RAZVAN CODRESCU: BIBLIOGRAFIE SELECTIVA (VOLUME)

VOLUME ORIGINALE

Ÿ Razvan Codrescu, Spiritul dreptei. Intre traditie si actualitate, Editura Anastasia, Bucuresti, 1997 (debut editorial)
Volumul are urmatorul cuprins: „In loc de prefata”; Dimen­siunea spirituala: “Icoana Europei crestine”, „Doi «ne­buni» exemplari”, „Esecul «omului autonom»“, „Religie si cultura”, „Gilceava dracului cu lumea”, „Criza launtrica”, „«Descatusarea sexului»“, „Crestinism si feminism”, „Intelesul evanghelic al iubirii”, „Redescoperirea vredniciei crestine”, „Viata intru inviere”, „Sensul unitatii crestine”; Dimensiunea politica: „Distinctii necesare”, „Adevaratul temei al nationalismului”, „Ipostaze ale nationalismului românesc”, „Cum se cuvine inteleasa «Doina» lui Eminescu”, „Nationalismul fata cu «antisemitismul»“, „Demagogia tolerantei”, „Taina jertfei”, „Dreptatea d-lui Plesu”, „Unde d-l Plesu nu mai are dreptate”, „Un om necajit...”, „O reactie a d-lui Patapievici”, „Rati­u­nile unei drepte actuale”.

Ÿ Razvan Codrescu, Exercitii de “reactionarism”. Intre zóon politikón si homo religiosus, Editura Dacia [col. “Politica”], Cluj-Napoca, 1999.
Volumul are urmatorul cuprins: “Nota pre­­liminara”; “Criza moderna a autoritatii”, “Sensul unei resurectii. De la idealismul materialist la realismul spiritual”, “Modelul aristocratic”, “Traditii si «apucaturi»“, “Ortodoxie si ortodoxism”, “In cau­tarea Europei pierdute”, “A fi european”, “Lupta cu temeiurile”, “Oboseala de Eminescu”, “O ratare morala”, “Natiu­nile si bu­nul Dumnezeu”, “Realitatile impotriva ideologiilor”, “«Pieirea ta prin tine, Israele!»“, “Triumful lui Yigal Amir”, “Demagogia tolerantei”, “Razboi si pace”, “Ofensiva Islamului”, “Taina jert­fei”, “Maximalismul si «boieria» lui Hristos”, “Religie si cultura”, “O perspectiva integratoare”, “Ne-mingiierile filosofiei”, “Sensul crestin al istoriei”, “Crestinism si democratie”, “De la democratie la demofilie”, “Sensul unitatii crestine. Lumea crestina la ras­cruce de milenii”; “Nota editoriala”.

Ÿ Razvan Codrescu, De la Eminescu la Petre Tutea. Pentru un model paideic al drep­tei românesti, Editura Anastasia [col. “Dreapta europeana”], Bucuresti, 2000.
Volu­mul are urmatorul cuprins: “Pre-text”; “Oboseala de Emi­nescu”, “Cum se cuvine inteleasa Doina lui Eminescu”, “Eminescu si cres­ti­nismul”, “Nicolae C. Paulescu sau stiinta lui Scio Deum esse”, “Ni­chifor Crainic – schita de portret”, “Pentru dreapta intelegere a lui Nae Ionescu”, “Radiografia unei calomnii: Marta Petreu impotriva lui Nae Io­nescu”, “Iesirea din legenda. Stadiul editarii textelor lui Nae Ionescu” (cu doua anexe: “Al dracu’ Nae!” si “Cursurile universitare ale profesorului Nae Ionescu ajunse pina la noi. Lista cronologica a editiilor: 1941-1999”), “Lu­ci­an Blaga si cres­ti­nis­mul”, “Centenar Vasile Bancila. Redescoperirea unei personalitati exem­pla­re”, “Codreanu si «fenomenul legionar»“, “Esecul «omului auto­nom». Scurta introducere in gindirea lui Petre Tutea”; Addenda: “Gilceava dracului cu lumea”, “Fenomenul românesc al bancului”; “Sursele textelor”.

Ÿ Razvan Codrescu, In cautarea Legiunii pierdute, Editura Vremea [col. “Fapte, Idei, Documente"], Bucuresti, 2001.
Volumul are urmatorul cuprins: “Argument”; I. Repere istorice: “Codreanu si fenomenul legionar”, “Taina jertfei: Mota si Marin”, “Poezia lui Radu Gyr sau testamentul unei generatii”, “In cautarea Le­giunii pierdute: un istoric al dreptei postcomuniste”, “Istorie si istoriografie: o altfel de docta ignorantia”); II. Polemici actuale: “Scrisoare deschisa catre batrinii legionari”, “Dreptatea d-lui Plesu”, “Unde d-l Plesu nu mai are dreptate”, “Un om necajit: cazul H.-R. Patapievici”, “O reactie a d-lui Patapievici”); III. Dosar bibliogra­fic: “1. Literatura legionara” (“1.1. Literatura clasi­ca”, “1.2. Literatura exilului”, “1.3. Literatura de sertar si postcomunista”), “2. Referinte româ­nesti”, “3. Referinte straine”; “In loc de incheiere: De Deo et de mortuis. O marturisire cu care eram dator”.

Ÿ Razvan Codrescu, Rasaritenele iubiri. Fals tratat de dezlumire [poezii], Editura Christiana, Bucuresti, 2002.
Volumul, antologic, are trei sectiuni: Amurgalia. Sonete si false sonete (pp. 11-50), Mirele si pelerinul. Icoane imnice (pp. 53-104), Rost de doina. Cintece fara stapin (pp. 107-148).

Ÿ Razvan Codrescu, Recurs la Ortodoxie, Editura Christiana, Bucuresti, 2002.
Volumul are urmatorul cuprins: “Scurte la­muriri preliminare”; Piatra din capul unghiului: “Maximalismul si «boieria» lui Hristos”, “Intelesul evanghelic al iubirii”, “«Domnul meu si Dumnezeul meu!»“, “Viata intru inviere”; Vamile istoriei: “Sensul crestin al istoriei”, “«Razboi» si «pace»“, “Taina jertfei”, “Demagogia tolerantei”; Fiecare in rindul cetei sale: “Neamurile si bunul Dumnezeu”, “Realitatile impotriva ideologiilor”, “Neam si Biserica”, “Pentru o intelegere ortodoxa a problemei nationale”; In cautarea Europei pierdute: “Homo europaeus intre ontologie si ideologie”, “Icoana Europei crestine”, “Doi «nebuni» exemplari”, “De la «Draculaland» la «Thailanda Europei»“; Cultura si spiritualitate: “Teologia mistica a energiilor ne­create”, “Religie si cultura”, “O perspectiva integratoare”, “Ne-mingiierile filosofiei”; Cri­­zele mo­der­nitatii: “Criza launtrica”, “Emancipare si perversiune”, “Cri­za moderna a autoritatii”, “Revolta «omului recent»“; Pariul cu Traditia: “Traditii si «apu­caturi»“, “Ortodoxie si ortodoxism”, “Gilceava dracului cu lumea”, “Re­descoperirea vredniciei crestine”); “In loc de incheiere: De Deo et de mortuis”.

Ÿ Razvan Codrescu, Teologia sexelor si Taina Nuntii. O introducere ortodoxa in antropologia conjugala, urmata de Acatistul Sfintului Arhanghel Rafail, Editura Chris­tia­na, Bucuresti, 2002.
Volumul are urmatorul cuprins: “Scurt cu­­vint introductiv”; Teologia sexelor si Taina Nuntii: o intro­du­cere orto­do­xa in antropologia conjugala: “I. O radio­grafie inco­moda (1): ca­drul ge­ne­ral”, “II. O radiografie incomoda (2): cadrul autohton”, “III. «Po­vestea» Du­hu­lui Sfint”, “IV. Intre traditie si actualitate”, “V. Posibilitatea unei «teologii a sexelor»“, “VI. Cre­a­tia”, “VII. Caderea”, “VIII. Citeva locuri dificile [Fa­cerea 1, 27; Facerea 1, 28; Fa­cerea 3, 21]”, “IX. Rascumpararea”, “X. Taina Nuntii”); Addenda: “«Dra­cul cu car­ti»“, “Marginalii la o lege a faradelegii”; Repere bibliografice; Aca­tis­tul Sfintului Arhanghel Rafail.

Ÿ Razvan Codrescu, Cartea indreptarilor. O perspectiva crestina asupra politicului, Editura Christiana, Bucuresti, 2004.
Volumul are urmatorul cuprins: „Cuvint introductiv”; In cautarea rectitudinii pierdute: „Simbolistica traditionala a dreptei. Pentru o fenomenologie a rectitudinii”, „Notiunile politice de dreapta si stin­ga. O redefinire critica din perspectiva crestina”, „Uite dreapta, nu e dreapta! Pseudomorfozele contemporane ale dreptei” (cu o anexa: „Tentative de dreapta in România postcomunista”); Dreptatea neamu­rilor: „Neamul in Biserica. O perspectiva teologica asupra nationa­lului”, „Povestea unei vorbe proaste. «Antisemitismul» din perspectiva drep­tei crestine” (cu o anexa: „Cum am devenit «antisemit»”), „Nationalismul românesc in context european. Ipostaze isto­rice si provocari actuale”; Addenda: „Dreptii de linga noi. Martu­risitori ai dreptei credinte sub prigoana comunista”; „In loc de postfata: Ortodoxie si natiune. O marturie testamentara a Parintelui Galeriu”.

Ÿ Razvan Codrescu, Gilceava dracului cu lumea. Mic tratat de demonologie aplicata, Editura Nemira [col. “Alfa si Omega”], Bucuresti, 2005.
Volumul are urmatorul cuprins: “Scurta lamurire preliminara”; Dracul de linga noi: “Uite dracul, nu e dracul!”, “Cunoaste ca sa re-cunosti!”; Si dracul a fost inger de lumina: “Obirsia duhurilor slujitoare”, “Ierarhiile ceresti”, “Ceata voievozilor”, „Cind ingerul se face drac”; Numele nu sta degeaba pe drac: “Dracul cu chip de sarpe”, “De la daimon-ul antic la demonul medieval”, “Diavolul – principiu al dezbinarii”, “Cohorta lui Satan”, “Lucifer si luciferismele”, “Intre Hristos si Antihrist”; Recurs la limba româna: “Despre dracul… pe ocolite”, “Urit ca dracu’!”, “In loc de «Piei, drace!»”, “Dracul nu-i chiar de capul lui...”; Dracul luat peste picior: “As plinge, dar nu pot de ris!”, “Scaraotchi si Irodiadele”, “Mai in gluma, mai in serios…”, “Diavolul de ambe sexe”, “Frumosul din umbra”; Cu dracul, totusi, nu e de glumit…: “Sindromul lui Aghiuta”, “De ce nu te poti face frate cu dracul”; Addenda: “Cind isi baga dracul coada… Pataniile omului intre «chip» si «asemanare»” (“I. Asemanarea adevarata sau omul invesmintat in har”, “II. Asemanarea mincinoasa sau omul acoperit cu frunze”, “III. Asemanarea pierduta sau omul in «haine de piele»”, “IV. Asemanarea regasita sau omul in «haina de nunta»”).

VOLUME TRADUSE

Ÿ Claudio Mutti, Mircea Eliade si Garda de Fier, editie ingrijita si traducere de Adolf Crivat-Vasile [Razvan Codrescu], Editura Puncte Cardinale, Sibiu, 1995.
Ÿ San Juan de la Cruz/ Sfintul Ioan al Crucii, Noche oscura del alma/ Noaptea intu­ne­cata a sufletului (Poeme), editie ingrijita si prefata de Anca Crivat-Vasile, versiuni ro­mânesti de Anca Crivat-Vasile si Razvan Codrescu, Editura Anastasia [col. „Psalm”], Bucu­resti, 1997.
Ÿ Claudio Mutti, Mircea Eliade, Legiunea si noua inchizitie, editie ingrijita, traducere si cuvint inainte de Razvan Codrescu, Editura Vremea [col. “Fapte, Idei, Documente”], Bucuresti, 2001.
Ÿ Sfintul Ioan al Crucii, Integrala operei poetice, cu textul spaniol original si cu frag­mente din comentariile teologice in proza, editie ingrijita, prefata si note de Anca Crivat, versiuni românesti de Anca Crivat si Razvan Codrescu, Editura Christiana, Bucuresti, 2003.
Ÿ Dante Alighieri, Divina Comedie. Infernul, text bilingv, cu versiune româneasca, note, comentarii, postfata si repere bibliografice de Razvan Codrescu, Editura Christiana, Bucuresti, 2006.

