaţă încă-o simt în mine.
115 Maestrul, eu şi cît norod veni
cu el în luntre l-ascultam vrăjiţi,
orice alt gînd părînd a ne fugi.
118 Şi cum şedeam acolo-ncremeniţi,
sorbindu-i cîntul, moşul cuvios
strigă spre noi: „Ce staţi şi leneviţi,
121 voi, suflete uituce de folos?
Grăbiţi spre munte şi-acea coajă care
de Domnul vă desparte – daţi-o jos!”.
124 Cum e cînd vin hulubii la mîncare,
de ciugulesc grăunţe sau neghină
şi par neţanţoşi şi-n tihnită stare,
127 dar de se-ntîmplă vreun duşman să vină,
îşi lasă iute hrana nemîncată,
căci altă grijă nu le dă hodină,
130 aşa văzui şi eu sărmana gloată
cum lasă cîntul şi spre coastă-apucă,
asemeni celui ce năuc dă roată.
134 Şi-n pripă fu atunci şi-a noastră ducă.

Cîntul III

Porniţi spre munte, Dante şi Vergiliu (care nu mai are siguranţa din Infern, căci Purgatoriul nu-l mai străbătuse înainte) sînt descumpăniţi de asprimea locurilor. O clipă, lui Dante, care nu-şi zăreşte decît propria umbră proiectată pe pămînt, i se face teamă că a fost părăsit, dar Vergiliu îi dă din nou curaj şi-i vorbeşte despre diferenţa dintre trupurile vii şi înfăţişările lor spectrale, accentuînd pe faptul că tainele lui Dumnezeu şi ale lumii de dincolo nu pot fi înţelese pînă la capăt de mintea omenească, sfătuită a se mulţumi cu constatatrea efectelor (conform scolasticii medievale, există o cunoaştere a posteriori, a cauzei prin efect, numită demonstratio propter quid, şi una a priori, a efectului prin cauză, numită demonstratio propter quia). În timp ce bîjbîie pe la poalele muntelui, zăresc un pîlc de duhuri şi le cer îndrumare. Acestea sînt tulburate de faptul că Dante era viu, dar acceptă să-i ajute. Poetul florentin stă de vorbă cu Manfredi, fiul natural al lui Frederic II şi al Biancăi Lancia, mort în bătălia de la Benevento (1266), nepot al împărătesei Constanţa şi tată al unei fiice cu acelaşi nume, căreia îl roagă pe Dante să-i spună, la întoarcerea în lume, că tatăl ei, deşi excomunicat de Biserică, se află în Purgatoriu şi are mare nevoie de rugăciunile celor încă în viaţă.

1 Deşi pe cîmp acea zorită gloată
se-mprăştié spre muntele în care
ne cercetează sfînta judecată,
4 de domnul bun eu mă lipii mai tare,
căci fără el au cum aş fi răzbit
şi cine-n sus mi-ar fi deschis cărare?
7 Dar el părea de cuget dojenit:
o, suflet pur şi demn, ce dram de vină
te poate chinui aşa cumplit?!
10 De cum simţii că-n pasu-i se-mpuţină
pripa ce-oricărui gest nobleţea-i fură,
ieşi mai mult şi mintea-mi la lumină,
13 rîvnind mai larga gîndului măsură,
şi faţa-mi ridicai spre culmea care
spre cer se despuia de marea-azură.
16 Simţeam arzîndu-mi soarele-n spinare,
dar dinaintea-mi razele-şi frîngea,
că-i sta zăgaz fiinţa-mi muritoare.
19 Cătă-ntr-o parte-atunci privirea mea,
speriat că-n urmă nimeni nu mai vine,
de vreme ce doar umbra-mi se vedea.
22 „De ce te îndoieşti?”, grăi, spre mine
întors cu faţa, cel trimis de sus:
„Nu crezi că te petrec şi că-s cu tine?
25 E seară acolo unde-n groapă-i pus
lumescul trup ce l-am purtat odată,
din Brindis luat şi-n Neapole adus.
28 Ci-acum, că umbra-mi nu se mai arată,
nu te mira, cum nu te miri că poate
din cer în cer lumina să răzbată.
31 Acestor corpuri Cel Deplin în toate
le dă să-ndure, s-ardă, să îngheţe,
dar nu ştim cum, că-s taine ferecate.
34 E-o nebunie-a minţii prea-ndrăzneţe
să spere a pătrunde-n veşnicia
fiinţei celei una în trei feţe.
37 Voi, oameni, mulţumiţi-vă cu quia,
că-nvederate toate de v-ar fi,
să nască nu mai trebuia Maria;
40 văzut-aţi mulţi ce fără roade vii
cătară a-şi stîmpăra al minţii zel,
ce dat le fu pe veci a-i chinui:
43 vorbesc de Platon şi de-Aristotel,
şi de atîţia alţii...” – şi-a lui frunte
lăsînd-o-n jos, se-nchise mut în el.
46 Ajunşi de-acum la poala-acelui munte,
atît de-abruptă stînca îmi părea
încît în van piciorul sta s-o-nfrunte.
49 O scară lină e pe lîngă ea
la Lerici şi Turbia chiar coasta
de munte cea mai goală şi mai rea.
52 „Mai ştiu şi eu pe unde stînca asta
mai lesne-ar fi, de aripi n-ai, s-o sui?!”,
grăi Virgil, privind din loc năpasta.
55 Şi-n timp ce el părea că-n mintea lui
tot cumpănea, cu genele plecate,
iar eu cătam spre muntele silhui,
58 zării un pîlc de umbre înşirate
venind domol din stînga şi cu greu,
de nu ştiam: mă-nşel sau am dreptate...
61 „Maestre, ia priveşte!”, zis-am eu.
„Se-arată cine calea să ne-o spună,
ce nu poţi singur s-o cunoşti mereu”.
64 Privi atunci şi cu nădejde bună
răspunse: „Hai spre ei, că umblă-agale;
iar tu, fiu drag, din îndoieli te-adună!”.
67 Le-am fost ieşit cu paşi vreo mie-n cale
şi-atunci cînd ne aflam nu mai departe
decît s-arunci cu piatra-n ei din vale,
70 se strînse pîlcul cel trecut prin moarte
ciopor în gura rîpei, smirnă stînd,
cum cel nesigur şade mai deoparte.
73 Şi-atunci Virgil: „O, duhuri”, zise blînd,
„alese la soroc spre-acel alin
pe care cred că-l şi gustaţi în gînd,
76 ne spuneţi unde-i muntele mai lin,
ca să putem urca spre culmea lui;
ce ştii deplin, grăbeşti să faci deplin”.
79 Cum oile din ţarc doar una-ntîi,
sau două-trei, se-ncumetă să iasă,
iar restul cată-n jos şi stau momîi,
82 şi fac ce face cea dintîi purceasă,
că stînd aceea, blînde stau şi ele,
şi fără rost în coaste i se-ndeasă,
85 la fel văzui cum fruntea cetei cele
de duhuri fericite se urni,
făcînd spre noi sfioase temenele.
88 Dar cînd fruntaşii prinseră-a zări
în dreapta mea lumina cum se curmă,
iar umbra-mi peste stînci se alungi,
91 se-opriră şi se traseră în urmă,
şi tot aşa, chiar neştiind de ce,
făcu-ndărătul lor întreaga turmă.
94 „Chiar ne-ntrebat, adeveresc că e
om viu în trup acesta ce-l vedeţi,
de-aceea-n soare umbra-şi mlădié.
97 Nu vă uimiţi, ci-ncredinţare aveţi
că nu fără a cerului putere
sînt paşii lui pe-aceste stînci drumeţi”,
100 grăi Virgil; iar umbrele-austere:
„Vă-ntoarceţi şi urmaţi-ne pe-aci”,
din mîini şi vorbe prinseră-a ne cere.
103 Şi-mi zise una: „Orişicine-ai fi,
în mers întoarce-ţi faţa ta şi cată
la mine dacă nu cumva mă ştii”.
106 Eu mă-ntorsei şi seama-i luai îndată:
era bălai, şi chipeş, şi distins,
dar avea ţeasta-n sus de ochi crăpată.
109 Cînd, stînjenit, zisei că sînt convins
că pînă-atunci nu-l mai văzusem, pieptul
şi-l dezveli, de-o rană grea cuprins.
112 „Manfredi sînt”, grăi, zîmbind, de-a dreptul,
„nepot Constanţei, marii-mpărătese,
şi-a rugă-al meu cuvînt spre tine-ndreptu-l:
115 ieşit de-aci, copilei mele-alese,
Siciliei şi-Aragonului mîndrie,
tu zi-i ce-i drept, de zvonuri să nu-i pese.
118 Cînd trupul meu străpuns a fost să fie
de două răni de moarte, mă lăsai,
plîngînd, în mîna Cui să ierte ştie.
121 Cu mari păcate eu mă-povărai,
dar sfînta Milă braţe-ntinse are
spre cel căit şi-ntors din răul trai.
124 Dacă păstorul din Cosenza care
de Clement fuse-asupra-mi asmuţit
Scriptura o citea mai cu răbdare,
127 sub stivă grea şi azi s-ar fi odihnit,
spre Benevento, unde podul gată,
bietul meu trup, în urmă azvîrlit
130 afară din regat, sub vînt şi zloată,
pe Verde-n jos, pe unde-l strămutară
cu stinse facle,-n taină-nfricoşată.
133 Dar nu-i blestemul greu ce-l aruncară
de veşnica iubire mai presus,
cît timp ne e speranţa primăvară.
136 Ce-i drept, cel din Biserică exclus,
oricît s-ar fi căit, atunci cînd moare,
să stea pe-afara acestei rîpe-i pus
139 de treizeci ori acel răstimp în care
sub anatemă fu, de nu-i scurtat
sorocul lui prin rugi mijlocitoare.
142 Vezi dar cît aş fi eu de-ajutorat
să-i dai Constanţei mele dragi de veste
cum m-ai văzut şi ce-am de îndurat;
145 căci mană ruga celor vii ne este.

În româneşte de
Răzvan CODRESCU

(Versiuni provizorii, nepublicate în volum şi numai parţial adnotate)

DANTE, "INFERNUL", CINTURILE I-III

Cîntul I

Mărturisind a se fi abătut de la drumul drept (la diritta via), adică de la viaţa virtuoasă, Dante îşi revine ca din somn în mijlocul unei păduri obscure (una selva oscura), unde trei fiare – o panteră, un leu şi o lupoaică – îi taie ameninţătoare calea, pînă cînd acesta, în pragul deznădejdii, află sprijin într-o umbră ivită pe nesimţite şi în care îl recunoaşte cu emoţie pe marele poet latin Vergiliu, ce-i făgăduieşte să-l însoţească spre învăţătură de minte prin Infern şi Purgatoriu (urmînd ca prin Paradis să aibă o altă călăuză, mai demnă în faţa lui Dumnezeu, dar a cărei identitate încă n-o dezvăluie).

1 Pe calea vieţii-ajuns la jumătate,
mă regăsii într-o pădure-obscură,
căci drumul drept lăsasem a-l străbate.
4 Nu-i lesne, vai, a spune-n ce măsură
era de cruntă, deasă şi-ncîlcită,
că şi-azi tresar cînd gîndul ei mă fură!
7 Cu prea puţin e moartea mai cumplită;
dar pînă-a spune cum am dat de bine,
voi depăna păţită cu păţită.
10 Nu-i chip să desluşesc cum se cuvine
intrarea-n ea, căci somnul mă răpise
de cum lăsasem drumul bun a-l ţine.
13 Dar mi-amintesc că pasul meu se-oprise
unde sfîrşea pădurea-nfricoşată
şi-un deal semeţ în faţă-mi răsărise;
16 privind în sus, spinarea lui scăldată
mi se vădi de-a astrului lumină
ce calea dreaptă pururi ne-o arată.
19 Simţii atunci cum inima-mi se-alină
de spaima ce-n adînc o pătrunsese
în noaptea-aceea de amaruri plină.
22 Şi ca şi cel ce din talazuri iese
şi înapoi se uită,-abia suflînd,
prin ce noian primejdios purcese,
25 aşa şi eu, ca varga tremurînd,
privii în urmă valea-mpădurită
ce n-a cruţat pe nimeni viu nicicînd.
28 Mi-am tras puţin suflarea vlăguită
şi-am prins să urc, punînd temei mai tare
pe talpa ce-ndărăt era proptită.
31 Ci iată că-ncepînd să sui, îmi sare
în faţă o panteră iute foarte,
bălţată toată cît era de mare.
34 Cum nu se da din calea-mi la o parte,
ci mă mîna-ndărăt cu-a ei privire,
fu cît pe-aci să fug, speriat de moarte.
37 Stăteau în ceruri zorii a mijire
şi soarele suia cu-aceleaşi stele
ce-l însoţeau cînd veşnica iubire
40 urni dintîi splendorile acele;
ai zilei zori şi dulcea primăvară
dădură nou temei speranţei mele
43 că pot scăpa de-acea tărcată fiară;
dar nu-ntr-atît să nu mă înspăimînte
un leu ivit să-mi taie calea iară.
46 Acesta mai că sta să îşi împlînte
în mine colţii, crud la-nfăţişare,
făcînd văzduhul tot să se frămînte.
49 Şi o lupoaică jigărită care
părea în schimb de pofte-mpovărată
şi-aduse multor neamuri întristare,
52 aceasta, cu privirea-i încruntată,
îmi risipi de tot nădejdea bună
de-a mai răzbi pe culme vreodată.
55 Şi ca şi cel ce bucuros şi-adună
comori, iar dacă vremea le preface
în scrum, ajunge jalea să-l răpună,
58 la fel şi eu, căci fiara nu-mi da pace,
ci m-alunga, fîşie cu fîşie,
pe unde-n veci lumina zilei tace.
61 Şi cum zăceam în locul de urgie,
un stat de om a prins să mi se-arate,
de cît tăcuse mut părînd să fie.
64 Cînd îl văzui pe-acea pustietate,
strigai la el: „Îndură-te de mine,
de-ai fi tu om sau doar nalucă poate!“.
67 „Nu-s om“, răspunse, „dar am fost ca tine;
părinţii mei în Mántova-au trăit,
sînge lombard curgîndu-le prin vine.
70 Tîrziu sub Iulio eu m-am zămislit,
şi cum în Roma lui Augúst am stat,
doar zei ce mint pe lume-am pomenit.
73 Poet am fost de fel şi l-am cîntat
pe-al lui Anchise vrednic fiu, ce marea
o străbătu, cînd Troiei foc i-au dat.
76 Dar tu, de ce te-ndupleci cu pierzarea?
De ce n-apuci spre piscul de lumină
ce-i prim temei a toată desfătarea?“.
79 „Virgil eşti oare,-acea fîntînă lină
ce izvorăşte fluvii de cîntare?!“,
rostii, cu vocea de sfială plină.
82 „O, tu, lumina barzilor cea mare,
zălog să-mi fie dragostea fierbinte
cu care te citii fără-ncetare!
85 Tu eşti maestrul meu şi-al meu părinte;
de-s lăudat, eu luai din ale tale
plăcutul stil de-a măiestri cuvinte.
88 Priveşte fiara ce m-a-ntors din cale
şi-ajută-mă, vestite-ntre-nţelepţi,
căci tremur tot de groaza feţei sale!“.
91 „Pe alte căi se cade să te-ndrepţi“,
răspunse el, văzînd că-ncep a plînge,
„de vrei să-ţi porţi departe paşii drepţi;
94 căci fiara ce acum nădejdea-ţi frînge
nu lasă om să-i treacă dinainte,
ci-n colţii ei pe orişicine-ar strînge;
97 din fire rea, nicicînd nu se dezminte
şi-o stăpîneşte-o poftă-aşa nebună
că-i e, mîncînd, mai foame ca-nainte.
100 Ea cu dihănii multe se-mpreună,
şi încă-or mai urma, pînă-o să vie
Copoiul care-n chinuri s-o răpună.
103 El n-o pofti lumească avuţie,
ci cuget drept, iubire şi onoare,
iar neamul dintre Feltre o să-i fie,
106 salvînd Italia, biata, pentru care
Eurial şi Niso-au fost să piară,
şi Turnus, şi Camilla-ntre fecioare.
109 De prin cetăţi goni-va cruda fiară
şi în infern pe veci o s-o înece,
de unde pizma-a asmuţit-o afară.
112 Pe unde eu gîndesc a te petrece
urmează-mă şi bine o să-ţi fie,
căci pragul celor veşnice l-om trece;
115 vei auzi şi vei vedea-n urgie
cum plîng acei care-au trăit odată
şi-şi roagă-a doua moarte să le vie.
118 Vedea-vei şi pe cei ce se desfată
în flăcări, la nădejdea c-or sui
şi ei cîndva în ceata-mbucurată.
121 Spre care-apoi să urci de vei voi,
mai vrednic duh ca mine te-o purta:
în grija lui atunci te-oi părăsi.
124 Cum eu fusei străin de legea sa,
nu vrea-mpăratul slavei ca prin mine
să intre în cetatea-i cineva.
127 De-acolo cîrma lumii-ntregi o ţine
şi-acolo-i tronul lui, mai sus de toate:
ferice-i cel pe care-l ia la sine!“.
130 I-am zis atunci: „Te-ndură şi mă scoate,
pe Dumnezeul ce ţi-a fost străin,
de-aici şi din mai rea osîndă poate;
133 pe unde zici, îngăduie-mi să vin,
să văd şi poarta lui Sîn Petru, şi
pe cei ce spui că-ndură veşnic chin!“.
136 Şi-o luai pe urma lui, de cum porni.

Note şi comentarii la Cîntul I

Versul 1: În traducere literală: La jumătatea drumului vieţii noastre. Considerînd viaţa ad immagine d’arco (cf. Convivio, IV, XXIII, 6/10) şi cursul comun al vieţii umane ca avînd o durată de 70 de ani (cf. Ps. 89, 10), punctul cel mai înalt al arcului reprezintă vîrsta de 35 de ani. Dante fiind născut în 1265, rezultă că acţiunea poemului are loc în anul 1300. Folosindu-se şi de alte indicaţii din poem (de pildă, Inf. II, 1, şi XXI, 112), majoritatea comentatorilor consideră că ne aflăm în seara Vinerii Mari a anului 1300 ab Incarnatione.

Versul 2: Mi ritrovai („Mă regăsii“) marchează momentul în care Dante îşi revine în simţiri şi îşi recapătă conştiinţa pierdută (se re-găseşte literalmente pe sine), după răstimpul indefinit al rătăcirii oarbe, al abaterii dinspre virtute (care stă sub semnul raţiunii treze) spre păcat (văzut ca „somn“ al raţiunii). „Pădurea obscură“ (una selva oscura) redă simbolic întunecimea şi „sălbăticia“ stării de păcat, pe care acum o conştientizează pe deplin. Traducătorii anteriori au preferat să redea oscura prin „întunecată“, „întunecoasă“, „neguroasă“, „deasă“, adjectivul „obscur“ părîndu-li-se un neologism încă insuficient asimilat în limba română şi mai puţin poetic. Cred că între timp cuvîntul s-a încetăţenit îndestul (şi în limbajul curent, şi în cel poetic), drept care m-am încumetat să-l păstrez ca atare, avînd în vedere şi polisemantismul lui mistico-poetic în cultura apuseană (măcar de la selva oscura a lui Dante pînă la acea noche oscura del alma a lui San Juan de la Cruz). Unii cred că metafora dantescă (cf. şi Conv., IV, XXIV, 12: selva erronea di questa vita) şi-ar avea obîrşia în Confesiunile augustiniene (X, XXXV): immensa selva plena insidiarum et periculorum.
Versul 3: La diritta via, „drumul drept“, este calea virtuţii creştine, a justei distanţări morale faţă de păcat, cale de la care poetul se abătuse temporar, prins în vraja celor lumeşti.
Versurile 15-18: Dealul care mărgineşte pădurea şi are povîrnişul luminat pînă-n creştet de soare (simbol al divinităţii), astru pe care cei vechi - şi Dante împreună cu ei - îl considerau pianeta („planetă“), închipuie fericirea întru virtute, spre care omul este chemat să urce din bezna celor de jos, cu asistenţa călăuzitoare a harului dumnezeiesc.
Versurile 29-30: Detaliul, aparent neînsemnat, redă nu numai efortul fizic al urcuşului (în care toată greutatea corpului cade pe piciorul dindărăt), ci şi o anume precipitare ezitantă de ordin sufletesc (fuga înfricoşată de ce-a fost, dar şi teama prudentă de ce-ar mai putea să urmeze).
Versul 32: Pantera, prima dintre cele trei fiare care caută să-l oprească din cale, simbolizează necumpătarea sau desfrîul (pentru unii, prin faptul că e „bălţată“, ar face trimitere şi la cetatea de obîrşie a poetului, Florenţa, disputată între facţiunile Albilor şi Negrilor). Se pare că Dante urmează şi aici Eticii aristotelice (receptate însă prin prisma lui Toma de Aquino), la care va face referinţă şi Vergiliu (cf. Inf., XI, 80), conform căreia trei sînt marile înclinări generice ale omului spre rău: necumpătarea, violenţa şi perfidia (după ele fiind grupate şi păcatele în viziunea dantescă a Infernului).
Versurile 38-40: Soarele se află în constelaţia Berbecului, în care apăruse atunci cînd a fost creat de Dumnezeu (l’amor divino, „veşnica iubire“), laolaltă cu celelalte astre – „acele splendori“ (quelle cose belle) puse în mişcare cu ajutorul îngerilor.
Versul 45: Leul simbolizează violenţa trufaşă (după unii şi familia regală a Franţei, favorabilă Negrilor florentini). E un rău mai perfid decît pantera (desfrîul care se fereşte de lumină şi lucrează la întuneric), căci pare să nu se mai teamă de razele soarelui.
Versul 49: Lupoaica este aici fiara cea mai primejdioasă, simbolizînd lăcomia vicleană (cu trimitere, zic unii comentatori, şi spre curia papală, vestită prin şiretenie şi avariţie), în faţa căreia poetul este pe punctul de a deznădăjdui.
Versul 60: Bezna păcatului este locul/starea în care lumina solară (Dumnezeu) încetează să mai „grăiască“ sufletului.
Versurile 62-63: Umbra anticului poet latin Vergiliu (întruchipînd raţiunea care demult nu-i mai „vorbise“ celui rătăcit în iraţionalitatea patimilor, devenind pentru el ca şi „mută“).
Versul 67: Non omo, „nu-s om“ – în sensul de om viu, în carne şi oase. Publius Vergilius Maro a trăit între anii 70-19 î. Hr., în cea mai mare parte sub împăratul Augustus, al cărui protejat a fost.
Versul 68: După locul său de origine, aşa cum lui Dante i se spune „Marele Florentin“, lui Vergiliu i se spune „Marele Mantovan“ (din Mantova sau Mantua, localitate în provincia numită abia mult mai tîrziu – de prin sec. VI d. Hr., cînd au ocupat-o longobarzii – Lombardia).
Versul 70: Sub Iulio – formulă latinească, însemnînd: „pe vremea lui Iuliu Cezar“. În realitate, la data naşterii lui Vergiliu consuli erau Crassus şi Pompei, cei cu care Iuliu Cezar a făcut mai tîrziu triumviratul, devenind consul în anul 60. În anul 44, cînd Cezar a fost asasinat la idele lui Marte, în urma conjuraţiei conduse de Brutus şi Cassius (pe care, în finalul Infernului, îi vom afla chinuiţi veşnic între fălcile lui Lucifer, la rînd cu Iuda), Vergiliu avea totuşi 26 de ani.
Versurile 73-75: Vergiliu se recomandă ca autor al Eneidei (Enea era fiul lui Anchise şi al Venerei, ajuns în Italia după distrugerea Troiei şi socotit prin tradiţie protopărinte al Romei imperiale).
Versul 84 si urm.: Se pare că Dante ştia Eneida pe dinafară (cf. Inf., XX, 114). Vergiliu e prezentat ca maestrul lui absolut, Autorul prin excelenţă. Întîlnirea dintre cei doi mari poeţi ai latinităţii este parcă una providenţială, definitorie pentru întreaga tradiţie europeană (crescută din simbioza medievală a valorilor antice şi creştine).
Versul 88: Dante îi semnalează lui Vergiliu lupoaica – ultima şi cea mai mare piedică ivită în calea sa.
Versul 100: Aici incepe, pusă în gura lui Vergiliu, una dintre cele mai celebre profeţii din Divina Comedie. E tipică pentru obscuritatea premeditată a tuturor profeţiilor danteşti („încifrarea“ şi ambiguitatea caracterizînd de altfel limbajul profetic în general).
Versurile 102-105: Il Veltro, „Copoiul“, înseamnă în plan literal un cîine care va ucide lupoaica, iar în plan alegoric un principe sau un împărat care va salva Italia de toţi asupritorii lacomi şi vicleni, în frunte cu papalitatea decăzută. E greu de spus dacă Dante se va fi gîndit la o persoană contemporană anume. Avem de-a face mai degrabă cu o proiecţie mesianică ideală, iar expresia tra feltro e feltro (în unele ediţii: tra Feltro e Feltro) poate să însemne fie in fasce di feltro, „de origine/condiţie umilă“ (fetrul fiind o pîslă inferioară), fie – interpretată ca aluzie geografică – din partea de nord a Italiei (unde există toponime ca Feltre sau Montefeltro, pe care Dante le-ar fi putut avea în vedere). Majoritatea comentatorilor, începînd cu Boccaccio însuşi, au renunţat să încerce a mai lămuri locul. În traducerea de faţă am optat, ca şi Coşbuc, Al. Marcu sau Eta Boeriu, pentru grafia majusculată, care creează un context mai firesc pentru cititorul român.
Versurile 107-108: Personaje din Eneida: troienii Eurial şi Niso, prieteni, au căzut luptînd împotriva volscilor; Camilla a fost fiica regelui volscilor; Turnus a fost regele rutulilor. Deşi din tabere diferite, toţi au murit de dragul Italiei, premergînd marii sinteze romane. În original se constată că Dante, probabil nu fără intenţie, numeşte aici alternativ „latini“ şi „troieni“.
Versurile 115-117: Referire la cei din Infern.
Versurile 118-120: Referire la cei din Purgatoriu.
Versul 122: Beatrice, vrednică a-l călăuzi prin Paradis.
Versul 124: Deşi nu lipsit de virtuţi, Vergiliu a trăit în vremea păgînismului şi nu poate avea acelaşi statut cu sfinţii şi virtuoşii creştini de mai tîrziu.
Versul 132: Posibila „osîndă mai rea“ ar fi damnarea veşnică.
Versul 134: La porta di san Pietro, „poarta lui Sîn Petru“, e aici poarta Purgatoriului (cf. Purg., IX, 76 şi urm.), vegheată de un înger ce a primit cheile de la Sf. Petru, al cărui vicar (locţiitor) este (cf. Purg., XXI, 54).

Cîntul II

Dante îi mărturiseşte lui Vergiliu că nu se simte demn să înfăptuiască minunata călătorie prin tărîmurile de dincolo, el neavînd nici destinul lui Enea (legendarul strămoş al Romei), nici harul Sfîntului Apostol Pavel (lo Vas d’elezione), care se învredniciseră cîndva de acest lucru. Vergiliu îl îmbărbătează, dezvăluindu-i cum şi de către cine fusese trimis să-i vină într-ajutor. Întărit în cugetul său, Dante se încredinţează întru totul umbrei călăuzitoare a lui Vergiliu (tu duca, tu segnore e tu maestro), începîndu-şi lungul drum iniţiatic.