VOLUME INGRIJITE

Ÿ Nicolae C. Paulescu, Fiziologie filosofica: Instincte sociale. Patimi si con­flicte. Remedii morale, text ingrijit, introducere, repere bio-bibliografice, note si comen­tarii de Razvan Codrescu, Editura Anastasia [col. „Elita interbelica”], Bucuresti, 1995.
Ÿ Pr. Gheorghe Calciu, Sapte cuvinte catre tineri, editie ingrijita si prefata de Razvan Codrescu, Editura Anastasia [col. „Omiletica”], Bucuresti, 1996.
Ÿ Claudio Mutti, Penele Arhanghelului. Intelectualii români si Garda de Fier (Nae Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Vasile Lovinescu), cu o prefata de Philippe Baillet, traducere de Florin Dumitrescu, editie ingrijita si postfata de Raz­van Codrescu, Editura Anastasia, Bucuresti, 1997.
Ÿ I. L. Caragiale, Nimic fara Dumnezeu (articole & notite critice), cu o prefata de Alexandru Paleologu, editie ingrijita de Razvan Codrescu, Editura Anastasia, Bucuresti, 1997, pp. 15-21.
Ÿ Fericitul Augustin, Retractationes/ Revizuiri, traducere de Nicolae I. Barbu, postfata de Ioan G. Coman, Editura Anastasia [col. „Dogmatica”], Bucuresti, 1997 [editie ingrijita de Razvan Codrescu]
Ÿ Alexandru Mironescu, Calea inimii. Eseuri in duhul Rugului Aprins, cu un cuvint ina­in­te de Virgil Cândea, editie ingrijita de Razvan Codrescu, Editura Anastasia [col. „Eli­ta interbelica”], Bucuresti, 1998.
Ÿ Julius Evola, Nationalism si asceza. Reflectii asupra fenomenului legionar, cu un studiu introductiv de Claudio Mutti, traducere de Florin Dumitrescu, editie ingrijita de Va­sile A. Marian [Razvan Codrescu], F.R.O.N.D.E., Alba Iulia-Paris, 1998.
Ÿ Nicolae C. Paulescu, Fiziologie filosofica: Notiunile de “suflet” si “Dumnezeu” in fiziologie, editie ingrijita, prefata si repere bio-bibliografice de Razvan Codrescu, Editura Anastasia, Bucuresti, 1999.
Ÿ Arhimandrit Mina Dobzeu, Trei strigari impotriva lui Antihrist. Istoria adevarata a pustnicului de la Bradicesti, editie ingrijita si cuvint inainte de Razvan Co­dres­cu, Editura Anastasia [col. “Comorile Pustiei”], Bucuresti, 1999.
Ÿ Sfintul Vasile cel Mare, Despre Botez, traducere si studiu introductiv de Pr. Dumitru V. Georgescu, editie ingrijita de Razvan Codrescu, Editura Anastasia [col. “Comorile Pus­tiei”], Bucuresti, 1999.
Ÿ Sfintul Atanasie cel Mare, Viata Sfintului Antonie cel Mare, urmata de cele mai fru­moase predici, traducere si studiu introductiv de St. Bezdechi, editie ingrijita de Raz­van Co­drescu, Editura Anastasia [col. “Comorile Pustiei”], Bucuresti, 2000.
Ÿ Sfintul Grigorie Palama, Omilii – volumul 1, aparut cu binecuvintarea si cuvintul inain­te al I. P. S. Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului, cu o introducere de Parintele Galeriu, traducere din limba greaca de Dr. Constantin Daniel, revazuta de Laura Patrascu si stilizata de Razvan Codrescu, Editura Anastasia [col. “Luminatorii Lumii”], Bucuresti, 2000.
Ÿ *** Intilnirea românilor de pretutindeni: Romfest 2000, Bucuresti/Sibiu, 11-15 octombrie 2000 – Rostul românilor la 2000 de ani de la Nasterea Mintuitorului nostru Iisus Hristos, conferinte si comunicari tiparite cu binecuvintarea Prea Fericitului Parinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, volum aparut sub egida Asociatiei Române pentru Cultura si Ortodoxie, cu sprijinul publicatiilor Scara (Revista de oceanografie orto­doxa) si Puncte cardinale (Periodic independent de orientare national-crestina), Aso­ciatia Româna pentru Cultura si Ortodoxie, Bucuresti, 2000 [redactor coordo­nator: Razvan Codrescu].
Ÿ Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa, “Razboiul intru Cuvint”. Cuvintele catre tineri si alte marturii, editie ingrijita, prefata si note de Razvan Codrescu, Editura Nemira [col. “Alfa & Omega”], Bucuresti, 2001.
Ÿ Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Homo americanus. O radiografie ortodoxa, editie ingrijita si prefata de Razvan Codrescu, Editura Christiana, Bucuresti, 2002 (editia a doua: 2007).
Ÿ *** Occidentali convertiti la Ortodoxie. Sase ipostaze marturisitoare, editie ingrijita de Razvan Codrescu, cu un cuvint inainte de Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Editura Chris­tiana [col. “Tainele credintei”], Bucuresti, 2002.
Ÿ *** Taina jertfei. Dosar istoric Mota-Marin, alcatuit, prefatat si adnotat de Razvan Codrescu, Editura Puncte Cardinale [col. “Cruciatii secolului XX”], Sibiu, 2002.
Ÿ *** Nicolae C. Paulescu sau Stiinta marturisitoare, crestomatie, note si tablou bio-bibliografic de Razvan Codrescu, Editura Christiana [col. “Apologii contemporane”], Bucuresti, 2002.
Ÿ Gabriel Constantinescu, Gilceava anticomunistului cu lumea. Cronica unui deceniu de tranzitie (1991-2001), editie ingrijita si prefata de Razvan Codrescu, Editura Chris­tia­na, Bucuresti, 2002.
Ÿ Ilie-Vlad Sturdza, Pribeag printr-un secol nebun. De la Legiunea Arhanghelul Mi­hail la Legiunea Straina, editie ingrijita de Razvan Codrescu si Mihai Ghyka, cu un cuvint inainte de Mihai Ghyka, Editura Vre­­mea, Bucuresti, 2002.
Ÿ *** “Biserica de acasa”. Rugaciuni si rinduieli pentru casatorie si binele familiei, texte alese si ingrijite de Razvan Codrescu, volum aparut sub indrumarea si cu bine­­cuvin­tarea P. S. Dr. Laurentiu Streza, Episcopul Caransebesului, Editura Christiana, Bucu­resti, 2003 (editia a doua: 2004; editia a treia: 2006).
Ÿ “Fiecare in rindul cetei sale”. Pentru o teologie a neamului: Nichifor Crainic, Dumitru Staniloae, Razvan Codrescu, Radu Preda, editie ingrijita, introducere si note de Razvan Codrescu, Editura Christiana, Bucuresti, 2003.
Ÿ Costion Nicolescu, Teologul in cetate. Parintele Staniloae si aria politicii, Editura Christiana, Bucuresti, 2003 [editie ingrijita de Razvan Codrescu].
Ÿ Parintele Zosim Oancea, Inchisorile unui preot ortodox, editie ingrijita, cuvânt inain­te si note de Razvan Codrescu, Editura Christiana, Bucuresti, 2004.
Ÿ Arhim. Antipa Dinescu, Ierom. Petroniu Tanase, Prodromu. Schitul românesc din Sf. Munte Athos si icoanele sale facatoare de minuni, editie ingrijita de Razvan Codrescu, Editura Christiana, Bucuresti, 2004.
Ÿ *** Parintele Galeriu – Astazi, Editura Harisma, Bucuresti, 2004 [editie ingrijita de Razvan Codrescu]
Ÿ Parintele Galeriu, Tilcuiri: Rugaciunea Tatal nostru. Cartea celor noua Fericiri, aparute cu binecuvântarea Prea Fericitului Parinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura Harisma, Bucuresti, 2004 [texte ingrijite de Razvan Codrescu si diac. Cristian Galeriu]. Cf. si Cartea celor noua Fericiri. Tilcuiri de Parintele Galeriu, tiparita cu binecuvintarea Prea Fericitului Parinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura Harisma, Bucuresti, 2004 [coordonatori: Razvan Codrescu, Ion Mircea].
Ÿ *** Acatistele Sfintilor Ar­­han­gheli Mihail, Gavriil si Rafail si al Sfintului Inger Pazitor, Editura Christiana, Bucuresti, 2004 (editia a doua: 2006) [volum alcatuit si prefatat de Razvan Codrescu]
Ÿ Carte de intelegere a rugaciunilor de toate zilele si a slujbelor bisericesti. Alcatuirea Inalt Prea Sfintitului Gurie Grosu, Mitropolitul Basarabiei, adaugita si actualizata, Editura Christiana, Bucuresti, 2004 (editia a doua: 2006) [adaosuri si diortosire de Gabriela Moldoveanu si Razvan Codrescu].
Ÿ *** Parintele Galeriu astazi. Constiinte in slujirea cu iubire a Adevarului, Editura Harisma, Bucuresti, 2006 [coordonator: Razvan Codrescu].
Ÿ Vasile M. Popescu, Un martir al Crucii. Viata si scrierile lui Teodor M. Popescu, editie ingrijita de Gabriela Moldoveanu si Razvan Codrescu, cu un documentar din arhivele Securitatii alcatuit si comentat de Adrian Nicolae Petcu, cercetator CNSAS, Editura Christiana [col. "Ortodoxia luptatoare"], Bucuresti, 2006.
Ÿ *** Testamentul Parintelui Calciu (1925-2006). Ultimele sale cuvinte, cu un portret biografic si sapte evocari, volum alcatuit de Razvan Codrescu, Lucian D. Popescu si Claudiu Târziu, Editura Christiana, Bucuresti, 2007.

Ÿ *** Tezaur duhovnicesc. Pagini de si despre Parintele Dometie de la Rimet, editie ingrijita de Razvan Codrescu, Editura Revistei „Lumea Credintei”, Bucuresti, 2007.

● Părintele Galeriu, Ortodoxia şi sufletul românesc, ediţie îngrijită de Răzvan Codrescu, Editura ASA, Bucureşti, 2007.

--------------------------------------

În antologii sau volume colective (selectiv):

Cazul Eminescu. Polemici, atitudini, reacţii din presa anului 1998, Ed. Paralela 45, Piteşti, 1999 (“Oboseala de Eminescu” – p. 200); Doctorul Nicolae C. Paulescu sau Ştiinţa mărturisitoare, Ed. Christiana, Bucureşti, 2002 (“Doctorul Nicolae C. Paulescu sau ştiinţa lui Scio Deum esse” – p. 17); “Fiecare în rândul cetei sale”. Pentru o teologie a neamului: Nichifor Crainic, Dumitru Stăniloae, Răzvan Codrescu, Radu Preda, Ed. Christiana, Bucureşti, 2003 (“Neamul în Biserică” – p. 175, “Ipostaze ale naţionalismului românesc” – p. 188, “Homo europaeus între ontologie şi ideologie” – p. 199); Alexandru Mironescu. Centenarul naşterii: 1903-2003, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2003 (“Savantul şi scriitorul creştin Alexandru Mironescu” – p. 162); Plagiatul la români, Ed. Arc, Chişinău, 2004 (“Împotriva lui Nae Ionescu” – p. 192); Vlad Hogea, Antologia pamfletului românesc, 2 vols., Samizdat, f. l., 2005 (“Un om necăjit: cazul H.-R. Patapievici” – vol. 2, p. 376); Părintele Galeriu astăzi. Conştiinţe în slujirea cu iubire a Adevărului, Ed. Harisma, Bucureşti, 2006 („Savanţi şi mărturisitori în predania Părintelui Galeriu” – p. 49); Testamentul Părintelui Calciu. Ultimele sale cuvinte, cu un portret biografic şi şapte evocări, Ed. Christiana, Bucureşti, 2007 (“Părintele Gheorghe Calciu: un portret biografic” – p. 9); În căutarea rostului pierdut. 20 de călăuze în cultura naţională, Ed. Timpul, Iaşi, 2007 (“Eşecul «omului autonom». Scurtă introducere în gîndirea lui Petre Ţuţea” – p. 15, “Demistificarea trecutului legionar al lui Mircea Eliade” – p. 53, “Lucian Blaga şi creştinismul” – p. 69, “Cum se cuvine înţeleasă «Doina» lui Eminescu – p. 90, “Nicolae C. Paulescu sau ştiinţa lui Scio Deum esse” – p. 99, “Redescoperirea unei personalităţi exemplare [Vasile Băncilă]", p.173, “Nichifor Crainic – schiţă de portret” – p.185, “Poezia lui Radu Gyr sau testamentul unei generaţii” – p. 217, “Părintele Galeriu: de la tinereţea fără bătrîneţe la viaţa fără de moarte” – p. 277, “Un cruciat al secolului XX: Părintele Gheorghe Calciu” – p. 321).

FENOMENUL ROMÂNESC AL BANCULUI

Motto:
“As plinge, dar nu pot de ris”
(zicala româneasca)