1 Era-n amurg şi noaptea sta să vie,
despovărînd făptura-nsufleţită
de truda ei; dar mie, numai mie,
4 o luptă aspră îmi era sortită:
cu drumu-ntîi, cu mila-apoi, precum
le-nsemn din mintea-mi de-amăgiri ferită.
7 O, Muze, o, geniu, m-ajutaţi acum!
Vădeşte-aici nobleţea ta ce poate,
o, minte, care ştii şi ce, şi cum!
10 Grăit-am eu: „Poete,-ntîi socoate
de-i vrednicia mea destul de mare
să pot atît de-nalte căi străbate.
13 Tu zici de al lui Silv părinte care
aievea şi de viu umblă cîndva
pe-aceste nevremelnice hotare.
16 Dar orice minte dreaptă-ar cugeta
că cel ce-n veci e-al răului duşman
l-a-ngăduit pe dînsul, căci era
19 începătorul neamului roman,
ce Romei şi imperiului drept tată
fu rînduit în cerul suveran;
22 şi sfinte-acestea două se arată,
la drept vorbind, că sunt moşia care
urmaşilor lui Petru le e dată.
25 Acel ce-a fost pe-aici şi-l lauzi tare,
de slava lui şi-a mántiei papale
primi pe-atunci temei de-ncredinţare.
28 Şi-alesul Vas, urmînd credinţei sale,
ce-i mîntuirii poartă şi-nţeles,
păşi la rîndul lui pe-această cale.
31 Dar eu?! Din voia cui voi fi purces?
Nu-s Pavel, nici Enea, iar de mine
nici eu nu cred, nici alţii că-s ales.
34 A mă-nvoi să merg acum cu tine
mă tem c-ar fi curată nebunie:
eşti înţelept, şi ce spun eu ştii bine“.
37 Şi ca şi cel pe care îl îmbie
tot alte gînduri, nemaivrînd ce-a vrut
şi renunţînd la ce era să fie,
40 aşa şi eu, pe-acel liman păscut
de umbre dese,-ntruna cumpănind,
pierdui dorinţa cea dintru-nceput.
43 „De nu mă-nsel, din cît te-aud grăind“,
răspuns îmi dete umbra maiestuoasă,
„fiori de teamă laşă te cuprind;
46 cînd bietul om în voia lor se lasă,
îşi pierde orice nobilă-ndrăzneală,
ca fiara şi de umbra ei fricoasă.
49 Dar eu ţi-oi da un leac de şovăială,
vădindu-ţi cum spre tine-am fost adus
şi ce-am simţit aflîndu-te-n sminteală.
52 Şedeam cu-acei ce puşi la cazne nu-s,
cînd fui chemat de-o doamnă preaferice,
frumoasă-ncît cerşii să-i fiu supus.
55 Nu-i stea pe cer lumină să ridice
ca ochii ei; în dulce grai toscan,
cu glas suav de înger, prinse-a-mi zice:
58 «O, tu, preanobil suflet mantovan,
a cărui faimă e pe lume vie
şi-o creşte veac de veac şi an de an,
61 un bun prieten - sorţii nu, dar mie -
se zbate singur pe-un meleag pustiu
şi dă-napoi de-a drumului urgie;
64 ba chiar mă tem că prea-l ajut tîrziu,
fiind sminteala lui destul de mare,
pe cît în cer îmi fuse dat să ştiu.
67 Te du dar tu, măiastru-n cuvîntare,
şi tot ce crezi a-i fi spre izbăvire
fă pentru el, să-mi aflu alinare.
70 Sînt Beatrice eu, ce-ţi dau de ştire;
din loc rîvnit m-am fost desprins cu greu
şi te implor mînată de iubire.
73 De bine te-oi vorbi la Domnul meu,
cînd fi-voi iar ajunsă-n faţa lui».
Tăcut-a ea şi-am prins a zice eu:
76 «Domniţă a virtuţii, cinste cui
se iscă-n om prisos de bucurie,
cum alta-n cerul strîmt al lunii nu-i,
79 porunca-ţi mi-e atît de scumpă mie,
că-n slujba ta m-aş osteni pe veci:
ajunge doar să-mi spui ce vrei - şi fie!
82 Dar, oare, cum te-ai îndurat să pleci
din locul larg, de care-atît tînjeşti,
venind aici, în miezul beznei reci?».
85 «De-ţi este voia să mă iscodeşti,
în treacăt ţi-oi răspunde la-ntrebare.
Cum de cutez spre bezne pămînteşti?
88 Temute-s doar acele lucruri care
să facă rău putere au defel;
cît despre restul - nu-s vătămătoare.
91 Pe mine Domnul m-a făcut astfel
c-al vostru rău nicicum nu mă răneşte,
nici focul ce se iscă-aici din el.
94 O Doamnă bună-n ceruri mijloceşte
pentru acel ce-n grijă ţi-l voi da;
prin ea, judeţul aspru se-mblînzeşte.
97 Chemînd-o pe Lucía,-i zise-aşa:
„Acum cel ce fidel îţi este ţie
nevoia-ţi simte; ia-l în paza ta!“.
100 Şi cum cu tot ce-i rău e-n vrăjmăşie,
grăbi Lucía-n locul unde eu
stam cu Rahila, şi îmi zise mie:
103 „Tu, cea plăcută-n veci lui Dumnezeu,
cum nu-l ajuţi pe cel ce se desprinse,
iubindu-te, de orice rost plebeu?!
106 Nu-i simţi chemarea-n plînsul ce-l cuprinse?
Nu vezi că moartea umblă să-l înghită,
pe-un rîu mai crunt ca mările întinse?“.
109 N-a fost nicicînd făptură mai grăbită
de rău să fugă sau folos să-şi cate,
ca mine cînd, de spusa ei stîrnită,
112 m-am rupt din strana slavei ne-nserate,
nădăjduind în harul vorbei tale,
a cărei cinste se răsfrînge-n toate».
115 Zicînd acestea, blîndul chip agale
ea şi-l feri, de lacrimi podidit,
iar eu zorii atunci să-ţi ies în cale,
118 venind la tine, cum mi-a poruncit,
şi te scăpai de gheara fiarei care
te-mpiedica spre culmi să fi suit.
121 Ci-acum, la ce mai stai pe gînduri oare?
Ce griji deşarte-n inimă-ţi răsar?
Şi cum de nu găseşti încumetare,
124 cînd ştii că-n cer trei doamne mari în har
la curtea slavei partea ta o ţin,
iar vorba mea-ţi vesteşte-atîta dar?!“.
127 Cum florile, scăpînd de-al nopţii chin,
şi-ndreaptă-n zori plecatele tulpine
şi către soare se deschid deplin,
130 la fel şi eu simţii crescînd în mine
atîta rîvnă-ncît, de-avînt purtat,
grăii ca unul ce-i stăpîn pe sine:
133 „Preabună-i doamna ce-ajutor mi-a dat
şi tu, ce-avuşi atîta curtenie
c-al ei cuvînt întocmai l-ai urmat!
136 M-ai copleşit cu-aşa nădejde vie
şi mi-ai grăit cu-atîta iscusinţă,
că mi-ai redat pierduta mea tărie.
139 De-acum ne poartă-o singură voinţă:
tu - călăuz, tu - domn, tu - dascăl mare“.
Sfîrşind, mi-am dat în urma lui silinţă
142 pe suitoarea codrului cărare.

Note şi comentarii la Cîntul II

Versul 7: Dante invocă ajutorul puterilor cereşti, în formă păgînă, dar în duh creştin (omul nu poate împlini nimic doar cu propriile-i puteri, ci numai cu ajutor de sus). Valorificarea creştină a tradiţiei păgîne este una dintre caracteristicile Divinei Comedii.
Versul 13: Enea (fiul lui Anchise şi tatăl lui Silvius), a cărui coborîre în lumea morţilor fusese relatată de Vergiliu în cartea a şasea a Eneidei (v. 236 si urm.).
Versurile 22-24: Primatului imperial al Romei păgîne îi succede primatul papal al Romei creştine (papii considerîndu-se, pe de altă parte, succesorii Sfîntului Apostol Petru). Altfel spus, Roma a fost hărăzită să domine lumea, mai întîi cu Sabia, apoi cu Crucea.
Versul 29: Sf. Apostol Pavel, cel ce mărturisise a fi fost răpit, în chip tainic, „pînă la al treilea cer“ (II Cor. 12, 2-5), dar despre care tradiţia medievală afirma că vizitase şi Infernul (cf. Visio Sancti Pavli Apostoli; în rom.: Apocalipsa lui Pavel, trad. Cristian Bădiliţă, Ed. Polirom, Iaşi, 1997).
Versul 52: Vergiliu se referă la locuitorii Limbului, primul cerc al Infernului, rezervat (conform concepţiei catolice) copiilor morţi fără a primi botezul, precum şi drepţilor Vechiului Testament, dar unde Dante îi aşază şi pe oamenii iluştri ai întregii Antichităţi, în măsura în care, deşi necreştini, au dus totuşi o viaţă virtuoasă. Aceştia nu sînt supuşi caznelor, dar nici nu se pot bucura de vederea lui Dumnezeu (cf. Inf., 3, 31 si urm.).
Versul 53: Este vorba de Beatrice Portinari (ce se va prezenta direct în versurile următoare), marea iubire ideală a lui Dante, specie de donna angelicata, cea despre care poetul făgăduise, în finalul Vieţii noi, că va spune „ceea ce nicicînd nu s-a mai spus despre vreo alta“ (... io spero di dicer di lei quello che mai non fue detto d’alcuna). Dante o văzuse pentru prima oară în 1274 (el avea 9 ani, fata – 8) şi şi-a făcut din ea icoană a feminităţii şi muză a inspiraţiei lirico-spirituale. Fiică a bancherului Folco Portinari, Beatrice a fost căsătorită cu Simone de’ Bardi şi a murit de timpuriu (în 1290, la numai 24 de ani).
Versul 78: Fidel reprezentării ptolemeice, Dante plasează Pămîntul în centrul Universului, celelalte planete rotindu-se în jurul lui. Luna fiind cel mai aproape de Pămînt (văzut, de altfel, ca lume sublunară), se roteşte mai lent, în cercuri mai mici. Cerul Lunii (il ciel della Luna) este deci primul şi cel mai strîmt dintre cele nouă ceruri care – în reprezentarea lui Dante şi a Evului Mediu în genere – înconjoară concentric Pămîntul. Pentru reprezentarea dantescă a lumii, cf. acum şi Horia-Roman Patapievici, Ochii Beatricei. Cum arăta cu adevărat lumea lui Dante?, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004 (contribuţie îndrăzneaţă la domeniul dantologiei, dar şi al istoriei ideilor, ambiţionînd să demonstreze că lumea în viziunea lui Dante este o „hipersferă“ în sens einsteinian, ţinînd deci de o geometrie neeuclidiană).
Versul 94: Este vorba despre Sf. Fecioară Maria. Dante, din respect, evită să rostească numele sfinte în Infern.
Versul 97: Martiră din Siracuza (al cărei nume trimite direct la ideea de lumină, luce), avînd darul de a vindeca bolile de ochi; aici poate fi vorba de deschiderea ochilor sufletului, Dante fiind „orbit“ de păcate.
Versul 102: Este vorba de biblica Rahila, fiica lui Laban şi soţia patriarhului Iacov. După unii, simbol al vieţii contemplative, spre deosebire de sora sa, Lia, simbol al vieţii active.
Versurile 104-105: Prin dragostea platonică pentru Beatrice, Dante se ridicase deasupra sensului vulgar al iubirii. În plan simbolic, dragostea pentru teologie îl îndepărtase cîndva de deşertăciunile lumeşti.
Versurile 119-120: Vergiliu se referă la lupoaica descrisă în primul cînt (versul 49 şi urm.), care-l adusese în pragul deznădejdii pe poetul rătăcit.
Versul 124: În registrul simbolic, cele „trei doamne mari în har“ (tre donne benedette), care-l ocrotesc din ceruri pe Dante, reprezintă Mila supremă (Sfînta Fecioară), Gratia (Harul) care luminează (Santa Lucia) şi Iubirea virtuoasă (Beatrice, care în ansamblul poemului simbolizează Teologia – „ştiinţa“ supremă).

Cîntul III

Păşind peste pragul porţii Infernului, Dante şi Vergiliu întîlnesc în vestibul ceata indiferenţilor şi şovăielnicilor („Cei ajunşi să moară nici răi fiind, nici vrednici vreodată“), în speţă trîndavii, laşii şi „căldiceii“, care plîng şi se agită zadarnic în pielea goală, înţepaţi de puzderii de gîze şi hrănind cu sînge din rănile lor viermii scîrboşi care le colcăie la picioare. Ajunşi apoi la apa Aheronului, cei doi poeţi îl întînesc pe Caron, luntraşul infernal. Lovit parcă de un fulger, pe fondul unui cutremur stîrnit pe neaşteptate, Dante îşi pierde temporar cunoştinţa.

1 Prin mine vii spre-a chinului cetate,
prin mine vii spre veşnica jelire,
prin mine vii spre cetele damnate.
4 Dreptatea-mi fu temei de izvodire:
m-a făurit puterea ziditoare,
supremul rost şi cea dintîi iubire.
7 Pînă la mine lucruri trecătoare
n-au fost defel, şi eu durez în veci:
voi, ce intraţi, nu mai speraţi scăpare!
10 Aceste vorbe sus, prin neguri reci,
le-am fost zărit pe-o poartă încrustate;
„Cumplite sînt, maestre!“, zis-am deci.
13 Iar el, ca unul preahîrşit cu toate:
„De orice îndoială se cuvine
să scapi aici, şi de-orice laşitate,
16 căci am ajuns în locul spus de mine,
unde-ai să-i vezi în veşnica durere
pe cîţi pierdură-al cugetului bine“.
19 Simţii atunci cum mîna lui o cere
pe-a mea; cu zîmbet blînd mă linişti
şi mă purtă-năuntru, spre mistere.
22 De-acolo bocet lung se desluşi,
ce răsuna-n văzduhul gol de stele,
încît şi mie plînsul mi-l stîrni.
25 Ciudate limbi, afurisenii grele,
amare plîngeri, scrîşnet de mînie,
suspin şi urlet, mîini plesnind a jele
28 se-nvîrtejeau în sumbră vălmăşie
prin pîcla grea, de-un fel la-nfăţişare
cu colbul ridicat de vijelie.
31 Simţind cum groaza-n creştet mă dogoare,
zisei: „Maestre, ce mă înfioară?
Au cine-s cei zdrobiţi de-ndurerare?“.
34 Iar el îmi zise: „Cei ajunşi să moară
nici răi fiind, nici vrednici vreodată,
îndură-aici această caznă-amară.
37 De-o seamă-s ei cu osîndita ceată
de îngeri care nu se răzvrătiră,
dar nici vreun zel n-avură pentru Tată.
40 I-alungă cel pe care nu-l slujiră,
iar iadul în adîncuri nu-i primeşte,
spre-a nu-i trufi pe cîţi mai rău greşiră“.
43 Ci eu: „Maestre, ce îi chinuieşte
de-i face-atît de jalnic să suspine?“.
Răspunse el: „Pe scurt, te lămureşte:
46 speranţă n-au ca moartea să-i aline
şi traiul orb aşa de greu i-apasă,
că-i pizmuiesc pe cîţi o duc mai bine.
49 Pe lume nimănui de ei nu-i pasă;
nici mila, nici dreptate nu li-s date;
dar cruţă-ţi mintea: uită-te şi-i lasă!“.
52 Ci eu, privind, văzui că-n cerc se zbate
o flamură, cu-asemenea iuţeală
de nu credeai că s-o opreşti se poate.
55 Şi-n urma ei atîta îmbulzeală
de ai fi zis că n-ar putea să-i ţie
nici coasa morţii dreaptă socoteală!
58 Ci tot privind, ştiuţi păreau să-mi fie
cîţiva, iar printre ei şi-acela care,
de laş ce-a fost, n-a stat la datorie.
61 Atunci prinsei deplină-ncredinţare
că dasem chiar de osîndita ceată
urîtă-n cer şi-n iad la fel de tare.
64 Ei, ce n-au dus o viaţă-adevărată,
în pielea goală se tîrau, mînaţi
de muşti şi viespi cu coada-nveninată.
67 Obrajii-n sînge le erau scăldaţi,
ce-amestecat cu lacrimi, la picioare
li se scurgea, sorbit de viermi spurcaţi.
70 Şi-apoi, cătînd cu ochii-n depărtare,
văzui, pe-un mal de rîu, mulţime deasă;
deci întrebai: „Maestre, cine-s oare,
73 fii bun şi spune-mi, cei ce se îndeasă
să-şi taie vad, cuprinşi de-atîta zor,
pe cît lumina să zăresc mă lasă?“.
76 El însă-mi zise: „Afla-vei rostul lor
îndată ce lîngă-Aheron vom face
popas, pe ţărmu-n veci tînguitor“.
79 Atunci, plecîndu-mi genele stîngace,
spre-a nu-l mîhni cu vorbe curioase,
pornii spre rîu, silindu-mă a tace.
82 Dar un moşneag cu cărunteţi stufoase
zori curînd în luntrea lui spre noi,
strigînd: „Vai vouă, duhuri păcătoase!
85 De-acum pierdut e cerul pentru voi:
am să vă trec pe celălalt hotar,
spre foc sau ger, în beznele de-apoi.
88 Tu, suflet viu, te-depărtează dar
de-acei pe care moartea i-a răpus!“.
Iar de văzu că îndărăt nu sar,
91 grăi: „Pe altă cale fi-vei dus,
pe alt talaz pluti-vei spre vecii
ş-n mai uşoară luntre fi-vei pus“.
94 Virgil îi zise: „Caron, a cîrti
nu-i rost, căci voia cerului se face,
care-i putere; nu mai iscodi!“.
97 Se-nduplecă atunci şi prinse-a tace
luntraşul cel păros al bălţii sure,
cu ochii-ncinşi de scăpărări buiace.
100 Dar auzind asemeni vorbe dure,
le clănţăneau de multă teamă dinţii
acelor duhuri goale şi mahmure.
103 Pe Dumnezeu deolaltă cu părinţii
îl blestemau, şi leat, şi neam, şi ţară,
sămînţa şi seminţele seminţii!
106 Apoi cu toţii stol se adunară,
plîngînd amar, pe ţărmul de durere
gătit acelor ce de cer uitară.
109 Iar Caron, demon silnic la vedere,
le face semn şi la grămadă-i mînă,
lovind cu vîsla-n cei fără putere.
112 Şi cum atunci cînd toamna e stăpînă
copacii se desfoaie ram cu ram,
de-ajung să-şi cate frunzele-n ţărînă,
115 la fel şi neamul rău al lui Adam:
la cîte-un semn, ca pasărea momită,
se dă pe rînd luntraşului infam.
118 Aşa se duc pe apa cea smolită,
dar nici n-ajung ei bine la liman,
că alţii umplu malul şi se-agită!
121 „Fiule,“-mi spuse bunul mantovan,
„cei învrăjbiţi cu Dumnezeu se-adună
din patru vînturi pe acest tăpşan;
124 ei dau buluc să-nfrunte unda brună,
căci rîndui cel drept să se prefacă
în dor amarnic spaima lor nebună.
127 Vreun suflet bun n-a fost pe-aci să treacă
şi Caron, vezi, dacă s-a plîns de tine,
avu dreptate-n felul lui s-o facă“.
130 Abia tăcu şi valea cu suspine
se scutură, vuind atît de tare
că simt şi azi fiorii ei în mine.
133 Pămîntul plîns iscă furtună mare
şi fu văzduhul de văpăi cuprins,
iar eu, năuc de-atîta tulburare,
136 căzui cum cade cel de somn învins.

Note şi comentarii la Cîntul III

Versurile 1-9: Cîntul începe cu faimoasa inscripţie de pe poarta Infernului. Ca procedeu literar, avem o prosopopee: personificată, poarta se adresează brusc şi direct cititorului, cu o solemnitate oraculară, sporind senzaţia de groază şi sentimentul ireversibilităţii (încheierea terifiant-concluzivă a inscripţiei: Lasciate ogni speranza, voi ch’entrate, literal: „Lăsaţi orice speranţă, voi care intraţi“, este probabil versul cel mai celebru din întregul poem). La città dolente face parte din ordinea celor eterne: nici un lucru muritor n-a fost creat înaintea Infernului (devenit necesar prin căderea îngerilor). Dumnezeu, înaltul lui izvoditor (il mio alto fattore), menţionat iniţial ca Dreptate absolută, orînduitoare şi judecătoare a toate, este înfăţişat în continuare în taina maiestăţii Sale treimice: „puterea ziditoare“ (la divina potestate) este Tatăl, „supremul rost“ (la somma sapienza) este Fiul, iar „cea dintîi iubire“ (’l primo amore) este Duhul Sfînt. Am mizat, în traducere, pe forţa şi complexitatea cuvîntului românesc rost (din lat. rostrum, „gură“, păstrat cu acelaşi înţeles în vechi expresii româneşti ca „pe de rost“, „a lua la rost“, „cu rost de moarte“), din care au derivat deopotrivă a rosti, rostire, rostitor (marcă a fiinţei cuvîntătoare) şi a rostui, rostuire, rostuitor (marcă a fiinţei cugetătoare). Semantismul cuvîntului a evoluat spre o subtilă spiritualizare. Azi, substantivul rost nu-şi mai păstrează înţelesul de „gură“ decît în unele expresii; folosit în afara acestora, el înseamnă „sens, înţeles, semnificaţie, tîlc, noimă; ordine; scop“. Constantin Noica vedea în el, mutatis mutandis, o complexitate semantică şi expresivă comparabilă cu cea a grecescului logos (care trimite concomitent la actul vorbirii, dar şi al cunoaşterii raţional-spirituale, ba chiar la însăşi ordinea universală). Prin creştinism, Logos-ul (doar aproximat de lat. Verbum) a devenit nume al Fiului lui Dumnezeu, Dumnezeu-Cuvîntul de la începutul Evangheliei după Ioan: „La început era Cuvîntul, şi Cuvîntul era la Dumnezeu, şi Dumnezeu era Cuvîntul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut“ (1, 1-3). Acelaşi Noica era de părere că, prin întregul semantism actual al lui rost, o tălmăcire ca La început a fost Rostul sau La început a fost Rostirea ar reda mai bine decît curentul Cuvînt bogăţia de sensuri a tainei Logos-ului – Vorbire şi Raţiune dumnezeiască, deopotrivă creatoare şi proniatoare. În orice caz, avînd în vedere toate acestea, cred că e cît se poate de potrivită traducerea lui la somma sapienza („suprema înţelepciune“, Raţiunea Divină – cu referire chiar la persoana/ipostasul Fiului) prin „supremul rost“.
Versurile 34-35: Sînt laşii, „căldiceii“, cei ce n-au avut în viaţă tăria unei opţiuni.
Versul 53: S-a remarcat că e o flamură nedeterminată nici măcar coloristic, abstractă aproape, sugerînd poate că cei ce n-au avut nici un scop în viaţă sînt gata acum să alerge după orice aparenţă de scop, dar e prea tîrziu şi nu le mai foloseşte la nimic, de unde şi imaginea de învălmăşeala stupidă şi inutilă.
Versurile 59-60: E mai mult ca sigur vorba de umbra călugărului Pietro da Morrone, devenit papă sub numele de Celestin V (1294). La doar cîteva luni după alegerea sa, acesta, excedat de înalta funcţie, s-a retras din scaun, lăsînd loc lui Bonifaciu VIII, unul dintre marii duşmani ai lui Dante (cf., de pildă, Inf., XIX, 52-57, dar şi postfaţa ediţiei).
Versul 77: Aheron – cel dintîi dintre cele patru rîuri întîlnite de Dante în Infern (celelalte sînt Stix, Flegheton şi Cocit).
Versul 82 si urm.: Moşneagul luntraş este Caron (nominalizat mai jos), personaj mitologic, fiul lui Erebos şi al Nopţii, care are aceeaşi atribuţie în Eneida lui Vergiliu (VI, 298 şi urm.) şi în Infernul lui Dante: el trece peste Aheron sufletele celor morţi (şi nu poate să nu se arate scandalizat de faptul că Dante era viu; după ce încearcă să-l sperie, îi profeţeste că, după moarte, nu va veni în Infern, ci va lua calea Purgatoriului – vv. 91-93).
Versurile 133-134: Urmînd Meteorologiei lui Aristotel, în epocă se credea că razele soarelui, pătrunse în pămînt şi amestecate cu umezeala, iscau un vînt subteran, a cărui maximă răbufnire avea ca efect cutremurele.

(După Dante Alighieri, Divina Comedie. Infernul, text bilingv, cu versiune românească, note, comentarii, postfaţă şi repere bibliografice de Răzvan Codrescu, Editura Christiana, Bucureşti, 2006)

DANTE - REPERE BIBLIOGRAFICE

Această bibliografie selectivă nefiind adresată specialiştilor, ci unui public intelectual mai larg, n-am inclus în ea decît titluri de volume, nu şi de contribuţii apărute în periodice. În cazul volumelor care au cunoscut mai multe ediţii, am indicat, de regulă, fie ediţia princeps, fie ediţia considerată îndeobşte cea mai bună. La secţiunea de referinţe, acolo unde au existat bune traduceri româneşti, n-am mai indicat şi ediţiile originale. Dacă pentru ediţiile Dante bibliografia se structurează cronologic, pentru referinţe am socotit mai potrivit criteriul alfabetic. Am înregistrat doar trei ediţii foarte vechi ale poemului (dar fiecare de o semnificaţie aparte), reţinîndu-le apoi numai pe cele mai importante din a doua jumatăte a secolului al XIX-lea şi pînă azi. Selecţia titlurilor înregistrate are desigur gradul ei de subiectivitate, dar cred că esenţialul a fost în cea mai mare parte acoperit (cu precizarea că titlurile selectate aici se referă la Dante în general sau la Divina Comedie, şi cu deosebire la Infern, iar numai tangenţial şi la operele minore). (Răzvan Codrescu)

I. Ediţii

1472: În aprilie, la Foligno, a apărut prima ediţie tiparită a Comediei danteşti (vezi foto), scoasă de Giovanni [Johann] Neumeister din Magonza [Mainz]. Cf. Dante Alighieri, La Divina Commedia. Copia anastatica dell’incunabolo stampato a Foligno nel 1472 da J. Neumeister e conservato presso la Biblioteca Angelica di Roma, Foligno, 1973.
1529: A apărut ediţia veneţiană cu comentariul lui Christophoro Landino, tipărită de Iacopo Borgofranco, ale carei xilografii sînt reproduse şi în ediţia de faţă. (1)
1555: A apărut, tot la Veneţia, prima ediţie cu titlul Divina Commedia, îngrijită de Lodovico Dolce şi tipărită de Gabriele Giolito de’ Ferrari.

* La commedia di Dante Allighieri, ilustrată de U. Foscolo şi editată de G. Mazzini, 4 vols., Londra, 1842-1843; Torino, 1852.
* La Divina Commedia di Dante Alighieri, text revăzut şi comentat de G. A. Scartazzini, 4 vols., Leipzig, 1874-1890.
* Dante Alighieri, La Divina Commedia. L’Inferno. Con commenti secondo la scolastica, de pr. J. Berthier, Fribourg, 1892.
* Dante Alighieri, La Divina Commedia, cu comentariu de prof. G. Poletto, 3 vols., Roma-Tournai, 1894.
* Dante Alighieri, La Divina Commedia con le note di N. Tommaseo, îngrijită de U. Cosmo, 3 vols., Torino, 1920 (2).
* Dante Alighieri, La Divina Commedia, comentată de L. Pietrobono, 3 vols., Torino, 1923-1926.
* Le opere di Dante Alighieri, editate de E. Moore şi P. Toynbee, Oxford, 1924 (ca text, cea mai bună ediţie neitaliană).
* Dante Alighieri, La Divina Commedia, comentată de G. A. Venturi, 3 vols., Milano, 1924-1926.
* Dante Alighieri, La Divina Commedia, comentată de I. Del Lungo, 3 vols., Florenţa, 1924-1926.
* Dante Alighieri, La Divina Commedia nella figurazione artistica e nel secolare commento, ingrijita de G. Biagi, G. L. Passerini, E. Rostagno şi U. Cosmo, 3 vols., Torino, 1924-1929.
* Dante Alighieri, La Divina Commedia, comentată de F. Flamini, 3 vols., Milano, 1925.
* Dante Alighieri, La Divina Commedia, comentată de C. Steiner, 3 vols., Torino, 1926.
* Dante Alighieri, La Divina Commedia, ilustrată de G. Doré şi îngrijită de E. Camerini, Milano, 1927 (3).
* Dante Alighieri, La Divina Commedia, îngrijită de G. Vandelli, ed. a 10-a, Milano, 1937.
* Dante Alighieri, La Divina Commedia, cu comentariul lui T. Casini, ed. a 6-a revăzută şi adăugită de S. A. Barbi, Florenţa, 1938 (4).
* Dante Alighieri, La Divina Commedia, comentată de C. Grabher, 3 vols., Florenţa, 1940 (reed. cu ilustraţiile lui G. Doré, Roma-Bari, 1988).
* Dante Alighieri, La Divina Commedia, cu notele lui A. Momigliano, 3 vols., Florenţa, 1945-1946.
* Dante Alighieri, La Divina Commedia, comentată de F. Torraca, Milano, 1946.
* Dante Alighieri, La Divina Commedia, cu notele lui M. Porena, 3 vols., Bologna, 1946-1947.
* Dante Alighieri, La Divina Commedia, îngrijită de F. Montanari, 3 vols., Brescia, 1949-1951.
* Dante Alighieri, La Divina Commedia, îngrijită de M. Casella, Bologna, 1955.
* Dante Alighieri, La Divina Commedia, comentată de L. Malagoli, 3 vols., Milano, 1955-1956.
* Dante Alighieri, La Divina Commedia, îngrijită de N. Sapegno, 3 vols., Florenţa, 1955-1957 (ed. a II-a: 1968; ed. a III-a: 1985).
* Dante Alighieri, La Divina Commedia, comentată de E. Soprano, 3 vols., Florenţa, 1956.
* Dante Alighieri, La Divina Commedia, cu textul critic al Societăţii Danteşti Italiene revăzut şi cu comentariul scartazzinian refăcut de G. Vandelli, Milano,1957.
* Le Opere di Dante, text critic al Societăţii Danteşti Italiene, sub îngrijirea lui M. Barbi, E. G. Parodi, F. Pellegrini, E. Pistelli, P. Rajna, E. Rostagno, G. Vandelli, cu indice analitic de M. Casella, ed. a II-a, Florenţa, 1960.
* Dante Alighieri, La Divina Commedia, îngrijită de S. A. Chimenz, Torino, 1962.
* Dante Alighieri, La Divina Commedia, îngrijită de G. Fallani, 3 vols., Messina-Florenţa, 1964.
* Dante Alighieri, La Divina Commedia. Testo, concordanze, lessici, rimario, indici, sub îngrijirea lui C. Tagliavini, Pisa, 1965.
* Dante Alighieri, Tutte le opere, sub îngrijirea lui L. Blasucci, Florenţa, 1965.
* Dante Alighieri, La Divina Commedia. Inferno, Purgatorio, Paradiso, cu comentariul lui P. Bargellini, 3 vols., Novara, 1973-74.
* Dante Alighieri, La Divina Commedia, îngrijită de G. Petrocchi, Torino, 1975.
* Dante Alighieri, La Divina Commedia. Inferno, Purgatorio, Paradiso, ilustrată de G. Doré şi comentată de D. Mattalia, 3 vols., Milano, 1975 (5).
* Dante Alighieri, La Divina Commedia, îngrijită de A. Vallone şi L. Scorrano, Napoli, 1985.
* Dante Alighieri, La Divina Commedia, îngrijită de T. Di Salvo, Bologna, 1987.
* Dante Alighieri, La Divina Commedia, îngrijită de E. Pasquini şi L. Quaglio, Milano, 1987.
* Dante Alighieri, La Divina Commedia. Nuova edizione con pagine critiche, îngrijită de U. Bosco şi G. Reggio, 3 vols., Florenţa, 1988.
* La Divina Commedia secondo l’antica vulgata illustrata da Attilio Gattafù, text critic al Societăţii Danteşti Italiene din Florenţa, ediţie îngrijită de Gabriella Pomaro, prezentare şi eseuri critice de M. Lonardi şi A. Possenti, 3 vols., Bergamo, 1988.
* Dante Alighieri, Tutte le opere, introducere de I. Borzi, comentarii îngrijite de G. Fallani, N. Maggi şi S. Zennaro, Roma, 1993 (6).
* Dante Alighieri, La Commedia secondo l’antica vulgata. I. Introduzione, II. Inferno, III. Purgatorio, IV. Paradiso, ediţie critică îngrijită de G. Petrocchi, 4 vols., Florenţa, 1994 (ediţie revazută a Societăţii Danteşti Italiene – după cea apărută la Milano în 1966-1967 – în cadrul Ediţiei Naţionale a Operelor lui Dante Alighieri).
* Dante Alighieri, La Divina Commedia, ingrijita de A. M. Chiavacci Leonardi, Milano, 1997.
* Dante Alighieri. La Commedia secondo l’antica vulgata. Edizione del Giubileo, nel Settecentario della Commedia, sub ingrijirea lui F. Mazzoni, cu textul stabilit de G. Petrocchi, 3 vols., Alpignano, 2000.
* Dantis Alagherii Comedia, ediţie critică de F. Sanguineti, Florenţa, 2001.

II. Dante în româneşte

Am avut în vedere aici numai textele intrate în circuitul public prin ediţii tiparite. Ce a rămas de pe urma uriaşei munci a regretatului Marian Papahagi (traducere, note, comentarii, excursuri, liste bibliografice) sper să se regăsească în curînd într-o ediţie profesională şi cît mai bine răspîndită (deocamdată cf. revista Apostrof [Cluj-Napoca], anul X, nr. 1/109, 1999). Versiunea românească a Infernului la care a lucrat timp de peste două decenii regretatul George Pruteanu poate fi accesată pe internet.

* Dante Alighieri, Divina Comedie. [I.] Infernul, traducţiune de Maria P. Chiţiu, Craiova, 1883 (traducere nerimată). (7)
* Dante Alighieri, Divina Comedie. II. Purgatoriul, traducţiune de Maria P. Chiţiu, Craiova, 1888 (traducere nerimată).
* Dante Alighieri, Infernul, traducere în versuri de N. Gane, Editura Librăriei Nouă Iliescu, Grossu & Comp., Iaşi, 1906.
* Dante Alighieri, Divina Comedie. Infernul, traducere de G. Coşbuc, ediţie îngrijită şi comentată de Ramiro Ortiz, Editura „Cartea Românească”, Bucureşti, f. a. [1924]. Cf. şi G. Coşbuc, Opere, VII. Traduceri, Dante, Divina Comedie, 1. Infernul, ediţie critică de Gh. Chivu, prefaţă şi comentarii de Alexandru Duţu, Editura Minerva, Bucureşti, 1985.
* Dante Alighieri, Divina Comedie. Purgatoriul, traducere de G. Coşbuc, ediţie îngrijită şi comentată de Ramiro Ortiz, Editura „Cartea Românească”, Bucureşti, f. a. [1927].
* Dante Alighieri, Divina Comedie. Paradisul, traducere de G. Coşbuc, ediţie îngrijită şi comentată de Ramiro Ortiz, Editura „Cartea Românească”, Bucureşti, f. a. [1932].
* Dante Alighieri, Infernul, tradus de Alexandru Marcu, ilustrat de Mac Constantinescu, editat de Scrisul Românesc, Craiova, 1932 (traducere în proză).
* Dante Alighieri, Purgatoriul, tradus de Alexandru Marcu, ilustrat de Mac Constantinescu, editat de Scrisul Românesc, Craiova, 1933 (traducere în proză).
* Dante Alighieri, Paradisul, tradus de Alexandru Marcu, ilustrat de Mac Constantinescu, editat de Scrisul Românesc, Craiova, 1934 (traducere în proză).
* Dante Alighieri, Divina Comedie, în româneşte de Eta Boeriu, note şi comentarii de Alexandru Duţu şi Titel Pîrvulescu, Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1965 (numeroase reeditări).
* Dante Alighieri, Opere minore, traduceri de Francisca Băltăceanu, Titus Bărbulescu, Oana Busuioceanu, Virgil Cândea, Petru Creţia, Ştefan Aug. Doinaş, Sandu Mihai Lăzărescu, Elena Nasta, Romulus Vulpescu; comentarii de Oana Busuioceanu, Virgil Cândea, Ştefan Aug. Doinaş, Alexandru Duţu; introducere, tabel cronologic şi note introductive de Virgil Cândea, Editura Univers, Bucureşti, 1971.
* Dante, Infernul, interpretare românească, note şi un cuvînt înainte de George Buznea, Editura Univers, Bucureşti, 1975.

* Dante, Purgatoriul, interpretare românească şi note de George Buznea, Editura Univers, Bucureşti, 1978.
* Dante Alighieri, Divina Comedie, în româneşte de Giuseppe Cifarelli, ediţie îngrijită de Titus Pîrvulescu şi prefaţată de Alexandru Ciorănescu (8), Editura Europa, Craiova (9), 1993, cu ilustraţii de Marcel Chirnoagă (reed. 1998, Editura Dacia, Cluj-Napoca).

* Dante Alighieri, Divina Comedie, repovestită pentru cei tineri de Dumitru Trancă, Editura Atlasis, Bucureşti, 1992 (repovestire explicativă în proză).

* Dante Alighieri, Divina Comedie, traducere în versuri de Ion A. Ţundrea, prefaţă de N. Iorga, Editura Medicală, Bucureşti, 1999.
* Dante Alighieri, Divina Comedie. Infernul, text bilingv, cu versiune românească, note, comentarii, posfaţă şi repere bibliografice de Răzvan Codrescu, Editura Christiana, Bucureşti, 2006.

III. Referinţe

* Agnelli, G., Topocronografia del viaggio dantesco, Milano, 1891.
* Altomonte, A., Dante. Una vita per l’imperatore, Milano, 1985.
* Andriani, B., Aspetti della scienza in Dante, Florenţa, 1981.
* Angiolillo, Giuliana, La nuova frontiera della Tanatologia. Le biografie della “Commedia”, 3 vols., Florenţa, 1996.
* Anonymous Latin Commentary on Dante’s Commedia. Reconstructed text, ed. V. Cioffari, Spoleto, 1989.
* Antonetti, P., La vie quotidienne à Florence au temps de Dante, Paris, 1979.
* Apollonio, M., Dante. Storia della Commedia, Milano, 1951.
* Aroux, E., Clef de la Comédie anti-catholique de Dante Alighieri, Paris, 1856 (reed. Carmagnola, 1981). Cf. şi Dante hérétique, révolutionnaire et socialiste. Révélations d’un catholique sur le Moyen Âge, Paris, 1854 (reed. Bologna, 1976) (10).
* Auerbach, E., Dante als Dichter der irdischen Welt, Berlin, 1929 (trad. it.: Studi su Dante, Milano, 1963).
* Auerbach, E., Mimesis. Reprezentarea realităţii în literatura occidentală, traducere de I. Negoiţescu, prefaţă de R. Munteanu, Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1967.
* Baconsky, A. E., Botticelli, Divina Comedie, Editura Meridiane, Bucureşti, 1977.
* Balaci, Al., Dante Alighieri, Editura Tineretului, Bucureşti,1966 (reed. Editura 100+1 Gramar, Bucureşti,1995).
* Balthasar, H. U. von, Gloria. Una estetica teologica, vol. 3, Stili laicali: Dante, Giovanni della Croce, Pascal, Hamann, Soloviev, Hopkins, Péguy, ed. a II-a, Milano, 1986 (11).
* Baranski, Z. G., „Sole nuovo, luce nuova”. Saggi sul rinnovamento culturale in Dante, Torino, 1996.
* Barbi. M., Dante – vita, opere e fortuna, con due saggi su Francesca e Farinata, Florenţa, 1933 (ed. a II-a adăugită: 1940).
* Barbi, M., Problemi di critica dantesca, 2 vols., Florenţa, 1934-1941.
* Barbi, M., Con Dante e coi suoi interpreti, Florenţa, 1941.
* Bargellini, P., Vita di Dante, Florenţa, 1964.
* Bassermann, A., Dantes Spuren in Italien, Heidelberg, 1887 (trad. it.: Orme di Dante in Italia, Bologna, 1902).
* Battaglia Ricci, L., Dante e la tradizione letteraria medievale, Pisa, 1983.
* Benivieni, G., Dialogo di Antonio Manetti, cittadino fiorentino, circa al sito, forma e misure dello inferno di Dante Alighieri, poeta excellentissimo, Florenţa, 1506.
* Benevenuti de Rambaldis de Imola [Benvenuto da Imola], Comentum super Dantis Aldigherij Comoediam, nunc primum integre in lucem editum, sumptibus Guilielmi Warren Vernon, ed. J. P. Lacaita, 5 vols., Florenţa, 1887.
* Berthier, J. J., Béatrice Portinari, Fribourg, 1893.
* Berti, G., Visioni infernali: peccati e torture nell’arte del Medioevo, Faenza, 1991.
* Berti, G., I mondi ultraterreni, Milano, 1998.
* Bertolini, A., Dante e i Fedeli d’amore. Il percorso iniziatico nella Divina Commedia alla luce degli insegnamenti della Quarta Via, Jubal Editore, 2004.
* Boccaccio, G., Il commento alla Divina Commedia e gli altri scritti intorno a Dante, ed. D. Guerri, 3 vols., Bari, 1918.
* Boccaccio, G., Esposizioni sopra la Comedia di Dante, ed. G. Padoan, Milano, 1965 (12).
* Boccaccio, G., Viaţa lui Dante, traducere, cuvînt înainte şi note de Şt. Crudu, Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1965.
* Bondioni, G., Guida alla Divina Commedia, Milano, 1988.
* Borgese, G. A., Da Dante a Thomas Mann, ed. G. Vallese, Milano, 1958.
* Bosco, U., Dante vicino, Roma, 1966.
* Bruni, L., Della vita, studi e costumi di Dante, ed. A. Lanza, Roma, 1987.
* Busnelli, G., L’Etica nicomachea e l’ordinamento morale dell’Inferno di Dante Alighieri, Bologna, 1907.
* Busnelli, G., Il simbolo delle tre fiere dantesche, Roma, 1909.
* Buti, G., R. Bertagni, Commento astronomico della Divina Commedia, Florenţa, 1966.

* Caetani, M., Della dottrina che si asconde nell'ottavo e nono canto dell'Inferno della Commedia di Dante Alighieri, Roma, 1852. Cf. şi Tre chiose di Michelangelo Caetani Duca di Sermoneta sulla Divina Commedia di Dante Alighieri, Roma, 1882, precum şi La Materia della Divina Commedia di Dante Alighieri, dichiarata in VI tavole da Michelangelo Caetani, ed. R. Fornaciari, Florenţa, 1886.
* Capasso, I., L’Astronomia nella Divina Commedia, Pisa, 1967.
* Capelli, V., La Divina Commedia. Percorsi e metafore, Milano, 1994.
* Carpi, U., La nobiltà di Dante, Florenţa, 2004.
* Casini, T., Scritti danteschi, Città di Castello, 1913.
* Cerchio, B., L’ermetismo di Dante, Roma, 1988.
* Chiavacci Leonardi, A. M., La guerra de la pietate. Saggio per una interpretazione dell’Inferno di Dante, Napoli, 1979.
* Chimenz, S. A., Dante, Milano, 1956.
* Chioccioni, P., L’agostinismo nella Divina Commedia, Florenţa, 1952.
* Chiose alla Cantica dell’ Inferno di Dante Alighieri attribuite a suo figlio Jacopo, ed. Lord Vernon, Florenţa, 1842 (reed. 1915, ed. G. Piccini, şi, mai recent, Padova, 1990, ed. S. Bellomo).
* Chiose anonime alla prima cantica della Divina Commedia di un contemporanio del Poeta, ed. F. Selmi, Torino, 1865 (cf. şi ed. G. Avalle, Città di Castello, 1900: Le antiche chiose anonime all’ Inferno di Dante, secondo il testo marciano).
* Codice diplomatico dantesco, ed. G. Biagi şi G. L. Passerini, Florenţa, 1895-1901 (?), în varii fascicule, sub egida Societăţii Danteşti Italiene (continuat şi adăugit de R. Piattoli – Florenţa, 1940, reed. 1950 şi1969) (13).
* Coen, G., Personaggi storici e mitologici rammentati nella Divina Commedia, con riferenza ai luoghi e alle fonti del poema, Florenţa, 1895.
* Cojocaru, D., Natura în Divina Comedie. Studiu istoric şi comparativ, Editura Universităţii “Al. I. Cuza”, Iaşi, 2005.
* Colombo, M., Dai mistici a Dante. Il linguaggio dell’ ineffabilità, Florenţa, 1987.
* Comedia di Dante degli Allaghieri col commento di Jacopo della Lana, bolognese, ed. L. Scarabelli, 3 vols., Bologna, 1866-1867 (14).
* Commento alla Divina Commedia d’anonimo fiorentino del sec. XIV, ed. P. Fanfani, 3 vols., Bologna, 1866-1874.
* Commento di Christophoro Landino fiorentino sopra la Comedia di Dante Aligheri, Florenţa, 1481 (numeroase reeditări în epocă). Cf. şi Dante Alighieri, La Comedia, riproduzione fedele all’originale stampato a Brescia nel 1487 da Bonino de’ Boninis ora custodito fra gli incunaboli della Civica Biblioteca Queriniana di Brescia, 3 vols, Franciacorta, 1976.
* Commento di Francesco da Buti sopra la Divina Commedia di Dante Alighieri, ed. C. Giannini, 3 vols., Pisa, 1858-1862 (reed. anastatică: Pisa, 1989).
* Comparetti, D., Virgilio nel Medio Evo, ed. G. Pasquali, 2 vols., Florenţa, 1937-1941 (ed. orig.: 1872).
* Contini, G., Un’ idea di Dante. Saggi danteschi, Torino, 1976.
* Cosmo, U., L’ ultima ascesa, Bari, 1936.
* Cosmo, U., Vita di Dante, ed. a III-a, Florenţa, 1965 (ed. orig.: Bari, 1930).
* Cosmo, U., Guida a Dante, ed. B. Maier, Florenţa,1962 (ed. orig.: Torino, 1947).
* Corti, Maria, Dante a un nuovo crocevia, Florenţa, 1981.
* Corti, Maria, Percorsi dell’ invenzione. Il linguaggio poetico e Dante, Torino, 1993.
* Coşbuc, G., Comentariu la „Divina Comedie”, vol. I: Tavola tonda, text stabilit, traducere şi studiu introductiv de Al. Duţu şi T. Pîrvulescu, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1963.
* Coşbuc, G., Comentariu la „Divina Comedie”, vol. II: La gente sotto larve, text stabilit, traducere şi studiu introductiv de Al. Duţu si T. Pîrvulescu, Editura pentru Literatură, Bucureşti,1965.
* Cozzoli, V., Il viaggio anagogico. Dante tra viaggio sciamanico e viaggio carismatico, Trieste, 1997.

* Creţia, Petru, Catedrala de lumini, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997.
* Croce, B., La poesia di Dante, ed. a II-a, Bari, 1921.
* Curtius, E. R., Literatura europeană şi Evul Mediu latin, în româneşte de A. Armbruster, introducere de Al. Duţu, Editura Univers, Bucureşti, 1970.
* Cusani, Emma, Il grande viaggio nei mondi danteschi. Interpretazione esoterica della Divina Commedia, 2 vols., Napoli, 1968-70. Cf. şi Il grande viaggio nei mondi danteschi. Iniziazione ai misteri maggiori, Roma, 1993.
* Dalla bibliografia alla storiografia. La critica dantesca nel mondo dal 1965 al 1990, ed. E. Esposito, Ravenna, 1995 (15).
* D’Anna, N., La Sapienza nascosta. Linguaggio e simbolismo in Dante, Roma, 2001.
* D’Ancona, A., I precursori di Dante, Florenta, 1874.
* D’Ancona, A., Scritti danteschi, Florenta, 1912 (include şi titlul precedent).
* Dante e la Bibbia. Atti del Convegno Internazionale promosso da “Biblia”. Firenze, 26-27-28 settembre 1986, ed. G. Barblan, Florenţa, 1988.
* Dante e la scienza, eds. P. Boyde şi V. Russo, Ravenna, 1995.
* Dante in Oxford. The Paget Toynbee Lectures: 1995-2003, eds. M. Zaccarello şi M. McLaughlin, Oxford, 2006.
* Dante nel mondo [la 700 de ani de la naştere], eds. V. Branca şi E. Caccia, Florenţa, 1965.
* Dante, poeta cristiano (16), ed. Società Dante Alighieri, Florenţa, 2001.
* D’Arco, S. A., Modele semiologice în “Commedia” lui Dante, Editura Univers, Bucureşti, 1979.
* Davis, C. T., Dante and the Idea of Rome, New York, 1958.
* Davis, C. T., Dante’s Italy and Other Essays, Philadelphia, 1984 (trad. it.: L’Italia di Dante, Bologna, 1988).
* De Angelis, A., Il concetto d’ imperium e la comunità soppranazionale in Dante, Milano, 1965.
* Delmay, B., I personaggi della Divina Commedia: classificazione e regesto, Florenţa, 1986.
* Del Lungo, I., Dell’esilio di Dante, Milano, 1881.
* Del Lungo, I., Dal secolo e dal poema di Dante, Bologna, 1891.
* De Regny, P. V., Dante e il simbolismo pitagorico, Genova, 1988 (17).
* De Sanctis, F., Lezioni e saggi su Dante, ed. S. Romagnoli, Torino, 1955.
* De Sanctis, F., Istoria literaturii italiene, traducere, studiu introductiv şi note de Nina Façon, Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1965.
* Di Giovanni, A., La filosofia dell’amore nelle opere di Dante, Roma, 1968.
* Dotti, U., La Divina Commedia e la città dell’uomo, Roma, 1998.
* D’Ovidio, F., Studi sulla Divina Commedia, Palermo, 1901.
* Eliot, T. S., Dante, Londra, 1929 (trad. it.: Dante, Modena, 1942; cf. şi T. S. Eliot, Eseuri, trad. rom. P. Creţia, Editura Univers, Bucureşti, 1974).
* Enciclopedia dantesca, dell’Istituto della Enciclopedia Italiana, dir. U. Bosco, 6 vols. (18), Roma, 1970-1978 (ed. a II-a: 1984; ed. a III-a: 2005).
* Fallani, G., Poesia e Teologia nella Divina Commedia, Milano, 1950.
* Fallani, G., Dante, poeta teologo, Milano, 1965.
* Fallani, G., Dante e la cultura figurativa medioevale, Bergamo, 1970.
* Farinelli, A., Michelangelo e Dante e altri brevi saggi, Torino, 1918.
* Farinelli, A., Dante in Spagna, Francia, Inghilterra, Germania. Dante e Goethe, Torino, 1922.
* Ferrante, J. M., The Political Vision of the Divine Comedy, Princeton, 1984.
* Ferrucci, F., Le due mani di Dio. Il cristianesimo e Dante, Roma, 1999.
* Fiammazzo, A., Vocabulario-concordanza delle opere latine e italiane di Dante Alighieri, Milano, 1905.
* Filippini, F., Dante scolaro e maestro, Ginevra, 1929.
* Flora, F. (19), Storia della letteratura italiana, 4 vols. (de la ed. a 6-a: 5 vols.), Milano, 1940-1941 (ed. a 16-a: 1965-67).
* Foligno, C., Premesse allo studio di Dante, Napoli, 1944.
* Fratris Johannis de Serravalle (20) ord. min. episcopi et principis Firmani translatio et comentum totius libri Dantis Aldigherii, cum textu italico Fratris Bartholomaei a Colle eiusdem ordinis nunc primum edita, eds. fr. M. da Civezza O.F.M. şi fr. T. Domenichelli O.F.M., Prato, 1891 (reed. anastatică: San Marino, 1986).
* Freccero, J., Dante. The Poetics of Conversion, Cambridge-Harvard, 1986 (trad. it.: Dante. La poetica della conversione, Bologna, 1989).
* Galilei, G., Circa la figura, sito e grandezza dell’Inferno di Dante, Florenţa, 1588.
* Garavaglia, M. A., Dante: viaggio nella Divina Commedia, Milano, 1994.
* Gelli, G. B., Letture edite e inedite sopra la Commedia di Dante, ed. C. Negroni, 2 vols., Florenţa, 1887.
* Gentile, G., Studi su Dante, ed. V. A. Belleza, Florenţa, 1965.
* Getto, G., Aspetti della poesia di Dante, Florenţa, 1947.
* Giambullari, P., De’l sito, forma e misure dello Inferno di Dante, Florenţa, 1544.
* Giannantonio, P., Dante e l’allegorismo, Florenţa, 1969.
* Gilson, É., Dante et la philosophie, Paris, 1939 (trad. it.: Dante e la filosofia, Milano, 1987).
* Gilson, É., Dante et Béatrice. Études dantesques, Paris, 1974 (trad. it.: Dante e Beatrice. Saggi danteschi, Milano, 2004).
* Gilson, É., Filozofia în Evul Mediu. De la începuturile patristice pînă la sfîrşitul secolului al XIV-lea, traducere de Ileana Stănescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995.
* Gizzi, C., L’Astronomia nel Poema sacro, Napoli, 1974.
* Gorni, G., Lettera, nome, numero. L’ordine delle cose in Dante, Bologna, 1990.
* Gorni, G., Dante nella selva. Il primo canto della Commedia, Florenţa, 2002.
* Goudet, J., Dante et la politique, Paris, 1992 (reed. 2001).
* Gourmont, R. de, Dante, Béatrice et la poésie amoureuse, Paris, 1999.
* Graf, A., Miti, leggende e superstizioni del Medio Evo, ed. Clara Allasia şi W. Meliga, Milano, 2002 (ed. orig.: 2 vols., Torino, 1892-1893).
* Guardini, R., Studi su Dante, Brescia, 1967. Cf. şi Der Engel in Dantes Göttlicher Komödie, München, 1951.
* Guénon, R., L’esoterisme de Dante, Paris, 1957 (ed. orig.: 1925; trad. it.: L’esoterismo di Dante, Roma, 1971, şi, mai recent, Milano, 2001).
* Guerri, D., Di alcuni versi dotti nella Divina Commedia, Città di Castello, 1908.
* Guerri, D, Scritti danteschi e d’altra letteratura antica, ed. A. Lanza, Anzio, 1990.
* Guido da Pisa, Declaratio super Comediam Dantis, ed. F. Mazzoni, Florenţa, 1970. Cf. şi Guido da Pisa, Expositiones et Glose super Comediam Dantis or Commentary on Dante’s Inferno, ed. V. Cioffari, Albany-New York, 1974.
* Gustarelli, A., Personaggi dell’Inferno dantesco, Milano, 1950.
* Hauvette, H., Dante. Études sur la Divine Comédie, Paris, 1922 (21).
* Hollander, R., Il Virgilio dantesco: tragedia nella “Commedia”, Florenţa, 1983.
* Il commento dantesco di Graziolo de’Bambaglioli, ed. A. Fiamazzo, Savona, 1915 (reed. Pisa, 1998, ed. L. C. Rossi). Cf. şi Comento alla Cantica dell’Inferno di Dante Alighieri di autore anonimo, ora per la prima volta dato in luce, ed. J. G. W. Vernon, Florenţa, 1848.
* Il processo di Dante celebrato il 16 aprile 1964 nella Basilica di San Francesco in Arezzo, ed. D. Ricci, Florenţa, 1967 (22).
* John, R. L., Dante templare. Una nuova interpretazione della Commedia, Milano, 1987.