I

Genetic si functional, bancul tine de domeniul culturii orale; el ni se prezinta ca o specie de folclor nou, orasenesc, intrunind notele caracteristice ale faptului folcloric (oral, anonim, colectiv si adeseori sincretic). Indiferent de statutul sau axiologic, el reprezinta ultima manifestare vie, fertila si relevanta a creativitatii noastre populare.
S-a facut mare caz in folcloristica secolului XX de importanta explorarii “prezentului folcloric” (ca o reactie fata de spiritul romantic al cercetarilor folclorice din secolul al XIX-lea, cu exaltarile sale paseiste si arhaizante, in virtutea carora creatiile populare suscitau interesul doar ca marturii ale trecutului – survivances du passé). La noi, “lupta” in acest sens a fost initiata de un folclorist semi-profesionist, lingvistul Ovid Densusianu ("Folclorul. Cum trebuie inteles, Lectie de deschidere la Facultatea de Litere – 9 noiembrie 1909"), el insusi continuind sa se ocupe insa mai mult de folclorul traditional (v. Viata pastoreasca in poezia noastra populara, ed. Marin Bucur, E.P.L., 1966); folcloristica noastra interbelica a urmat, cu mici exceptii, aceeasi cale. Imperativul teoretic (util, dar exagerat) al lui O.Densusianu (prezentul folcloric ar fi “mai ales partea ce trebuie explorata” ) a fost adoptat tendentios in regimul comunist de mai tirziu, ducind, prin mistificare ideologica, la asa-zisul “folclor nou” al “orinduirii populare” (contrafaceri propagandistice de tipul “Ca traiesc bine si cint, / C-amu-n Republica sint...” sau “Frunza verde mere coapte, / Eu cu partidul mi-s frate, / Ca el imi face dreptate, / La dreapta cale ma scoate...”!). Bancurile in schimb – forma autentica de creativitate orala, dar si de incomoda libertate spirituala – au fost ignorate de cercetatori si “proscrise” de autoritati, urmind ca abia de-acum incolo sa li se faca, eventual, cuvenita dreptate.
De la un moment dat, bancul pare sa fi monopolizat energiile plasmuitoare ale spiritului popular. Acest spirit s-a retras intreg in lumea bancurilor, cu mijloacele, experientele, observatiile, prejudecatile, obsesiile si temeritatile lui. Universul bancurilor nu-i decit lumea noastra esentializata in fictiune, eliberata conventional de sub “teroarea istoriei”, rizindu-si cu voluptate de ea insasi, intr-un joc pestrit si subtire, fara iluzii si fara reticente. Pe de alta parte, bancul nu vrea sa amuze numai; el aspira la o hilaritate superioara, cu functie compensativa in plan existential. Bancul are intotdeauna un scop mai complex decit risul; el este, ca mascaricii regilor de odinioara, si confesorul nostru: ne stie pasurile toate si isi ride de ele cu propriul nostru ris. Dar acesta nu este doar risul vulgar de la periferia lumii, ci un ris mai subtire, filosofic aproape, voind parca sa ne aduca aminte ca in “a face haz de necaz” sta, intr-un fel, toata intelepciunea si toata libertatea existentei noastre. Bancurile au o “filosofie” a lor – practica, nepretentioasa, cu radacini venerabile in realismul gindirii populare.
Aceasta noua forma de creativitate de tip folcloric, chiar daca mai grabita, mai cerebrala si mai perisabila decit cele traditionale, nu este mai putin reprezentativa. Urmind vremurilor, ea a devenit una preponderent (daca nu exclusiv) urbana. De altfel, notiunea insasi de “spirit popular” ar trebui rediscutata poate in contextul noilor realitati socio-economice. Nivelarea sociala, alfabetizarea in masa, urbanizarea accelerata (si, implicit, depopularea treptata a satelor), mass-media in expansiune, scientismul si desacralizarea – iata tot atitia factori de disolutie a mediului si mentalitatii traditionale. Bancul apare drept copilul teribil al acestei lumi in chinuita prefacere, careia ii lipseste poate consistenta, dar nu si vitalitatea, rectitudinea, dar nu si istetimea.
In conditiile vechiului regim, bancurile au avut o existenta viguroasa, dar oarecum ilicita si subterana. Criticismul lor implicit, manifestare anonima si nescrisa a acelei “opinii publice” ce a inlocuit in lumea moderna – mutatis mutandis – “norma colectivitatii” din societatile traditionale, facea spaima multor urechi, ca semn de netagaduit al unei nealinieri interioare la linia ideologica a puterii. De altfel, multe bancuri – din categoria celor politice – au reprezentat adevarate “manifeste” orale, transfigurate de hilaritate. Nu este deci de mirare ca ele n-au avut nici o “trecere” oficiala; cind nu se tacea asupra lor, erau stigmatizate sau bagatelizate. De aceea multi le-au judecat si le mai judeca inca superficial, ignorindu-le sau falsificindu-le si statutul, si functia sociala.
Dictionarul limbii române contemporane exprima clar aceasta depreciere, definind bancul drept o “gluma usoara”. Regretatul folclorist Ovidiu Bârlea, in primul volum al solidei sale sinteze Folclorul românesc (Ed. Minerva, Bucuresti, 1981), la capitolul dedicat snoavei, atinge in treacat si problema bancului, numindu-l insa, prudent, tot “gluma”. Problema este expediata intr-o singura pagina, mai mult sub aspect formal, in cautarea unor criterii delimitative intre specii. Statutul spiritual si social al bancului, ca si “universul” acestuia, sint trecute cu vederea.

II

Originile bancului, ca specie folclorica, trebuie cautate negresit in snoavele de altadata. Se pot face totusi apropieri si de specia culta a anecdotei (sa reamintim ca grecescul anékdota este echivalentul vechiului slav iz nova, ce a dat românescul “snoava”; ambele vocabule au intelesul de “istorie inedita”, ca si romanicul novella). Spre deosebire de snoava si de banc, anecdota nu numai ca nu este o specie folclorica, dar are adeseori chiar un aer erudit, referindu-se la celebritati si fiind pronuntat didactica. Se intimpla ca anecdota sa fie chiar lipsita de umor, subzistind doar prin “pilda” pe care o contine sau prin “curiozitatea” pe care o relateaza. Mediul popular in care traieste bancul ne indeparteaza deci de anecdota clasica. In zilele noastre cuvintul “anecdota” si-a si pierdut, prin extensie semantica, intelesul clasic, ajungind sa insemne “gluma” in general sau desemnind uneori acele glume cu circulatie scrisa de care sint pline periodicele de mina a doua (existind chiar si autori consacrati de astfel de “anecdote”). Bancurile, dimpotriva, sint orale si anonime, ducind adesea o existenta de culise si necunoscind, in principiu, reticente de expresie sau de continut. Nu este exclus totusi ca la origine bancul sa fi avut si el provenienta semi-culta, “folclorizindu-se” abia apoi, mai cu seama in veacul nostru. De altfel, in conditiile civilizatiei moderne, influentele culte asupra ultimelor resurse folclorice au un caracter fatal. Plecind de aici, se poate pune in discutie intreg statutul modern al notiunii de “folclor”.
Ar trebui stabilita (chiar cu aproximatia fatala in asemenea cazuri) epoca ivirii cuvintului “banc” in lumea româneasca (vom pune ceva mai departe problema etimologiei lui). El trebuie sa fi raspuns unei necesitati lingvistice generate de ivirea unei realitati pe care cuvintele traditionale inrudite n-o puteau reda multumitor in specificitatea ei. Specia in sine, chiar daca nu atit de bine precizata ca azi, trebuie sa fi fost anterioara cu cel putin un deceniu termenului care o denumeste; presupunem ivirea ei pe la mijlocul veacului trecut, o data cu sedimentarea unei vieti orasenesti moderne in partile noastre, caci avem de-a face cu o specie folclorica masiv de-ruralizata, cu toate probabilele ei modele traditionale (snoava si – intr-o masura mai neinsemnata – ghicitoarea).
Spre deosebire de snoave, bancurile ni se infatiseaza, in majoritatea lor, ca expresie a unui alt univers existential si al unui alt tip de spirit colectiv. Ele s-au lepadat, pe de alta parte, de orice “sfatosenie” manifesta, grabindu-se, s-ar zice, prea tare spre “efect” pentru a mai intirzia pe cale. “Cum se stie, gluma [se poate citi: bancul – n. n.] este in primul rind ilarianta si abia in subsidiar satirica, pe cind in snoava primeaza intentia satirizanta...” (O. Bârlea, op. cit., p. 232). Nu trebuie neglijat, de asemenea, un alt aspect foarte caracteristic bancurilor in raport cu snoava traditionala: in vreme ce aceasta se apleca cu predilectie asupra imperfectiunilor naturii umane (prostie, vicii, neputinte etc.), pe temeiurile unei moralitati de tip clasic, bancurile se apleaca cu predilectie asupra tarelor de ordin social, caracteristice prin excelenta mediului nou, aproape din nascare corupt, al centrelor urbane.
Sintetizind, snoavele erau “intelepte”, bancurile sint smechere (un soi de “smecherie” superioara, de ordin intelectual, constituindu-se din substanta momentului si iesind din actualitate o data cu el; pare ca umorul traditional s-a “subtiat” in bancuri, rafinindu-si toate mijloacele si devenind – cum observa acelasi O. Bârlea – “prin excelenta un exercitiu de inteligenta”, epurat de orice didacticism direct, dar si de orice sentiment al permanentei). Snoavele erau “morale” (fie si prin recul), bancurile sint amorale, asezindu-si personajele nu in perspectiva unor “norme”, ci in aceea a unor “interese”. In fine, snoavele reflectau o experienta de viata straveche, dar limitata, cucerita intr-un univers inchis si static. Bancurile vehiculeaza niste experiente noi, intr-o perspectiva dezmarginita; ele sint expresia unei lumi cu principii fluctuante, “dezradacinata” si fundamental anarhica prin “atomizarea” ei socio-culturala.
Iata de ce putem vorbi, la rigoare, de o autonomie a bancului in raport cu speciile traditionale, dar si cu celelalte “glume” curente in viata sociala.

III

In merituoasa sa lucrare La typologie bibliographique des facéties roumaines (E. A., Bucuresti, 1969, t. I–II, XXXVIII + 1767 pp.), Sabina C. Stroescu a dovedit cu prisosinta ca România este “tara snoavelor”; cercetatoarea a stabilit nu mai putin de 4000 de tipuri in repertoriul românesc al snoavei. “El depaseste cam de trei ori repertoriul ucrainean, semnalat pina azi a fi cel mai bogat din Europa”, observa O. Bârlea. Este surclasat in intregime chiar catalogul international Aarne-Thompson (nu-i mai putin adevarat ca nu pentru fiecare tara din lume exista o lucrare de genul si proportiile celei a Sabinei C. Stroescu; oricum, insa, numarul tipurilor românesti ramine uimitor si greu de “concurat” ). O. Bârlea incearca si o explicatie: “Multimea snoavelor atesta inca o data inclinarea românului spre satira si pornirea lui de a specula situatiile pline de umor, foarte probabil o mostenire de la inaintasii romani, deosebit de porniti spre satira, incit retorul Quintilian exclamase, nu fara orgoliu: Satira tota nostra est” (op. cit., p. 252).
Nu intimplator, fara indoiala, intr-o tara in care traditia snoavei e atit de bine reprezentata, a inflorit si noua specie a bancului. O cercetare asupra bancului, corespunzatoare celei intreprinse pentru snoava de Sabina C. Stroescu, ar duce negresit la concluzii la fel de spectaculoase. Fenomenul românesc al bancului nu poate fi explicat doar conjunctural (de pilda prin conditiile social-politice de dupa 1945, pe care le intilnim si la alte meridiane, fara ca acolo sa fi generat, cu titlu de “reactie” sau “rezistenta”, un fenomen folcloric de asemenea proportii), pentru ca el a strabatut timp de un veac si mai bine, pina la apogeul sau, contexte foarte diferite, iar aria tematica nu i se poate reduce la “bancul politic”. “Conditiile” favorizante ale fenomenului nu trebuie confundate cu “cauzele” lui. El deriva, inainte de toate, dintr-o anume structura spirituala.
Rostind fraza aceea devenita faimoasa (Nous sommes ici aux portes de l'Orient, où tout est pris à la légère), Raymond Poincaré, indignat, voind sa ne admonesteze, a sfirsit prin a ne defini, desigur intr-un sens pe care nu putea sa-l banuiasca (a se vedea, pentru descrierea incidentului, de pilda Ion Bulei, Lumea româneasca la 1900, ed. 1984, pp. 176-177). Sa-l lasam pe politicianul francez sa se odihneasca in pace si sa procedam cu intelepciune, scapind cuvintele de om si de contextul mai degraba banal in care au fost rostite.
“Lejeritatea” noastra, intr-un sens mai adinc, nu-i doar “zeflemeaua” balcanic-orientala, nici “nevricoasa” lipsa de protocol, ci tine de acea insusire a firii românesti de “a face haz de necaz”. In acest inteles, ea este semn de intelepciune straveche si de tarie sufleteasca. Nu este bine, zice românul, “sa pui totul la inima”. Poti trece totul prin sita mintii tale, spre a prinde “noima” lucrurilor, “a le da de rost” si a te pazi eventual de cursele lor, dar “sa pui la inima” nu e bine. Ar fi semn de slabiciune si de lipsa de minte. Caci lucrurile te incearca si trec, iar tu se cuvine sa ramii in urma lor zimbitor si nevatamat, indragostit – nu fara “filosofie” – de spectacolul fara seaman al lumii. Esti mai bogat sufleteste cu fiecare experienta, dar trebuie sa te bucuri de aceasta bogatie intr-o pace netulburata: pacea inimii tale. Iar de te loveste necazul, arata-te mai puternic decit el; caci de te vei arata mai slab, vei deveni robul lui. Ride-ti de el si o sa se indeparteze de la tine neputincios si rusinat; o sa crape, vezi bine, necazul de necaz...
In bancuri rezida, difuz, un sentiment al permanentei pe deasupra istoriei; ele sint, in fond, expresia unei impacari cu realitatea, a unei acceptari superioare a lucrurilor asa cum sint ele (atitudine riscanta in imediat, dar legitima in perspectiva eternitatii). Bancul pune realitatea la stilpul infamiei, dar mai degraba in joaca, facindu-i cu ochiul, fara inversunare, ba chiar oarecum recunoscator ca se poate hrani din imperfectiunile ei. E un fel de bufonerie compensativa pe marginea realitatii, de o maxima luciditate, dar si de o superioara deferenta.
Cind privesti lumea ca un imens spectacol care te inconjoara, cu imperfectiunile, dar si cu primenirile sale, dominind-o cu robustetea spiritului tau, prinzind-o “cu ocaua mica” si facind haz pe seama ei, fara rautate sau indirjire, ci mai degraba cu compasiune (care poate fi si mila de tine insuti ca madular al acestei lumi), atunci se cheama ca traiesti in “orizontul” bancului. Esti din tagma celor ce ar plinge poate, dar nu pot de ris...

IV

Desi România pare sa fie patria ideala a bancului, fenomenul nu este egal reprezentat pe tot cuprinsul tarii. Geografia bancului isi are centrul incontestabil in zona dunareana (Muntenia si mai ales Oltenia). In Moldova bancul este inca viguros, pe cind in Ardeal si-n Bucovina il intilnim mult mai slab reprezentat si cu o mult mai mica “priza la public”. Faptul tine, probabil, de profilul particular pe care istoria – dincolo de un evident fond comun – l-a conferit diferitelor provincii românesti. Oricine poate simti inca, trecind muntii, diferenta dintre atmosfera generala “regateneasca” si cea transilvaneana. Se simte imediat ca Ardealul (si intr-o oarecare masura si Bucovina) a trait multa vreme in bataia spiritului occidental, atit de diferit de “bizantinismul” de la sud de Carpati. De altfel, “regateanul” tinde pina astazi sa-l considere pe fratele sau de peste munti cam posac si lipsit de umor, domol si fara “scinteie”, tragind oarecum “a neamt”. Ardeleanul, pe de alta parte, detesta adesea “usuratatea” celuilalt si ar putea subscrie si astazi la verdictul (exagerat poate, dar nu lipsit de temei) consemnat de Ion Codru-Dragusanu pe la jumatatea veacului trecut: “... in tara aceasta [Tara Româneasca] meritul n-are pret, numai porc-de-cinele inainteaza...” (Peregrinul transilvan, ed. 1980, p. 59).
E interesant cum se reflecta diferentele chiar in bancuri. Tipul maximal de personaj “smecher”, “descurcaret”, ager la minte si la vorba, este “olteanul”, pe cind “ardeleanul” e greoi, lipsit de mobilitate spirituala (aspect care nu trebuie confundat in nici un caz cu profunzimea de cugetare sau simtire, de care ardelenii fac adesea dovada). In orice caz, in sudul României este lumea in care comicul troneaza prin excelenta, constient si inconstient, unde s-au putut incetateni, la extrema, “mofturile” si “comédiile” caragialesti si unde se poate intilni, in mod curent, “exorcizarea” prin ris. (Ar fi foarte interesant sa se ocupe cineva de tipologia umana a bancurilor, pe provincii si nationalitati: “olteanul”, “ardeleanul”, “tiganul”, “evreul”, “rusul”, “negrul”, “americanul”, “englezul”, “scotianul”, “neamtul” etc.).

V

O data fixate aceste sumare repere privitoare la originea, functia, caracteristicile si raspindirea bancurilor, ne apare ca un “banc” al realitatii culturale faptul ca etimologia cuvintului respectiv sare hat, dincolo de aria fenomenului, tocmai in atit de putin umoristica Germanie. Asemenea curiozitati se ivesc cu precadere in zonele de rascruce (interferenta) culturala, ceea ce este si cazul spatiului românesc.
E destul de sigur ca românescul “banc” (cuvint atit de curios si de solitar – cu sensul urmarit aici – in contextul limbii noastre, dar pe care il receptam cum nu se poate mai potrivit realitatii denumite) provine din germanul bank, numele unui joc de carti, destul de gustat si la noi cândva (sub denumirea de “banc” sau, mai rar, “banca”), dar cazut in desuetudine de o buna bucata de vreme. Avem despre el o pretioasa referinta literara (indicata, fara comentarii, si-n DLRC): cea din nuvela (“povestea” ) Toderica a lui Costache Negruzzi. Toderica, “cel intai jucator [de carti – n. n.] de pe pamint”, face un tirg cu diavolul, urmind sa sloboada din iad, pe alese, atitea suflete cite partide va cistiga de la “imparatul adincului”. In cazul in care ar fi pierdut fie si o singura partida, sufletul lui ar fi incaput pe miinile insolitului partener. Scaraotchi accepta si au loc urmatoarele preliminarii: “Pe loc un dracusor mititel si frumusel, ce implinea slujba de jochei (ciocoi), pregati toate cele trebuincioase.
– Ce vrei, stos sau banc? intreba Toderica.
– Stos, raspunse stapinitorul Tartarului; stiu ca la banc se incap multe sulerii ” [subl. n.].
Asadar Scaraotchi insusi se codeste sa joace “banc(a)” si prefera “stosul” (la care posibilitatile de a trisa par considerabil mai mici). “Bancul” se preta la multe “sulerii” (“smecherii”, cum am zice astazi); era, deci, un joc smecher, mincinos, avindu-si maestrii lui temuti in “a tine banca”, cartofori din speta lui Toderica.
Credem ca aceste citeva constatari ne pot inlesni suficient intelegerea evolutiei semantice a cuvintului in limba româna. Avind in vedere inclinarea spre “sulerii”, distanta de la denumirea nemteasca a jocului de carti la specia de “gluma” româneasca nu este atit de mare, amindoua apartinind zonei de haz si petrecere a existentei. “Şiretenia” orientala va fi gustat mult jocul de “banc”, mai ales in Moldova de Nord, pe unde el pare sa fi intrat in lumea româneasca, in contextul istoric de la rascrucea secolelor XVIII–XIX (Negruzzi insusi a trait in zona respectiva).
Pe româneste, cind vrei sa propui cuiva o partida de carti, se spune de obicei: “Te fac un ... (tabinet, stos, banc etc.)?”. De la “a face un banc” (joc de carti) la “a face bancuri” (glume) e o trecere cit se poate de fireasca, sustinuta chiar de spiritul limbii (se spune deopotriva “a face” si pentru jocuri, si pentru glume). “Jocul de banc” si “bancul ca gluma” au un numitor comun: “smecheria”. Maestrii jocului, ca si maestrii glumei, sint deopotriva “smecheri” sau “hoti” (in sensul de vicleni), atribute inrudite cu cel de mincinos (de altfel “banc”, prin extensie semantica, a ajuns sa fie folosit uneori si cu intelesul de “minciuna”, “scorneala” – “Lasa-te de bancuri!” –, tinzind sa inlocuiasca, in forma de plural, arhaismul “basne”).
O data facut saltul de la intelesul originar de “joc de carti” la cel local de “gluma, smecherie, minciuna”, cuvintul s-a incetatenit si s-a extins in lumea româneasca, raspunzind (cu forma de neutru, mai putin predispusa confuziilor omonimice) unei necesitati lingvistice si denumind o manifestare mai noua, dar tipica spiritului nostru national. Iata cum s-a ajuns, asadar, ca o realitate atit de specifica noua, atit de “latina” si de “orientala” in esenta ei, sa fie spinzurata tocmai de un cuvint nemtesc, care la el acasa nici macar nu desemneaza ceva asemanator!

VI

Din pacate, e o constatare la indemina oricui ca bancul trage sa moara. Fenomen foarte viu si atit de caracteristic pentru lumea româneasca moderna, el a cunoscut un regres vizibil si destul de accelerat in ultimii 10-12 ani. Dupa ce si-a trait apogeul in perioada comunista (mai ales in anii '60-'70), filonul lui popular pare astazi sa fi secatuit aproape de tot. Românului pare “sa nu-i mai arda de bancuri”. S-ar putea intreprinde, pornind de la acest fapt, o profunda analiza socio-psihologica a lumii noastre, ce ar putea ajunge la concluzia unei grave degenerari interioare. Caci, dupa cum am incercat sa demonstrez mai sus, bancul n-a fost doar un soi de gluma intre altele, ci o ultima forma semnificativa de creativitate orala, ca si una de rezistenta spirituala in fata istoriei. Disparitia lui poate fi, de aceea, semnul ingrijorator al unui inceput de “moarte” sufleteasca. (Este interesanta experienta unei publicatii precum Academia Catavencu sau cea a grupului Divertis, ce cultiva spiritul bancului de-folclorizat, intretinind, pentru un public mai restrins, ceva din efervescenta vechiului fenomen).
Pina in anii din urma, bancul a fost putin cercetat, ba chiar ocolit cu grija, fie din dispret, fie din teama. Ne aflam, cu acest subiect, intr-un cvasi-desert bibliografic. Cele citeva tentative mai noi n-au ajuns la o adevarata audienta publica, nici nu s-au angajat in intreaga complexitate a problematicii. Un intreg numar al revistei Dilema, dedicat bancului, s-a invirtit in jurul problemei, fara sa reuseasca a o fixa si adânci. Desigur, materia este oarecum familiara fiecaruia, dar intr-un mod partial si difuz. S-ar impune, in prealabil, o culegere masiva, profesionala, structurata tematic si tipologic. (S-au incropit, dupa '89, citeva antologii modeste, mai mult cu caracter comercial.) Adunarea si sistematizarea materialului ar inlesni studiul lui din diferite unghiuri de vedere: etnologic, lingvistic, psihologic, sociologic, ba chiar – si este ceea ce am incercat sa sugerez cu predilectie aici – din perspectiva integratoare a unei filosofii a spiritului românesc.
Bancul ne-a salvat vreme indelungata de seriozitatea “nesarata” a incremenirii in conventie, trimitindu-ne, jucaus, spre o seriozitate mai adinca. A-l lua astazi pe el insusi mai in serios ar reprezenta nu doar plata unei polite, ci si un bun prilej de introspectie nationala, intr-un ceas istoric in care ne paste, mai mult decit oricind, uitarea (sau poate teama?) de noi insine...

Razvan CODRESCU

(Text aparut in România literara, anul XXIX, nr. 45/1996, pp. 12-13, sub semnatura Adolf Crivat-Vasile; cf. si Razvan Codrescu, De la Eminescu la Petre Tutea. Pentru un model paideic al dreptei românesti, Editura Anastasia, Bucuresti, 2000, pp. 255-269).

RAZVAN CODRESCU: 30 DE SONETE

1

AUTOPORTRET

De port în trup a veacului măsură
şi-i urc Golgota, gîfîind sub lemn,
măcar în stihuri voi trăi solemn,
încins în visul meu ca-ntr-o armură.

Voi creşte nou din cîte-n pîrg dădură
şi nu voi cere ca jidovii semn,
căci nu mi-i alta duhului îndemn
decît măria-sa, iubirea pură.

Nu-mi ştiu pe-aci statornică cetate,
ci neamul meu e taină scrisă-n cer,
pe frumuseţea slavei ne-nserate.
Ce-i limba mea de nu smerit năier
vîslind prin apa mărilor sărate
spre strădulcimi ce negrăit ne cer?

2

SPRE IOSAFAT

Mă doare-amurgul în răspăr de tine
şi-n ceafă simt suflarea nopţii, rece;
curînd un înger trîmbiţaş va trece
şi va aprinde plopii pe coline.

Stihiile cernite ne-or petrece
spre Iosafatul veacului ce vine,
unde-n dogoarea dragostei divine
genunchiul tot sili-va să se plece.

Lumină lină-o fi sau bici de foc
năvala slavei ce pe toţi ne ştie...
O, tu, ce-ai vrea să nu mai fii deloc,
nu lua-n deşert a firii volnicie,
că-n spuza ei nădejdile se coc
şi Dumnezeu se face rană vie!

3

NEBUNUL

Lui Demostene Andronescu

În lături, bărbieri ai vremii mele!
Lăsaţi-mi calea slobodă şi-ntreagă,
s-apuc, cu Rocinanta mea beteagă,
pe bărăganul viselor, spre stele!

Alungă-ţi, Sancho, gîndurile rele,
ca miezul tău din coaje să se-aleagă,
căci mori de vînt ne-aşteaptă şi ne leagă
să dăm buluc cu inima în ele!

La Mancha lumii e-n amurg pustie
şi vîntul, cu suspin de Dulcinee,
îmi răvăşeşte pleata colilie...
O, de-aş muri cum am trăit: nebun,
căci nu spăşit, pe perna de tuleie,
ci în tărbacă fost-am eu, cel bun!

4

SONET EXTATIC

Abia-mblînzită lunga-nvîlvorare
în care-am ars aceleiaşi slujiri,
mă scurg domol spre gleznele subţiri,
răsfrînte lin în muta lor splendoare.

Deasupra noastră încă mai dogoare
văzduhul dulcii tale vlăguiri
şi noaptea ţi se gudură-n priviri –
fuior de vis, din care torci arare...

Mişel rămîne-n ţarcul lui cuvîntul
cînd ghes ne dă mirabila tăcere
şi ceru-n noi străfulgeră pămîntul!
O clipă doar, de slava cărnii beţi,
adulmecînd mireasmă de-nviere,
murim trupeşte altei frumuseţi...

5

FEMEI FRUMOASE...

Femei frumoase, pîrgă a veacului de-aramă,
nemîntuită fire-ar lumina făr' de voi,
căci ce folos din bezne făptura s-o desfoi
de n-aţi albi sub ele, năframă cu năframă?

Blestem să fie danţul atîtor sfere moi
cînd dragostea din straie alene vă deshamă?
Şi mlădierea gleznei cu subţirimi de lamă
aşa de greu s-atîrne în cumpăna de-apoi?

De ni se trage moartea din limbă despicată,
au trupul nu-i din darul Cuvîntului dintîi?
În coasta răzleţită nu-i taina lumii toată?
De v-a muşcat aievea cel şarpe de călcîi,
tot voi zdrobi-veţi capul vrăjmaşului odată,
femei frumoase, ruguri cu izuri de tămîi!

6

NEDUMERIRE

Am fost rămas din zorii lumii goi
şi pîn’ la capăt nimeni nu ne ştie,
doar cel ce ne-a-ntrupat dintr-o stihie
şi slava şi-a suflat-o peste noi.

Ne cheamă tainic chipul înapoi,
dar surzi bolim la umbra lui tîrzie
şi ne-ndulcim, trufie cu trufie,
spre noaptea grea a zilei de apoi.

Furaţi de-atîta falsă-asemănare,
ne cresc pe limbă solzi şi se despică,
se face-n noi rîvnirea tot mai mare
şi amintirea morţii tot mai mică,
şi nu pricepem: dacă sîntem zei,
de ce mai bate ceasul ora trei?!

7

TÎLCUIRE

De te smereşti acestei feciorii
şi adorînd-o îi săruţi călcîiul,
e că rîvneşti să te înfrupţi întîiul
din taina ce curînd s-o istovi.

Nimic nu-i sfînt în dragostea de-aci,
nici nu e dor să-i afli căpătîiul;
rîndaşi prin vremi păcatului dintîiul,
muşcăm din fruct, dar fără-a-l isprăvi.

Şi ne smintim prin luturi trecătoare,
uitînd de cer şi meşterind năluci,
cu pofta prinsă bici la cingătoare,
pîn' ne răzbeşte moartea prin uluci
şi peste stinsa inimii dogoare
se-ntinde, rece, umbra unei cruci...

8

NOI, FÚRII

Ce-am întinat nici Cerul nu mai spală
şi amăgire-i orice îndreptare,
căci de ne-ar fi căinţa cît de mare,
păcatul semn ne pune, ca o boală.

De-ar da potop iubirea-n noi năvală
şi-ar prisosi pămîntul de iertare,
n-am fi ce-am fost, ci ţăndări plutitoare
din mila Celui ce din morţi ne scoală.

O, de-am uita şi de-am renaşte puri!
Dar cînd, muşcaţi şerpeşte de călcîi,
noi pierdem slava chipului dintîi,
ne facem vis, şi dor, şi rană vie,
iar de-om avea cu Domnul părtăşie,
intrăm în pacea lui ca nişte furi.

9

MATER DOLOROSA

"La ce ţi-s umezi ochii sfinţi, femeie?
De-l plîngi pe-acel ce veşniceşte-n cuie,
păcat ar fi în carnea ta – şi nu e,
căci nu putea paharul să nu-l beie.