* Kirkpatrick, R., Dante: The Divine Comedy. A Student Guide, 2nd Edition, Cambridge University Press, f. a. [2004].
* Lenzoni, C., In difesa della lingua fiorentina et di Dante, Florenţa, 1556 (23).
* Le vite di Dante, Petrarca e Boccaccio scritte fino al sec. XVI, ed. A. Solerti, Milano, 1904.
* Le vite di Dante, ed. G. L. Passerini, Florenţa, 1917.
* Lo Inferno della Commedia di Dante Alighieri col commento di Guiniforto delli Bargigi, tratto da due manoscritti inediti del secolo decimo quinto, ed. G. Zaccheroni, Marsilia-Florenţa, 1838.
* L’opera di Dante nel mondo. Edizioni e traduzioni nel Novecento, ed. E. Esposito, Ravenna, 1992.
* L’Ottimo Commento della Divina Commedia. Testo inedito d’un contemporaneo di Dante citato dagli Accademici della Crusca, ed. A. Torri, 3 vols., Pisa, 1827-1829 (reed. anastatică: Bologna, 1995).
* Maggini, F., Introduzione allo studio di Dante, Bari, 1942.
* Malagoli, L., Saggio sulla Divina Commedia, Florenţa, 1962.
* Malato, E., Studi su Dante. Lecturae Dantis, Chiose e altre note dantesche, Padova, 2005.
* Mancusi-Ungaro, D., Dante and the Empire, New York, 1987.
* Maramauro, G., Expositione sopra l’Inferno di Dante Alighieri, ed. P. G. Pisoni, Padova, 1998.
* Marchese, A., Guida alla Divina Commedia. Letture critiche, Torino, 1981.
* Marchi, C., Dante, Editura Artemis/Editura Semne, Bucureşti, f. a. [2001].
* Marino, G., Esoterismo e Divina Commedia, Como, 1997.
* Maritain, J., L’intuition créatrice dans l’art et dans la poésie, Paris, 1966.
* Marti, M., Realismo dantesco e altri studi, Milano-Napoli, 1961.
* Marzot, G., Il linguaggio biblico nella Divina Commedia, Pisa, 1956.
* Mattioli, M., Dante e la medicina, Napoli, 1965.
* Mazzei, V., Dante e i suoi amici nella Divina Commedia, Milano, 1987.
* Mazzeo, J. A., Medieval Cultural Tradition in Dante’s Comedy, New York, 1968 (24).

* Mercatali, E., A. Ribera, A. Sesti, Per capire la Divina Commedia, Milano, 1990.
* Mercuri, R., Semantica di Gerione. Il motivo del viaggio nella Commedia di Dante, Roma, 1984.
* Montanelli, I., Dante e il suo secolo, Milano, 1965 (reed. 2004).
* Montano, R., Storia della poesia di Dante, Napoli, 1962.
* Moore, E., Contributions to the Textual Criticism of the Divina Commedia, Cambridge, 1889.
* Moore, E., Studies in Dante, ed. C. Hardie, 4 vols., Oxford, 1968-1969 (ed. orig.: 1896-1917).
* Morgan, A., Dante and the Medieval Other World, Cambridge, 1990.
* Morghen, R., Dante profeta tra la storia e l’Eterno, Milano, 1998.
* Morpurgo, A., Dizionario di citazioni dantesche tratte dalla Divina Commedia, annotate ed illustrate secondo i migliori commenti, pref. G. L. Passerini, Città di Castello, 1910.
* Nardi, B., Saggi di filosofia dantesca, Milano, 1930.
* Nardi, B., Nel mondo di Dante, Roma, 1944.
* Nardi, B., Dante e la cultura medievale. Nuovi saggi di filosofia dantesca, Bari, 1949.
* Niccolini, P., L’amore e l’arte di Dante. L’arte nella “Divina Commedia”. Dante innamorato, ed. Luisa Carrà Borgatti, Ferrara, 1999 (ed. orig.: 1921).
* Nicosia, P., Dieci saggi sull’inferno dantesco, Florenţa, 1969.
* Padoan, G., Introduzione a Dante, Milano, 1969 (reed. 1990).
* Padoan, G., Il pio Enea e l’empio Ulisse, Ravenna, 1977.
* Padoan, G., Il lungo cammino del Poema sacro. Studi danteschi, Florenţa, 1993.
* Pagliaro, A., Ulisse. Ricerche semantiche sulla Divina Commedia, 2 vols., Messina-Florenţa, 1966.
* Palacios, M. A., La escatología musulmana en la Divina Comedia, Madrid, 1919 (trad. it.: Dante e l’Islam, Milano, 1997) (25).
* Palmenta, G., La Vergine Madre nella Divina Commedia, Reggio Calabria, 1989.
* Papini, G., Dante vivo, Florenţa, 1933.

* Papu, E., Feţele lui Ianus, Editura Univers, Bucureşti, 1970 (cap. „Dante popular şi modern”).

* Papu, E., Estetica lui Dante, Editura Princeps, Iaşi, 2005.
* Paratore, E., Tradizione e struttura in Dante, Florenţa, 1968.
* Parodi, E. G., Poesia e storia nella Divina Commedia, Napoli, 1925.
* Parronchi, A., Tra Dante e Petrarca, Florenţa, 1987.
* Parronchi, A., Due saggi danteschi, Florenta, 2003.
* Pascoli, G., Minerva oscura, Livorno, 1898.
* Pascoli, G., Sotto il velame, Messina, 1900.
* Pascoli, G., La mirabile visione, Messina, 1902.
* Pasquazi, S., All’eterno dal tempo, Florenţa, 1966.
* Pasquini, E., Dante e le figure del vero. La fabbrica della Commedia, Milano, 2001.
* Passerini, G. L., Vita di Dante, Florenţa, 1929.
* Patapievici, H.-R., Ochii Beatricei. Cum arăta cu adevărat lumea lui Dante?, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004.
* Pazzaglia, M., Il mito di Beatrice, Bologna, 1998.
* Pépin, J., Dante et la tradition de l’allégorie, Montréal, 1970.
* Pertile, L., La puttana e il gigante. Dal Cantico dei Cantici al Paradiso Terrestre di Dante, Ravenna, 1998.
* Petri Allagherii super Dantis ipsius genitoris Comoediam Commen-tarium, nunc primum in luce editum consilio et sumtibus G. I. Bar. Vernon, ed. V. Nanucci, Florenţa, 1846 (reed. Montecassino, 1865, şi, mai recent, Florenţa, 1978).
* Petrocchi, G., Dante e il suo tempo, Torino, 1963.
* Petrocchi, G., Itinerari danteschi, Bari, 1969.
* Petrocchi, G., Vita di Dante, Bari, 1986.
* Pézard, A., Dante sous la pluie de feu, Paris, 1950 (26).
* Pietrobono, L., Il poema sacro. Saggio d’una interpretazione generale della Divina Commedia, 2 vols., Bologna, 1915.

* Pietrobono, L., Saggi danteschi, Roma, 1936.
* Pietrobono, L., Nuovi saggi danteschi, Torino, 1954.
* Pinchard, B., Le Bûcher de Béatrice. Essai sur Dante, Paris, 2001.
* Pistelli, E., Per la Firenze di Dante, Florenţa, 1921.
* Poletto, G., Dizionario dantesco, 8 vols., Siena, 1885-1892 (27).
* Ramat, R., Il mito di Firenze e altri saggi danteschi, Messina-Florenţa, 1976.
* Ricci, C., L’ultimo rifugio di Dante Alighieri, ed. E. Chiarini, Ravenna, 1965 (ed. orig.: Milano, 1891).
* Risset, Jacqueline, Dante écrivain ou L’intelletto d’amore, Paris, 1982 (trad. it.: Dante scrittore, Milano, 1984) (28).
* Risset, Jacqueline, Dante, une vie, Paris, 2001.
* Rocca, L., Di alcuni commenti della Divina Commedia composti nei primi anni dopo la morte di Dante, Florenţa, 1891.
* Rossi, M. M., Problematica della Divina Commedia, Florenţa, 1969.
* Salinari, G., Dante, Roma, 1975.
* Salvetti, G., La componente musicale nel mondo poetico di Dante, Milano, 1988.
* Sanguineti, E., Dante reazionario, Roma, 1992.
* Sapegno, N., La Commedia e le opere minori, Roma, 1965.
* Scartazzini, G. A., Enciclopedia dantesca. Dizionario critico e ragionato di quanto conscerne la vita e le opere di Dante Alighieri, 3 vols., Milano, 1896-1905 (29).
* Scartazzini, G., Dantologia, ed. a III-a, Milano, 1906.
* Schneider, F., Dante. Sein Leben und sein Werk, Weimar, 1960.
* Scott, J. A., Dante magnanimo. Studi sulla Commedia, Florenţa, 1977.
* Sebastio, L., Il poeta e la storia. Una dinamica dantesca, Florenţa, 1994.
* Segre, C., Fuori del mondo. I modelli nella follia e nelle immagini dell’aldilà, Torino, 1990.
* Sermonti, V., L’Inferno di Dante, Milano, 1991.
* Siebzehner-Vivanti, G., Dizionario della Divina Commedia, ed. M. Messina, Milano, 1965 (reed. 1989).
* Singleton, C., Dante Studies, 2 vols., Cambridge, 1954-1958.
* Singleton, C., La poesia della Divina Commedia, Bologna, 2002 (30).
* Spitzer, L., L’armonia del mondo. Storia semantica di un’ idea, Bologna, 1967.
* Sposizione di Ludovico Castelvetro a XXIX canti dell’Inferno dantesco, ed. G. Franciosi, Modena, 1888.
* Studii despre Dante [la 700 de ani de la naştere], ed. Al. Balaci, Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1965 (31).
* Tardioli, F., Dante Alighieri francescano, Roma, 1983.
* Terenzoni, A., L’ ideale teocratico dantesco, Genova, 1979.
* The Dante Encyclopedia, ed. R. Lansing, New York-Londra, 2000.
* Toffanin, G., Sette interpretazioni dantesche, Napoli, 1947.
* Toffanin, G., Perché l’umanesimo comincia con Dante, Bologna, 1967.
* Tocco, F., Dante e l’eresia, Florenţa, 1899.
* Torraca, F., Studi danteschi, Napoli, 1912.
* Torraca, F., Nuovi studi danteschi, Napoli, 1921.
* Toynbee, P., Dante. His Life and his Works, Londra, 1910.
* Toynbee, P., C. S. Singleton, A Dictionary of Proper Names and Notable Matters in the Works of Dante, Oxford, 1968 (32).
* Valli, L., ll segreto della Croce a dell’Aquila nella Divina Commedia, Bologna, 1922 (reed. Milano, 1996).

* Valli, L., L'Allegoria di Dante secondo Giovanni Pascoli, Bologna, 1922.
* Valli, L., La chiave della Divina Commedia, Bologna, 1926.
* Valli, L., Il linguaggio segreto di Dante e dei “Fedeli d’Amore”, Roma, 1928 (reed. Milano,1994).
* Valli, L., La struttura morale dell’universo dantesco, Roma, 1935.
* Vallone, A., La critica dantesca contemporanea, Pisa, 1953.
* Vallone, A., Studi su Dante medievale, Florenţa, 1965.
* Vallone, A., Storia della critica dantesca dal XIV al XX secolo, 2 vols., Milano, 1981.
* Vallone, A., Dante, ed. a II-a, Milano, 1981.
* Vallone, A, Antidantismo politico e dantismo letterario, Roma, 1988.
* Vandelli, G., Per il testo della Divina Commedia, ed. R. Abardo, Florenţa, 1990
* Vasoli, C., Otto saggi per Dante, Florenţa, 1995.
* Venturi, L., Le similitudini dantesche, ordinate, illustrate e confrontate, Florenţa, 1874 (reed. 1889).
* Villani, F., Expositio seu comentum super Comedia Dantis Allegherii, ed. S. Bellomo, Florenţa, 1989.
* Villani, G., Cronica a miglior lezione ridotta, coll’aiuto de’ testi a penna, 8 vols. (33), Florenţa, 1823 (reed. anastatică: Roma, 1980).
* Villani, G., Nuova Cronica, ed. G. Porta, 3 vols., Parma, 1991.
* Vivaldi, F., Qualche segreto della Divina Commedia, Florenţa, 1963.
* Vossler, K., Die Göttliche Komödie, Heidelberg, 1925 (trad. it.: La Divina Commedia studiata nella sua genesi e interpretata, Bari, 1927).
* Wilkins, E. H., A Concordance to the Divine Comedy of Dante Alighieri, Cambridge-Harvard, 1965.
* Williams, C. W., Figure of Beatrice. A Study in Dante, New York, 1983 (ed. orig.: 1944).
* Williams, C. W., Outlines of Romantic Theology: Religion and Love in Dante, New York, 1989 (ed. orig.: 1941).
* Zabughin, W., L’oltretomba classico, medioevale e dantesco nel Rinascimento, Florenţa, 1922.
* Zenatti, O., Dante e Firenze, Florenţa, 1903.
* Zingarelli, N., La vita, i tempi e le opere di Dante, 2 vols., Milano, 1944 (cu suplimentul bibliografic al lui A. Vallone, 1948).

NOTE:

(1) Sînt xilografiile folosite şi de Ramiro Ortiz în ediţia sa cu traducerea lui Coşbuc. Pentru adevăratul statut al acestora, a se vedea postfaţa [“Dante Alighieri între viaţă şi operă”], nota 25.
(2) Ediţia originală a lui Niccolò Tommaseo, apărută la Veneţia în 1837, a fost de mai multe ori retipărită de-a lungul secolului al XIX-lea.
(3) Ediţie după care am reprodus portretul lui Dante de pe coperta volumului de faţă. Cele 75 de ilustraţii ale lui Gustave Doré la Divina Comedie datează din 1861.
(4) Cu această ediţie a lucrat prioritar Eta Boeriu.
(5) Cu settima ristampa a Infernului în această ediţie (Biblioteca Universale Rizzoli, Milano, 1996), pe care d-l Claudio Mutti a avut bunăvoinţa să mi-o trimită imediat după ieşirea ei de sub tipar, am lucrat preponderent la noua traducere românească inclusă în volumul de faţă.
(6) D-l Alexandru Laszlo, studios dantesc atent la detalii, se amuza că d-l Patapievici a citat tocmai această ediţie “populară” în succintele indicaţii bibliografice din cartea sa despre Dante, dar ediţia, fără să fie printre cele mari, e bine alcătuită şi excelent adnotată (în limitele asumate).
(7) Cu reproduceri ale originalului în subsol.
(8) Regretatul Alexandru Ciorănescu (1911-1999) tradusese el însuşi Divina Comedie... în franceză (Lausanne, 1964), pornind de la principiul că "nu poate fi, dar trebuie tradusă". Nici italianul (postum) şi nici românul (antum) n-au reuşit să cucerească publicul limbilor de destinaţie. Chiar renunţind la rimă, românul a reuşit mai bine, dar trebuie să se ţină seama că era un mare profesionist al literaturii, în vreme ce italianul nu era decît un funcţionar bancar!
(9) Oraşul Craiova ocupă un loc aparte în destinul românesc al lui Dante. Aici au apărut, în 1883 şi 1888, primele „traducţiuni” integrale ale Infernului şi Purgatoriului (Maria P. Chiţiu); aici au apărut, între 1932 şi 1934, cele trei volume ilustrate ale traducerii în proză a lui Alexandru Marcu; aici, la Editura Ramuri, în 1945 sau 1946, a apărut traducerea în versuri a Infernului – pe care regret că nu o cunosc direct (preiau îndatorat cele cîteva informaţii colportate pe internet, în special de către d-l Alexandru Laszlo) – realizată de I. A. Ţundrea (medic interbelic mort spre sfîrşitul celui de-al doilea război mondial, căruia înţeleg ca în 1999, la peste o jumătate de veac de la moarte, i-a apărut, prin efortul urmaşilor, şi traducerea româneasca integrală a Divinei Comedii, dar la... Editura Medicală din Bucureşti şi într-un tiraj „confidenţial”); în fine, tot aici avea să apară, la 35 de ani de la moartea traducătorului, versiunea modestă, dar înduioşătoare a sîrguinciosului Cifarelli.
(10) Benedictinul, născut în 1793 şi mort în 1859, un fel de Popa Grama la dimensiune apuseană, şi-a cheltuit întreaga viaţă încercînd să convingă lumea că Dante ar fi fost un eretic şi un strămoş al masoneriei conspirative! Partizanii unui Dante esoteric au crezut că pot găsi în el – ca şi în spaniolul Palacios (vezi mai jos) – un sprijin pentru teoriile lor. De regulă, bibliografiile îl înregistrează, dar mai degrabă ca pe un element de pitoresc istoric.
(11) Monumentala trilogie Herrlichkeit (1961-1969), Theodramatik (1973-1983), Theologik (1985-1987) a lui Hans Urs Von Balthasar (1905-1988), unul dintre cei mai mari teologi ai secolului XX (numit cardinal cu puţin înaintea morţii), însumează în original 15 volume.
(12) Cf. şi „Falsul Boccaccio”: Chiose sopra Dante. Testo inedito ora per la prima volta pubblicato, ed. J. G. W. Vernon, Florenţa, 1846.
(13) Conţine documente de arhivă privitoare la familia şi viaţa lui Dante, reproduse în facsimil şi adnotate.
(14) Reeditarea anastatică de la Napoli, din 1975, s-a făcut după o altă ediţie, puţin anterioară, dar cu text identic: Civelli, Milano, 1865.
(15) Aici şi Adriana Mitescu, “Dante in Romania”. Pentru o informare la zi, cf. acum Eleonora Cărcăleanu, “«Dante, ca dragostea însăşi» (sau despre dantologia românească a ultimelor decenii)”, în rev. Dacia literară, anul XVIII, nr. 73 (4/2007).
(16) Papa Pius IX: Ma che ghibellino, che poeta antipapale?! E il grande Poeta cristiano!
(17) Este, de fapt, o reimprimare anastatică după Dante e Pitagora, Milano, 1955.
(18) Unele bibliografii indică numai 5 volume, omiţînd Apendicele.
(19) Mai degrabă “călinescian” faţă de latura tradiţional-religioasă, nu prea agreat de dantologi, dar, vorba lui D’Annunzio, un nemico che vale la pena di avere...
(20) Este vorba de Giovanni Bertoldi da Serravalle (1350-1442).
(21) Cu o ediţie anterioară (1911) a acestei cărţi – „de trei ori însemnată şi adnotată de el: o dată cu creionul negru, o dată cu creionul roşu şi o dată cu creionul albastru” (cf. R. Ortiz, ed. cit., pp. LXXV-LXXVI) – a lucrat Coşbuc (foarte critic cu mai toate sursele).
(22) Volum colectiv în care semnează, între alţii, Umberto Bosco, Francesco Mazzoni, Piero Bargellini.
(23) Ştiu că se pregătea o ediţie critică – poate între timp a şi apărut – la Edizioni Res, sub îngrijirea lui Mario Pozzi.
(24) Cf. şi Joseph Anthony Mazzeo, „Analogia creaţiei la Dante”, trad. rom. Al. Anghel (după Speculum, 32, 4, octombrie 1957), în Puncte cardinale, anul XVI, nr. 8/188 (august 2006), p. 12; nr. 9/189 (septembrie 2006), p. 12; nr. 10/190 (octombrie 2006), p. 12; nr. 11/191 (noiembrie 2006), p. 10.
(25) De consultat mai degrabă cu titlu de curiozitate (mai ales că autorul a fost cleric).
(26) Autorul susţine, între altele, cu risipă de erudiţie, că în cazul lui Brunetto Latini (cf. Inf., XV, 30 şi urm.) n-ar fi vorba de sodomie propriu-zisă, ci de... „sodomie spirituală/intelectuală”. (În paranteză fie spus, felul în care Dante s-a raportat la sodomie a stîrnit multe discuţii de-a lungul timpului şi a înlesnit elucubraţia că el însuşi n-ar fi fost străin de acest păcat – pe care altminteri în Infernul său îl amendează ca atare, chiar dacă pe venerabilul ser Brunetto îl tratează cu reverenţa îngăduitoare a fostului învăţăcel.)
(27) Dicţionarul propriu-zis este compus din primele 7 volume (1885-1887); cel de-al 8-lea volum (1892) cuprinde Alcuni studi su Dante come appendice al Dizionario.
(28) Jacqueline Risset a dat şi o reuşită traducere franceză a Divinei Comedii (Paris, Flammarion, 1985-90; ed. a II-a: 1992), aparută apoi în două ediţii de lux, de ea însăşi îngrijite şi adnotate: una în 1996, cu ilustraţiile lui Sandro Botticelli (Paris, Diane de Selliers), alta în 2003, bilingvă, în 3 vols., cu ilustraţii de Miquel Barceló (Paris, France loisirs). „La porţile Orientului”... rămîi visător.
(29) Cele mai multe bibliografii înregistrează numai primele două volume (1896-1899), al treilea (1905) fiind de fapt vocabularul concordant al lui Fiammazzo (vezi mai sus) anexat lucrării lui Scartazzini.
(30) Charles Singleton a dat şi o exceptională ediţie americană a poemului dantesc, cu comentarii de un deosebit interes teologic: The Divine Comedy, 6 vols., Princeton, 1970-1975.
(31) De consultat cu prudenţă, din pricina contextului ideologic în care a apărut. Din cuprins: Dumitru D. Panaitescu, (Dante şi timpul său), Alexandru Duţu, (Dante „poeta”), Despina Mladoveanu (Personajele în Divina Comedie), Venera Antonescu, (Ulise – erou al cunoaşterii), Titus Pîrvulescu, (Siete voi qui, ser Brunetto?), Pimen Constantinescu (Atitudinea lui Dante faţă de Ovidiu), Nina Façon (Cu privire la terminologia filozofică în Convivio), Cornel Mihai Ionescu (Metaforă şi comparaţie în Divina Comedie), Zoe Dumitrescu-Buşulenga (Traiectoria luminii în Divina Comedie), Eta Boeriu (Cum am tradus Divina Comedie), Alexandru Balaci (Note despre soarta literară a lui Dante Alighieri). Trebuie recunoscut că, în pofida contextului ingrat, 1965 a fost anul de graţie al dantologiei în italienistica românească (acum au apărut, pe lîngă acest volum aniversar, splendida traducere a Etei Boeriu, volumul al doilea cu originalul comentariu al lui Coşbuc, mica biografie dantescă a lui Boccaccio, Istoria... lui De Sanctis etc.).

(32) Ediţia originală (1898) a lucrării lui Paget Toynbee a fost revizuită de Charles S. Singleton.
(33) Volumul 8 este un apendice la textul propriu-zis al Cronicii, de aceea unele bibliografii indică pentru acest titlu doar 7 volume.

DANTE ALIGHIERI INTRE VIATA SI OPERA

Pe linga raportarea la transcendenta divina si autoritatile consacrate ale Traditiei, fireasca si fundamentala pentru sufletul medieval, doua mobiluri imanente se arata a fi avut un rol decisiv in viata si creatia lui Dante: unul istoric – starea politica a Florentei natale (bel-lisima e famossisima figlia di Roma – Con-vivio, I, III, 4), celalalt ideal – dragostea pla-tonica pentru Beatrice (la gloriosa donna della mia mente – Vita Nuova, I, 4).
La nasterea lui Dante Alighieri (1265, cel mai probabil pe 29 mai), fiu de mici seniori ce incepusera sa prinda gustul negustoriei (1), Florenta – Firenze – tindea sa devina cea mai puternica cetate a Italiei de mijloc. Vremurile erau in plina schimbare. Din 1250, un guvern comunal, alcatuit din reprezentanti ai breslelor si negustorimii, pusese stavila vechii suprematii a caselor nobiliare. Doi ani mai tirziu se vor bate la Florenta primii florini de aur, care vor deveni, cum s-a spus, dolarii Europei comerciale. Pe plan politic (dar si cu implicatii religioase specifice lumii catolice), in cetatile italiene se infruntau doua mari tabere: cea a guelfilor, sustinatori ai autoritatii temporale a papilor, si cea a ghibelinilor, aparatori ai primatului politic al imparatilor (2). Acest conflict de vederi si interese, dublat de cel dintre vechea nobilime si burghezia recenta (care in Italia era mai consolidata pe atunci decit in orice alta parte a Europei), constituie cauza numeroaselor infruntari armate dintre cetatile rivale, fiecare avind visul ei hegemonic (situatie reflectata din plin in Divina Comedie, unde patimile politice isi pastreaza acuitatea si dincolo de lumea aceasta). La 1260, in urma bataliei de la Montaperti, Siena predominant ghibelina infringe Florenta predominant guelfa. Alungati si prigoniti, guelfii vor reveni insa in forta dupa 1266, iar puterea lor se va extinde asupra intregii Toscane. Desi au facut agitatie inca multi ani dupa aceea, ghibelinii nu vor mai reusi un reviriment semnificativ, iar declinul lor se va accentua dupa infringerea de la Campaldino (1289), batalie la care a luat parte si Dante insusi (guelf prin traditie familiala). Guelfii se vor scinda insa la rindul lor in Albi (militanti pentru independenta cetatii si de aceea socotiti „ghibelinizanti“) si Negri (favorabili inclinatiilor hegemonice ale papei Bonifaciu VIII), iar adversitatile vor continua sa fie aproape la fel de radicale, o victima ilustra a lor ajungind Dante insusi (angajat politiceste de partea Albilor).
Dincolo de aceste framintari politice, sociale si economice, Florenta se impune insa tot mai mult ca o citadela a culturii, in care studiul si artele iau avint si sint tinute la mare cinste, marcind zorii Renasterii, inca fara nici un antagonism major cu marea mostenire medievala. Il volgare, limba vie, la dolce lingua toscana, se impune tot mai mult in scrierile literare, iar Dante – care o foloseste in scris la paritate cu latina – se va dovedi maestrul ei absolut. Noua poezie italiana, pe urmele liricii trubaduresti, iar pe plan local pe urmele bolognezului Guido Guinizelli (3), ca precursor imediat, recunoscut ca atare in Purg., XXVI, 52-114, isi traieste gratia aurorala in scoala poetica florentina din jurul lui Guido Cavalcanti (Lapo Gianni, Gianni Alfani, Dino Frescobaldi, dar si neflorentinul Cino da Pistoia), de care avea sa se apropie tot mai mult si tinarul Dante (4), ce-i va da si numele cu care a ramas in posteritate: il dolce stil nuovo.
Copilaria lui Dante n-a fost tocmai una fericita, fapt care i-a grabit poate maturizarea. Isi pierde de timpuriu mama – madre bella (poate inca din 1270, dar in orice caz inainte de 1273) (5). In 1277, dupa obiceiul timpului, tatal sau ii arvuneste viitorul, legindu-l printr-un contract matrimonial intre familii (instrumentum dotis) de Gemma di Manetto Donati. Judecind pragmatic, miscarea batrinului Alaghiero nu era rea deloc, caci familia Donati era una de seama si influenta in Florenta. Anima logodnicului de numai 12 ani era insa deja, in secret, daruita altcuiva...
In 1274, cum relateaza pe larg in Vita Nuova, Dante a intilnit-o pentru intiia oara pe Beatrice (Bice), frumoasa fiica a lui Folco Portinari (6) si a Ciliei Caponsacchi, de a carei existenta istorica n-avem motive serioase sa ne indoim, chiar daca Dante o idealizeaza cu mistica devotiune (7), pornind de la modelul trubadurilor provensali, reiterat – nu fara un plus de complexitate – in lirica „stilnovistilor“, cintareti rafinati ai dragostei intelectuale (amore intellettuale) si creatori in serie de donne angelicate. Pare momentul crucial al copilariei lui Dante, daca nu cumva al intregii lui vieti. Incipit vita nova. Aceasta angiola giovanissima („preatinara ingerita“) i se infatiseaza parca invaluita intr-o lumina cereasca (vestita di nobilissimo colore, umile e onesto etc.), cum o va recepta constant si mai tirziu (venuta da cielo in terra a miracol mostrare). D'allora innanzi - zice Dante – amore signoreggiò la mia anima (Vita Nuova, II, 20), „De atunci inainte dragostea a pus stapinire pe sufletul/inima mea“. Beatrice devine simbol suprem al iubirii sacralizate, iar in Divina Comedie va intruchipa Teologia, salvatoare a sufletului din intunericul patimilor.
E de presupus ca reala Beatrice nu banuia nimic – sau banuia doar foarte putin – din toate acestea. Poetul pretinde a fi revazut-o abia noua ani mai tirziu, in 1283 (anul in care compune si primul sonet inclus in Vita Nuova), cind ea devenise deja sotia bancherului Simone de' Bardi, de vreme ce o numeste Madonna, titlu care li se atribuia doar femeilor maritate. Desigur, iubirea pura este aceea care nu reclama reciprocitate, dar lui Dante ii place totusi sa creada ca Mona Bice nu-l trateaza chiar cu indiferenta si nu ignora nobila lui adoratie. „Dar – observa Papini – dovada sigura si clara ca Beatrice nu simtea nimic pentru Dante o gasim in faimoasa scena a nuntii. Poetul e dus pe sus de un prieten, poate Guido Cavalcanti, la serbarea unei nunti. Acolo o vede in mod neasteptat pe Beatrice si apar obisnuitele efecte: paloare, tremuraturi, lesin si asa mai departe. De acest lucru isi dau seama femeile care «tot vorbind rideau de mine impreuna cu aceasta prea aleasa» (Vita Nuova, X, 2). [...] Dar cum si de ce ar fi trebuit sa-l iubeasca ea pe Dante? Acel tinar pipernicit (8), subtiat de studiu si de sensibilitatea innascuta, dintr-o familie nici ilustra, nici instarita, inca nedevenit celebru prin faptele sale, foarte indraznet cind scria, dar rusinos si tacut cind era efectiv prezent undeva, nu era de natura sa puna pe jar inima unei neveste prea tinere si nu destul de cultivate pentru a pricepe divinitatea artei si pentru a ghici viitoarea maretie si glorie a elogiatorului ei. Uneori va fi resimtit oarece multumire pentru sonetele si baladele sale de adoratie; si adeseori, ma tem, va fi zimbit in fata naivitatii lui, va fi glumit cu prietenele-i nobile pe la spatele bietului poet“ (trad. rom. cit.).
Nimic nu poate zdruncina insa idealitatea iubirii dantesti, iar in Divina Comedie (dupa 1306) se va implini fagaduinta facuta in finalul Vietii noi (1295): Sì che, se piacere sarà di colui a cui tutte le cose vivono, che la mia vita duri per alquanti anni, io spero di dicer di lei quello che mai non fue detto d'alcuna (9).
La 18 ani neimpliniti, in 1283, isi pierde si tatal, iar el ramine capul nefericitei familii. Mostenirea parinteasca, desi modesta, il pune la adapost de grijile subzistentei si-i permite sa se ocupe exclusiv de studiu si de poezie, ba chiar sa ia parte la viata mondena si culturala a Florentei, deschizindu-si calea spre viitoarele demnitati publice.
Despre formatia lui Dante nu se stiu prea multe lucruri. In viziunea encomiastica a lui Boccaccio din al sau Trattatello in laude di Dante (III), micutul, in loc sa se joace sau sa trindaveasca in poala parinteasca, si-a dedicat „intreaga copilarie artelor liberale“ (10). Trivium-ul (gramatica, retorica, dialectica) si poate si quadrivium-ul (aritmetica, muzica, geometria, astronomia) le va fi studiat succesiv cu acelasi dascal Romano evocat mai tirziu (Romanus dictator puerorum), mai intii intr-una dintre scolile particulare din oras, de pe la 1272 pina spre 1277, iar apoi, pina spre 1283, dupa unele izvoare carora nu toti le dau credit, in cadrul colegiului franciscan Santa Croce. S-ar putea sa fi trecut si pe la cel dominican de la Santa Maria Novella. Cu batrinul invatat Brunetto Latini (aprox. 1220-1295), despre care Giovanni Villani spune in Cronica sa (VIII, 10) ca a fost primul care, ajuns intr-o vreme si prior al cetatii, a incercat in mod serios sa-i slefuiasca pe florentini (fu cominciatore e maestro in digrossare i Fiorentini), si pe care Dante in Divina Comedie (cf. Inf., XV, 22 si urm.) il prezinta drept dascal al sau, poetul va avea de-a face abia mai tirziu (spre 1287) si nu intr-o forma institutionalizata. Ulterior ar fi trecut pe la vestitele universitati de la Bologna (in 1287) si Paris (in anii exilului), dar de o pregatire sistematica pe acolo nu poate fi vorba. Pina la urma Dante este mai degraba un autodidact, ce-i drept cu cunostinte impresionante, mai ales in domeniul antichitatii latine, al teologiei scolastice apusene, al liricii si epicii medievale, stapinind destul de bine nu numai latina, ci si provensala si chiar franceza. In ce priveste supozitia tirzie ca Dante, alaturi de alti „stilnovisti“, ar fi facut parte din ordinul secret initiatic al asa-numitilor Fedeli d'amore (pus in legatura cu supralicitatele mistere ale Templierilor si receptat indeobste ca focar obscur de erezie intelectualista), faptul nu prea poate fi documentat pozitiv.
La 20 de ani (unii sustin ca totusi ceva mai tirziu) se casatoreste, in virtutea vechii promessa, cu Gemma di Manetto Donati, cu care va avea patru copii: Jacopo, Pietro, Giovanni (mort prematur) si Antonia (aceasta din urma calugarita pare-se, sub numele de Beatrice, la Manastirea San Stefano degli Ulivi din Ravenna). Se va fi straduit sa fie un sot responsabil, dar cine stie ce sentimente nu va fi nutrit pentru Gemma, cum probabil nici ea pentru el (cind a fost condamnat la exil, ea a preferat sa ramina cu copiii in Florenta, de atunci iesind, practic, din viata lui Dante (11)).
Nu sint semne ca familia sa fi prevalat vreodata in preocuparile sale. Dupa casatorie, viata lui se imparte mai ales intre scris si imperativele cetatenesti (urmarind o cariera in viata publica, la care va accede ceva mai tirziu si cu rezultate nu tocmai fericite). In 1289 il gasim, calare si cu arma in mina, luptind in rindurile guelfilor la Campaldino (iunie) si Caprona (august).
In 1290 moare Beatrice, la numai 24 de ani. Dante marturiseste in Vita Nuova si in Convivio, dar fara sa ofere detalii, a fi trecut pe atunci printr-o criza grava, pe marginea careia s-au facut fel de fel de speculatii de-a lungul timpului. De orice natura ar fi fost criza respectiva, pare a si-o fi autoexorcizat prin lecturi consolatoare (Boethius, Cicero, Augustin) si prin scris. Intre 1293 si 1295 redacteaza, in volgare, imbinind proza cu versurile (cele 42 de capitole cuprind 31 de compozitii rimate, in cea mai mare parte sonete), pseudo-romanul lirico-filosofic intitulat Vita Nuova. Continua totdeodata sa studieze asiduu filosofia (care pentru Dante acopera tot ansamblul stiintei profane) si teologia, adincindu-i indeosebi pe Aristotel si Toma de Aquino. Cum in 1293, prin niste Ordinamenti di giustizia de inspiratie protoburgheza, promulgate de priorul Giano della Bella, nobililor mari si mici (dar si bancherilor „boieriti“) li se blocase accesul la viata politica florentina, tinarul Dante se vazuse nevoit sa-si limiteze preocuparile la activitatea strict intelectuala. Cind in 1295 magnati si popolo grasso cad la intelegere conjuncturala impotriva lui Giano della Bella (pentru care se cere pedeapsa capitala si confiscarea averii), iar legea se imblinzeste si potentatilor cetatii li se redau drepturile civice cu conditia de a se inscrie intr-o corporatie (breasla), Dante se inscrie, ca poeta si cultore di studi filosofici, in corporatia medicilor si spiterilor, careia ii erau anexati si i bibliotecari (in sensul larg de oameni care, intr-un fel sau altul, traiau din carti, care pe atunci se vindeau prin spiterii – in speta, intelectualii, cum am zice noi astazi). Acum se precizeaza mai bine si incepe sa se ascuta conflictul dintre cele doua factiuni guelfe, Albii („ghibelinizantii“) si Negrii (numiti asa dupa factiunile omonime pistoieze). Dante a fost, din capul locului, de partea Albilor, desigur si din pricina aversiunii sale fata de papalitatea contemporana in general si de papa Bonifaciu VIII Caetani (1294-1303) in special (cf. si Inf., XIX, 53-57, dar mai ales XXVII, 70 si urm., unde-l numeste lo principe de' novi Farisei). Aici Boccaccio (Vita, IX) e de parere ca „hotarindu-se deci Dante sa mearga pe calea onorurilor trecatoare si a pompei desarte a slujbelor publice, si vazind ca el singur nu putea sa alcatuiasca un al treilea partid, care, fiind foarte drept, sa doboare nedreptatea celorlalte doua, aducindu-le la unire, s-a alaturat aceluia dintre ele care, dupa parerea sa, dadea dovada de mai multa intelepciune si de mai multa dreptate, savirsind necurmat tot ceea ce stia ca era in folosul patriei sale si al cetatenilor ei“ (12).
In acest rastimp de dinainte de 1300 (an in care este plasata aventura extramundana a Divinei Comedii) trebuie sa fi avut loc in viata lui Dante acea abatere de la „drumul drept“ (la dirrita via) care l-a adus in impasul beznei existentiale (la selva oscura), interpretata mai ales ca defectiune morala, ca eclipsa a starii de virtute. Poate fi vorba de enigmatica criza – aparent surmontata prin compunerea expurgatoare a Vietii Noi – din primii ani de dupa moartea Beatricei (vezi mai sus), sau de ceva petrecut dupa 1295 (an din care s-a indepartat temporar de litere si s-a avintat in viata publica), sau poate chiar de intreaga perioada de 10 ani dintre tristul eveniment si inceputul ideal al poemului, in care poetul, ramas fara farul „ochilor Beatricei“, devenise mai lumesc, mai superficial, mai usuratic. Este foarte posibil sa fie vorba de escapadele prin taverne cu Forese Donati, petrecaretul si risipitorul sau var, sau de o anumita evaziune amoroasa, ale carei urme se pot depista, zic unii, in Rime (13). Fioretta, Violetta, Lisetta etc. ar putea fi insa doar fictiuni si pretexte poetice (14), dupa gustul galant al epocii, ceva mai probabil raminind ca o pasiune reala, dar trecatoare sa stea indaratul acelor rime pietrose (in care o Petra/Pietra nu raspunde indragostitului dupa asteptarile lui, provocind incheierea ca Petra è di fuor che dentro petra face). Altii au opinat ca ar fi vorba mai degraba de o „culpa“ spirituala sau intelectuala: tradarea vremelnica a ortodoxiei religioase (prin ispitirea cu averroismul si epicureismul, cum patise il primo amico Guido – cf. si Inf., X, 62-63) sau a ortodoxiei literare (prin vulgarizarea discursului in raport cu exigentele intelectualiste ale „dulcelui stil nou“). Pina la urma investigatia devine otioasa.
Cert este ca treptat, dupa moartea Beatricei, poetul se implica mai mult in realitatea curenta, in mersul celor lumesti. „A dorit din tot sufletul onorurile si fastul, poate mai mult decit ar fi avut nevoie glorioasa lui virtute“, observa cu dreptate Boccaccio (Vita, XX; trad. rom. cit.). Traind din plin tensiunile politice ale timpului sau, in care nu va intirzia sa se implice efectiv, cu pasiune, dar si cu rectitudine, Dante, pe care s-ar putea spune ca „il doare Florenta“ si „frumoasa tara unde sì rasuna“, prin raportare la vechea unitate si maretie a Imperiului roman, isi va construi o buna parte din opera in jurul figurii imperiale – mit idealist-nostalgic al unei unitati pina la urma utopice in noul context. Pe fondul luptei acerbe intre Albi si Negri, in vara lui 1300 (15), Dante – dupa ce mai inainte (16) fusese membru, se pare in mai multe rinduri, al diferitelor consilii politico-cetatenesti din complicata structura organizatorica a Florentei (Trentasei del Capitano del Popolo, Consiglio dei Savi, Consiglio dei Cento) (17) – este ales prior. Priorii, in numar de sase, erau cei mai inalti magistrati ai executivului florentin, din care se compunea Signoria. Acestia, intre care se numara de-acum si Dante, pe de o parte isi asuma raspunderea de a-i proscrie pe cei mai radicali dintre capii celor doua partide, pentru a face sa scada violenta conflictului dintre Albi si Negri, iar pe de alta parte tuteleaza respingerea vicariatului papal asupra Toscanei. Toate relele i se trag de la acest priorat: Tutti li mali e tutti l'inconvenienti miei dalli infausti comizi del mio priorato ebbono cagione e principio, avea sa scrie el mai tirziu intr-o epistola care nu s-a pastrat, daca e sa-i dam crezare lui Leonardo Bruni (biograf al sau din secolul al XV-lea, in dezacord principial cu abordarea boccacciana, pe care-si propune s-o corijeze).
In toamna lui 1301, Dante pleaca la Roma, sa reprezinte Comuna dinaintea Curiei papale (cf. Dino Compagni, Cronica, II, 25) (18), in vreme ce la Florenta soseste Carol de Valois (fratele regelui Frantei, Filip cel Frumos), co-uneltitor cu papa Bonifaciu VIII, in scopul de a-i ajuta pe Negri sa preia friiele puterii. In urma loviturii de stat sui generis care are loc, se declanseaza, ca in mai toate situatiile similare din istorie, un intreg sir de razbunari si de epurari preventive, mascate sub aparenta legalitate a unor procese politice. Dante este condamnat in absenta (pe 27 ianuarie 1302), sub acuzatiile false de frauda si uneltire, la excluderea din orice functii publice, la doi ani de exil si la o amenda usturatoare (5.000 de fiorini piccoli). Cum nu a acceptat (ca multi altii din tabara sa) sa se prezinte la judecata (ceea ce s-a considerat recunoastere a invinuirilor aduse), a fost osindit ulterior (10 martie) la ardere pe rug in cazul in care ar fi fost prins pe teritoriul comunei florentine.
Dante era inca la Roma (sau poate la Siena, pe drumul de intoarcere) in acea fatidica zi de 27 ianuarie in care i s-a pecetluit destinul. La Florenta, capul rautatilor a fost Cante de' Gabrielli da Gubbio, podestà (19) desemnat de papa si unealta docila a acestuia. Dante va fi inteles ca a fost victima unui scenariu regizat cu viclenie de insusi Bonifaciu VIII, care l-a facut sa zaboveasca la Roma in timp ce la Florenta se dadea lovitura de stat (20). Chiar in anul acela, consfintindu-si triumful, lo principe de' novi Farisei emana bula papala Unam sanctam, prin care se proclama suprematia puterii spirituale asupra celei temporale. N-a apucat insa sa se bucure prea mult de triumful sau, murind in anul urmator, nu inainte sa pateasca umilinta de-a ajunge la mina lui Filip cel Frumos.
In 1303 il regasim la Forlì pe poetul surghiunit, ca secretar si colaborator al lui Scarpetta degli Ordelaffi, ce fusese numit conducator general al oastei exilatilor albi. Cum li se intimpla de regula oamenior de conduita si ideal amestecati printre trepadusii „pragmatici“ ai istoriei, spre sfirsitul anului se rupe de tovarasii de exil, a caror tovarasie o defineste drept malvagia e scempia („perfida si neroada“), hotarind sa-si ia soarta pe cont propriu (far parte per se stesso). Indepartindu-se de Toscana, afla un primo rifugio in Verona, la curtea lui Bartolomeo della Scala (fratele lui Cangrande della Scala, pe care-l cunoaste cu aceasta ocazie si de care-l va lega o lunga prietenie (21)), pina la moartea acestuia (martie 1304).
Incepe de-acum pentru Dante un lung sir de rataciri prin diferite cetati italiene, intre care: Treviso, Padova, Venetia, Sarzana, Casentino, Bologna (unde-si reinnoieste prietenia cu Cino da Pistoia, la rindul lui exilat), Lunigiana, Lucca, Verona (unde se pare ca a stat vreo 5-6 ani, pina spre 1318, sub protectia lui Cangrande della Scala (22)), Ravenna (unde in ultimii ani si-a avut si copiii linga el, Antonia devenind acolo suora Beatrice). Se spune ca ar fi fost la Pisa sau la Genova cind, prin 1312, l-ar fi intilnit pe Francesco Petrarca, pe atunci un baietandru de 8 ani, care venise cu tatal sau, Petracco, sa se inchine lui Henric (in italiana: Arrigo) VII de Luxemburg, unico Principe romano, providential aducator de pace si dreptate in viziunea lui Dante (23) si a ramasitelor ghibeline, incoronat in vara acelui an (29 iunie) imparat la Roma (dar nu de papa, ci doar de legatii papali, si nu la San Pietro, ci la San Giovanni in Laterano...), din pacate lovit de malarie in anul urmator si ducind cu sine in mormint toate nadejdile ce se legasera de noua aventura imperiala. Dupa Villani si Boccaccio, Dante ar fi ajuns si la Paris, prin 1309-1310, trecind si pe la Sorbona, dar astazi faptul este serios pus la indoiala.
Pe fondul acestor peregrinari isi scrie operele de maturitate. Intre 1304 si1307 redacteaza Il Convivio (in traducere: „Ospatul“, scriere eteroclita in limba vulgara, in traditia anticelor Banchete ale intelepciunii, strabatuta si ea de la memoria di quella gloriosa Beatrice, dar din pacate nefinalizata la dimensiunile proiectate) si De vulgari eloquentia (primul tratat al lui Dante in latineasca vremii, consacrat insa tocmai limbii vii, pe care-si propune s-o inalte la demnitatea culturii si creatiei, cum a si reusit de fapt, constient pe de o parte ca intreprinde prima abordare „lingvistica“ a unei limbi vulgare: Cum neminem ante nos de vulgaris eloquentie doctrina quicquam inveniamus tractasse..., iar pe de alta parte ca exista necesitatea unei italiene supradialectale, nimic altceva decit ceea ce numim astazi limba literara, dar careia el ii spune „ilustra“).
In 1306, alegind endecasilabul si tertina (24), incepe redactarea capodoperei sale, Commedia (25) (prim si referential monument al acelei limbi „ilustre“ pe care o invocase principial), la care va lucra pina in proximitatea mortii. In pomenita epistola catre Cangrande della Scala, autorul explica de ce si-a numit poemul Commedia: „Titlul cartii este: «Incepe Comedia lui Dante Alighieri, florentin prin nastere, nu prin purtari». Pentru intelegerea lui trebuie stiut ca vorba comedie vine de la comos, sat, si oda, adica cintec, de unde comedia, cum ar veni: cintec satesc. Si comedia este un anumit fel de povestire poetica, deosebit de toate celelalte. Prin cuprins se deosebeste de tragedie prin aceea ca tragedia este la inceput uimitoare si linistita, la sfirsit sau iesire este plina de duhoare si groaznica; si de aceea e numita de la tragos, adica tap, si oda, cum ar veni: cintec de tap, adica cu miros greu ca al tapului, cum se arata de Seneca in tragediile sale. Comedia in schimb incepe cu ceva aspru, dar cuprinsul ei se incheie in chip fericit, cum se arata de Terentiu in comediile sale. De aici obiceiul unor autori de scrisori de a spune, in urarile lor, in loc de urare «inceput tragic si sfirsit comic». De asemenea se deosebesc in stil: inaltator si sublim al tragediei, iar al comediei scazut si umil, cum hotaraste Horatiu in Poetica lui, unde ingaduie autorilor de comedii sa vorbeasca uneori ca autorii de tragedii si invers: Interdum tamen et vocem comedia tollit,/ Iratusque Chremes tumido delitigat ore;/ Et tragicus plerumque dolet sermo pedestri/ Telephus et Peleus etc. (26). Si prin aceasta se vede limpede de ce opera de fata se numeste comedie. Intr-adevar, daca ne uitam la cuprins, la inceput este groaznica si plina de duhoare, pentru ca e Infernul; la sfirsit fericita, atragatoare si placuta, pentru ca e Paradisul. Iar stilul este scazut si umil, deoarece este in limba vulgara, in care vorbesc si femeile. Si astfel se vede limpede de ce se numeste comedie“ (27).
Se aproximeaza ca Infernul l-ar fi compus cam intre 1306 si 1309, Purgatoriul pina spre 1313, iar Paradisul pina spre 1320, dar e de crezut ca intregul poem a mai avut parte de slefuiri si in perioada ravenneza (Paradisul, de altfel, nu va fi facut public in intregime decit postum, dupa ce ultimele treisprezece cinturi ar fi fost descoperite in chip miraculos, la opt luni de la moartea poetului, de catre fiul sau Jacopo, caruia i s-a aratat in vis, indicindu-i locul (28)). Din pacate, nu a ajuns pina la noi nici un text autograf al poetului, ci doar un numar destul de mare de cópii manuscrise realizate dupa moartea sa (peste 500 numai in Italia, plus alte vreo 200 pe aiurea) (29), o influenta covirsitoare in timp avind-o cele ale lui Boccaccio (de la care s-au conservat trei transcrieri). Un codice extrem de renumit este Codice Vat. Lat. 3199 (Vat), de la Biblioteca Vaticana, identificat de multi cu exemplarul poemului pe care Boccaccio i l-a daruit lui Petrarca intre 1351 si 1353 (30).
In 1312-1313, elaboreaza (probabil incepind inainte de moartea lui Henric VII si terminind imediat dupa), in latina, De Monarchia, a carei axa este raportul dintre sacerdotium si imperium, cu convingerea ca monarhia universala este esentiala fericirii terestre a oamenilor si ca puterea imperiala nu trebuie sa fie supusa celei bisericesti, ci doar „reverentioasa“ fata de aceasta: papei ii revine puterea spirituala, iar imparatului cea temporala. Cele doua puteri sint independente una de cealalta si deriva in egala masura direct de la Dumnezeu. Incheierea este ca Illa igitur reverentia Cesar utatur ad Petrum qua primogenitus filius debet uti ad patrem: ut luce paterne gratie illustratus virtuosius orbem terre irradiet, cui ab Illo solo prefectus est, qui est omnium spiritualium et temporalium gubernator (31).
Egloghe (doua compozitii in versuri latinesti adresate in 1319 eruditului profesor bolognez Giovanni del Virgilio (32), care-l invitase – tot in versuri – la Bologna, sugerindu-i, pe de alta parte, sa lase vulgara si sa se onoreze scriind numai latineste) si Quaestio de aqua et de terra (dizertatie teologico-filosofico-stiintifica tinuta de Dante la biserica Sant'Elena din Verona, in prezenta clerului local, pe 20 ianuarie 1320, cu prilejul unei calatorii la Mantova invecinata) sint ultimile lui scrieri, periferice in ansamblul operei.
Deja ilustru si precumpanitor preocupat de studiile si scrierile sale, Dante pare tot mai resemnat, dupa 1313 (mai exact, dupa fulgeratoarea moarte la Buonconvento a lui Henric VII, survenita in vara acelui an), cu conditia de exilat. Cind in 1315 i se ofera posibilitatea de a reveni la Florenta, dar in conditii inacceptabil de umilitoare (plata unei sume de bani si un fel de cersire a milei publice in ziua de Sf. Ioan, constind intr-un ceremonial de inchinare – asa-numita offerta – in fata oficialilor cetatii), ii scrie unui „amic florentin“ (cleric, dupa adresare), in probabil cea mai cunoscuta dintre epistolele sale, cu o indignare mindra, dar totusi senina: „Nu e aceasta calea de intoarcere in patrie, Parinte al meu. Daca insa, de catre domnia ta intii, apoi de catre altii, se va gasi alta cale, care sa nu fie straina de faima si de cinstea lui Dante [que fame Dantisque honori non deroget], pe aceea voi primi-o de buna, cu pasi nesovaielnici. Iar daca, pentru a intra in Florenta, nu se afla nici una de felul acesta, atunci nu voi mai intra niciodata in Florenta. Si de ce as intra? N-am sa vad oare de oriunde chipul soarelui si al stelelor? Oare, fara sa fiu silit mai intii sa ma intorc in oras umilit, injosit chiar in fata locuitorilor Florentei, nu voi putea oriunde sub cer gindi foarte dulcile adevaruri? Si nici piinea n-are sa-mi lipseasca [Quippe nec panis deficiet]“ (Opere minore, ed. rom. cit., pp. 740-741) (33).
In 1319 este invitat la Ravenna ca oaspete de onoare al lui Guido Novello da Polenta, seniorul locului. Sint pentru Dante vremuri linistite si inlesnite, de tirzie bucurie: e inconjurat de un cerc de admiratori cultivati si fideli, in frunte cu insusi stapinul cetatii, precum si de propria progenitura (feciorii Jacopo si Pietro nu erau nici ei straini de pasiunea literelor, iar mai tirziu vor scrie comentarii notabile la Commedia parinteasca (34) si vor face ei insisi versuri).
Cu cele mai bune ginduri, cu toata pretuirea si increderea, nimeni altul decit discipolul si binefacatorul sau, Guido Novello da Polenta, fara sa poata banui citusi de putin grimasa destinului, il trimite intr-o importanta misiune diplomatica la Venetia, ce a fost sa fie ultimul lui drum. Era vara anului 1321. Dante avea 56 de ani, era inca in deplina putere si nu si-a dezmintit abilitatea si experienta de negociator, implinindu-si cu succes misiunea. Dar iata ca pe drumul de intoarcere, prin partile mlastinoase dinspre Comacchio, l-a lovit necrutatoare malaria, ca si pe nefericitul imparat mort inainte de a-i fi implinit visul imperial. A ajuns la Ravenna numai ca sa zaca pe patul mortii. Eforturile disperate de a-l salva ale priceputului medic Fiducio de' Milotti au ramas zadarnice, ca si lacrimile fierbinti ale Antoniei – sora Beatrice – care se va fi rugat toata noaptea cu monahiile in capela manastirii. Poetul s-a stins in pragul marelui praznic al Inaltarii Sfintei Cruci, in noaptea de 13 spre 14 septembrie 1321, procopsind Ravenna cu cel mai de seama mormint al ei.
Boccaccio (Vita, XIV) tine sa ne incredinteze ca a murit spovedit si impartasit (secondo la cristiana religione ogni ecclesiastico sacramento umilmente e con divozione ricevuto). A fost ingropat intr-un sarcofag de marmura simpla, in coasta bisericii San Pier Maggiore, zisa apoi a Sfintului Francisc. Guido Novello da Polenta, care i-a organizat funeralii festive si a tinut cu acel prilej un afectat discurs (uno ornato e lungo sermone), intentiona sa-i ridice ulterior si un monument funerar pe masura, dar a pierdut in anul urmator cirma Ravennei si planul nu s-a mai putut realiza. Abia in 1483, la initiativa si pe cheltuiala lui Bernardo Bembo (tatal lui Pietro Bembo, scriitorul cardinal), ambasador al Venetiei la Ravenna, se amenajeaza un ansamblu mai somptuos, cu un basorelief lucrat de Pietro Lombardo. Constructia in stil neo-clasic care-l adaposteste astazi dateaza din 1780. Incepind inca din 1396, dar mai ales cu Lorenzo de' Medici (1449-1492), florentinii au tot incercat, dornici sa repare nedreptatea si ingratitudinea antecesorilor, sa-i aduca osemintele la Florenta. De teama unui rapt, un frate Santi, in a doua jumatate a secolului al XV-lea, le-a pus intr-o racla si le-a zidit intr-un perete al bisericii, astfel ca in 1519, cind s-a obtinut dezlegarea papala pentru stramutarea lor in cetatea de pe Arno, nu s-a aflat decit un mormint gol, cu doar citeva urme de oase si frunze de laur. Descoperite din intimplare vreo patru veacuri mai tirziu (27 mai 1865), ramasitele poetului au fost reasezate in sarcofagul de marmura, unde odihnesc pina azi. Florentinii i-au ridicat si ei, in 1829, la Santa Croce, un monument comemorativ, vegheat, expiator, de cuvintele pe care Dante insusi le-a inchipuit ca intimpinare solemna a lui Vergiliu (Inf., IV, 80): Onorate l'altissimo poeta!