De-l plîngi pe-acel ce-a cutezat să spuie:
Eli, Eli..., a duhului scînteie
luceşte-n plînsu-ţi, şi de-ar fi să steie,
ar plînge piatra-n ziduri şi pe gruie.

Iar dacă-i plîngi pe-acei ce plîng cu tine,
eşti însăţi duh în fecioreşti veşminte,
şi slava ta cu Slava Lui se ţine;
atunci eşti Maica neamurilor sfinte
şi din ne-lumea cerurilor vine
Hulub aprins în două Legăminte".

10

DOR ÎN PUSTIE

Lui Teodor Baconsky

M-a prins un dor de toţi ai mei deodată,
de cei mutaţi pe rînd în ţintirime...
Să fie vremea, frate Serafime,
sau duh chitit din rugă să m-abată?

Jur-împrejur – pustie-nfricoşată...
Tăcut mocneşti pe-a beznelor desime,
dar pare-mi-se, frate Serafime,
c-ai fi şi tu nălucă fumegată...

Să fie lumea zdreanţa unui vis
ce-ncape tot în gropniţele mele?
Cu morţii mei mă jinduiesc închis
într-o amiază lină pe muncéle,
s-adie-n ierburi mir de veac ucis
şi-n cer iubirea care-nvîrte stele...

11

ANDANTE

Nel mezzo del cammin di nostra vita
priveam de sus înţelenita vale,
cercînd din trîmba ceţurilor sale
să-mi desluşesc, ca din ghioc, ursita...

Ce n-aş fi dat să fac întoarsă cale
pe unde tînăr trupul meu trudit-a
sunînd prin codrii dragostei ispita
ori scuturînd a duhului zăbale!

Dar îndărăt o lume se surpase
şi Marea Fiară din adînc stîrnită
cu şapte guri mi-a hohotit în oase…
Aceleaşi tălpi, ce-au fost suit orbeşte,
mă poartă-n jos, spre lupta cea cumplită,
în care tot ce-a fost se lămureşte.

12

AMURG BOREAL

Lui Traian Călin Uba

Ne cere, frate, frigul pur din Nord
pe noi, barbarii gerurilor gete,
sau vreo morgană cu zăpada-n plete
ne amăgeşte visul pe-un fiord?

I-aş smulge lirei ultimul acord,
dar sloi se fac şi slovele-n sonete,
ci chiar şi-aşa, tăcînd pe îndelete,
abia ne rabdă Nordica la bord…

Plutim egal şi Doamna ne veghează,
şi cresc în noi uitările polare…
Doar dreapta-n somn ne mai rămîne trează,
cătînd furiş în jos, la cingătoare,
mînerul spadei glorioase-odată,
în cruciada celor fără pată…

13

NIMIC DE-A FACE...

N-avem nimic de-a face cu iubirea,
cît timp doar carnea, Doamne, e de noi,
căci nu-i iubire unde sint nevoi,
ci doar blestemul ce ne-ncinge firea.

De-ar fi icoană-n noi dumnezeirea,
nu scroafa tăvălită în noroi,
de-am fi mai plini cu-o coastă, nu mai goi,
n-ar ţine loc de dragoste-amăgirea.

O, tu, cel răstignit pe Căpăţînă,
ca jertfa ta din morţi să ne învie,
de-a dreapta leac, de-a stînga rană vie,
cum mila ta de nu ai întins-o pînă
a ne trezi din moarte ca din vis,
de crucea noastră-atîrnă alt zapis!

14

FRATELUI DE LA SOARE-APUNE

Pe Dumnezeu tu-l vezi în întuneric –
mănos nămol sau bezne ferecate –
şi mai avan rîvneşti după stigmate
decît spre nimbul Învierii, sferic.

De ne-am smeri iubirii pure, frate,
am lua în dar, într-un amurg feeric,
din duh de filocálii şi patéric,
arvuna vie-a slavei ne-nserate.

Dar tu trufaş, iar eu nevrednic ţie,
firavi sub brînca Fiarei amîndoi,
pierim pe limba vremilor tîrzie...
Ne-om întîlni în Ziua de Apoi,
şi teamă-mi e că jude-o să ne fie
nu Domnul bun, ci răul strîns în noi!

15

LEHAMITE

“Mă nasc din nou din scîrba mea, mai mare:
sînt împăratul scîrbelor şi pot
să-nec în fierea mea pămîntul tot,
şi cerul să-l coclesc c-o răsuflare…

Dar ce folos, cînd firea-ntreagă doare,
din rînduiala vremilor s-o scot?
Zăbavnic casc şi rezemat pe-un cot
mă uit chiorîş la ziua care moare…

Bolesc în jilţ ca regele-pescar
şi mi-i regatul numai hîrb şi silă,
iar Dumnezeul meu – un stîrv stelar;
păianjeni orbi îmi urcă pe pupilă
şi, moţăind pe coapsa mea bătrînă,
un şarpe geamăn spînzură-n ţărînă…”

16

DESENGAÑO

Sărac mi-s azi de bune şi de rele
şi n-am a-ţi da nici miere, nici otravă;
mi-a-ncremenit şi-a patimilor lavă,
mi-au putrezit şi-a visului smicele.

Pe-aşa pustiu, la ce să faci zăbavă?
Mai bine strînge-ţi pumnul pe plăsele,
smoleşte-ţi faţa, fă-te pui de lele
şi şterge-o hăt, în lumea fără slavă!

Şi de-ai să simţi a stelelor arsură,
s-o stingi cu vin în vreo tavernă veche,
rîzînd cu lacrămi şi iubind cu ură;
ci doar tîrziu, cînd ţi-o-nflori în gură
muşcata morţii, întoarce-te, Pereche,
să mă blestemi c-o rugăciune pură!

17

NIMIC AL MEU

Nimic nu am al meu decît pe mine,
dar greu mă trage-a trupului povară,
şi zdroaba lui vîrtutea mi-o măsoară
decît tot şirul vămilor mai bine.

De el cerşesc răgaz luminii line,
pînă ce nou îl căpăta-vom iară –
sau lepădaţi în bezna din afară,
sau blînd răpiţi de slava care vine.

La neamul meu să mă adaug jindui
şi crească-n urmă dorurile stol,
pe cei mai puri ca mine ghiftuindu-i…
Eu cum ieşii din pîntece de gol,
la fel pleca-voi, doar mai veşted poate,
spre stătătoarea cerului cetate.

18

ICONOMIE

Lui Petre Ţuţea – in memoriam

Sînt limbii mele rob şi împărat,
mi-e neamul meu vremelnică măsură,
dar creşte-n mine, ceas cu ceas, mai pură,
cetatea Celui fără de păcat.

De voi pieri pe limba mea, curat,
voi învia, cu-a neamului strînsură,
pe limba Lui – şi cuminecătură
mi-o fi Lumina fără scăpătat.

Atîta doar că ceata mea-i puţină,
iar eu, nevrednic, stau la coada ei:
de n-ar fi mila mai presus de vină,
nădejdii mele n-aş găsi temei…
De sînt şi-oi fi, doar dragostea divină
mă face viu, cu tot cu morţii mei.

19

NEVOLNICIE

De-ar fi să aibă dragostea putere,
n-am fi trădaţi de ce iubim mai tare,
şi nici o cruce, cît ar fi de mare,
nu ne-ar preface visul în durere.

E-n noi nevolnic duhul şi se cere
mai mult spre chip decît spre-asemănare,
iar carnea, răsucită-n mădulare,
pe limba ei se gudură şi piere.

Rîvnim smintit, şi irosim cuvinte,
şi nu-i în noi statornic nici un dor,
doar pofta ce ne-o ia pe dinainte...
Îi sîntem Firii pururi poticnire
şi neam de şerpi ne-mbie-n cloaca lor,
să năpîrlim, iubire cu iubire.

20

TARDE VENIENTIBUS

Pe telegarii nopţii, fără şei,
pornirăm razna, chiuind hoţeşte;
pustiu de vis în urma noastră creşte,
iar dinainte – falşii noştri zei.

De-a fost pe-aci fărîmă de temei,
nici umbra ei în noi nu dăinuieşte,
căci în păcate-am strîns-o ca-ntr-un cleşte
şi-am spulberat-o-n roiuri de scîntei.

Ne-am rîs de tot, ne-am ispitit spre toate,
şi-am fost semeţi ori aprigi în cuvinte:
eterni păream şi invincibili poate...
Ci-acum rîvnim, cu cea din urmă minte,
cînd fără limbi stelarul ceas ne bate,
măcar răgazul zacerii-n morminte...

21

ROST DE VIS

Mai lasă uşa visului deschisă,
să mă strecor în el pe înnoptat,
căci unde nu e carne, nu-i păcat,
ci doar iubirea cea dintîi promisă.

Pe gînd în jos, ca din zapis uitat,
te voi ceti cum eşti în mine scrisă,
şi-n ochii tăi solemni de basilisă
ca lacrima luci-voi de curat.

Şi dacă-aievea morţii-i sîntem pradă,
să dăm cu tifla anilor, din vis,
şi întinzînd iubirea ca pe-o nadă,
cu duhul să plutim peste abis,
tăcut nuntind în poala celui care
ne-a străvisat pe toţi într-o suflare.

22

MILLENIUM

În gura unei mii de ani străine,
ai mei s-au dus cu toţii şi-am rămas,
aşijderi unui cîine de pripas,
s-adulmec urma Fiarei lîngă tine.

Un licăr doar din veacul vechi mai vine,
ori vreo stingheră zbatere de glas,
dar pradă lor de stărui să mă las,
mai mult mă dor decît să mă aline.

Cu moartea şed şăgalnic la taclale,
şi-ascult, hîrşit, cu vorba cum mă duce,
minţind frumos, pe limba cărnii tale...
Mi-e orice zi piron bătut în cruce
şi orice noapte lung răboj de jale,
iar mirul stă în chiup să se usuce...

23

TE-AM TOT PIERDUT...

Te-am tot pierdut, puţin cîte puţin –
o coastă, un descîntec, o tăcere...
pînă-au rămas doar drojdii de durere
din taina ta de pîine şi de vin.

Pe alte căi lactee se aţin
azi paşii tăi, cu-aceeaşi mlădiere:
te ştiu din creştet pînă în viscere,
dar duhul tău mi-e ca un zeu străin...

De ce iubirea care-nvîrte stele
nimic nu poate-n pîrga ei, sub vremi?
De ce ne-atîrnă inimile grele,
cînd tu pe nume, Doamne, ne mai chemi?
O, crucii tale nu-i mai dau de capăt
şi-n umbra ei mereu mai singur scapăt!

24

NEMÎNGÎIERE

Răspuns iubirii nu-i cerşii mereu,
dar uneori, cînd biciul ei mă bate,
căzut pe brînci, cu cerurile-n spate,
să strig îmi vine: “Suflet sînt şi eu!”.

Te ştiu de-a fir a păr, singurătate,
şi pururi drept îl simt pe Dumnezeu,
dar în pustiu arzînd de dorul meu,
nedrepte-mi par şi neştiute toate.

Cînd preaiubim şi nimănui nu-i pasă,
ne facem rană între iad şi rai,
şi blestemat e moartea de frumoasă!
O, tu, ce spînzurat pe cruce stai,
de ce ne taci, cînd eşti Cuvînt şi Gură,
şi nu ne strigi durerea pe măsură?

25

DOAR TU

Cu prisosinţă meriţi plecăciune,
căci chiar de umblă timpul să te prade,
splendorii tale de maian se cade
să-i mult prea cînt străvremurile bune.

Te răscitesc din riduri ca din rune
şi odrăslesc din tîlcul tău balade,
şi leac te pun pe rana lumii fade,
ori ca sacîzul mi te-ntind pe strune.

Mă-nchin smerit minunii tale una,
din care-o cirtă nu se schimbă-n veci,
ci maiestuoasă te-ntrupezi întruna
din neprihana gîndurilor reci,
şi cît aievea spre-asfinţit te-ntuneci,
cu-atît mai luminoasă-n mine luneci.

26

DEUM VERUM

Principiu, Raţiune, Prim Motor,
În Sinele, Fiinţa, Infinitul,
Absconsul, Numinosul, Nenumitul –
acesta-i, frate, Dumnezeul lor.

Al nostru, şi cu noi pătimitor,
e cel în care sîngeră-asfinţitul
şi-n trupul lui, pe cruce răstignitul,
Golgotele se cer după Tabor.

Al lor e Unul fără-al doilea-n veci,
al nostru-i Fiu născut în Duh de Tată.
Al lor e chipul gândurilor reci,
al nostru – asemănare-nflăcărată...
Aşa că, frate, cînd ţi-e dor de tine,
nu te-mvorbi, ci tace-te mai bine!

27

ALIENA

Nu-i adevăr, nici bine, doar frumos
în disperata trupului iubire,
de-aceea-atîrnă totul de-o privire
şi sufletul ne pare de prisos.

Tăcerea mea nicicînd n-o să te mire,
căci n-ai avea din vorbe vreun folos,
ci pe decindea coapselor în jos
e mîna decît gîndul mai subţire…

Ce cauţi tu acum şi-aici cu mine?!
Frumoasă eşti, dar nu te ştiu defel,
chiar dacă troica ta turnată-mi vine.
Şerpeşte sui spre părul tău rebel
şi te măsor cu limbă despicată –
dar n-am să-ţi dau de capăt niciodată…

28

POST-CHRISTUM

Păcatu-n noi e pradă, nu putere,
că-l muşcă moartea şi iubirea-l bate,
şi cu-ndulcită limbă de-nviere
îl paşte ruga, ca un miel, din toate.

Cînd crucea-n veci ţepuşă ni-i în spate
şi cer cu cer cucernic sîrg ne cere,
de-arvuna slavei răul nu mai poate
să-şi verse-n noi prisosul lui de fiere.

Chiar sîngerînd din creştet la călcîie,
sau beţi de mustul falselor iubiri,
nu piere-ntreg nici izul de tămîie,
nici raiul ce ne pîlpîie-n priviri,
că-n noi, cu noi şi peste noi veghează

Atotiubirea, răstignit de trează…

29

APROAPE PSALM

Încovoiat de-a vremilor corvoadă,
îmi reazăm tîmpla pe un dîmb de seară
şi vin socoată visele să-mi ceară
că le-am lăsat mereu mai jos să cadă.

Din duh şi pînă-n carne-s numai sfadă:
cruţat de-un colţ, mă sfîşie o gheară,
scobor în somn şi urc în veghe iară,
mă sfarm bucăţi şi iar m-adun grămadă...

Ascultă, Doamne, zdreanţa mea de rugă
şi pică-n mine mirul păcii tale,
cînd limba morţii ca pe-un psalm mă-ndrugă;
păcatul meu de-a lîncezi pe cale
tu trece-l cu vederea şi mi-arată,
c-un braţ de cruce, noima mea uitată.

30

SIC TRANSIT...

Am vrea să fie toate cum au fost
şi să dureze, vreme după vreme,
dar anii, ca o haită de blesteme,
dau iama iar şi pradă rost cu rost.

De colţii lor şi dragostea se teme,
că nu-i struneşti cu rugă, nici cu post,
nici nu-i de ei vreun loc de adăpost,
ci-n gheara lor făptura-ntreagă geme.

E-n lumea ta atîta frumuseţe
că ochii, Doamne, uneori ne dor,
dar pus-ai timpul minte să ne-nveţe,
cu şarpele dintîi ispititor,
ce fel lucrează cele prea semeţe,
de bunăvoie, la risipa lor.

(Din volumul Amurgalia. Sonete şi false sonete, în curs de apariţie la Editura Christiana. O parte din aceste sonete au apărut şi în volumul antologic Răsăritenele iubiri. Fals tratat de dezlumire, Ed. Christiana, Bucureşti, 2002)

DANTE, "PURGATORIUL", CINTURILE I-III

Cîntul I

Dante şi Vergiliu ajung pe ostrovul unde se află Purgatoriul, care-l are drept paznic pe Cato din Utica, înfăţişat ca un bătrîn cu plete şi barbă de patriarh. Acesta, după ce se întreţine cu Vergiliu şi înţelege care este rostul călătoriei lor, le îngăduie să-şi urmeze drumul, dar îl sfătuieşte pe Vergiliu să-l purifice mai întîi pe Dante, încingîndu-l cu stuful umilinţei şi spălîndu-i cu rouă (apă neîncepută) faţa ce poartă încă urmele negurilor infernale. Trecînd prin această purificare (vv. 121-135), Dante devine demn de a putea sta în faţa trimisului ceresc din cîntul următor.

1 Spre-a lua pieptiş mai priincioase ape
corabia minţii-mi pînzele-şi îmbie,
zorind de-o mare aşa de rea să scape;
4 cînta-voi despre-a doua-mpărăţie,
pe unde omu-n duh se curăţeşte,
ca, pîn’ la capăt, demn de cer să fie.
7 La viaţă cîntul mort se retrezeşte,
o, sfinte Muze, căci al vostru sînt;
şi-ajute-mi Calliope ca fireşte
10 s-ajung şi eu a fi părtaş în cînt
acelei voci ce bietelor Pieride
nădejdea de iertare le-a înfrînt.
13 Culoarea de safir ce se deschide
atît de dulce, pînă-n larg de zare,
privirilor de pur văzduh avide
16 umplú şi ochii mei de desfătare,
încît scăpai de negura de moarte
ce-n trup şi-n duh mă mohorîse tare.
19 Frumoasa stea ţinînd iubirii parte
făcea să rîdă-ntregul răsărit
şi Peştii-alai cu sine sta să-i poarte.
22 Spre dreapta-ntors, cu văzul aţintit
spre cel’lalt pol, dădui de patru stele
ce doar întîii oameni le-au zărit.
25 Părea tot ceru-mbucurat de ele:
o, văduv loc din miazănoapte care
nu poţi să vezi splendori precum acele!
28 Cînd de lumina lor fusei în stare
să mă desprind, spre cel’lalt pol cătînd,
de unde-acum pierise Carul Mare,
31 văzui un moş alături singur stînd,
ce-atît respect îţi inspira, cum poate
vreun tată-n lume n-a primit nicicînd.
34 Barbă şi plete albe şi bogate
purta, ce ca o coamă îndoită
cădeau în jos, pe pieptu-i revărsate.
37 De patru sfinte raze poleită,
vădea o faţă-atît de radioasă
încît părea în soare-nvăluită.
40 “O, voi, fugari din bezna veşnic groasă
pe rîu în sus, au cine sînteţi oare?”,
grăi, clătindu-şi barba cuvioasă.
43 “Ce călăuză sau ce faclă-n stare
fu să vă smulgă nopţii-ntunecate
ce-i peste iad în veci stăpînitoare?
46 Să fie astfel legile-ncălcate?
Sau rîndui mai nou cerescul sfat
să-mi vină-aici şi suflete damnate?”.
49 De domnul meu atuncea îndrumat,
prin vorbe şi prin semne, a mă-nchina,
genunchi şi gene eu mi-am fost plecat.
52 „Nu-i voia mea“, porni răspuns a da,
“ci-o doamnă mă rugă, din cer venită,
să-l însoţesc pe-acesta-n calea sa.
55 Dar ştire dacă vrei mai desluşită
să-ţi dăm de rostul ce ne mînă-aci,
e voii tale voia mea smerită.
58 Seara din urmă acesta nu-şi trăi,
dar fu-n sminteala lui de ea aproape
şi să şi-o vadă prea puţin lipsi.
61 Precum spusei, eu să-l ajut să scape
am fost trimis, şi de vreo altă cale
decît aceasta - vorbă nici nu-ncape.
64 L-am dus să vadă a chinurilor vale
şi-acum stau gata să-i arăt pe cei
ce-n truda lor supuşi sînt pazei tale.
67 M-aş prea lungi să-ţi spun cum îl dusei;
spre-a te-auzi şi-a te vedea pe tine
eu nu-l aduc fără ceresc temei.
70 Se cade deci să îl întîmpini bine:
el cată libertatea, scumpă foarte
cui s-a jertfit de dragul ei pe sine.
73 Tu-o ştii, căci pentru ea senin la moarte
ai mers, lăsînd în Utica veşmîntul
menit lumina de apoi s-o poarte.
76 Eternei legi noi nu-i ştirbim cuvîntul:
acesta-i viu, lui Minos rob nu-s eu,
căci ţin de locul unde văzu-ncîntu-l
79 şi caştii Marciei ochi, ce-ţi cer mereu,
o, suflet nobil, s-o socoţi a ta;
de dragul ei hotarele-ţi nu-i greu
82 să-ngădui toate şapte-a le umbla,
iar noi de mila-ţi o să-i dăm de ştire,
de-i demn în iad pe nume-a te chema”.
85 “De Marcia mea asemenea iubire
pe lume-aveam”, grai acela-ndată,
“c-orice-mi cerea duceam la împlinire.
88 Ci-acum, cînd peste apa blestemată
are sălaş, e-o lege ce mă ţine,
de-acolo scos, s-o mai ascult vreodată.
91 Dar dacă-o doamnă, precum spui, pe tine
din cer te-ndrumă, restu-i de prisos:
poruncă-i ruga ce prin dînsa vine.
94 Deci du-te, iar acestuia de folos
cu brîu de stuf să îl incingi i-ar fi
şi faţa să i-o speli de fumul gros,
97 căci nu se cade văzul a-i umbri
nimic impur cînd s-o-ntîlni pe cale
cu-naltul sol din rai trimis aci.
100 Acest ostrov, jur-împrejur, devale,
acolo unde valul mării-l bate,
e plin de stuf crescut din mîlul moale.
103 Asemeni lui pe-acolo nu mai poate
nimic ce frunze sau tulpină are
să ţină piept talazurilor toate.
106 Nu reveniţi pe-aici după plecare;
iar soarele, ieşindu-vă-nainte,
o să v-arate buna-n sus cărare”.
109 Pieri apoi, iar eu, fără cuvinte,
mă ridicai, spre domnul meu trăgînd
şi-n ochii lui uitîndu-mă cuminte.
112 Iar el: “Urmează-mi paşii rînd pe rînd:
ne-ntoarcem îndărăt, că-n jos scoboară
de-aicea plaiul, către maluri dînd”.
115 Vedeam în zări cum aurora clară
înfrînge-a nopţii ultimă suflare
şi prinde-n sclipăt marea să tresară.
118 Băteam de zor pustiile hotare,
precum acel ce drumu-l rătăceşte
şi, pîn’ să-l afle, mersu-n van îi pare.
121 Şi-ajunşi în loc pe unde războieşte
a soarelui arşită multa rouă,
dar prea puţin prin boare o răzbeşte,
124 maestru-ntinse mîinile-amîndouă
în ierburile crude, cu blîndeţe;
iar eu, ce pricepui lucrarea-i nouă,
127 plecai obrajii plînsei mele feţe,
ce dobîndiră vechea lor culoare,
scăpînd de neagra iadului tristeţe.
130 Apoi, păşind pe plaja goală care
nicicînd văzu din larg sosit aci
vreun om să facă drumu-ntors în stare,
133 mă-ncinse el, cum altul rîndui:
şi – o, minune! – din tulpina-aleasă
îndată prinse-o alta-a odrăsli,
136 chiar de-unde frîntă fu spre-a fi culeasă.

Note şi comentarii la Cîntul I

Versurile 4-6: “A doua împărăţie” din lumea de dincolo este, după concepţia catolică, Purgatoriul (din lat. purgo,-are, “a curăţa, a curăţi, a purifica”; cf. şi purgatio, “curăţire, purificare; ispăşire”, subst. purgator sau adj. purgatorius, “curăţitor, purificator”, dar şi purgatus, “curat, curăţit, purificat; scuzat, disculpat”), unde sufletele – mai putin păcătoase decît cele din Infern, şi deci pasibile de iertarea divină – se curăţesc în felurite chipuri, spre a accede cîndva în Paradis.
Versul 7: În traducere literală: Dar aici moarta poezie învie. Pare că poezia revine la viaţă după experienţa infernală a morţii fără întoarcere (ruptura definitivă de harul divin). Poetul simte nevoia unui registru stilistic mai înalt, potrivit cu noua “materie” pe care o tratează.
Versul 8: Muzele păgîne sînt invocate cu atributul creştin al sfinţeniei (cf. şi Purg., XXIX, 37, unde le califică drept sacrosante). Încreştinarea elementelor păgîne este frecventă în Divina Comedie, nu în sensul dogmatic al teologiei, ci doar în sensul simbolic al artei. Esenţială rămîne aici ideea că inspiraţia vine de sus, harul prevalînd asupra talentului.
Versul 9 şi urm.: Calliope (etimologic: “cea cu voce frumoasă”) este muza poeziei epice. Episodul mitologic la care face aluzie poetul – Pieridele (cele nouă fiice ale regelui Pieros al Tesaliei, purtînd fiecare numele unei muze) s-au semeţit să le provoace la întrecere pe adevăratele Muze, pierzînd şi fiind prefăcute de Apollo în gaiţe – se regăseşte la Ovidiu (Metam., V, 338 si urm.).
Versul 13: În orig.: Dolce color d’oriental zaffiro – albastrul celest, simbolizînd speranţa. O specie a safirului se numea “orientală”, provenind din părţile Mediei.
Versul 19: “Luceafărul de dimineaţă”, ce poartă numele clasic al zeiţei iubirii, Venus. Cf. şi Conv., II, 6: Ragionevole è credere che li movitori del cielo di Venere siano li Troni; li quali, naturati dell’amore del Santo Spirito, fanno la loro operazione connaturale ad esso, cioè lo movimento di quello cielo pieno d’amore; dal quale prende la forma del detto cielo uno ardore virtuoso, per lo quale le anime di quaggiù s’accendono ad amare secondo la loro disposizione.
Versul 21: Constelatia Peştilor apare în conjuncţie cu Venus. Avem deci o alegorie astronomică a dimineţii (ceasul dintre 4 şi 5).
Versul 23 şi urm.: Constelaţie imaginară, simbolizînd strălucirea celor patru virtuţi cardinale: înţelepciunea, dreptatea, bărbăţia (îmbinare de putere şi curaj) şi cumpătarea. Identificarea cu Crucea Sudului (cele mai strălucitoare patru stele din Constelaţia Centaurului) a fost demult contestată, căci aceasta nu era necunoscută lumii medievale. Trebuie reamintit că Dante a ieşit din Infern în emisfera australă/sudică/meridională (după credinţa vremii, nelocuită şi acoperită de ape), în al cărei centru el plasează muntele Purgatoriului, ce poartă în creştet Paradisul terestru, de unde au fost alungaţi protopărinţii – Adam şi Eva – ca urmare a păcatului originar. Prin urmare, numai ei, primii oameni, au putut contempla înainte de cădere (cînd fu innocente l’umana radice – Purg., XXVII, 142) cele patru stele, adică plinătatea virtuţii. Omenirea post-edenică e văduvită de vederea lor, locuind emisfera opusă, ce se identifică totdeodată cu lumea “oarbă” a păcatului.
Versul 31 şi urm.: Dante îl prezintă pe Cato, martir al libertăţii potrivnic lui Cezar, ca paznic al Purgatoriului (muntele libertăţii/eliberării, căci acolo sufletele scapă de robia păcatului). Deşi este vorba de Cato cel Tînăr din Utica (Marcus Porcius Cato), mort la nici 50 de ani (95-46 i. Hr.), Dante îi atribuie înfăţişarea unui personaj venerabil. De observat că poetul nu considera păcat sinuciderea lui Cato, săvîrşită în numele unui principiu nobil (idealul libertăţii), contrazicîndu-l în această privinţă pe Fericitul Augustin (De civitate Dei, I, 23) şi urmîndu-i pe anticii Vergiliu (En., VIII, 670) şi Lucan (Fars., II, 373 şi urm.). Se înţelege că iniţial Cato s-a aflat în Infern, dar nu la un loc cu sinucigaşii (adică în al doilea brîu din cercul al şaptelea), ci în Limb (alături de soţia sa, Marcia), fiind scos de acolo şi însărcinat cu paza Purgatoriului la descinderea lui Hristos.
Versurile 37-39: Faţa virtuosului Cato străluceşte de lumina celor patru stele ce simbolizează virtuţile cardinale (vezi mai sus).
Versul 41: “pe rîu în sus…” (în orig., versul 40: contro al cieco fiume, “în susul rîului întunecat”) – cei doi urmaseră firul de apă (Cocitul, după unii, Lethe, după alţii) menţionat în Inf., XXXIV, 130 şi urm.
Versurile 58-60: Dante nu murise, dar fusese foarte aproape de moartea în păcat.
Versurile 62-63: Nu era altă cale mai bună de izbăvire pentru Dante, de vreme ce aceasta îi fusese dată de sus.
Versul 66: Truda de a se curăţi de păcatele săvîrşite în viaţă.
Versurile 74-75: “Veşmîntul” cu pricina este trupul, hărăzit, la învierea obştească, să fie “trup de slavă” (iluminat, transfigurat, spiritualizat).
Versul 71 şi urm.: Vergiliu caută să-l sensibilizeze pe Cato prin invocarea valorii supreme în care acesta crezuse şi pentru care îşi dăduse viaţa: libertatea fiinţei umane (văzută aici din perspectiva mai complexa a creştinismului).
Versurile 77-78: Lui Vergiliu îi este dat să stea în Limb, anticameră a Infernului nesupusă puterii lui Minos, distribuitorul demonic al pedepselor infernale.
Versus 79: Marcia, fiică a consulului Lucius Marcius Phillipus, a fost soţia lui Cato, apoi a oratorului Quintus Hortensius. După moartea acestuia din urmă, ea s-a reîntors la Cato, pe care pare a-l fi iubit statornic, dincolo de conjuncturi. Lucan (Fars., II, 341-344) îi atribuie următoarele cuvinte (la care se va fi gîndit şi Dante în context): Da foedera prisci inlibata tori, da tantum nomen inane conubii, liceat tumulo scripsisse “Catonis Marcia”… (“Redă-mi legămîntul vechiului cămin, redă-mi fie şi numai simplul nume al căsniciei, ca pe mormîntul meu să poată sta scris: «Marcia lui Cato»…”). Acelaşi loc este evocat de Dante şi în Conv., IV, 28: Dammi li patti degli antichi letti, dammi lo nome solo del maritaggio, dammi almeno che io in questa tanta vita sia chiamata tua.
Versul 82: Cele şapte brîuri ale Purgatoriului.
Versul 88: Dincolo de Aheron.
Versurile 94-96: Dante are nevoie de o purificare după contactul cu realităţile infernale. “Brîul de stuf” (în orig.: d’un giunco schietto, “din papură netedă”) este interpretat de cei mai mulţi ca simbol al umilinţei (condiţie sine qua non a adevăratei pocăinţe).
Versul 99: Îngerul din cîntul următor.
Versurile 130-132: Din Inf. XXIV, 127-142 ştim că Ulise ajunsese pînă în apropiere, dar pierise în valuri, sub rafalele de vînt iscate din senin. Că Dante a ţinut anume să îndrepte gîndul cititorului spre acest episod anterior se vede şi din faptul că reia întocmai, în versul imediat următor, sintagma “cum altul rîndui” (în orig.: com’altrui piacque) din Inf., XXVI, 141 (acolo era vorba de Dumnezeu Însuşi, aici este vorba de Cato, împuternicitul lui Dumnezeu). Unii au tîlcuit paralelismul în sensul că trufaşul Ulise a pierit acolo prin voinţa divină, în vreme ce smeritul Dante, prin aceeaşi voinţă, triumfă şi merge mai departe.
Versul 133: Cu “brîul de stuf”, după indicaţia lui Cato, receptată ca imperativ sacru.
Versurile 134-136: După Francesco da Buti (urmat de mulţi alţii), ideea ar fi că virtutea se împarte, dar nu se consumă. Harul divin are putere regeneratoare asupra a tot ceea ce intră în iconomia sa.