Razvan CODRESCU

NOTE:
(1) In termeni cervantini, Dante era si el un fel de hidalgo (hijo de algo), adica vlastar al unei familii ce se putea mindri cu o anume „evghenie“ (in cazul de fata, un stramos, Cacciaguida degli Elisei, fusese investit cavaler de Conrad III si murise in cea de-a doua Cruciada, catre jumatatea sec. XII). Incercarea de a se redresa prin negot au facut-o destule familii de nobili scapatati, dar putine au reusit cu adevarat. Alaghiero degli Alaghieri, tatal lui Dante, era fiul lui Bellincione si se casatorise nu demult cu Bella (identificata indeobste cu Gabriella degli Abati), iar numele dat viitorului poet (botezat in biserica San Giovanni pe 26 martie 1266) e o contragere diminutivala din Durante (poate chiar in amintirea tatalui Bellei, Durante di Scolaio degli Abati), cum atesta chiar Jacopo Alighieri, unul dintre fiii poetului (Durante, olim vocatus Dante). In ce priveste „supranumele“ Alaghieri sau Alighieri, el ar proveni de la sotia stramosului Cacciaguida, acea enigmatica donna... di val di Pado (cf. Par., XV, 137-138), care fie s-ar fi numit Alaghiera, Alighiera sau Aldighiera, fie ar fi apartinut familiei Aldighieri din Ferrara. Etimologic, unii au pus acest nume in legatura cu vechiul italienesc aghila (literar: aquila), „vultur“, iar altii cu ala, „aripa“, invocind in sprijin nesigura heraldica familiala, ba chiar si nasul acvilin al poetului, care ar fi fost o marca somatica a spitei. Iata insa ca, de curind, cercetatorii italieni pretind a fi stabilit, pe cale computerizata, ca Dante n-ar fi avut nasul acvilin, ci mai degraba tesit...
(2) Originea acestor doi termeni (fundamentali pentru intelegerea multor episoade din Divina Comedie) se afla in lupta din sec. XII pentru coroana imperiala germana dintre ducii de Saxonia si Bavaria, familia Welfen (de unde „guelf“), si ducii Suabiei, familia Hohenstaufen, ce stapinea castelul Waiblingen (de unde „ghibelin“).
(3) Cu al sau Al cor gentil rempaira sempre amore... („Alesei inimi leac mereu iubirea-i...“)
(4) Ce pare a fi deprins de timpuriu mestesugul poeziei (dir parole per rima) si inclinatia spre studiu, poate si cu constiinta faptului ca, provenind dintr-o familie nu tocmai bogata, nu-i raminea decit sa se impuna prin propriul talent (ingegno). A fost nu doar admirator si ucenic, ci efectiv prieten al lui Guido Cavalcanti (1259?-1300), pe atunci cel mai mare poet al Florentei.
(5) La scurt timp dupa moartea acesteia, tatal sau se recasatoreste (unii sint de parere ca doar convietuieste fara cununie) cu Lapa di Chiarissimo Cialuffi, cu care-i va avea pe Francesco si pe Tana (Gaetana). Dupa Boccaccio, mai avea si o alta fiica din prima casatorie, devenita sotia unui Leone di Poggio.
(6) Acesta, se pare fiesolan dupa neam, bancher cu singe nobil, a fost prior (1282) si membru al Signoriei florentine (1285 si 1287), iar in 1285 a intemeiat celebrul spital de la Santa Maria Nuova. A murit in 1289.
(7) S-a vorbit despre legenda sanctae Beatricis si Beata Beatrix (Dante insusi o numeste Beatrice beata), iar lui Papini, in Dante vivo, i se parea ca nici o femeie n-a mai fost vreodata atit de iubita si de glorificata, in afara de Fecioara Maria (cf. Giovanni Papini, „Beatrice n-a raspuns“, trad. rom. de Alexandru Laszlo, in publicatia clujeana E-Leonardo, nr. 5/2004).
(8) In secolul al XIX-lea (secolul masuratorilor maniacale), apoi la 1926, au fost masurate si oasele poetului, stabilindu-se ca nu avusese decit 1, 64 inaltime. Probabil ca portretul pe care i-l face aici Papini nu-i prea departe de realitatea adolescentului Dante. Mai tirziu se va mai implini trupeste si trasaturile se vor mai aspri. Desi reprezentarile de epoca ni-l arata indeobste smead, cu figura marcata, pe linga nasul acvilin, de proeminenta maxilarelor si a barbiei, sint marturii ca in anii exilului purta barba si avea o infatisare grava si dirza. A se vedea si memorabilul portret pe care i-l face Boccaccio (Vita, XX).
(9) „Astfel ca, de va fi pe placul celui intru care toate sint vii, ca viata mea sa mai dureze ceva ani, sper sa spun despre dinsa ceea ce nicicind nu s-a mai spus despre vreo alta“.
(10) S-a mai presupus si ca, fiind de vita nobila, pe linga instructia teoretica, ar fi primit, macar in parte, si o initiere in abilitatile si manierele cavaleresti: „calaria, minuirea armelor, dansul, vinatoarea cu soim“ (R. Ortiz).
(11) E de presupus ca rudenia cu Corso Donati, lider al Negrilor, a scutit-o in mare masura de efectele colaterale ale dizgratiei in care cazuse sotul ei.
(12) Giovanni Boccaccio, Viata lui Dante, trad. rom. Stefan Crudu, Editura pentru Literatura Universala, Bucuresti, 1965. Vita di Dante si Trattatello in laude di Dante sint doua titluri pentru una si aceeasi scriere boccacciana (redactata in trei variante, cam din 1351 in 1361).
(13) Le Rime (pentru care s-a propus la un moment dat, fara succes deplin, si termenul de Il Canzoniere) reprezinta ansamblul poemelor compuse de Dante de-a lungul intregii sale cariere, dar mai ales in prima jumatate a vietii, si care n-au fost incluse in vreo alta opera (cum s-a intimplat, bunaoara, cu cele absorbite in Vita Nuova sau in Convivio). Nu este partea cea mai elaborata, dar este, intr-un fel, partea cea mai vie si mai „moderna“ a poeziei lui Dante, pe un registru foarte variat, care merge pe alocuri pina la goliardic si burlesc.
(14) Cum este cazul – la alt nivel de transfigurare simbolica si alegorica, mai elaborata si mai intelectualizata – cu acea donna gentile sau pietosa din Convivio, identificata cu Filosofia si indreptatind chiar mai mult decit Beatrice exclamatia perplex-admirativa a lui Cosbuc: „Mare sarlatan acest Dante! A cintat pe o femeie ori un simbol?“ (R. Ortiz).
(15) Anul instituirii Jubileului la Roma, de catre acel papa Bonifaciu VIII caruia Albii lui Dante umblau sa-i contracareze pornirile hegemonice, fideli idealului de imperium secular. De altfel, chiar in ajunul alegerii sale ca prior, Dante fusese trimis in ambasada la San Gimignano, in chestiunea refacerii Ligii Toscane a guelfilor (din care faceau parte Florenta, Lucca, Pistoia, Prato si Volterra), de prioritara opozitie fata de pretentiile pontificale.
(16) Sigur in 1295-1296, dar se presupune ca si in anii urmatori.
(17) Cf. Florentine Tuscany. Structures and Practices of Power, edited by William J. Connell and Andrea Zorzi, Cambridge University Press, Cambridge, 2004; pe scurt, Ramiro Ortiz, „Dante si epoca sa. 2. Italia si Florenta in vremea lui Dante“, in Dante Alighieri, Divina Comedie. Vol. I: Infernul, traducere de G. Cosbuc, editie ingrijita si comentata de Ramiro Ortiz, Editura „Cartea Româneasca“, Bucuresti, f. a. [1924], p. XIII si urm.
(18) Faptul ca Dante insusi nu se refera niciodata la ea, si nici un cronicar meticulos ca Villani n-o pomeneste, i-a facut pe unii sa se indoiasca de realitatea acestei ambasade. Boccaccio (Vita, XXV) il confirma pe Compagni, punind pe seama lui Dante si urmatoarea replica: „Daca eu ma duc, cine ramine? Daca eu ramin, cine se duce?“ (ca exemplificare a afirmatiei ca „dupa cite spun contemporanii sai, s-a aratat a fi foarte increzut si nu i s-a parut ca ar pretui mai putin decit pretuia“ – trad. rom. cit.).
(19) Sef suprem al justitiei si al armatei, care, dupa lege, nu trebuia sa fie originar din cetate. Cante de' Gabrielli provenea dintr-o influenta familie senioriala din Gubbio (Umbria).
(20) Dante fusese capul acelei ambasade. Ceilalti doi ambasadori, subordonati lui, fusesera sloboziti sa transmita acasa vointa papei, numai el fiind retinut, cu parsivenie protocolara.
(21) S-a spus ca a fost omul viu pe care Dante l-ar fi pretuit cel mai mult in viata lui.
(22) Acestuia i-a adresat, in 1317, o celebra epistola in latineste (Magnifico atque victorioso domino domino Cani Grandi de la Scala sacratissimi Cesarei Principatus in urbe Verona et civitate Vicentie Vicario generali), fundamentala pentru interpretarea Divinei Comedii si indeosebi a Paradisului (pe care i l-a si dedicat). Autenticitatea scrisorii a fost uneori pusa la indoiala, dar fara argumente decisive.
(23) A se vedea, pe linga De Monarchia, epistolele in latineste trimise catre Universis et singulis Ytalie Regibus et Senatoribus alme Urbis nec non Ducibus Marchionibus Comitibus atque Populis, cu apelul de a-l sustine pe Henric, catre inmeritus scelestissimis Florentinis intrinsecis, invitindu-i pe cei de acasa sa nu opuna rezistenta acestuia (vor fi insa primii care o vor face!), si catre insusi efemerul imparat: Sanctissimo gloriosissimo atque felicissimo triumphatori et domino singulari domino Henrico divina providentia Romanorum Regi et semper Augusto – aceasta din urma in numele „tuturor toscanilor doritori de pace pe pamint“. Desigur, Dante vedea in acest Sfint Imperiu romano-germanic, dincolo de implinirea unui ideal istoric, si marea sansa a intoarcerii lui in patria natala (mereu invocatul natìo loco).
(24) Dante a tinut sa-si structureze intregul poem pe simbolistica crestina a numarului 3, in acord cu dogma trinitara, cu tripartitia lumii de dincolo, cu cele trei mari virtuti paulinice (credinta, nadejdea, dragostea – cf. mai ales I Cor. 13, 13), poate si cu cele trei stadii ale misticii (purgativ, iluminativ, unitiv), ca si cu teoria augustiniana a trihotomiei fiintei umane (spirit, suflet, trup) in analogie cu trinitatea divina: poemul numara 3 parti, fiecare cu cite 33 de cinturi (in cazul Infernului adaugindu-se si cintul introductiv al intregii Comedii), avind ca unitate strofica tertina, iar fiecare tertina – cum versul este de 11 silabe – continind la rindul ei 33 de silabe. Numarul insumat al cinturilor din cele trei parti (cantiche) este de 100 – multiplul perfect al lui 10, numarul care in vechea doctrina pitagoreica reprezenta Tetraktys-ul (suma primelor patru numere: 1+2+3+4), simbolizind creatia universala, armonia cosmica, totalitatea dinamica (cf. si Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dictionnaire des symboles. Mythes, rêves, coutumes, gestes, formes, figures, couleurs, nombres, édition revue et corigée, Robert Laffont/Jupiter, Paris, 1982, art. „Dix“).
(25) Dante n-a numit-o el insusi „Divina“, ci acest epitet ii va fi fost atribuit pentru prima oara de catre Boccaccio, dar de impus s-a impus mult mai tirziu, numai dupa ce in 1555 a aparut, la Venetia, prima editie efectiv intitulata Divina Commedia (ingrijita de Lodovico Dolce si tiparita de Gabriele Giolito de' Ferrari). Totusi Ramiro Ortiz (in ed. cit., p. XLIII) scrie: „Intiia data cind gasim titlul fericit de Divina Comedia, e in editia venetiana din 1529, cu comentariul lui Cristoforo Landino, din care am luat frumoasele xilografii ce impodobesc editia de fata“! Daca Ramiro Ortiz se inseala, de unde a luat totusi xilografiile?! Intrigat, am verificat si am constat urmatoarele: exista, intr-adevar, o editie venetiana din 1529, cu xilografiile respective (folosite pina la urma si in editia de fata) si cu comentariul lui Christophoro Landino, Fiorentino. Colofonul ne mai informeaza: Stampato in Venetia per Iacob del Burgofranco [Iacopo Borgofranco], Pavese. Ad instantia del nobile messere Lucantonio Giunta, Fiorentino. Pe pagina de titlu, insa, nici pomeneala de „Divina Comedia“! Calificativul exista, ce-i drept, dar ii este atribuit lui Dante: Comedia di Danthe Alighieri, poeta divino... E limpede ca Ramiro Ortiz n-avea cum sa se insele el insusi, dar ne-a inselat pe noi! Si asta, probabil, numai ca sa-si poata sustine o alta afirmatie falsa, din Introducere (p. 6): „O veche dorinta a mea era aceea sa vad reproduse intr-o editie moderna a Commediei, minunatele xilografii cu care e impodobita editio princeps a poemei dantesti. Multumita bunavointei Editurii Cartea Româneasca [...] pot azi sa-mi vad implinita vechea dorinta“. Numai ca editia din 1529 nu este in nici un fel o editio princeps (vezi si nota 30)! Indaratul mistificarii nu poate fi decit un soi de dispret cordial pentru periferia valaha. Si fapt este ca treaba „a tinut“...
(26) Horatiu, Ars poetica, 93-96: Totusi comedia-si inalta uneori glasul, / plin de minie, si Chremes se cearta cu vorbe umflate / si-n tragedie se vaita cu vorbe de rind nu o data / Telephus si Peleu...
(27) „Scrisoarea catre Cangrande de la Scala“, trad. rom. Petru Cretia, in Dante, Opere minore, Ed. Univers, Bucuresti, 1971, pp. 746-747. Prin sintagma „opere minore“ sint desemnate, prin traditie, celelalte scrieri ale lui Dante in raport cu Divina Comedie.
(28) Cf. Boccaccio, Vita, XXVI; in ed. rom. cit. – pp. 137-139. Martor la descoperirea lor ar fi fost un oarecare Piero di Giardino (mort deja la data cind scria Boccaccio...), notar si fost ucenic al lui Dante.
(29) Cel mai vechi codice datat care s-a pastrat – Landiano 190 (La) – fiind din 1336, de la Biblioteca Passerini Landi din Piacenza, secondat de unul din 1337 – Codice 180 (Triv) – de la Biblioteca Trivulziana din Milano, probabil cel mai faimos si mai intrebuintat dintre toate cele din perioada preboccacciana (deci de dinainte de 1350). Cele mai multe date din acest paragraf le-am preluat selectiv din editia ingrijita de Daniele Mattalia (Dante Alighieri, La Divina Commedia, I. Inferno, settima ristampa, Biblioteca Universale Rizzoli, Milano, 1996).
(30) Din a doua jumatate a secolului al XV-lea vor incepe sa circule editiile tiparite. Editio princeps este considerata cea din Foligno, a lui Giovanni [Johann] Neumeister din Magonza [Mainz], scoasa in aprilie 1472 si urmata citeva luni mai tirziu de o editie venetiana si de alta mantovana. Pentru alte editii, pina la cele mai recente, a se vedea Reperele bibliografice.
(31) „Prin urmare, Cezarul [Imparatul] sa se poarte fata de Petru [Papa] cu respectul cu care primul nascut trebuie sa se poarte fata de parintele sau: pentru ca, luminat cu razele harului parintesc, el sa lumineze mai puternic globul pamintesc, in fruntea caruia a fost pus de catre Acela care este singur stapinitor al tuturor celor spirituale si temporale“ (trad. rom. Francisca Baltaceanu, Titus Barbulescu, Sandu Mihai Lazarescu, ed. cit., p. 688).
(32) Acesta, adevarat precursor al umanistilor renascentisti de mai tirziu, era de fapt fiul unui Antonio, del Virgilio fiind doar o porecla, pe care i-o atrasese marele lui cult pentru poetul latin. In Vita di Dante (XVI), Boccaccio reproduce, cu elogii, epitaful de 14 versuri latinesti pe care maestrul Giovanni del Virgilio i l-a alcatuit lui Dante: Theologus Dantes, nullius dogmatis expers quod foveat claro philosophia sinu etc.
(33) Acest refuz demn se pare ca a iritat autoritatile florentine, prigoana rasfringindu-se si asupra urmasilor poetului. Abia la doua decenii de la moartea lui Dante, fiul Jacopo obtine in sfirsit recuperarea bunurilor parintesti confiscate.
(34) Chiose alla Cantica dell' Inferno di Dante Alighieri attribuite a suo figlio Jacopo, Florenta, 1842 (reed. 1915), si Petri Allagherii super Dantis ipsius genitoris Comoediam Commentarium, Florenta, 1845 (reed. Montecassino, 1865). Cf. si Reperele bibliografice.

(Postfata la Dante Alighieri, Divina Comedie. Infernul, text bilingv, cu versiune româneasca, note, comentarii, postfata si repere bibliografice de Razvan Codrescu, Editura Christiana, Bucuresti, 2006, pp. 480-499)

PROLOG LA NOUA TRADUCERE A "INFERNULUI"

Sa te indeletnicesti cu re-traducerea Divinei Comedii astazi, cind se citeste din ce in ce mai putina poezie, iar cultura se emancipeaza tot mai mult de traditia spirituala, pare un exercitiu de resemnata gratuitate. Bucuria pe care ti-o da experienta in sine nu este insa mai mica. As fi retradus poemul dantesc si singur pe o insula pustie. Regret doar ca viata nu-mi ingaduie mai mult ragaz cu Dante si pentru Dante. Nu-i mai putin adevarat ca, in ce ma priveste, lucrarea aceasta se intimpla sa fie si canonul unei ispasiri...
Cind ma uit inapoi, peste prispa anilor, pina hat, in mahalaua bucuresteana a copilariei mele, mi se intimpla mereu sa ma poticnesc cu stinjeneala de amintirea unei fapte care nu-mi face cinste deloc, dar care are de buna seama tilcul ei si se cere pina la capat marturisita.
Acum mai bine de 35 de ani am furat o carte. Eram elev printr-a sasea si nu ma prea incurcam prin modesta biblioteca a scolii de cartier decit pentru vreun roman politist sau de aventuri, pe care si pe acela il inapoiam uneori fara sa-l ispravesc. Nu era cineva anume care sa se ocupe de biblioteca, ci in fiecare an, probabil peste norma, cadea in sarcina cite unui profesor, care-i facea un program zgircit si nu avea niciodata vreme sau tragere de inima sa puna rinduiala in carti. In anul acela dandanaua cazuse pe profesorul de fizica si chimie, iar neorinduiala era mai mare decit oricind. „Tovarasul” I. V. (Dumnezeu sa-l odihneasca, pentru ca inca de pe atunci avea parul carunt, iar acum o fi demult oale si ulcele) era moale si distrat din fire, incurca mereu lucrurile sau uita cite ceva, drept care isi atrasese, cu mult inaintea noastra, porecla de „Pacala”, atit de incetatenita cu timpul incit multi nici nu-i mai stiau numele adevarat, si se intimpla nu o data ca pe la usa cancelariei sau a secretariatului sa bata si cite un parinte care sa intrebe cu toata seriozitatea de... „Domnul profesor Pacala”. Noua ne placea, cu un fel de cruzime copilareasca, sa-l enervam si sa-l facem sa ne alerge printre banci. Mai tirziu aveam sa-mi dau seama ca nu era nici om nemintos, nici om rau, ci doar un suflet greu incercat si adinc nefericit. Azi mi se pare de neinteles frenezia cu care pe atunci ne intreceam sa-i facem pocinoage. Si un astfel de pocinog infantil s-a vrut si faptul de a profita intr-o zi de zapaceala lui ca bibliotecar si de a-i sterpeli un volum, aproape de sub ochi: era o carte de un format ceva mai mare, cu coperta intunecata, pe care se distingea un profil acvilin. Nu stiu de ce anume am furat-o tocmai pe aceea, pentru ca erau multe altele la fel de la indemina. Ajuns „triumfator” acasa, m-am gindit insa ca ai mei ar putea s-o vada si sa ma intrebe de unde-o am si de ce n-o mai duc inapoi, asa ca am ascuns-o cu grija, nu inainte de a-i rupe foaia de garda, de pe care m-ar fi dat de gol stampila bibliotecii. Abia de am observat in treacat (si fara ca asta sa-mi spuna prea mult) ca numele autorului era Dante Alighieri si ca titlul cartii era Divina Comedie (1). Imi amintesc insa ca am avut inca de pe atunci sentimentul pregnant ca „pusesem mina” pe o carte importanta... Probabil de aceea, cind ma stiam singur, ii mai dadeam tircoale, si cred ca am si citit primul cint, fara sa pricep prea mult, dar totusi cu un fel de obscura fascinatie... Pina la urma a ramas insa abandonata in ascunzisul ei citiva ani buni, asteptindu-ma parca, rabdatoare, sa ma mai coc putin... Si intr-o buna zi – eram deja in liceu – am redescoperit-o cu un amestec de curiozitate si stinjeneala, am redeschis-o aproape tandru si n-am mai lasat-o pina ce nu i-am dat de capat. Asa s-a intimplat: intii l-am furat eu pe Dante, apoi m-a furat el pe mine.
N-am avut – sau nu am vrut sa am – destula indrazneala pentru a ma intoarce dupa aceea in scoala mea de cartier, sa restitui cartea si sa-mi cer iertare, asa cum s-ar fi cuvenit. Acum insa, asteptind cu omeneasca emotie sa vad iesita de sub tipar editia aceasta, m-a tot batut gindul sa ma duc, chiar si cu atita impardonabila intirziere, si sa restitui inzecit ceea ce am rapit odinioara. Si o voi face, in cele din urma, aproape cu certitudinea ca nimeni n-o va mai fura, dar si cu o anume teama ca nici ea nu va mai fura pe nimeni...

Dincolo de acest mic incident personal, as spune ca e reconfortant pentru cel ce se angajeaza intr-o astfel de intreprindere sa se stie dezlegat de orice alte obligatii sau raspunderi exterioare, in afara de fidelitatea fata de text. N-am avut de umplut un gol (traduceri exista, si inca bune), n-am avut de consolidat vreo cariera de italienist (italiana, atita cita stiu, am invatat-o singur, de dragul lui Dante), n-am avut de raspuns unui context de emulatie lirica sau intelectuala (azi mai degraba nimeni nu se mai sinchiseste de nimic, iar poezia a devenit cenusareasa vietii literare). Cum ma raportez totusi, principial vorbind, la traducerile deja existente si la putinii cititori autentici pe care-i mai pot nazui? Desi inegali (iar unii chiar ilizibili astazi), traducatorii anteriori (2) m-au indatorat in multe privinte. Cu George Cosbuc, cu Alexandru Marcu si cu Eta Boeriu am lucrat chiar curent, prin atenta confruntare. Pentru mine, ca neitalienist, traducerea in proza a lui Alexandru Marcu s-a dovedit de mare pret (chiar daca nu i-am agreat intotdeauna solutiile). M-am straduit sa fiu mai fluent decit Cosbuc si mai aproape de text decit Eta Boeriu. Am incercat pe de o parte sa tin cumpana potrivita intre limbajul ortodox (fatalmente suveran in româneste) si cel catolic, iar pe de alta parte intre fondul arhaic si fondul neologic al limbii române (de care m-am reindragostit si pe aceasta cale, ca de o minune care ne intrece pe toti, dar pe care ne pricepem din ce in ce mai putin s-o pretuim si s-o valorificam fara complexe). Mare bataie de cap mi-au dat numele proprii, pe care am cautat – si cred ca am si reusit in mare masura – sa le adaptez cit mai rezonabil si sa nu le sacrific din comoditate (cum au facut multi dintre traducatorii anteriori). Au ramas, desigur, destule locuri care pe mine insumi ma nemultumesc (fie ca precizie, fie ca expresivitate), asa ca nu exclud o slefuire viitoare, pina la aparitia traducerii integrale, daca Dumnezeu va darui unui nevrednic ca mine timpul si puterea de a o savirsi.
N-am ambitionat o editie erudita, nu numai pentru ca nu sint eu insumi un erudit in sensul adevarat al cuvintului, dar si pentru ca asa ceva mi se pare inca irealizabil in România, unde sursele de informare si mijloacele de lucru sint cu totul nesatisfacatoare (3). Am tinut insa sa fie o editie care sa raspunda acceptabil macar unor exigente intelectuale medii, folosind, pina la un anumit nivel, si ca posibil instrument de lucru. Notele si comentariile, compilate si reformulate cu grija, sint reduse, de regula, la scopul unei corecte orientari in text, avind mai mult un caracter informativ decit unul interpretativ. Desigur, m-am folosit de ele si ca sa explic, pe alocuri, unele solutii de traducere, sau ca sa semnalez subtilitati ale originalului pe care traducerea – prin definitie „tradatoare” – nu le-a putut reda. La sfirsit, in loc de alta postfata, am asezat o prezentare generala a vietii si operei lui Dante. Reperele bibliografice (I. Editii; II. Dante in româneste; III. Referinte), care au cam lipsit din editiile românesti anterioare, au o anume intindere si actualitate, care sper ca se vor dovedi de folos celor tineri ca inceput de orientare pertinenta in universul atit de vast al dantologiei (aflate la noi in mare suferinta).
Am tinut, de asemenea, chiar dublind cheltuielile editarii (iar aici am avut toata intelegerea editurii si mult sprijin din partea prietenilor), ca aceasta sa fie prima editie româneasca recenta cu text bilingv a capodoperei dantesti. Mi-ar fi placut sa aiba si ilustratie originala (stiu multi artisti plastici români ce s-ar putea inscrie cu succes printre ilustratorii ilustri ai lui Dante), dar deocamdata n-a fost cu putinta, nazuinta pastrindu-mi-o totusi in perspectiva editiei integrale a Divinei Comedii (realizabila poate peste 7-8 ani) (4). In lipsa unei ilustratii actuale, am ales, in cele din urma, sa reproduc, in conditii mai bune decit editia G. Cosbuc-R. Ortiz, frumoasele xilografii ale editiei venetiene din 1529 (cu amendarea mistificarii lui R. Ortiz – cf. postfata, nota 25 – cu privire la statutul acestei editii).
Se cade sa mentionez ca textul traducerii (uneori adnotat, alteori nu), a fost gazduit initial, cu minime diferente, fara ritmicitate si ordine succesiva, in publicatia sibiana Puncte cardinale (din numarul pe septembrie 1994 pina in numarul pe ianuarie 2004) (5), careia ii ramin si pentru aceasta profund indatorat (6).
Se cuvine a le multumi aici tuturor celor care, de-a lungul timpului, mi-au fost aproape in acest demers, sfatuindu-ma sau incurajindu-ma, si indeosebi romanistei Anca Crivat, teologului Teodor Baconsky, regretatului dantolog Marian Papahagi, profesorului Claudio Mutti din Parma, d-nei Gabriela Moldoveanu (consilier editorial al Christianei), priceputilor si rabdatorilor Valentin Dan si Larisa Barbu (care au asigurat aspectul grafic si tehnoredactarea editiei), precum si tuturor celor care au raspuns apelului mentionat (si carora imi cer iertare ca le-am pus rabdarea la incercare, intirziind cu aproape un an peste termenul pe care mi-l propusesem).

Răzvan CODRESCU

Note:

(1) Frumoasa editie din 1965 cu traducerea Etei Boeriu.
(2) Din cit am eu cunostinta: Ion Heliade-Radulescu, Maria P. Chitiu, N. Gane, George Cosbuc, Alexandru Marcu, I. A. Tundrea (singurul pe care nu-l cunosc decit dupa nume), Giuseppe Cifarelli, Eta Boeriu, George Buznea, iar mai in urma Marian Papahagi si George Pruteanu (ale caror versiuni inca n-au fost editate, ci doar partial mediatizate). In ce priveste originalul, am avut permanent la indemina editii de E. Camerini, E. Bianchi (ed. 1953, modesta, dar intimplator prima in care l-am citit pe Dante in limba lui, acum vreo 20 de ani), C. Grabher, D. Mattalia. A se vedea si reperele bibliografice de la finele acestui volum, cu cele citeva precizari din notele de subsol.
(3) Ar fi putut-o face un Marian Papahagi, cu solida lui formatie de romanist si cu anii privilegiati petrecuti in Italia, dar, cum ni se intimpla prea adesea noua, românilor, „n-a fost sa fie”. Intilnirea cu Marian Papahagi la Roma, in singura mea iesire in Italia, prin toamna lui 1998, a fost una esentiala si mobilizatoare. Asa ca, desi n-am ajuns sa-l cunosc mai indeaproape, ii pastrez o amintire aparte si, adinc tulburat de prematura lui plecare dintre noi, am simtit de cuviinta sa-i dedic traducerea de fata.
(4) Ilustrata original sau nu, aceea nu va mai fi bilingva, iar notele si comentariile (pe care acum am fost nevoit sa le grupez la sfirsitul textului) isi vor afla, dupa uzanta curenta, locul mai lesnicios in subsol.
(5) Numai Cintul V a aparut si in România literara, anul XXXIII, nr. 1/2000, p. 21, anuntind precipitat o editie care a mai intirziat aproape sase ani. De asemenea, ceva mai in urma, la insistentele unor amici mai mobili decit mine, am dat drumul pe internet Cintului introductiv, bucurindu-ma sa constat ca a avut bune ecouri.
(6) Acolo a aparut si apelul pe care l-am facut pentru sprijin financiar in vederea editarii – sprijin modest, dar fara de care aceasta editie n-ar fi fost posibila. Am considerat de aceea onest ca numele celor care au contribuit – fiecare dupa puteri – la aceasta aparitie (poate cam „haiduceasca”) sa figureze la sfirsitul editiei, ca intr-un pomelnic ctitoricesc (mai ales ca unii s-au si stramutat intre timp dentro dal ciel della divina pace).

("Prologul traducătorului", în vol. Dante Alighieri, Divina Comedie. Infernul, text bilingv, cu versiune românească, note, comentarii, postfaţă şi repere bibliografice de Răzvan Codrescu, Editura Christiana, Bucureşti, 2006, pp. 5-8)

ECOURI LA NOUA TRADUCERE A "INFERNULUI"

Dan Stanca, “Dante, din nou în româneşte” (Aldine, 09 decembrie 2006, p. 1):
La Editura Christiana a apărut o nouă versiune în limba română a Infernului lui Dante. Cel ce s-a încumetat să facă o muncă titanică – şi pe care o va continua, întrucât are de gînd să transpună şi Purgatoriul şi Paradisul – este Răzvan Codrescu. El ne mai oferă şi o substanţială bibliografie dantescă, traducerile în română de-a lungul vremii, precum şi un studiu în care-l analizează pe Dante între viaţă şi operă. [...] Într-o vreme cînd asemenea întreprinderi nu mai tentează aproape pe nimeni, iar acei ocnaşi ai cuvîntului care totuşi le fac sînt priviţi cu neîncredere, Răzvan Codrescu a plecat la drum conştient că se află în faţa eternului pariu pascalian: de pierdut nu pierzi nimic, de cîştigat cîştigi totul. Traseu al solitudinii, ca şi Dante, care la mijlocul vieţii a avut viziunea acestui drum de dincolo de lume, în teritorii ale invizibilului în care tot mai puţini cred, opera de traducere nu este doar un exerciţiu filologic, dozare a fondului de arhaisme şi neologisme al limbii tale pentru a limpezi subtilităţile textului original, ci de trudă spre desăvîrşire interioară. Altfel spus, după ce l-ai tradus pe Dante nu mai eşti acelaşi cu cel de la început. Traducătorul ne spune că a încercat să fie mai fluent decît Coşbuc şi mai aproape de text decît Eta Boeriu. Nu a scăpat din vedere nici versiunea lui Alexandru Marcu, făcuta în proza, cum se ştie. Ediţia este bilingvă şi are reproduceri ale gravurilor ediţiei veneţiene din 1529. Închinată memoriei eminentului romanist Marian Papahagi, lucrarea despică mîlul anilor 2000, ca o spadă din cel mai dur oţel.

........................................................
Marius Vasileanu, “Divina Comedie, o nouă versiune” (Adevărul, marţi 16 ianuarie 2007, p. 12):
Orice nouă traducere a clasicilor înseamnă o nouă şansă pentru acea limbă. Editura Christiana ne oferă o versiune din Divina Comedie a lui Dante Alighieri, în traducerea lui Răzvan Codrescu. Primul volum, Infernul, a apărut de curînd. Este o ediţie bilingvă, iar notele, comentariile, reperele bibliografice şi postfaţa aparţin de asemenea traducătorului. În postfaţă, Răzvan Codrescu ne mai oferă şi un studiu despre viaţa şi opera lui Dante. Mărturisirea lui R. Codrescu este emoţionantă: în copilărie a şterpelit o carte dintr-o bibliotecă. Ulterior şi-a dat seama că era vorba despre cunoscuta traducere din Dante făcută de Eta Boeriu. Iată că, peste timp, acest gest s-a dovedit semnificativ pentru destinul traducătorului: astăzi, spun specialiştii, este pe cale să ne aducă cea mai bună versiune a lui Dante în limba română. Volumul este dedicat memoriei romanistului şi dantologului Marian Papahagi (1948-1999) şi este splendid ilustrat cu reproduceri ale gravurilor ediţiei veneţiene din 1529.

........................................................
Teodor Baconsky, “Infernul regăsit” (Dilema veche, anul IV, nr. 154, 19-25 ianuarie 2007, p. 18):
... Tot în afara Academiei, deşi în strictul respect al spiritului ce s-ar cuveni să anime acel for, s-a consumat deunăzi o altă premieră editorială: apariţia noii tălmăciri din Infernul lui Dante, pe care i-o datorăm lui Răzvan Codrescu (Bucureşti, Christiana, 2006, 527 pagini). Dacă în cazul profesorului Dan Sluşanschi, indolenţa presei culturale poate fi explicată numai prin comoditatea unor exegeţi nepregătiţi, aici ocultarea momentului ar putea fi stimulată, în plus, de eticheta pe care stînga culturală a lipit-o, dogmatic, pe fruntea traducătorului. Dat fiind că Răzvan Codrescu e un „stîlpnic” al dreptei naţionaliste, darurile sale de eseist, poet şi traducător au fost ignorate de-a valma, astfel încît „erezia” opţiunilor politice a devenit mormînt al recunoaşterii sale publice. Impur provincialism...
Eu, care-l cunosc demult pe Răzvan Codrescu, îl ştiu de mare caracter, de tragic iubitor al tradiţiei româneşti autentice şi de visător impenitent, care şi-a dobîndit, din pricina temperamentului său polemic, o mulţime de adversari neconsolaţi.
Acum, acest scriitor cu venin în stilou, dar nu şi în sufletul său de cavaler, îşi dă măsura de stilist şi adnotator laborios. Noua sa versiune a Infernului vede lumina tiparului într-o inovantă ediţie bilingvă, îmbogăţită cu note, comentarii, o postfaţă şi abundente repere bibliografice. Un veritabil festin, din meniul căruia se vor înfrupta, sper, şi mai tinerii cititori, aflaţi la prima descoperire a Divinei Comedii. Dar nu doar ei: am redescoperit eu însumi partea cea mai sumbru palpitantă a poemului dantesc, gustînd întinderile şi adîncimile limbii române (de care voitul manierism al prezentei recenzii s-a molipsit, uitîndu-şi lipsa de har).
Desi nu pot compara proaspăta versiune Codrescu decît cu aceea semnată cîndva de Eta Boeriu, simt că ea îşi depăşeşte precursoarele atît prin plasticitate, ritm şi adecvare teologală, cît şi graţie diversităţii semantice, alternînd arhaismul şi neologismul în folosul celei mai temerare prozodii. Lucrul e atît de temeinic în nuanţe şi variat în sunet încît lectura decurge cu o jubilatorie şi, aş spune, necucernică plăcere. Infernul de acum poartă accente insolite, evocînd anacronic parfumul pieselor shakesperiene. Textul românesc preia ceva din tonul oracular al sonetelor voiculesciene, distribuie ludice accente ce amintesc îndrăznelile unui Şerban Foarţă şi îngînă, pe alocuri, solemnitatea orfică a liricii lui Doinaş. E o sinteză judicios închinată lui Marian Papahagi, singurul care, de-ar mai fi trăit, s-ar fi putut măsura cu atare subtilitate. Papahagi, ilustrul romanist, ar fi dat poate la iveală o traducere mai livrescă, mai seacă în accepţia bibliotecară şi emfatică a cuvîntului, pe cînd Codrescu ne îmbie o versiune respectuoasă faţă de latura suculent-orăşenească a dantescului dolce stil nuovo. Un spaţiu de locvacitate goliardică, în care trama scolastică a geografiilor extramundane se domesticeşte prin ireverenţă şi libertinaj sublimat.
Sper, fireşte, ca Răzvan Codrescu să ne dăruiască, la rînd, Purgatoriul şi Paradisul, nu doar pentru a desăvîrşi acest monumental efort creator, ci şi pentru a ne făgădui noi delicii ziditoare. Va fi astfel cîştigată însăşi cultura naţională, dezvăţată de aerul tare al măreţiei, cu care se deprinsese odinioară, şi pe care numai proba universalului i-l mai poate reda.

........................................................
Florin Dumitrescu, “Codrescu «condamnat» să-l traducă pe Dante” (în blogul Textier):
În Infernul lui Dante pedepsele damnaţilor corespund simbolic cu păcatul din timpul vieţii: prezicătorii sînt blestemaţi să umble cu capul întors la spate; trădătorii – să zacă scufundaţi în gheaţă; hoţii sînt prefăcuţi în şerpi etc. Răzvan Codrescu, care mai are muuult pînă la judecata finală, mărturiseşte public că a furat cînd era mic o carte: şi anume Divina Comedie tălmacită de Eta Boeriu. Cartea furată s-a dovedit a fi un obiect al destinului: Comedia lui Dante Alighieri a fost o lectură care i-a marcat micului Răzvan devenirea şi cariera: scriitorul Răzvan Codrescu este azi un excelent romanist, traducător – printre alţii – al misticilor spanioli, precum şi un interesant gînditor creştin. Mai mult decît predestinare – vocaţie şi fără îndoială răscumpărare. După cum Codrescu însuşi traduce inscripţia de pe celebra poartă, “Voi ce intraţi, nu mai speraţi scăpare!”...
Poate fi acesta şi un îndemn către contemporani de a merge în librării, dar nu pentru a fura... decît cel mult cunoaştere şi delectare. Căci sînt de aşteptat deopotrivă revelaţii şi confirmări de la traducerea lui Răzvan Codrescu, din care a fost editat deocamdată Infernul, în ediţie bilingvă, la Editura Christiana, cu aparat critic şi ilustraţii reproduse după superbul incunabul lucrat la Veneţia între 1500 şi 1529 de Bembo şi Manuzio.

........................................................
Mircea Platon, “Nostalgii înviorătoare” (în Convorbiri literare, februarie 2007, şi în Rost, anul V, nr. 49, martie 2007, pp. 51-52):
... Dacă tot am vorbit de Europa, nimic nu e mai european decît Dante şi a sa Divină Comedie, al cărei “Infern” e inspirat adus pre româneşte de Răzvan Codrescu (în Divina Comedie. Infernul, text bilingv, Bucureşti, Editura Christiana, 2006, 528 pagini ilustrate cu xilografiile ediţiei veneţiene din 1529). Într-unul dintre eseurile sale despre Dante, T. S. Eliot nota că, pentru a-l înţelege pe marele florentin, nu trebuie să fim bine informaţi în privinţa filosofiei scolastice, ci să-i citim cu atenţie textele: “Ceea ce ne trebuie e nu informaţie, ci cunoaştere: şi primul pas către cunoaştere e să recunoaştem diferenţa dintre formele sale de gîndire şi simţire şi cele ale noastre (...) Trebuie să învăţăm să acceptam aceste forme: şi acceptarea lor e mai importantă decît orice altă formă de credinţă”.
Mergînd pe firul acestei idei, cine putea accepta mai bine temeiurile danteşti decît o inteligenţă canonică precum cea a lui Răzvan Codrescu? Om al tradiţiei, trăitor al paradoxului creştin, eseist al interstiţiului paterical şi al obliteraţilor istoriei, Răzvan Codrescu cunoaşte mai bine decît mulţi valoarea contestatară a ascultării, energia ziditoare (Vita Nuova) pe care ţi-o oferă înrădăcinarea în înţelepciunile trecutului. Dacă în epoca interbelică se spunea că “intelectualii e fascişti” (vezi eseul lui Mircea Eliade), astăzi li se refuză însăşi calitatea de intelectuali tuturor celor bănuiţi de “obedienţe” ortodoxe. Traducîndu-l pe Dante, Răzvan Codrescu confirmă calitatea sa intelectuală şi indică tipul de ecumenism pe care are a-l îmbrăţişa intelectualitatea noastră îmbisericită: ecumenismul valorilor autentice, al temeliilor creştinătăţii şi Europei în care tocmai ne-am integrat oficial.
Dacă ar fi să apropii traducerea lui Răzvan Codrescu de una dintre cele precedente, aş spune că îmi aminteşte de cea a lui George Coşbuc prin suflu şi imaginaţie lexicală. [...] În mîinile lui Răzvan Codrescu, traducerea devine arta pierderii de sine pentru a se regăsi. E, în acest masiv op, cu versurile şi gravurile sale de veche extracţie, un îndemn la reculegere pe care nimeni nu-l poate refuza. Deşi probabil că mulţi îl vor ignora, în tumultul infernului second-hand în care trăim...

.........................................................
Lector, “Eveniment editorial” (în Credinţa ortodoxă, februarie 2007, p. 3):

La sfîrşitul anului 2006, cu puţin înainte de sărbătorile Naşterii Domnului, Editura Christiana din Bucureşti a fost promotoarea unui mare eveniment cultural: scoaterea de sub tipar a cărţii Divina Comedie. Infernul a lui Dante Alighieri. Dimensiunea de eveniment editorial şi spiritual, în aceeaşi măsură, se impune prin părtăşia mai multor factori. Primul: ediţia ne oferă o tălmăcire nouă a celebrei epopei danteşti (prima parte), datorată polivalentului om de cultură care este Răzvan Codrescu (eseist, poet, editor, traducător, publicist). Al doilea: textul este tipărit în versiune italiană şi în versiune românească, puse în pagini oglindă. Al treilea: fiecare din cele 34 de cînturi ale Infernului este deschis cu o reproducere de pe celebrele xilografii ale ediţiei de la Veneţia din 1529. Al patrulea: prin format, prin condiţiile grafice şi de tipar de excepţie, cartea este o bijuterie bibliofilă. Al cincilea: lucrarea dispune de cîteva sute de note şi comentarii, de o postfaţă cu ample şi pertinente referiri biografice asupra lui Dante şi de o bibliografie care, deşi selectivă, este foarte cuprinzătoare. În aceste vremuri, cînd majoritatea covîrşitoare a oamenilor îşi îndreaptă atenţia exclusiv către problemele materiale ale vieţii, apare cîte un visător, cîte un idealist, care o porneşte contra curentului, îşi sacrifică ani întregi din scurtul timp ce ni s-a dat şi tălmăceşte poezie, bătînd măsura de 11 silabe la fiecare vers şi potrivind rima terţinelor danteşti, căutînd cu sudoare şi răbdare echivalenţa precisă a cuvîntului italian medieval în cuvînt românesc actual, păstrînd nealterate expresivitatea şi savoarea poeziei. E puţin, e mult? Noi credem că e bine foarte. Traducătorul, însă, consideră că a fost o datorie personală să scoată la lumină o versiune nouă a Infernului (urmează finalizarea traducerii complete a Divinei Comedii), mai degrabă un canon de pocăinţă creştinească, aşa cum ne mărturiseşte emoţionat în Prologul traducătorului. Postîndu-ne şi noi în perspectiva spirituală a lui, credem că este foarte posibil ca Dumnezeu, prin osîrdia acestui om, să ne fi transmis şi un înfricoşător avertisment, un mesaj despre infern, ţinînd cont de turnanta istorică pe care ne-am înscris ca popor şi pe care alergăm orbeşte, fără să ştim ce ne aşteaptă la linia de sosire.

.........................................................

Ioan ES. Pop, "Ultima carte pe care am citit-o: Infernul" (în Descoperă, anul V, nr. 8 [48], septembrie 2007, p. 108):
Aveam cam 18 ani cînd am citit Divina Comedie, în tălmăcirea dată ei de către Eta Boeriu. Am fost copleşit pe loc de vastitatea acestei capodopere, de cheile cu care era ea descuiată, dar şi de depărtarea dintre lumea lui Dante Alighieri şi lumea noastră. În facultate, am făcut cunoştinţă cu traducerea lui George Coşbuc, iar de atunci şi pînă astăzi, viaţa mea a stat nu de puţine ori sub semnul faimosului vers dantesc Lasciate ogni speranza voi ch’entrate („Voi, ce intraţi, lăsaţi orice speranţă!”, în versiunea digitală a lui George Pruteanu).
Mai ieri, am primit tălmăcirea dată Infernului de către Răzvan Codrescu. M-am dus ţintă la celebrul vers şi am găsit o soluţie nouă: „Voi, ce intraţi, nu mai speraţi scăpare!”.
Fireşte, nu m-am putut abţine să mă întreb ce îl mai poate motiva pe un om de litere, astăzi, în amurgul poeziei, să retraducă Divina Comedie. Răzvan Codrescu spune că “bucuria pe care ţi-o dă experienţa în sine nu este mai mică. Aş fi retradus poemul dantesc şi singur pe o insulă pustie... Nu-i mai puţin adevărat că, în ce mă priveşte, lucrarea aceasta se întîmplă să fie şi canonul unei ispăşiri”.
Eu cred că, deasupra motivelor invocate de traducător, stă unul şi mai subtil, un motiv transpersonal sau chiar impersonal: acel spirit al timpului care îi mîna într-ascuns pe unii semeni ai noştri să toarne-n formă nouă, să “aducă la zi” experienţe capitale ale omenirii, cum este şi această Divină Comedie. Aşa a făcut şi Răzvan Codrescu: a realizat o traducere fluidă şi dinamică, a pompat în ţesuturile textului o nouă prospeţime şi naturaleţe, a eliminat zorzoanele şi a aşezat în deschiderea fiecărui Cînt cîte un rezumat care îl face accesibil şi celui mai simplu cititor.

Mă întorc, în final, la inscripţia de pe poarta Infernului: “Prin mine vii spre-a chinului cetate,/ prin mine vii spre veşnica jelire,/ prin mine vii spre cetele damnate./ Dreptatea-mi fu temei de izvodire:/ m-a făurit puterea ziditoare,/ supremul rost şi cea dintîi iubire./ Pînă la mine lucruri trecătoare/ n-au fost defel, şi eu durez în veci:/ voi, ce intraţi, nu mai speraţi scăpare!”. O poartă fără deschiderea căreia marea călătorie nu poate începe.

.........................................................

Alina Purcaru, “Cărţile ignorate ale verii” (în Cotidianul din 15 septembrie 2007, rubrica “Arte”)
Dacă, după valul de lansări de la începutul verii, titlurile-vedetă din mapa fiecărei edituri s-au cernut, peste vară au rămas totuşi apariţii semnificative de care critica a uitat. Fie că e vorba de literatura sau eseistica autohtonă, fie de traduceri din literaturile străine, în fiecare zonă au rămas, inevitabil, titluri nesemnalate şi autori necomentaţi. Dan C. Mihăilescu a depistat trei cărţi „grele“ care s-au strecurat în rafturile librăriilor fără ca nici un critic să le semnaleze apariţia: cele două volume Anton Golopenţia, Românii de la Est de Bug, editate de Sanda Golopenţia la Editura Enciclopedică, şi noua traducere a Infernului dantesc, „datorată lui Răzvan Codrescu, la mai bine de un deceniu de la încercarea lui Marian Papahagi“. Această ultimă tălmăcire din Dante ar fi meritat toată atenţia, crede Mihăilescu, pentru că „nu toată ziua se trezeşte o cultură cu un nou strai pentru Divina Comedie!“...

...............................................................

Dan C. Mihăilescu, "Pe ce filme trăim. Cărţile lui 2007" (în Idei în Dialog, anul IV, nr. 1/40, ianuarie 2008, p. 7, rubrica "Viaţa literară")
În materie de traduceri, am intrat, cred, cu toţii, în 2007 cu o (neplătită) datorie de onoare faţă de Infernul lui Răzvan Codrescu. Nu ai parte în fiecare an de o nouă versiune dantescă, astfel încît am aşteptat – zadarnic – douăsprezece luni ca un italienist să facă o zdravănă demonstraţie de traductologie comparată, punînd alături măcar cîteva terţine în varianta Codrescu faţă de Eta Boeriu, Coşbuc, Papahagi, Alexandru Marcu, mă rog, aşa cum cere blazonul meseriei. Acum, la celălalt capăt de an, e de deplîns aceeaşi tăcere în cazul Cărţii Psalmilor, versiunea Şerban Foarţă...

(Dan C. Mihăilescu a prezentat sumar noua traducere şi la PRO TV, în cadrul emisiunii „Omul care aduce cartea”, luni 7 ianuarie 2008)

..............................................................