Cintul II

Aflaţi pe insula pe care se înalţă Muntele Purgatoriului, Dante şi Vergiliu văd venind pe apele întunecate, pe cînd se crapă de ziuă (a se vedea greoaia alegorie astronomică de începutul cîntului), un sol ceresc: este îngerul care aduce, peste mare (după o veche legendă locală: de la gura Tibrului), sufletele în Purgatoriu, într-o luntre uşoară, străbătînd apele fără să se afunde deloc în valuri. Printre sufletele nou sosite (între care unele beneficiază de indulgenţele papale din anul 1300, căci altminteri ar fi ajuns în infern, cum dau de înţeles versurile 94-105), Dante îl recunoaşte pe bunul său prieten, muzicianul Casella, cu care stă de vorbă şi pe care îl înduplecă să-i aline, ca pe vremuri, sufletul cu o cîntare. Cîntecul lui Casella (Amor che nella mente mi ragiona) îi vrăjeşte pe toţi cei de faţă, făcîndu-i să uite rostul prezenţei lor acolo, stare curmată de intervenţia „moşului” Cato (prezentat în cîntul anterior), care-i dojeneşte cu asprime, îndemnîndu-i să-şi urmeze drumul expiator.

1 Soarele-ajuns era în acea zare
al cărei cerc meridian zenitul
deasupra Rusalimului şi-l are;
4 iar noaptea, cui îi e-n răspăr rotitul,
ieşea din Gange cu Balanţa gata
să-i lunece din mîini cu răsăritul;
7 încît, pe unde stam, împurpurata
ori dalba Aurorei frumuseţi
se gălbejea, dînd vremii scurse plata.
10 Noi tot de-a lungul ţărmului drumeţi,
ne-asemănam cu cei ce calea-şi cată,
grăbiţi în gînd, însă la pas înceţi.
13 Şi iată că, precum în zori şi-arată
prin ceturi Marte sclipătul de jar
spre-apus în jos, pe marea-ntunecată,
16 la fel mi se ivi – vedea-o-aş iar! –
din larguri o lumină iute foarte,
de n-am de-un zbor aidoma habar.
19 O clipă doar uitîndu-mă-ntr-o parte,
spre-a-l iscodi pe domnul meu, şi ea
crescu şi prinse foc mai viu să poarte.
22 De-a dreapta şi de-a stînga-i se vădea
nu ştiu ce alb, iar tot înaintînd,
alt alb şi dedesubt se desluşea.
25 Maestrul meu tăcut-a pînă cînd
din primul alb arípi s-au lămurit,
şi-atunci, cine-i luntraşul cunoscînd,
28 strigă: „Genunchii pleacă-ţi-i smerit!
E îngerul lui Dumnezeu: te-nchină,
căci soli ca el mai ai de întîlnit!
31 Vezi cum nevoie n-are ca să vină,
ca oamenii, de vîsle şi vîntrele,
ci are-arípi ce pînă hăt să-l ţină.
34 Vezi cît de drepte-n sus îl poartă ele
şi ia văzduhu-n veşnicele-i pene,
ce nu se trec, ca muritoarea piele”.
37 Şi cum venea cu-arípi nepămîntene
divinul zburător tot mai aproape,
orbit plecat-am ale mele gene,
40 la mal abia zărindu-l pe sub pleoape
cum trase zvelta-i luntre ne-ntrecută,
ce nicidecum nu se-afundase-n ape.
43 La pupă sta, cu faţa străbătută
de har, vîslaşul slavei, şi cu el
ducea în luntre duhuri peste-o sută.
46 „Cînd din Egipt ieşit-a Israel”,
cîntau acelea toate într-un glas,
urmînd cuvîntul psalmului cu zel.
49 Cruce făcînd asupra lor, s-au tras
buluc pe ţărm, iar el, cum şi venise,
cu zor spre cer de-acolo s-a retras.
52 Mulţimea ce străină se trezise
pe-acel meleag, buimacă-n jur privea,
ca unul ce-ar vedea ce nu gîndise.
55 De pretutindeni ziua o-mpungea
arzîndul soare cu-ale lui săgeţi,
de care Capricornu-n zări fugea,
58 cînd cei rămaşi pe-acel liman răzleţi
spre noi cătară, aşa grăind: „De ştiţi
spre munte drumul, daţi-ne poveţi!”.
61 Virgil răspunse: „Voi vă-nchipuiţi
că poate locul noi îl ştim mai bine,
dar, ca şi voi, de-abia sîntem sosiţi,
64 pe-o altă cale,-n care nu puţine
ne fură încercările, şi grele,
încît e-o joacă să-nfruntăm ce vine”.
67 Ghicind atuncea duhurile-acele,
din răsuflarea mea, că viu m-aţin,
mult se mirară şi păliră ele.
70 Şi cum pe-un sol cu creanga de măslin
năvală dau cei dornici veşti s-audă,
iar de-s striviţi, le pasă prea puţin,
73 la fel în juru-mi se-mbulzi zăludă
acea de duhuri fericite gloată,
uitînd de curăţirea lor prin trudă.
76 Văzui pe unu-naintînd deodată
şi-aşa pornit să-mi dea îmbrăţişare
că ghes simţii să fac la fel îndată.
79 O, umbre vane, simplă arătare!
Trei dăţi la rînd cercai să-l strîng în braţă,
doar pieptul meu simţindu-l în strînsoare!
82 Uimirea, cred, mi se vădea pe faţă,
căci umbra cu-n surîs s-a fost retras;
dar eu, urmînd-o, mi-am făcut-o soaţă.
85 Blajin îmi zise-n pace să o las:
şi-atunci am cunoscut ce duh era,
cerşind să facem, spre-a vorbi, popas.
88 Răspunsu-mi-a: „Cum drag m-ai fost cîndva,
cînd trup aveam, şi-acum tot drag îmi pici:
de-aceea stau; dar zi-mi de calea ta!”.
91 „Casella-al meu, spre-a mă întoarce aici,
cînd scris mi-o fi, fac calea mea de-acum;
dar tu de-ntîrzierea ta să-mi zici!”.
94 Iar el: „Nedreptăţit n-am fost nicicum
de cel ce ia cînd şi pe cine-i place
s-a tot codit să-ngăduie-acest drum,
97 căci voia lui cu rost de sus se face:
dar de trei luni îi ia pe cîţi se-mbie
să vină-aici, şi cu deplină pace.
100 Aşa-mi fu dat, pe-al mării mal, şi mie,
ce zăboveam la-a Tibrului vărsare,
să plec cu el spre-această-mpărăţie.
103 Acum, în zbor, spre gura aceea-şi are

tot zorul, unde iar şi iar se-adună
cîţi de-Aheron au dobîndit scăpare”.
106 Şi eu: „De nici o lege mintea bună
şi dulcea ta cîntare nu-ngrădeşte,
ce-n lume m-alina s-aud cum sună,
109 te-ndură iar şi duhu-mi odihneşte,
căci tot umblînd pribeag pe-aici cu mine,
de multa osteneală pătimeşte!”.
112 „Iubirea care sfat în mintea-mi ţine”,
să cînte-atunci cu dulce glas porni,
şi-acea dulceaţă încă-o simt în mine.
115 Maestrul, eu şi cît norod veni
cu el în luntre l-ascultam vrăjiţi,
orice alt gînd părînd a ne fugi.
118 Şi cum şedeam acolo-ncremeniţi,
sorbindu-i cîntul, moşul cuvios
strigă spre noi: „Ce staţi şi leneviţi,
121 voi, suflete uituce de folos?
Grăbiţi spre munte şi-acea coajă care
de Domnul vă desparte – daţi-o jos!”.
124 Cum e cînd vin hulubii la mîncare,
de ciugulesc grăunţe sau neghină
şi par neţanţoşi şi-n tihnită stare,
127 dar de se-ntîmplă vreun duşman să vină,
îşi lasă iute hrana nemîncată,
căci altă grijă nu le dă hodină,
130 aşa văzui şi eu sărmana gloată
cum lasă cîntul şi spre coastă-apucă,
asemeni celui ce năuc dă roată.
134 Şi-n pripă fu atunci şi-a noastră ducă.

Cîntul III

Porniţi spre munte, Dante şi Vergiliu (care nu mai are siguranţa din Infern, căci Purgatoriul nu-l mai străbătuse înainte) sînt descumpăniţi de asprimea locurilor. O clipă, lui Dante, care nu-şi zăreşte decît propria umbră proiectată pe pămînt, i se face teamă că a fost părăsit, dar Vergiliu îi dă din nou curaj şi-i vorbeşte despre diferenţa dintre trupurile vii şi înfăţişările lor spectrale, accentuînd pe faptul că tainele lui Dumnezeu şi ale lumii de dincolo nu pot fi înţelese pînă la capăt de mintea omenească, sfătuită a se mulţumi cu constatatrea efectelor (conform scolasticii medievale, există o cunoaştere a posteriori, a cauzei prin efect, numită demonstratio propter quid, şi una a priori, a efectului prin cauză, numită demonstratio propter quia). În timp ce bîjbîie pe la poalele muntelui, zăresc un pîlc de duhuri şi le cer îndrumare. Acestea sînt tulburate de faptul că Dante era viu, dar acceptă să-i ajute. Poetul florentin stă de vorbă cu Manfredi, fiul natural al lui Frederic II şi al Biancăi Lancia, mort în bătălia de la Benevento (1266), nepot al împărătesei Constanţa şi tată al unei fiice cu acelaşi nume, căreia îl roagă pe Dante să-i spună, la întoarcerea în lume, că tatăl ei, deşi excomunicat de Biserică, se află în Purgatoriu şi are mare nevoie de rugăciunile celor încă în viaţă.