Eleonora Cărcăleanu, „Divina Comedie în echivalări româneşti” (în Convorbiri literare, ianuarie 2008)
... Traducerile Divinei Comedii care au continuat să apară la noi, după aceea a lui George Coşbuc, n-au fost simţite ca o nevoie culturală, n-au avut de umplut un gol; nu sînt nici rezultatul/rodul vreunui context de emulaţie lirică sau intelectuală, a vreunei trufii concurenţiale. Ele sînt dovezi ale unei adevărate pasiuni şi dorinţe de depăşire. Orice nouă traducere e altceva şi în acelaşi timp o mărturie mai mult a eternităţii lui Dante. Este un exerciţiu şi o ambiţie/orgoliu rezervate fiecărei generaţii literare şi care justifică ultimele tălmăciri remarcabile (chiar dacă parţiale) datorate lui George Buznea, George Pruteanu, Marian Papahagi şi Răzvan Codrescu. Aceşti traducători care s-au avîntat pe urmele lui Dante au dovedit curajul şi puterea de a fi repetat experienţa unui mare poet, G. Coşbuc, şi, după el, a unui mare italienist, Alexandru Marcu, fiecare simţind nevoia să facă cunoscut cititorilor autentici felul în care varianta propusă se raportează la cele deja existente/amintite. [...]
Marian Papahagi şi-a mărturisit dorinţa de a da o versiune care să nu se raporteze global la cîte o terţină, ci să stea cît mai aproape de vers şi „să îngăduie astfel un comentariu capilar”, asemănător acelora ce însoţesc în Italia ediţiile danteşti curente. „Rostul traducerii mele – subliniază traducătorul – poate fi, aşadar, acela de a da publicului românesc un text sprijinit pe marele efort interpretativ ce a avut loc în ultimele decenii”.
Răzvan Codrescu, cel care, recent, a dat prima ediţie românească modernă cu text bilingv a Infernului, s-a străduit „să fie mai fluent decît Coşbuc şi mai aproape de text decît Eta Boeriu”, încercînd să ţină „o cumpănă potrivită între limbajul ortodox şi cel catolic, între fondul arhaic şi fondul neologic al limbii române”.
Divina Comedie cuprinde întreaga evoluţie spirituală şi artistică a autorului. A lupta cu această monumentală operă, a avea curajul de a o traduce în ritm şi rimă este într-adevăr un fapt demn de admirat. În faţa acestei vaste întreprinderi criteriile exactei fidelităţi şi ale structurii sonore trec pe planul secund. Are absolută dreptate Alexandru Niculescu atunci cînd afirmă: „A avea o Divina Comedie în limba română, în terţine endecasilabice regulat poetizate, înseamnă un mare act de cultură, care nu se poate judeca în centimetri de conformitate, ci în echivalente necesare vehiculării ideilor şi universului dantesc”.
Cum au procedat, dar, traducătorii noştri pentru a pătrunde mai bine spiritul în care a scris Dante? Fără îndoială, cizelînd expresia, adăugînd, eliminînd, adică încercînd o transpunere interpretativă. Toţi traducătorii lui Dante în româneşte au „dantizat”, s-au îndreptat în aceeaşi direcţie autohtonizantă. În variantele lor, versurile danteşti sînt deschise lecturii contemporane, oferind nu alternative lexicale greu decodabile, ci interpretări.
Pentru a putea aprecia ultimele traduceri româneşti ale Divinei Comedii este de ajuns a compara versiunile George Buznea, Marian Papahagi şi Răzvan Codrescu. Iată, spre exemplu, ultimele două terţine ale inscripţiei de pe poarta Infernului (III, 4-9) – Giustizia mosse il mio alto fattore; / fecemi la divina podestate, / la somma sapienza e ‘l primo amore. // Dinanzi a me non fur cose create / se non eterne, e io eterna duro: / lasciate ogni speranza, voi ch’entrate! – mai întîi, în varianta românească a lui G. Buznea: Justiţia-mboldi pe-al meu părinte, / iubirea primă şi acea instanţă / ce cumpăneşte toată sfînta minte. // Cum înaintea mea n-a fost substanţă / decît în cele veşnice cît mine: / Voi ce intraţi, lăsaţi orice speranţă! Acum în transpunerea lui M. Papahagi: Dreptatea-mpinse ’nalta-nfăptuire / Puterea cea divină m-a făcut, / Suprema ştiinţă, cea dintîi iubire. // ‘Naintea mea n-a fost lucru-nceput / Ci veşnic doar, iar eu în veci durez: / Lăsaţi speranţa, voi care-aţi trecut! Şi, în fine, în echivalarea lui R. Codrescu: Dreptatea-mi fu temei de izvodire: / m-a făurit puterea ziditoare, / supremul rost şi cea dintîi iubire. // Pînă la mine lucruri trecătoare / n-au fost defel, şi eu durez în veci: / Voi, ce intraţi, nu mai speraţi scăpare!
Nu putem considera o traducere mai fidelă decît cealaltă. Fiecare traducător este, ipso facto, un exeget, un filolog. De pildă, sintagma cose create/lucruri create este tradusă prin termenul „substanţă” de G. Buznea, traducătorul considerînd că această echivalenţă nu modifică sensul expresiei originale („deoarece instituţia iadului e clădită din acea materie primă care virtual nu-şi schimbă consistenţa”). Dacă M. Papahagi traduce la somma sapienza prin „suprema ştiinţă”, R. Codrescu ajunge la soluţia „supremul rost”, constatînd că semantica acestui ultim cuvînt „a evoluat spre o subtilă spiritualizare”.
Constatări interesante se pot face şi urmărind numele proprii. Opera lui Dante abundă în nume de persoane, de animale, de eroi mitologici sau de entităti supranaturale benefice sau malefice. Faţă de toate acestea, atitudinea traducătorilor este clară: a le explica prin adaptarea la limba română. Un exemplu este cuvântul Veltro, celebrul câine de vânătoare, aşteptat pentru a nimici fiara sălbatică, lupoaica (Infernul, I, 100 urm.). G. Buznea traduce ... infin che ’l Veltro / verrà che la farà morir con doglia prin: ... pîn’ va să sosească / Dulăul destinat ca s-o răpună. M. Papahagi echivalează: ... pîn’ce ogarul / Nu va veni cu colţii s-o încleşte. R. Codrescu redă prin: ... pînă-o să vie / Copoiul care-n chinuri s-o răpună. Termenul „copoiul” este, trebuie s-o recunoaştem, cel mai potrivit corespondent lexical românesc al italianului Veltro. Observaţiile pot continua şi cu privire la numele unor demoni din Infern (XXI, 78 urm.). În timp ce G. Buznea conservă tale e quale denumirile date acestora de Dante: Malacoda, Cagnazzo, Barbariccia, Alichino, Graffiacane etc., R. Codrescu, pe urmele Etei Boeriu, le dă corespondenţă românească: Coadărea, Cîinilă, Barbăcreaţă, Aripilă, Gherilă etc. [...] (Cf. Dante, Divina Comedie. Infernul, text bilingv, cu noua versiune românească a lui Răzvan Codrescu, Editura Christiana, Bucureşti, 2006. Volumul este prevăzut cu note, comentarii, postfaţă şi repere bibliografice de R. Codrescu. Reperele bibliografice, structurate în trei secţiuni: I. Ediţii, II. Dante în româneşte şi III. Referinţe critice, impresionează prin bogăţia datelor/informaţiilor privind istoria dantologiei în lume.)
Cf. şi Eleonora Cărcăleanu, “«Dante, ca dragostea însăşi» (sau despre dantologia românească a ultimelor decenii)”, în Dacia Literară, anul XVIII, nr. 73 (4/2007).

DE VORBA CU RAZVAN CODRESCU

In Spiritul dreptei (1997) ati schitat principalele re­pere spirituale si politice ale gindirii de dreapta. Teodor Baconsky sugera ca acest prim volum de eseuri, prin viziunea clara despre gindirea politica a cres­tinis­mului, ar putea să constituie, ideatic, liantul unei noi generatii de ginditori ce con­tinua preocuparile ultimilor reprezentanti ai generatiei interbelice. Cu ce sentiment ati re­dactat eseurile respective?
Cu fel de fel de sentimente, cred, pentru ca sunt scrise la date si in contexte dife­rite, de-a lungul a 10-12 ani. Am cautat sa dau cartii o structura cit mai unitara, dar ea ramine, totusi, o culegere de articole. Daca este ceva care le leaga, dincolo de stil, atunci este coerenta interna a unei gindiri smerit raportate la Hristos, pe Care nu stiu daca L-am inteles intotdeauna, dar pe Care am cautat sa nu-L tradez niciodata. Cu marii interbelici, cred, tot in Hristos ne intilnim […]. Dreapta, sau mai precis spiritul ei, in intelesul pe care i-l atribui eu in carte, si care in nici un caz nu se reduce la aspectul politic, nu-i nimic altceva decit trairea Traditiei in actualitate.
Insist, totusi: in ce masura este aceasta optiune motivata cultural si in ce masura politic? Intreb acest lucru pentru ca stiu ca ati fost etichetat drept “legionaroid” si “fascist” de catre unii membri ai Grupului pentru Dialog Social.
Iar eu repet: motivatia este, la baza ei, una de ordin religios, de asumare moral-spirituala a unei paradigme, cu toate consecintele ei in sintagma. Nu ma regasesc in stinga, nici in modernitatea conformata de ea, pentru ca le simt mai degraba ostile lui Dum­nezeu, sau ordinii firesti pe care Dumnezeu a lasat-o in lume [...]. Dreapta incepe, sau ar trebui sa inceapa, de la repunerea divinului in primatul lui axiologic. Fata cu strimbatatile lumii (patimi, perversiuni, tradari, amagiri etc.), este simptomatic ca dreapta incearca sa le indrepte, in numele sacrului, in vreme ce stinga incearca sa le indreptateasca, in numele profanului.
Cit despre etichetele de care ati pomenit, ele mi se par ridicole prin insasi inactuali­tatea lor: legionarismul si fascismul (care, in paranteza fie spus, sunt lucruri esential deosebite) nu reprezinta decit niste forme istorice si pe alocuri contradictorii ale dreptei; bune sau rele, ele nu mai pot fi reiterate ca atare, contextul fiind astazi cu totul altul […]. Stinga s-a obisnuit insa, la noi si aiurea, sa intrebuinteze astfel de etichetari absurde, in scop de intimidare publica, mizind pe reflexele mentale create de uriasa ei masinarie propagandistica […].
Cum ar putea contrabalansa dreapta autentica, in conditiile actuale, idealu­ri­le cosmopolite, antitraditionaliste si materialiste ale stingii?
Intr-o lume postbelica in care dreapta a fost sistematic si indistinct diabolizata, iar la noi dupa peste patru decenii de comunism si dupa peste un deceniu de politicianism cli­entelar, mai mult sau mai putin neocomunist, este limpede ca nu prea se mai poate vorbi de o “dreapta autentica”, ci doar de cazuri putine si oarecum izolate de oameni de dreap­ta, astfel ca lupta cu stinga de toate nuantele va ramine inca multa vreme una foarte inegala. De aceea, nu atit un partid de dreapta mi se pare urgent si profitabil acum, cit salvgardarea spiritului dreptei, fie si numai la nivelul unei elite mar­turisitoare, care tre­buie sa se invredniceasca a fi garantia si cheagul dreptei de miine […]. In România tre­buie recreata, treptat, cu tact si rabdare, o sensibilitate de dreapta, macar pe citeva seg­mente sociale, nu fara o legatura principiala cu Biserica, bastion redutabil al credintei si al traditiei, dincolo de scaderile omenesti ale unor slujitori ai ei, de ieri sau de azi.
In volumul De la Eminescu la Petre Tutea (2000), optati pentru “un model paideic al dreptei românesti”, ilustrat de o serie de personalitati “marturisitoare” de dreapta: Mihai Eminescu, Nicolae C. Paulescu, Nichifor Crai­nic, Nae Io­nescu, Lucian Blaga, Vasile Bancila, Corneliu Zelea Codreanu, Petre Tutea. Cit de concludent pare acest “model paideic” in comparatie cu cel impus gala­­gios, propagan­distic, de noua stinga, care duce o campanie denigratoare impo­triva valorilor tra­ditionale autohtone?
[…] Prin “modelul paideic” cu pricina (de fapt un sir de sugestii care converg spre un posibil model paideic al dreptei crestine românesti), mi-am propus pe de o parte sa prezint fara ticurile ideologice de stinga o serie de figuri exemplare ale vietii si culturii nationale, cu mare impact in România interbelica, iar pe de alta parte sa deschid cititorului de azi calea spre o traditie nemistificata si inca viabila in lamura ei, reclamind, da­­ca nu o recuperatio in spirit, macar o onesta evaluare istorica […].
Cum va explicati faptul ca marii nostri ginditori interbelici au fost inainte de toate români (si abia apoi filosofi, moralisti, istorici ai religiilor), deci oameni de dreapta?
V-as putea raspunde ca prin fatalitate ontologica, dar stiu ca va asteptati la mai mult. Formulind intrebarea, banuiesc ca ati avut in minte spusa lui Petre Tutea cu omul de dreapta si cu “românul absolut”…
Erau pur si simplu, inainte de orice altceva, oameni inteligenti, de o inteligenta ne­­pervertita. S-ar putea sa para straniu, dar omul inteligent are simtul concretului, in vreme ce prostul – sau, ma rog, mai putin inteligentul – gindeste abstract, ceea ce-l duce la generalizari abrupte asupra realitatii. Altfel spus, omul inteligent e indeobste realist, in vre­me ce prostul e mai degraba idealist, in sensul ca are idei fixe, sau “intra” la cite o idee, pe care o preface apoi in grila a realitatii. Egalitarismul, de pilda, este un produs tipic al prostiei idealiste […] – nu le poti lua pe toate la fel, fara nici o discriminare. Inteligenta este tocmai facultatea de a opera justele discriminari si de a ierarhiza calitativ da­tele realitatii. Veti observa cu usurinta ca stinga, promovata de prosti sau pentru prosti, in sensul cel mai larg al cuvintului, uraste discriminarile si ierarhiile, e idealista si populista, ideologizeaza in dispretul realitatii. Dreapta, daca e cu adevarat dreapta, are “deosebirea duhurilor”, e discriminatoare si ierarhofora, realista si elitista, “aristocratica” in inteles etimologic, atenta la firesc si la organic.
Intorcindu-ne la responsabilitatea interbelicilor fata de faptul românitatii lor, voi afirma ca nationalismul in general – si românismul ca ipostaza particulara a lui – tine de ordinea fireasca a umanului, neexistind om anational. Apartenenta la un neam este un dat care obliga, atit la nivel individual, cit si la nivel comunitar, asa cum te obliga faptul ca esti om si nu rata, dupa cunoscuta butada a lui Nae Ionescu…
Avea sau nu dreptate Petre Tutea cind afirma ca atit dreapta cit si stinga inter­belica au dat ginditori straluciti? Se referea la un Petre Pandrea, cu care a impar­tasit in tinerete idei utopice? Se includea el insusi in gindirea de stinga, ilustrata la inceputul carierei sale?
Eu unul nu cunosc in România nici un ginditor stralucit care sa se fi implinit ca om de stinga. Sunt unii care au cochetat trecator cu stinga, dar, ca si Tutea insusi, pina la urma “si-au revenit”. Cine s-a incapatinat la stinga, ca Petre Pandrea bunaoara, n-a ajuns niciodata “ginditor stralucit”, pentru ca la stinga totul se perverteste si se vulgarizeaza, iar spiritul se sufoca, sau “incremeneste in proiect”. Tutea vorbea pro domo, scuzindu-si intr-un fel tineretea marxis­ta, dar zimbind in sinea lui… Riguros vorbind, nu se includea, desigur, in gindirea de stin­ga. Cu formula colportata de Noica, as zice ca Tutea a devenit ceea ce era structural, adi­ca un om de dreapta, iar Pandrea a devenit la rindu-i ceea ce era structural, adica un om de stinga. Devenirea poate fi sinuoasa, dar pina la urma devii ce esti… […]
De ce, dupa decembrie 89, dreapta româneasca nu reuseste sa iasa din anonimat?
Sunt multe pricini, pagubos convergente: ostilitatea contextului, un anume complex al marginalitatii, disensiunile interne, ezitarea de a si-o asuma public a unor perso­nalitati cu adevarat influente, insuficienta noastra vrednicie si – last but not least – lipsa de mijloace materiale. Noi sintem la dreapta, iar banii la stinga. Şi nu de azi, de ieri, ci de la Hristos incoace […]. Nu trebuie insa deznadajduit, pentru ca, dincolo de lipsurile cu care ne cearta sau ne masoara taria, “Cu noi este Dumnezeu”…
Credeti ca renasterea dreptei politice nu poate avea loc decit printr-o renastere a dreptei culturale, sau ca dreapta politica nu e motivata ideatic de dreapta cul­turala?
Mi se pare ca am raspuns mai sus, cu anticipatie, la aceasta intrebare. Dreapta poli­tica trebuie sa creasca organic din dreapta culturala, iar aceasta din urma trebuie sa creas­ca organic din asumarea launtrica a crestinismului, care este, as zice, traditia noastra genetica. Fara o puternica baza spirituala si culturala, dreapta este oarba si inautentica, pentru ca tocmai angajarea moral-spirituala si creativa este una dintre principalele ei note diferentiatoare fata de relativismul moral, materialismul consumist si mimetismul cultural al stingii. Daca dreapta interbelica a fost puternica si profund modelatoare, faptul s-a dato­rat in mare masura elitelor intelectuale care au girat-o […]. In perioada postcomunista, oamenii de dreapta s-au manifestat adeseori subcul­tural, iar asta a impiedicat creditul si coagularea unei drepte convingatoare si viabile […].
Intr-un eseu din volumul Spiritul dreptei, intitulat “Criza launtrica”, vorbiti despre criza culturii moderne, devenite “surogat profan al spiritualitatii autentice”; din cauza crizei morale si spirituale in care ne aflam – spuneti acolo – “purtam un vi­ciu esential in cele mai dinlauntru ale noastre; din acest miez bolnav se dezvolta, ca o cangrena, tot raul care ne inconjoara”. Ati putea numi acest rau?
L-as numi aici pe scurt, cu o formula a lui Saint-Exupéry, lipsa “nodului divin care leaga lucrurile”...

A consemnat
George STEFAN

(Fragmente din interviul acordat în mai 2003 revistei Origini din Norcross, U.S.A., reproduse si in recentul numar jubiliar al Punctelor cardinale – an XVII, nr. 8/200, august 2007, p. XIII)

AUTOMISTIFICAREA LA ROMÂNI

Daca am paria pe litera manualelor scolare (mai mult sau mai putin alternative) si ar fi “sa ne culcam pe urechea” sondajelor, statisticilor si recensamintelor din ultimii 17 ani (cum au si facut unii dintre oamenii Bisericii, la rind cu flasnetarii nationalismului populist de toate nuantele), n-ar exista motive serioase de ingrijorare: in tara Mioritei si a Mesterului Manole, viteazul, “sarac, dar cinstitul”, harnicul, blindul, piosul si ospitalierul neam daco-român, nascut crestin si poet, monoteist inca de pe vremea lui Zalmoxis, unit inca de pe vremea lui Burebista, ascetic inca de pe vremea lui Deceneu, jertfelnic inca de pe vremea lui Decebal, crestinat de Sf. Apostol Andrei in persoana chiar mai inainte de a fi romanizat, sintetizind toate ilustrele virtuti tracice, romane si crestin-bizantine, pazind granitele crestinatatii cu sabia intr-o mina si cu crucea in cealalta, batindu-si dusmanii in raport de 1 la 10 sau asimilindu-i de li s-a pierdut urma, valorificind spiritual “teroarea istoriei” si dainuind infratit cu codrul la rascrucea marilor imperii, pastrindu-si ca pe o zestre sacra, “de la Nistru pin’ la Tisa”, in bordeiele lui de paie si in bisericutele lui de lemn, limba, obiceiurile si legea stramoseasca – ei bine, acest neam statornic si dreptcredincios, latin si ortodox deopotriva (ba si francofon, la o adica), nevinzator de tara si nestricator de lege, mindru de popii sai plini de rivna si de duhovnicii sai iscusiti, n-are nimic mai mult la inima lui decit Ortodoxia rasariteana cea de doua ori milenara, de la care nici macar comunismul materialist si ateu, in 45 de ani de dictatura, n-a reusit sa-l abata. Ba mai mult: pina si fostii comunisti, convertiti pe nesimtite la “democratia originala” si cu sacii incarcati in caruta “tranzitiei”, se opresc din cind in cind din calea lor spre Europa si isi fac niste cruci mari cit casa, in vazul poporului botezat si increzator, cuprins de o sfinta si nostalgica duiosie! Un popor care se declara in proportie de aproape 90% ortodox si pretinde a da credit Bisericii Ortodoxe Române mai mult decit tuturor celorlalte institutii nationale luate la un loc! Daca e dupa cifre si procente, dogma excelentei nationale si “vulgata bunului român” (H.-R. Patapievici) au cea mai deplina indreptatire, iar “Gradina Maicii Domnului” nu-i doar o formula diplomatica de firitisire (captatio benevolentiae), bazata pe o traditie incerta[1], ratacita nu se stie cum prin cancelaria papala, ci o realitate curenta, confirmind la distanta de secole metafora folclorica a “gurii de rai” si recomandind România ca pe o anticamera a “Ierusalimului ceresc”!
Din pacate (si cu o evidenta cel putin jenanta), lucrurile stau tocmai pe dos: realitatea curenta face ridicole cifrele si procentele, ca si inflatia poncifelor identitare. Ipotetica “Gradina a Maicii Domnului” (in care putem include linistiti si Moldova instrainata[2]) este, la o radiografie sumara a prezentului si a trecutului recent, tara care a speriat Vestul (cel nesalbatic) cu hotii[3] si cu prostituatele ei, tara “mincatorilor de lebebe”, a handicapatilor, a copiilor bolnavi de S.I.D.A. si a mamelor sexagenare, tara muribunzilor aruncati din ambulante si a preotilor care sfintesc bordeluri, tara cu cel mai mare numar de avorturi din Europa, tara “copiilor strazii” (vestitii “aurolaci”), a ciinilor vagabonti si a mafiilor tiganesti, tara afacerilor veroase si a coruptiei generalizate, tara mineriadelor singeroase, a celor ce “muncesc, nu gindesc”, a chiulului, a puturoseniei si a delasarii, tara nostalgicilor dupa un regim ateu, scelerat si darimator de biserici, tara in care incestul, violenta si criminalitatea familiala se dubleaza de la an la an, tara in care violarea femeilor trecute de 70 de ani a devenit o banaliate aproape cotidiana, tara manelelor, a vulgaritatii gregare si a mitocaniei prefacute in virtute, tara lui Marian Vanghelie si a lui Gigi Becali, tara lui Dracula (chiar si fara „Park”) si a exorcismelor ucigase, in care se injura voluptuos de toate cele sfinte[4] si in care “al dracului” sau “dat dracului” au devenit expresii preferate ale admiratiei superlative (la concurenta cu exclamatia: „E bestial!” si uneori in aglutinare cu ea: „Sa fiu al dracului daca nu e bestial!”)! Daca ar fi sa insir aici toate monstruozitatile si turpitudinile postdecembriste, de la vladica pina la opinca si de la stinga pina la dreapta, ar rezulta o uriasa “carte a recordurilor” in materie de abjectie si perversiune, ceea ce si explica, dincolo de orice “circumstante atenuante”, jalnica “imagine” pe care România o are astazi in lume (si nota bene: intr-o lume care nu-i deloc “fata mare”!). România contemporana seamana cu Acrivita lui Caragiale, cea care a reusit sa-l bage in sperieti pina si pe dracul, intrecindu-l in fantezia malefica si in disponibilitatea spre grobianism.
Dincolo de lipsa de constiinta politica si civica, se vede limpede ca atit viata privata cit si cea publica se afla intr-un tot mai accentuat divort de normele si valorile crestine. Nu vreau sa contest, prin tot acest expozeu demistificator, nici existenta reala la meridian românesc a unei traditii faste si inseparabile de Ortodoxie, nici existenta izolata, chiar in aceste vremuri “iesite din titini”, a unor oaze de virtute crestina si nationala. Vreau sa arat doar ca virtutile trecutului, atitea cite au fost, ne asteapta sa redevenim vrednici de ele intr-o proportie mai semnificativa, ca simpla invocare a traditiei, fie ea cit de glorioasa, nu scuza si nu rezolva insanitatile prezentului, ca simpla declarare formala a apartenentei la Ortodoxie sau inertiala frecventare formal-superstitioasa a bisericilor si mânastirilor nu reprezinta decit o tragica automistificare, ca “virtuosii” acestui timp, fie ei clerici, monahi sau mireni, sint totusi ori mai putin numerosi, ori mai putin vrednici decit se crede, de vreme ce nu pot, de atit amar de ani, sa impuna lumii românesti o fata si o cale mai putin maculate, ca e nevoie urgenta de o mobilizare si de o concertare a tuturor factorilor responsabili, pentru a stopa ritmul cu totul ingrijorator al degenerescentei nationale, ca trebuie sa evitam mai mult decit oricind sa ne amagim cu calculele hirtiei, infruntind fatis realitatea cruda si cautind solutii pe potriva ei; ca, in fine, in aceasta mare sfortare launtrica, in care se joaca insusi destinul mistic si istoric al românitatii, Biserica, pazitoare in Duhul Sfint a revelatiei Cuvintului dumnezeiesc si mijlocitoare harica a tainicei iconomii, are rolul cel mai insemnat si raspunderea cea mai cumplita, atit ca for institutional, cit si ca organism mistic. Fiecare crestin, in virtutea “preotiei imparatesti” cu care este investit intru Hristos, dupa masura si felul chemarii lui, trebuie sa iasa neintirziat, gatit cu toata armatura lui Dumnezeu (cf. Efeseni 6, 13 si urm.), la armaghedonica infruntare cu ostirile insidioase ale “Printului acestei lumi”.
Biserica Ortodoxa Româna, greu afectata ea insasi de lunga si tensionata trecere prin vamile comunismului antihristic, dar si de ulterioara ostilitate incriminatoare a laicismului democratic al stingii intelectuale, trebuie intr-un fel sa-i reincrestineze astazi pe numerosii sai fii care doar se declara sau se cred crestini ortodocsi pe unicul temei al botezului primit la nastere si al pastrarii mecanice si selective a unor “obiceiuri” anexate festivismului lumesc. Acest soi de fii usuratici, in masura in care nu sunt plecati sa culeaga capsunile „papistasilor”, trebuie catehizati din mers si recuceriti in lamura sufletului lor, astfel incit sa devina treptat persoane vii si responsabile in slujba lui Hristos, a comunitatii nationale si a unei ideale Europe crestine, capabile sa se ridice, dinspre apartenenta inertiala la o religie ignorata in esenta ei, spre insusirea si trairea efectiva a adevarurilor mintuitoare, sa converteasca traditia pasiva in credinta activa, iar aceasta credinta s-o intrupeze in faptele vietii lor. Numai asa, cu un crestinism reasumat „in viul vietii”, se va pune capat schizofreniei existentiale – atit de frecvente la omul modern, iar la noi devenite „naturel” caragialesc – prin care cineva una se declara a fi in principiu si alta este in fapt.
Daca nu vom fi in stare de acest pas primenitor, atunci vom ramine tara cu cei mai multi “credinciosi” si cu cea mai putina credinta, prefacind definitiv ortodoxia poporului român intr-o ridicola butaforie.

Razvan CODRESCU

[1] Traditia certa denumeste astfel Sf. Munte Athos.
[2] Doua state (majoritar) românesti sint in lume si amindoua graviteaza, la coada Europei, in jurul Albaniei – sora lor de stirpe… traca!
[3] Hotia este o “virtute” nationala cu care uimisem lumea inca mai de demult si asupra caruia si un Mircea Eliade atragea ingrozit atentia prin anii ’30, in rasparul “românismului” necritic si retorizant al anumitor grupari nationaliste ale vremii: “Ma gindesc cu groaza ca si pe noi, românii, ne asteapta e «eternitate»: proverbul. Intram in proverbele celorlalte natiuni, asa cum au intrat scotianul, irlandezul, ovreiul si, in Peninsula Balcanica, tiganul. Am ajuns de pomina; si, pina ce vom fi cunoscuti peste hotare prin capodoperele noastre si prin românismul nostru, sintem cunoscuti prin politica si prin dezmatul nostru intern. […] Proverbul va ajunge stapinul nostru; si asa dupa cum, cu sau fara dreptate, se spune despre bulgari ca sint prosti, despre polonezi ca sint ingimfati sau despre spanioli ca sint grozavi in dragoste, tot asa se va spune si despre români ca sint hoti. […] Ascultati unul dintre aceste proverbe, cules de Knickerbocker: Quand quelqu’un vole, c’est la cleptomanie. Quand plusieurs volent, c’est une manie. Quand tout un peuple vole, c’est la Roumanie! Nu va plesneste obrazul de rusine? Aceasta este eternitatea care ni se pregateste” (“România in eternitate”, in Vremea, anul VIII, nr. 409, 13 octombrie 1935, p. 3).
[4] De Dumnezeu (dumnezei!), de Cristos (Cristosi!), de Precista, de arhangheli, de Paste, de pasca, de cruce, de mormint, de morti, de moaste, de coliva, de anafura, de grijanie etc. In mod traditional marca a furiei masculine (esentializata in tipul birjarului: a injura ca un birjar sau birjareste), obiceiul acesta s-a generalizat in ultimele decenii – ce-i drept, intr-un numar redus de forme – si printre purtatoarele “sexului frumos” (cu mentiunea ca nu injura numai “fetele vesele” din parcari, precupetele din piete, muncitoarele de la Apaca sau tigancile de la gura cortului, ci chiar elevele de liceu sau studentele din camine, pina la a invoca in nume propriu organul barbatesc, la paritate cu deja edulcoratul “Mai du-te dracului!”!). Curat Gradina Maicii Domnului!

.......................................................

(Text aparut - dar fara notele de subsol - si in Aldine [suplimentul saptaminal al României libere]: simbata 18 august 2007, p. I)