1 Deşi pe cîmp acea zorită gloată
se-mprăştié spre muntele în care
ne cercetează sfînta judecată,
4 de domnul bun eu mă lipii mai tare,
căci fără el au cum aş fi răzbit
şi cine-n sus mi-ar fi deschis cărare?
7 Dar el părea de cuget dojenit:
o, suflet pur şi demn, ce dram de vină
te poate chinui aşa cumplit?!
10 De cum simţii că-n pasu-i se-mpuţină
pripa ce-oricărui gest nobleţea-i fură,
ieşi mai mult şi mintea-mi la lumină,
13 rîvnind mai larga gîndului măsură,
şi faţa-mi ridicai spre culmea care
spre cer se despuia de marea-azură.
16 Simţeam arzîndu-mi soarele-n spinare,
dar dinaintea-mi razele-şi frîngea,
că-i sta zăgaz fiinţa-mi muritoare.
19 Cătă-ntr-o parte-atunci privirea mea,
speriat că-n urmă nimeni nu mai vine,
de vreme ce doar umbra-mi se vedea.
22 „De ce te îndoieşti?”, grăi, spre mine
întors cu faţa, cel trimis de sus:
„Nu crezi că te petrec şi că-s cu tine?
25 E seară acolo unde-n groapă-i pus
lumescul trup ce l-am purtat odată,
din Brindis luat şi-n Neapole adus.
28 Ci-acum, că umbra-mi nu se mai arată,
nu te mira, cum nu te miri că poate
din cer în cer lumina să răzbată.
31 Acestor corpuri Cel Deplin în toate
le dă să-ndure, s-ardă, să îngheţe,
dar nu ştim cum, că-s taine ferecate.
34 E-o nebunie-a minţii prea-ndrăzneţe
să spere a pătrunde-n veşnicia
fiinţei celei una în trei feţe.
37 Voi, oameni, mulţumiţi-vă cu quia,
că-nvederate toate de v-ar fi,
să nască nu mai trebuia Maria;
40 văzut-aţi mulţi ce fără roade vii
cătară a-şi stîmpăra al minţii zel,
ce dat le fu pe veci a-i chinui:
43 vorbesc de Platon şi de-Aristotel,
şi de atîţia alţii...” – şi-a lui frunte
lăsînd-o-n jos, se-nchise mut în el.
46 Ajunşi de-acum la poala-acelui munte,
atît de-abruptă stînca îmi părea
încît în van piciorul sta s-o-nfrunte.
49 O scară lină e pe lîngă ea
la Lerici şi Turbia chiar coasta
de munte cea mai goală şi mai rea.
52 „Mai ştiu şi eu pe unde stînca asta
mai lesne-ar fi, de aripi n-ai, s-o sui?!”,
grăi Virgil, privind din loc năpasta.
55 Şi-n timp ce el părea că-n mintea lui
tot cumpănea, cu genele plecate,
iar eu cătam spre muntele silhui,
58 zării un pîlc de umbre înşirate
venind domol din stînga şi cu greu,
de nu ştiam: mă-nşel sau am dreptate...
61 „Maestre, ia priveşte!”, zis-am eu.
„Se-arată cine calea să ne-o spună,
ce nu poţi singur s-o cunoşti mereu”.
64 Privi atunci şi cu nădejde bună
răspunse: „Hai spre ei, că umblă-agale;
iar tu, fiu drag, din îndoieli te-adună!”.
67 Le-am fost ieşit cu paşi vreo mie-n cale
şi-atunci cînd ne aflam nu mai departe
decît s-arunci cu piatra-n ei din vale,
70 se strînse pîlcul cel trecut prin moarte
ciopor în gura rîpei, smirnă stînd,
cum cel nesigur şade mai deoparte.
73 Şi-atunci Virgil: „O, duhuri”, zise blînd,
„alese la soroc spre-acel alin
pe care cred că-l şi gustaţi în gînd,
76 ne spuneţi unde-i muntele mai lin,
ca să putem urca spre culmea lui;
ce ştii deplin, grăbeşti să faci deplin”.
79 Cum oile din ţarc doar una-ntîi,
sau două-trei, se-ncumetă să iasă,
iar restul cată-n jos şi stau momîi,
82 şi fac ce face cea dintîi purceasă,
că stînd aceea, blînde stau şi ele,
şi fără rost în coaste i se-ndeasă,
85 la fel văzui cum fruntea cetei cele
de duhuri fericite se urni,
făcînd spre noi sfioase temenele.
88 Dar cînd fruntaşii prinseră-a zări
în dreapta mea lumina cum se curmă,
iar umbra-mi peste stînci se alungi,
91 se-opriră şi se traseră în urmă,
şi tot aşa, chiar neştiind de ce,
făcu-ndărătul lor întreaga turmă.
94 „Chiar ne-ntrebat, adeveresc că e
om viu în trup acesta ce-l vedeţi,
de-aceea-n soare umbra-şi mlădié.
97 Nu vă uimiţi, ci-ncredinţare aveţi
că nu fără a cerului putere
sînt paşii lui pe-aceste stînci drumeţi”,
100 grăi Virgil; iar umbrele-austere:
„Vă-ntoarceţi şi urmaţi-ne pe-aci”,
din mîini şi vorbe prinseră-a ne cere.
103 Şi-mi zise una: „Orişicine-ai fi,
în mers întoarce-ţi faţa ta şi cată
la mine dacă nu cumva mă ştii”.
106 Eu mă-ntorsei şi seama-i luai îndată:
era bălai, şi chipeş, şi distins,
dar avea ţeasta-n sus de ochi crăpată.
109 Cînd, stînjenit, zisei că sînt convins
că pînă-atunci nu-l mai văzusem, pieptul
şi-l dezveli, de-o rană grea cuprins.
112 „Manfredi sînt”, grăi, zîmbind, de-a dreptul,
„nepot Constanţei, marii-mpărătese,
şi-a rugă-al meu cuvînt spre tine-ndreptu-l:
115 ieşit de-aci, copilei mele-alese,
Siciliei şi-Aragonului mîndrie,
tu zi-i ce-i drept, de zvonuri să nu-i pese.
118 Cînd trupul meu străpuns a fost să fie
de două răni de moarte, mă lăsai,
plîngînd, în mîna Cui să ierte ştie.
121 Cu mari păcate eu mă-povărai,
dar sfînta Milă braţe-ntinse are
spre cel căit şi-ntors din răul trai.
124 Dacă păstorul din Cosenza care
de Clement fuse-asupra-mi asmuţit
Scriptura o citea mai cu răbdare,
127 sub stivă grea şi azi s-ar fi odihnit,
spre Benevento, unde podul gată,
bietul meu trup, în urmă azvîrlit
130 afară din regat, sub vînt şi zloată,
pe Verde-n jos, pe unde-l strămutară
cu stinse facle,-n taină-nfricoşată.
133 Dar nu-i blestemul greu ce-l aruncară
de veşnica iubire mai presus,
cît timp ne e speranţa primăvară.
136 Ce-i drept, cel din Biserică exclus,
oricît s-ar fi căit, atunci cînd moare,
să stea pe-afara acestei rîpe-i pus
139 de treizeci ori acel răstimp în care
sub anatemă fu, de nu-i scurtat
sorocul lui prin rugi mijlocitoare.
142 Vezi dar cît aş fi eu de-ajutorat
să-i dai Constanţei mele dragi de veste
cum m-ai văzut şi ce-am de îndurat;
145 căci mană ruga celor vii ne este.

În româneşte de
Răzvan CODRESCU

(Versiuni provizorii, nepublicate în volum şi numai parţial adnotate)

DANTE, "INFERNUL", CINTURILE I-III

Cîntul I

Mărturisind a se fi abătut de la drumul drept (la diritta via), adică de la viaţa virtuoasă, Dante îşi revine ca din somn în mijlocul unei păduri obscure (una selva oscura), unde trei fiare – o panteră, un leu şi o lupoaică – îi taie ameninţătoare calea, pînă cînd acesta, în pragul deznădejdii, află sprijin într-o umbră ivită pe nesimţite şi în care îl recunoaşte cu emoţie pe marele poet latin Vergiliu, ce-i făgăduieşte să-l însoţească spre învăţătură de minte prin Infern şi Purgatoriu (urmînd ca prin Paradis să aibă o altă călăuză, mai demnă în faţa lui Dumnezeu, dar a cărei identitate încă n-o dezvăluie).

1 Pe calea vieţii-ajuns la jumătate,
mă regăsii într-o pădure-obscură,
căci drumul drept lăsasem a-l străbate.
4 Nu-i lesne, vai, a spune-n ce măsură
era de cruntă, deasă şi-ncîlcită,
că şi-azi tresar cînd gîndul ei mă fură!
7 Cu prea puţin e moartea mai cumplită;
dar pînă-a spune cum am dat de bine,
voi depăna păţită cu păţită.
10 Nu-i chip să desluşesc cum se cuvine
intrarea-n ea, căci somnul mă răpise
de cum lăsasem drumul bun a-l ţine.
13 Dar mi-amintesc că pasul meu se-oprise
unde sfîrşea pădurea-nfricoşată
şi-un deal semeţ în faţă-mi răsărise;
16 privind în sus, spinarea lui scăldată
mi se vădi de-a astrului lumină
ce calea dreaptă pururi ne-o arată.
19 Simţii atunci cum inima-mi se-alină
de spaima ce-n adînc o pătrunsese
în noaptea-aceea de amaruri plină.
22 Şi ca şi cel ce din talazuri iese
şi înapoi se uită,-abia suflînd,
prin ce noian primejdios purcese,
25 aşa şi eu, ca varga tremurînd,
privii în urmă valea-mpădurită
ce n-a cruţat pe nimeni viu nicicînd.
28 Mi-am tras puţin suflarea vlăguită
şi-am prins să urc, punînd temei mai tare
pe talpa ce-ndărăt era proptită.
31 Ci iată că-ncepînd să sui, îmi sare
în faţă o panteră iute foarte,
bălţată toată cît era de mare.
34 Cum nu se da din calea-mi la o parte,
ci mă mîna-ndărăt cu-a ei privire,
fu cît pe-aci să fug, speriat de moarte.
37 Stăteau în ceruri zorii a mijire
şi soarele suia cu-aceleaşi stele
ce-l însoţeau cînd veşnica iubire
40 urni dintîi splendorile acele;
ai zilei zori şi dulcea primăvară
dădură nou temei speranţei mele
43 că pot scăpa de-acea tărcată fiară;
dar nu-ntr-atît să nu mă înspăimînte
un leu ivit să-mi taie calea iară.
46 Acesta mai că sta să îşi împlînte
în mine colţii, crud la-nfăţişare,
făcînd văzduhul tot să se frămînte.
49 Şi o lupoaică jigărită care
părea în schimb de pofte-mpovărată
şi-aduse multor neamuri întristare,
52 aceasta, cu privirea-i încruntată,
îmi risipi de tot nădejdea bună
de-a mai răzbi pe culme vreodată.
55 Şi ca şi cel ce bucuros şi-adună
comori, iar dacă vremea le preface
în scrum, ajunge jalea să-l răpună,
58 la fel şi eu, căci fiara nu-mi da pace,
ci m-alunga, fîşie cu fîşie,
pe unde-n veci lumina zilei tace.
61 Şi cum zăceam în locul de urgie,
un stat de om a prins să mi se-arate,
de cît tăcuse mut părînd să fie.
64 Cînd îl văzui pe-acea pustietate,
strigai la el: „Îndură-te de mine,
de-ai fi tu om sau doar nalucă poate!“.
67 „Nu-s om“, răspunse, „dar am fost ca tine;
părinţii mei în Mántova-au trăit,
sînge lombard curgîndu-le prin vine.
70 Tîrziu sub Iulio eu m-am zămislit,
şi cum în Roma lui Augúst am stat,
doar zei ce mint pe lume-am pomenit.
73 Poet am fost de fel şi l-am cîntat
pe-al lui Anchise vrednic fiu, ce marea
o străbătu, cînd Troiei foc i-au dat.
76 Dar tu, de ce te-ndupleci cu pierzarea?
De ce n-apuci spre piscul de lumină
ce-i prim temei a toată desfătarea?“.
79 „Virgil eşti oare,-acea fîntînă lină
ce izvorăşte fluvii de cîntare?!“,
rostii, cu vocea de sfială plină.
82 „O, tu, lumina barzilor cea mare,
zălog să-mi fie dragostea fierbinte
cu care te citii fără-ncetare!
85 Tu eşti maestrul meu şi-al meu părinte;
de-s lăudat, eu luai din ale tale
plăcutul stil de-a măiestri cuvinte.
88 Priveşte fiara ce m-a-ntors din cale
şi-ajută-mă, vestite-ntre-nţelepţi,
căci tremur tot de groaza feţei sale!“.
91 „Pe alte căi se cade să te-ndrepţi“,
răspunse el, văzînd că-ncep a plînge,
„de vrei să-ţi porţi departe paşii drepţi;
94 căci fiara ce acum nădejdea-ţi frînge
nu lasă om să-i treacă dinainte,
ci-n colţii ei pe orişicine-ar strînge;
97 din fire rea, nicicînd nu se dezminte
şi-o stăpîneşte-o poftă-aşa nebună
că-i e, mîncînd, mai foame ca-nainte.
100 Ea cu dihănii multe se-mpreună,
şi încă-or mai urma, pînă-o să vie
Copoiul care-n chinuri s-o răpună.
103 El n-o pofti lumească avuţie,
ci cuget drept, iubire şi onoare,
iar neamul dintre Feltre o să-i fie,
106 salvînd Italia, biata, pentru care
Eurial şi Niso-au fost să piară,
şi Turnus, şi Camilla-ntre fecioare.
109 De prin cetăţi goni-va cruda fiară
şi în infern pe veci o s-o înece,
de unde pizma-a asmuţit-o afară.
112 Pe unde eu gîndesc a te petrece
urmează-mă şi bine o să-ţi fie,
căci pragul celor veşnice l-om trece;
115 vei auzi şi vei vedea-n urgie
cum plîng acei care-au trăit odată
şi-şi roagă-a doua moarte să le vie.
118 Vedea-vei şi pe cei ce se desfată
în flăcări, la nădejdea c-or sui
şi ei cîndva în ceata-mbucurată.
121 Spre care-apoi să urci de vei voi,
mai vrednic duh ca mine te-o purta:
în grija lui atunci te-oi părăsi.
124 Cum eu fusei străin de legea sa,
nu vrea-mpăratul slavei ca prin mine
să intre în cetatea-i cineva.
127 De-acolo cîrma lumii-ntregi o ţine
şi-acolo-i tronul lui, mai sus de toate: