LUMINA CARE ÎNTUNECĂ

RĂSPUNSURI LA O RECENTĂ ANCHETĂ
A REVISTEI ROMÂNO-AMERICANE ORIGINI (NORCROSS, U. S. A.)

Origini: Epoca Luminilor a stabilit paradigma de gîndire a epocii noastre, bazată pe atotputernicia ştiinţei şi caducitatea religiei. O dată cu revoluţia ştiinţifică şi cu apariţia pozitivismului comptian credeţi că e necesară ca alternativă statuarea unei gîndiri religioase în sensul întoarcerii omului contemporan la valorile morale şi spirituale primordiale?

Răzvan Codrescu: Religia nu e necesară doar ca alternativă sau contrapondere la “paradigma ştiinţifică”, ci ca unic principiu salvator al umanităţii din starea ei “păcătoasă” – şi deci “muritoare” (“Căci plata păcatului este moartea”, spune Apostolul Pavel). “Luminile” secolului al XVIII-lea, din ale căror bezne lumea nu şi-a mai putut reveni, au întruchipat imaginea paulinică a diavolului deghizat în “înger de lumină”. Lucifer (etimologic: lux, “lumină” + ferre, “a purta”), falsul “purtător de lumină”, e patronul paradigmei de care vorbiţi. Noi stăm, din păcate, în prelungirea acestui luciferism fondator.

O.: Cum se explică faptul că, cu toate progresele incontestabile înregistrate de ştiinţă în secolul XX, omul a devenit mai nefericit decît strămoşul său din societăţile arhaice?

R. C.: Cumulul material, oricît de spectaculos, nu ţine de foame sufletului. Pe măsură ce ne îndîrjim să prefacem lumea în “paradis” desacralizat, constatăm din ce în ce mai perplecşi că ea riscă mai degrabă să devină un “infern” camuflat în deşertăciunea “splendorilor” mefistofelice. Cineva observa adînc că “oamenii nu-şi caută atît fericirea, cît propria consistenţă”; or, marea tragedie a omului contemporan nu mi se pare aceea că este din ce în ce mai nefericit, ci că este din ce în ce mai inconsistent. Pentru că nefericirea poate să nu te piardă, dar inconsistenţa te pierde în mod sigur, mai devreme sau mai tîrziu.

O.: Care sunt deosebirile dintre experienţa religioasă şi cea ştiinţifică şi care sunt consecinţele acestor deosebiri în existenţa noastră cotidiană?

R. C.: Una adună spre înăuntru, cealaltă risipeşte spre în afară. Principala consecinţă a opţiunii ştiinţifiste este înstrăinarea omului de sine însuşi şi de Dumnezeu (absent în mod natural de pe “orizontala” experienţei materialist-pozitiviste). Ne în-lumim spre moarte, în loc să ne dez-lumim spre Viaţă. Uităm esenţialul, ca Marta printre blide.

O.: Cum interpretaţi aserţiunea lui Malraux, potrivit căruia omul secolului XXI va fi religios sau nu va fi deloc?

R. C.: Este afirmaţia conjuncturală a unui om nereligios, dar cu o anume atracţie intelectuală faţă de formele exotice ale sacrului. Oamenii religioşi au decontextualizat afirmaţia şi i-au dat sensul şi greutatea care le-au convenit lor. Sigur că, în principiu, degringolada moral-spirituală a “omului recent”, devenită galopantă acum, în pragul secolului XXI, nu ar putea fi contracarată eficient şi durabil decît printr-o redescoperire “în viul vieţii” a “nodului divin care leagă lucrurile” (şi în absenţa căruia omul nu poate face altceva decît să piară “pe limba lui”). Din păcate, nu se constată deocamdată prea multe semne ale unei efective retreziri din somnul născător de monştri al unei “civilizaţii” fără transcendenţă. Dar să nu ne pripim: secolul “pariului” malrauxian de-abia a început...

PĂRINTELE CALCIU: PORTRET BIOGRAFIC

“Singura şansă de supravieţuire a creştinismului
răsăritean este aceea a unui război întru Cuvînt.
Soluţia noastră e aceea a lui Calciu-Dumitreasa...”
N. Steinhardt [1]

Argument

Într-o epocă în care Biserica Ortodoxă Română părea biruită de vremuri şi dispusă la orice compromis cu regimul politic ateu şi materialist, un profesor de Seminar, preoţit de puţină vreme, după ce făcuse experienţele cele mai radicale ale opresiunii comuniste, îndrăznea, în inima Bucureştiului, să ridice Crucea şi să înfrunte aproape de unul singur atît demenţa destructivă a puterii, cît şi laşitatea unora dintre superiorii săi ecleziastici[2]. Se numea Gheorghe Calciu-Dumitreasa şi avea 52 de ani (n. 1925 la Mahmudia, Tulcea[3]). Curajul său mărturisitor avea să rămînă unic în sînul lumii clericale a “epocii de aur”, iar posteritatea îi este încă datoare cu o mai dreaptă pomenire (la 21 noiembrie 2007 se va împlini un an de la trecerea sa la cele veşnice). Pînă la elaborarea unei biografii mai complete, această schiţă de portret încearcă să fixeze reperele esenţiale ale vieţii şi personalităţii sale, cu ample citate din predicile şi memoriile rămase de la el, risipite prin volume şi periodice din ţară şi din străinătate.

I. O tinereţe înlănţuită

Înainte de a deveni preot, tînărul Gheorghe Calciu experiase, timp de 16 ani, adîncimile iadului. Deţinut politic între 1948 şi 1964[4], trecuse inclusiv prin valul de teroare de la Piteşti (1949-1951). Îi datorăm regretatului Dumitru Bacu (1925-1997) prima mare dezvăluire a monstruosului “experiment” numit “reeducare”, unic, prin gradul de teroare şi perversiune, în tot universul concentraţionar comunist[5]. La o ediţie ulterioară a cărţii lui D. Bacu, pregătită în 1988 şi apărută în 1989 (la Hamilton, în Canada, sub egida Cuvântului românesc), Părintele Calciu a acceptat să scrie prefaţa[6]. “Acum citesc la cărţile despre Piteşti şi ucenicesc la o prefaţă – orice s-ar scrie despre aceste lucruri este fad pentru noi, cei care am trecut pe acolo – încercînd să explic ceea ce nu se poate explica. [...] Am scris o prefaţă lungă şi neînţeleasă”, mărturisea, prea modest, prefaţatorul. Iar spre final: “Poate că din toată istoria Piteştiului nu ar trebui să rămînă decît atît: «Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri»“...[7]

Mai tîrziu, de pildă într-un interviu acordat revistei Lumea credinţei la 40 de la graţierea generală a deţinuţilor politici din temniţele comuniste, Părintele s-a înduplecat să fie mult mai explicit: “Ca să înţelegem ce a fost Piteştiul, trebuie să ne ridicăm deasupra faptelor şi să ajungem la rădăcinile răului, la mecanismele interioare ale perversiunii şi la dimensiunea ei metafizică. Eu cred că Piteştiul a fost un experiment diabolic. Acolo au fost luptele dintre bine şi rău, în care călăii şi victimele n-au fost decît simple instrumente. Este un experiment diabolic care a avut loc în ţara noastră mai mult decît în orice parte a lumii. Am însă convingerea asta, anume că forţele diabolice au fost aşa de tari tocmai pentru că spiritul românesc, la vremea aceea, era şi el foarte tare. […] Vedeţi, cînd a început teroarea de la Piteşti, aşa-numitul experiment al «reeducării» şi «demascării», acolo era un fel de centru de spiritualitate şi rugăciune. Trebuie să spun că noi, cei de la Piteşti, fără să ne mîndrim, sau cei din închisoare, în general, am fost cei mai buni oameni ai ţării, nu pentru că aveam caractere deosebite sau cine ştie ce înzestrări geniale, ci pur şi simplu pentru că ne integrasem într-o gîndire spirituală sincer şi autentic românească. La Piteşti, în momentul în care au început demascările, rugăciunea nu înceta nici ziua, nici noaptea. Fiecare celulă avea un timp de rugăciune. În momentul cînd se termina rugăciunea din celula respectivă, măcar un singur om, peste noapte vorbesc, măcar un singur om rămînea să privegheze, să se roage, să mediteze; cînd sfîrşea, bătea cu pumnul în perete şi rugăciunea se transmitea la celula următoare, şi aşa făcea ocolul întregii închisori. Încît, ca şi la mănăstire, rugăciunea nu înceta niciodată, era ca un fum de căţuie care se urca către Dumnezeu. Sigur că asta nu i-a plăcut satanei. Din punct de vedere spiritual, din punct de vedere al metafizicului, aceasta a fost motivaţia Piteştiului”[8].

Unealta satanei avea să fie acolo, cu precădere, teribilul torţionar Eugen Ţurcanu (un student cenuşiu, dar malefic, legionar conjunctural şi repede apostat): “Cînd Ţurcanu a venit la Piteşti, eu nu îl cunoscusem. Nu l-am cunoscut decît în 1950, în ultima serie a «demascării». Cred că structura lui Ţurcanu a fost de la început rea. El nu a fost un convertit de la bine la rău. El era mînat de nişte nemăsurate ambiţii, căci numai aşa a putut să devină dintr-odată demonul suprem al acţiunii de la Piteşti. Pentru că, într-adevăr, Ţurcanu era dotat cu o forţă de dominaţie nemaipomenită. Cînd intra în celulă, stîrnea o groază totală. Şi nu se poate explica cum, rînd pe rînd, şi-a dărîmat toţi adversarii, toată lumea din închisoare tremura de frica lui… Avea o forţă demonică în el. El smulgea pe cei mai buni dintre noi, îi ducea la camera 4 Spital, îi bătea, îi transforma, îi tortura, mă rog, îi întorcea pe dos. Chiar dacă nu se schimba ceva în sufletul lor, groaza era aşa de mare încît pe urmă oamenii aceştia deveneau ei înşişi informatori. Şi nu numai atît, dar chiar demonstrau că ei înşişi şi-au schimbat mentalitatea. În felul acesta s-a introdus neîncrederea, spaima, disperarea în mulţi dintre noi. Unii au rezistat, alţii s-au sinucis, cei mai mulţi au cedat. Nu vreau să reduc gloria nimănui, dar foarte puţini au fost cei care au rezistat. Unii şi-au revenit mai devreme sau mai tîrziu, pentru că refacerea spiritului uman nu este ca refacerea organismului, are nişte legi tainice, se realizează mai greu sau niciodată... Refacerea mea, de pildă, a fost cu mult mai grea decît a altora, pentru că ruptura mea a fost mai mare. Eram un tip destul de naiv, un copil de ţăran, cu o credinţă puternică, cu o încredere deosebită în oameni. Eram un tip foarte simpatizat. Chiar după ce am căzut, se spunea despre mine: «îngerul căzut cu ochi albaştri», pentru că toată lumea m-a socotit ca pe un înger. Dar acum eram un înger căzut...”[9].

În 1951, după aproximativ doi ani de coşmar, parcă speriat el însuşi să-şi asume proporţiile atît de monstruoase ale perversului “experiment”, Partidul a decis să-i pună capăt, dar spălîndu-se pe mîini şi transformîndu-l pe Ţurcanu (care în cele din urmă a şi fost executat) în unicul “ţap ispăşitor”, în spatele căruia s-ar fi aflat, chipurile, o odioasă manevră legionară de compromitere a noului regim proletar. Cei care, prin declaraţiile lor false, trebuiau să acrediteze acest scenariu fantasmagoric nu erau alţii decît cei ce-i căzuseră victime. Iată însă că “îngerul căzut cu ochi albaştri”, spre stupefacţia tuturor, refuză să marşeze şi dă cu obstinaţie peste cap parodia de proces: “Mi-am revenit în momentul în care am fost pus în faţa unor acţiuni îngrozitoare, care se refereau la procesul prin care victimele trebuiau să devină acuzaţi. Atunci s-a trezit în mine spiritul de dreptate şi Îngerul meu m-a făcut să iau, cu riscul vieţii, atitudine, punînd stop acestei înscenări îngrozitoare. Mie mi-au cerut să spun că am transmis aceste ordine de la nişte şefi legionari la un alt şef legionar, Costache Oprişan, care era în închisoare. Eu însă nu-i cunoscusem pe nici unul, nu avusesem nici un fel de legătură cu ei. Dar Securitatea voia să acrediteze ideea că astfel s-ar fi declanşat acţiunea de torturare şi anihilare fizică şi morală de la Piteşti, adică dintr-o perfidă manevră legionară, pentru compromiterea regimului! În plus, m-au acuzat că aş fi scos din închisoare informaţii prin diverşi deţinuţi care se eliberau, informaţii care mergeau în străinătate. Aceasta era şi ea o minciună sfruntată...”[10].
Acel ceas şi acel loc au fost “Damascul” prigonitului prigonitor. Toată viaţa acestui om de după tragicul episod piteştean a fost una de căinţă, de mărturisire şi de jertfă. El a măsurat, în sufletul şi carnea sa, distanţa între iad şi rai. Poate că nimeni n-a mai reuşit după Piteşti o victorie morală atît de pilduitoare şi de nedezminţită. Pentru că există un caz Gheorghe Calciu, se poate afirma că “experimentul Piteşti” a eşuat. El a zdrobit oameni, dar n-a putut distruge, pînă la capăt, Omul[11]. Greu încercatul Gheorghe Calciu nu s-a salvat doar pe sine: a salvat, în cele din urmă, demnitatea umană în faţa a ceea ce Mircea Eliade numea “teroarea istoriei”.

Trebuie menţionat că, după “episodul Piteşti”, studentul medicinist Gheorghe Calciu[12] a mai zăcut în închisorile comuniste vreme de peste 12 ani, fiind cunoscut ca unul dintre cei mai “îndărătnici” deţinuţi şi ca un temut “grevist al foamei”. Unul dintre episoadele cele mai memorabile şi mai grăitoare din perioada post-Piteşti, petrecut la Jilava în iulie 1958[13] şi rămas legendar în istoria închisorilor, cel în care Gheorghe Calciu, forţând imposibilul, şi-a desfăcut venele, în încercarea de a salva viaţa unui alt deţinut, ne este relatat într-unul dintre volumele de memorii ale lui Marcel Petrişor[14]:

“- Dumnezeule! – exclamă Mircea, sărind spre Gore. Ce faci?!
- Taci! – îi porunci scurt Gore. Storc o gamelă de sînge din braţ, ca să-i dau limfă lui Costache. Nu vezi c-a pierdut atîta sînge şi se stinge dacă nu intervenim cu ceva? [...]
Gore umpluse între timp jumătate din gamelă cu sînge şi o pusese pe tineta cu apă, acoperind-o cu o cîrpă.
- Îl las, să se sedimenteze hematiile, şi-i voi da doar limfa s-o bea – îi explică el lui Mircea, în şoaptă, în timp ce-şi bandaja sumar încheietura braţului, de unde lăsase să i se scurgă sîngele. [...]
Se dumiriră însă repede, văzîndu-l cum decanta limfa, din gamela în care-şi storsese sîngele, în cea a lui Mircea.
- Bea! – îi zise apoi lui Costache, pe un ton poruncitor.
Oprişan însă zîmbi nemişcat.Răspundea cu-n surîs nelumesc la tot ce se-ntîmpla în jur.
- Costache, bea asta! – încercă Gore să-l facă să bea limfa cu orice preţ. [...]
- Prea tîrziu! – exclamă Iosif. Costache e departe acum; atît de departe că nimeni nu-i mai poate face nimic... Lăsaţi-l!
- Costache! Costache! – ţipă atunci Gore, ca şi cînd ar fi vrut să-l întoarcă din drum cu o gamelă de sînge. E al meu, al meu, mai am! – murmura el. Şi ei... o să ţi-l dea şi ei pe al...
Nu-şi termină însă vorba cînd Oprişan [...] tresări de trei ori, ca la vederea a ceva nevăzut şi [...] îşi dădu duhul pe braţele lui Gore. Gamela cu limfă căzu pe jos, iar el [Gore/Calciu] îl îmbrăţişase pe Costache ca şi cum ar fi vrut să nu-l mai lase să plece...”

În pomenita prefaţă la volumul Piteşti al lui D. Bacu, Părintele Calciu relatează el însuşi episodul morţii lui Oprişan, care l-a marcat profund, dar, din discreţie, trece sub tăcere gestul său personal:

“În 1958 eram într-o corabie a morţii: şaisprezece oameni puşi în patru celule oarbe de la Jilava, patru celule zidite într-o celulă mai mare, de forma unui semicilindru culcat. O corabie a cărei destinaţie era moartea. Şaisprezece oameni, fiecare cu nebunia şi înţelepciunea lui, cu boala şi tragedia lui. Cei mai mulţi trecuseră prin Piteşti – mai mult de două treimi din cîţi eram închişi acolo. Bolnavi trupeşte, răniţi sufleteşte, înfometaţi şi înfriguraţi, în celule în care apa curgea pe pereţi, iar umezeala ne pătrundea în oase, eram acolo într-o amestecătură dozată după toată ştiinţa Kremlinului, pentru a se stabili cît timp poate rezista un om în teroare, la foame şi tortură, la certurile din celulă, la bolile care infestau fiecare centimetru cub de aer cu milioane de microbi.

Atunci a murit, în celula mea, cel mai bun dintre noi. Era atît de bolnav şi atît de slab, încît moartea era mai prezentă pentru noi decît pereţii umezi, decît mîna gardianului care ne lovea, sau descuia şi încuia uşa, mai concretă decît pîinea şi apa noastră zilnică. Tusea de tuberculos a lui Costache Oprişan, expectoraţia abundentă şi urît mirositoare a unui plămîn ros aproape integral de bacili, ne întorcea uneori stomacul pe dos, în ciuda dragostei imense pe care i-o purtam toţi trei.

Şi totuşi el, Costache, muribundul, era axa şi suportul nostru, justificarea noastră pentru acolo, îngerul care îl biruia pe diavol pentru noi. În clipa în care a murit, universul nostru şi-a pierdut sensul; atunci lumea s-a prăbuşit cu vaiet, cataclismul s-a produs şi noi am rămas trei oameni într-un pustiu al disperării. […]

Era în luna iulie 1958. Spre apusul soarelui, după ce trecuseră zece ore de la moartea lui Costache, în care timp ne rugaserăm cu lacrimi şi disperare: «Cu sfinţii odihneşte, Hristoase, sufletul adormitului robului Tău Costache... Costache...», după ce i-am spălat trupul, ca să intre curat în pămîntul din care a fost zidit, l-am scos gol pe targă, în curtea închisorii. Soarele apunea, iar lumina lui de aur cădea peste o vegetaţie luxuriantă, nebună, înăbuşitoare.

Lumii nu-i păsa de noi. Nu pierise universul în nefiinţă, soarele nu-şi întunecase lumina sa, nu se despicase pămîntul pînă în adînc, nici florile nu-şi pierduseră frumuseţea […]. Ne-am întors în celulă copleşiţi, urînd florile şi copacii, şi cerul senin şi pur, şi soarele de aur. Pe targa murdară şi mică, în mijlocul curţii uriaşe, păzit de gardianul în uniformă, era trupul gol al lui Costache. Slab, doar piele şi os (incredibil cum putea fi acela un trup de om!), sub lumina dură care îi scotea în evidenţă slăbiciunea şi urîciunea corpului emaciat, zăcea acolo ca un monument al morţii. Şi nici un înger nu-l păzea cu sabie de foc de profanările ulterioare. Nici unul. Doar un gardian în uniformă.

Pe pieptul gol şi descărnat, străluceau două flori albastre, mari, necunoscute – toate florile ne deveniseră necunoscute. Le pusese Iosif, profitînd de un moment de confuzie a gardianului. Le rupsese în fugă şi le aşezase pe pieptul osos, aruncate strîmb, dar reale şi agresive. Gardianul strigase la Iosif: «Ia-le de acolo, ia-le mai repede!». (Lui îi era frică să se atingă de mort.) Iosif nu l-a ascultat. «O să vă învăţ eu minte pe toţi, şi pe voi, şi pe el!» – a mai strigat gardianul. Pentru prima dată Iosif i-a răspuns, căci de la moartea lui Costache, în afară de lacrimi şi rugăciuni, nu mai schimbaserăm nici un cuvânt, nici între noi, nici cu gardianul: «Nouă, domnule gardian, ne mai puteţi arăta încă multe, dar lui nu; el v-a scăpat pentru totdeauna». Vedeţi, ei, gardienii, îngerii materiei, credeau că mai au putere asupra noastră chiar şi după moarte!
De atunci, ani în şir, l-am tot chemat pe Costache Oprişan, ziua şi noaptea, ca să-mi dea un semn, să-mi spună ceva despre moarte şi viaţa de veci... şi niciodată nu mi-a răspuns. De atunci mă întreb şi ne întrebăm: «Care este hotarul dintre moarte şi viaţă, cine este mort şi cine este viu – noi sau Costache Oprişan?»...”.
Păcat că Părintele nu a apucat să-şi aştearnă el însuşi, într-o carte de sine stătătoare, amintirile din închisori – specie de Le mie prigioni ce ar fi stat cu siguranţă alături de Arhipelagul Gulag al lui Aleksandr Soljeniţîn sau de Închisoarea noastră cea de toate zilele a lui Ion Ioanid (despre care s-a spus că ar fi – mutatis mutandis – Soljeniţînul comunismului românesc)! Dar n-a murit înainte de a scrie memorabila prefaţă la cartea lui Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, pe care a considerat-o adevăratul testament al întregii lui generaţii, mărturisindu-mi că e cartea pe care şi-ar fi dorit el însuşi să o scrie, dar nu i-a fost dat.

II. Asumarea jertfelnică a preoţiei

Eliberat “în doi timpi” (în 1963, cu domiciliu obligatoriu şi atent monitorizat, apoi în urma amnistiei generale din 1964), are tăria şi primeşte harul de a-şi rezidi viaţa, închinînd-o lui Hristos. Urmează Filologia şi Teologia[15], devenind preot şi unul dintre cei mai iubiţi profesori ai Seminarului Teologic Ortodox din Bucureşti (unde a predat franceza şi Noul Testament). Se căsătoreşte pe la începutul lui 1965 (soţia, Adriana Dumitreasa, este sora altui fost deţinut politic, Ion Dumitreasa) şi are un fiu (Andrei, născut în toamna aceluiaşi an, astăzi lawyer în Washington D. C.). A avea “nevastă şi copii” nu reprezintă însă, pentru luptătorul şi mărturisitorul Gheorghe Calciu, un pretext de “cuminţire”[16]. Nici un risc nu i se pare prea mare în slujba lui Hristos.
O dată cu dărîmarea Bisericii Enei din inima Bucureştiului (1 mai 1977)[17], pe locul căreia se punea la cale ridicarea unei cîrciumi, Părintele Calciu îşi începe lupta făţişă cu regimul politic scelerat şi cu complicii acestuia din sînul Bisericii (“securiştii sutanaţi”, cum i-a numit cineva).
„S-au prăbuşit munţi, au ars păduri, au pierit popoare. Dar bisericile au rămas vii, iar mănăstirile sînt căţuia din care urcă încontinuu spre cer fumul rugăciunilor. Nu putem afirma continuitatea unei spiritualităţi româneşti, nu putem susţine că am preluat nealterate tradiţia şi sufletul neamului, dacă vom dărîma bisericile care le-au exprimat plenar. Nu putem vorbi de voievozii români dărîmîndu-le ctitoriile; nu putem vorbi de Mihai Viteazul făcînd să dispară într-o singură noapte Biserica Enei! Nici o cramă, nici o cîrciumă «Dunărea», nouă sau veche, nu poate echivala măcar o singură piatră din temelia Bisericii Enei. Nici o doctrină ateistă, nici un argument aşa-zis «ştiinţific» nu te poate opri, tinere prieten, de la interogaţia despre existenţă şi sensul ei, despre Dumnezeu şi mîntuire. [...] Vino să construieşti biserici alături de noi! Să reconstruim în suflet o Biserică a Enei hristică şi voievodală, vie şi nemuritoare, pînă ce o vom vedea ridicată şi aievea, pe locul ei – mărturie straşnică a credinţei noastre creştine şi a afirmării noastre naţionale!”[18].
“Ţi-am vorbit despre toate acestea, fiindcă Biserica lui Hristos a ieşit din catacombe. Ea străluceşte orbitor pe pămîntul acestei ţări, înalt zidită în inimile noastre. A fost dărîmată Biserica Enei, dar cine dintre noi, români şi creştini, o poate uita? Se va ridica pe locul ei o cîrciumă, simbol al unei concepţii care socoteşte biserica o plagă, iar cîrciuma o fericire pentru popor... Vai de arhitectul care va construi acolo, legîndu-şi pe veci numele de agresiunea împotriva unei dovezi a geniului românesc voievodal de construcţie şi de credinţă! Vai oficialităţii care îşi va clădi gloria şi autoritatea pe dărîmarea de biserici şi pe zidirea de cîrciumi! Vai de acea concepţie care socoteşte că un han Agapia este mai de preţ decît o mănăstire Agapia! […] Vai lor şi vai celor ce se pleacă forţei, admiţînd distrugeri care niciodată nu vor putea fi admise de istorie!”[19].
„Căci unde a fost parohul Bisericii Enei în noaptea cînd dărîmătorii ei au venit, noapte dinainte ştiută? De ce nu a stat în altar să o apere, căci cine ar fi îndrăznit să dărîme o biserică peste slujitorul ei? Unde au fost preoţii de la Biserica din Focşani, cînd secretarul de partid al judeţului, domnul Dobrovici, la fel de român după nume ca şi după fapte, a dărîmat acea biserică? Ar fi îndrăznit oare acest domn să arunce în aer biserica o dată cu slujitorii ei? Fiţi siguri că nu! De altfel, mai demni şi mai curajoşi s-au arătat unii dintre macaragii şi buldozerişti, care au refuzat să participe la dărîmarea bisericii, pentru care fapt, din cîte mi-au relatat localnicii, la patru dintre ei li s-a desfăcut «demonstrativ» contractul de muncă. Oare care va fi fost răsplata dată celor ce au dărîmat aceste biserici şi care va fi fost sancţiunea aplicată preoţilor dezertori de la datoria lor?”[20].
Dincolo de alte forme de luptă sau rezistenţă creştină, despre care s-ar cădea să mărturisească mai pe larg elevii săi de atunci, Părintele Gheorghe Calciu a ţinut, în Postul Mare al anului 1978, în faţa unui auditoriu alcătuit mai ales din elevi şi studenţi, un şir de predici de un mare curaj mărturisitor[21], adresate tinerilor dornici de adevărul rostit cu tărie, împotriva ateismului şi materialismului oficial, împotriva demolatorilor de biserici şi de conştiinţe, precum şi împotriva celor aflaţi, adeseori în pofida convingerilor lor intime, într-o cîrdăşie tacită cu puterea comunistă. Predicile de la Radu-Vodă sînt echivalente cu un cutremur spiritual pe fondul cenuşiu şi timorat al epocii[22]. Ele stau pînă astăzi mărturie a faptului că, sub dictatura roşie, s-ar fi putut face mult mai mult, pentru Hristos şi Biserica Sa, decît am îndrăznit îndeobşte să facem...
“A venit acum vremea, tinere, să auzi un glas care te cheamă. Un glas pe care nu l-ai mai auzit; sau poate da, dar pe care nu l-ai înţeles şi nu l-ai ascultat. Este glasul lui Iisus! Nu tresări, nu te mira şi nu zîmbi neîncrezător, tînărul meu prieten! Glasul care te cheamă nu este al unui mort, ci al unui înviat. El nu te strigă din istorie, ci din adîncul propriei tale fiinţe. […] Ţi-a fost poate ruşine sau teamă să cobori în adîncul tău şi să te descoperi. Ai crezut că în tine zace o fiară, un mormînt al instinctelor din care se ridică strigoii înspăimîntători ai patimilor, şi nu ţi-ai văzut faţa de înger, căci tu înger eşti. Dacă nu ţi-a spus-o nimeni pînă acum, ţi-o spune Iisus, şi mărturia Lui este adevărată, căci nimeni nu L-a dovedit vreodată de minciună”[23].
“Mă adresez din nou ţie, tinere, pentru că pe tine te-am ales dintre toţi cei cărora m-aş fi putut adresa; căci tu eşti cel mai apt să asculţi cuvîntul lui Hristos, tu eşti nobil şi pur, deoarece educaţia ateistă nu a reuşit încă să întunece cerul din tine. Tu încă mai priveşti în sus, tu încă mai poţi auzi chemările înalte; zborul tău spre sferele cereşti nu a putut fi zăvorît de gratiile unor concepţii arbitrare. Pentru tine aspiraţia spre cer există, materia nu te-a făcut prizonierul ei. De aceea, tinere, te chem de şapte ori, căci şapte sînt laudele zilei către Dumnezeu, aşa cum spune Psalmistul: «De şapte ori pe zi Te-am lăudat pentru judecăţile dreptăţii Tale» [Ps. 118, 164]”[24].
“De acum, prietene, nu te mai teme de moarte, căci Hristos a înviat, fiind pîrga învierii noastre! Din clipa în care ai aflat acest adevăr, viaţa ta a căpătat un nou sens: ea nu se va sfîrşi între scîndurile unui sicriu (fapt care ne-ar face viaţa derizorie şi inutilă), ci, trecînd prin moarte, va sui spre gloria învierii. Mergi, tinere, şi spune tuturor vestea aceasta! Să strălucească faţa ta de înger întru lumina învierii, căci astăzi îngerul din tine, pe care ţi l-am descoperit la primul meu «Cuvînt», a biruit pămîntul din tine. Spune-le celor ce ţi-au oprimat pînă acum sufletul tău divin: «Cred în înviere!» şi-i vei vedea înspăimîntaţi, fiindcă îi va birui credinţa ta. Se vor zvîrcoli şi-ţi vor striga cu disperare: «Ţărîna este paradisul tău şi instinctele tale îţi sînt cerul!». Dar tu să nu te opreşti din calea ta, ci să treci mai departe, strălucitor şi pur, străluminînd tuturor învierea cea din întîia a sîmbetelor! Tu, prietenul meu, eşti unicul purtător al îndumnezeirii tale în Iisus Hristos şi ridici cu tine întreg neamul acesta românesc spre culmile propriei sale învieri”[25].
“Poporul acesta al nostru este ca un lan copt, care aşteaptă să fie secerat pentru Hristos: «Ridicaţi ochii voştri şi priviţi holdele că sînt albe pentru seceriş» [Ioan 4, 35]. Dar unde sînt oare vrednicii secerători? […] Fiţi voi secerătorii cei harnici! Uitaţi de instinctele voastre supraincitate de către unii dintre dascălii voştri, al căror principiu este: «Am mamă, am tată, am fii, am fiice, am salariu prea mare ca să accept sacrificiul şi suferinţa pentru Hristos şi pentru Biserica Lui!». Ridicaţi ochii duhului vostru spre poporul care crede în voi şi pentru care nu există altă salvare spirituală decît Biserica! Să fiţi secerători, să fiţi păstori! Şi, mai ales, rugaţi-vă lui Dumnezeu să dea neamului acestuia secerători buni, care să nu-şi iubească nici părinţii şi nici copiii mai mult decît pe Hristos, Care «văzînd mulţimile, I s-a făcut milă de ele, căci erau necăjite şi rătăcite, ca nişte oi care nu au păstor. Atunci a zis ucenicilor Lui: Secerişul este mult, dar lucrătorii sînt puţini. Rugaţi, deci, pe Domnul secerişului, ca să scoată lucrători la secerişul Său» [Matei 9, 36-38]”[26].
Predicile au fost rostite fie în incinta Bisericii Radu-Vodă, fie pe treptele acesteia (atunci cînd superiorii i-au încuiat biserica – şi pe seminarişti în dormitoare! – pentru a-l împiedica să predice mai departe[27]). Cu toate hărţuielile Securităţii şi ale propriilor superiori, auditoriul devenea din ce în ce mai numeros: liceenilor, seminariştilor şi studenţilor în Teologie li s-au adăugat, de la o săptămînă la alta, tot mai mulţi tineri din mediile laice, în cea mai mare parte studenţi ai altor facultăţi şi institute din Capitală. Mulţi dintre aceştia (“calciştii”) au avut ei înşişi de înfruntat apoi presiunile Securităţii, unii fiind chiar exmatriculaţi. Părintele avea să fie supus mai întîi şicanelor curente, urmăririi, ameninţărilor şi calomniilor, pentru ca, în cele din urmă, să fie arestat (la 10 mai 1979), judecat (?!) şi condamnat la 10 ani de închisoare, sub nişte capete de acuzare ridicole şi fictive, “vina” sa fiind de fapt aceea de a fi strigat adevărul întreg, fără ocolişuri sau menajamente[28].
Pe atunci, Părintele era unul dintre puţinii deţinuţi politici din România; vremea fioroasă a penitenciarelor trecuse, iar aşa-zisele cazuri de “disidenţă” erau tratate mai degrabă prin teroare psihică şi marginalizare. Cum multă lume asculta “Europa liberă”, cazul Părintelui Calciu era de oarecare notorietate, chiar dacă nu mulţi îndrăzneau să-l evoce direct. Ceauşescu, zice-se, se înfuria la simpla auzire a acestui nume şi îl considera pe “popă” duşmanul său personal. Prin tîrg, Securitatea lansase zvonuri calomnioase (cărora, spre ruşinea noastră naţională, s-au găsit destui dispuşi să le dea crezare, chiar pînă-n ziua de azi): neastîmpăratul preot-profesor ar fi fost “asasin legionar”, “agent al serviciilor capitaliste”, ba chiar... “homosexual”! În realitate, pentru orice minte lucidă şi onestă, Părintele Calciu reprezenta pe atunci “conştiinţa noastră mai bună”, iar astăzi, după 30 de ani, ne apare tot mai pregnant ca un emblematic “răscumpărător al vremurilor”.
Din nefericire, Biserica însăşi, panicată pe atunci de reacţia puterii şi căutînd să-i intre în voie, nu s-a dat înapoi de la a-l caterisi pe cel care-i apărase demnitatea şi temeiurile. Ce-i drept, caterisirea i-a fost anulată ulterior, iar răposatul Părinte Patriarh Teoctist, după 1990, a reuşit să şi-l apropie cu înţelepciune.
Condamnarea abuzivă din 1979[29] a stîrnit un val de reacţii în străinătate; reprezentanţi de frunte ai Exilului românesc (Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Virgil Ierunca, Monica Lovinescu, Paul Goma etc.) au sărit în sprijinul său, sensibilizînd “forurile şi organismele” internaţionale. Pînă la urmă, din cei 10 ani de condamnare (comutaţi ulterior la 7 şi jumătate), a executat numai 5; presiunile internaţionale (numele său a fost vehiculat chiar şi în “negocierile” pentru acordarea “Clauzei naţiunii celei mai favorizate”) au făcut să fie eliberat în 1984 (20 aprilie).
Probabil că, dacă nu ar fi existat această agitaţie ce a dat cazului atîta notorietate externă, Ceauşescu ar fi apelat la soluţia lichidării fizice. O armată de securişti urmăreau fiecare pas al Părintelui sau al familiei sale, instaurînd asupră-le o concertată teroare psihică. După mai puţin de un an, i s-a impus “soluţia” de a părăsi ţara. Probabil că n-ar fi primit-o, dacă n-ar fi fost la mijloc familia, hărţuită şi persecutată pe toate căile posibile. După un scurt popas european (Elveţia, Franţa), s-a stabilit cu ai săi în Statele Unite (unde i se acordase deja “cetăţenia de onoare”). Practic, a trebuit să ia totul de la capăt, iniţial muncind cu braţele – deşi trecuse de 60 de ani – ca să-şi poată întreţine familia şi să-şi facă din nou un rost.

III. Crucea exilului

În cei 21 ani de exil, Părintele Calciu s-a străduit, pe cît i-a stat în putere, să continue lupta în numele lui Dumnezeu şi al poporului român. Pe lîngă slujirea parohială curentă (la Alexandria, lîngă Washington D. C., unde a editat şi un interesant buletin parohial), a apărat interesele românilor oprimaţi în faţa multor foruri internaţionale, a fost primit – între alţii – de preşedinţii François Mitterand şi George Bush, ca şi de Regele Mihai I al României, a fost o prezenţă centrală la mai toate reuniunile importante ale “diasporei” româneşti (fiind, între altele, preşedintele de onoare al Romfest-ului[30]), a înlesnit numeroase contacte şi ajutoare umanitare (mai ales imediat după evenimentele din decembrie '89), a publicat volumul Christ Is Calling You. A Course In Catacomb Pastorship (St. Herman of Alaska Brotherhood, Platina/California, 1997), a scris constant în presa Exilului (mai ales în Cuvântul românesc, acum. din păcate dispărut), dar şi în unele publicaţii postdecembriste din ţară (Puncte cardinale, fosta pagină creştină săptămînală a cotidianului Ziua, Scara, Rost[31], Lumea credinţei etc.), mereu cu acelaşi patos misionar şi mărturisitor, pe care anii n-au reuşit să i-l istovească.
După 1989, s-a întîmplat să revină în ţară pe fondul primei “mineriade”[32], fiind tratat cu o nedisimulată ostilitate “neocomunistă”, atît de oficialităţile politice, cît şi de cele bisericeşti (singurul reprezentat important al clerului ortodox care a mers atunci să-l întîmpine la aeroport a fost Părintele Galeriu), ba chiar calomniat pe postul naţional de televiziune, în prezenţa şi cu complicitatea preşedintelui Iliescu (vajnic moştenitor al idiosincraziilor comuniste)! O ziaristă, pătrunsă de starea de suspiciune şi confuzie care domina pe atunci, n-a găsit altceva să-l întrebe decît dacă nu cumva... se simte manipulat! “Ba da”, a răspuns Părintele, “mă simt manipulat de Iisus Hristos”... Toate acestea nu l-au împiedicat să revină de atunci periodic[33], toamnă de toamnă, în ţara pe care o părăsise fără voie şi pe care a iubit-o jertfelnic pînă la ultima suflare, aducînd acelaşi mesaj al unităţii şi al iertării, cu o forţă mărturisitoare ce a avut un ecou deosebit mai ales în rîndurile tineretului studios ortodox (căruia i-a şi adresat, în anii ‘90, la cererea expresă a A.S.C.O.R.-ului, un “Nou cuvînt către tineri: Hristos a înviat în inima ta!”).
Un rol important a jucat, desigur, şi apariţia acasă a celor patru volume ale sale: Şapte cuvinte către tineri (Ed. Anastasia, Bucureşti, 1996), Rugăciune şi lumină mistică. Eseuri şi meditaţii religioase (Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1998), Războiul întru Cuvînt. Cuvintele către tineri şi alte mărturii (Ed. Nemira, Bucureşti, 2001) şi Homo americanus. O radiografie ortodoxă (Ed. Christiana, Bucureşti, 2002; reed. 2007)[34].
Într-un memorial de călătorie din 2003, parţial publicat în serial de revista Puncte cardinale, nota, cu tîrzie duioşie şi amară introspecţie: “Anual, duhul iubirii de ţară şi de oamenii ei, de mănăstiri, de trăitorii din ele şi de neamurile mele mă mînă spre locurile copilăriei, ale bucuriilor şi ale suferinţelor trăite acolo, comoara cea de mare preţ a vieţuirii mele în România vreme de 60 de ani, pînă la timpul înstrăinării, acum 18 ani. Parcă o prăpastie fără fund mi-a despărţit viaţa în 1985, mai adîncă şi mai lată decît prăpastia închisorilor. Poate pentru că, fie şi în închisoare, viaţa mea se petrecea în pămîntul ţării; poate pentru că trăiesc mereu în perspectiva următoarei vizite pe care o voi face în ţară, trecînd peste un ocean de apă şi de amintiri, la fel de imense”[35].
Era, pe de altă parte, foarte bucuros să fie martorul interesului american pentru Ortodoxie, contribuind activ, atît cît i-a stat în putere, la sprijinirea şi îndrumarea multora dintre proaspeţii convertiţi de acolo:
“Dintre aceşti convertiţi, al căror zel pentru tradi­ţia ortodoxă este foarte mare, s-au ales şi o seamă de ctitori de bi­serici, mănăstiri şi schituri pe cuprinsul Americii, rugători în taină pentru lume, pentru America, pentru toate ţările şi pentru unificarea Bisericilor în tra­diţia şi dreapta credinţă a Bisericii primare, fără ino­vaţii moderniste, credincioşi aşeză­mintelor celor şapte Sinoade Ecumenice, singurele adevărate.
Sînt de ani de zile în legătură duhovnicească şi misio­nară cu majoritatea acestor biserici şi mănăstiri. Cunosc lupta lor cu demonul orgoliului şi însingurării impus de societatea şi educaţia americană, cu demonul insubordonării la disciplina ierarhică, rătăcirile lor, căderile şi ridicările lor, mai altfel decît ale noastre, dar şi marea lor stăruinţă în rugăciune şi în strădania de a învăţa ce este ascultarea şi ce înseamnă omoforul ierarhicesc pentru o adevărată Biserică: fără ierarh, nu există Harul lui Dumnezeu, pentru că numai prin ierarh curge Harul spre preot. Acum, aproape toate aceste biserici şi mă­năs­­­tiri se găsesc sub jurisdicţia unor episcopi cano­nici, fie sîrbi, fie bulgari.
În ceea ce priveşte viaţa monahală, relaţiile mele sînt permanente cu trei schituri şi cu trei mănăstiri de americani convertiţi, precum şi cu aproximativ 20 de biserici, împrăştiate de pe coasta de Est pînă pe coasta de Vest şi din California pînă în Alaska.
Mai cu seamă în ultimii cinci ani [1997-2002], după apariţia cărţii mele Christ Is Calling You («Hristos te cheamă»), am fost invitat în multe comunităţi americane ortodoxe spre a le vorbi şi prin viu grai despre Ortodoxie, despre suferinţele Bisericii Ortodoxe Române şi despre toate încercările prin care a trecut poporul nostru. Am fost nu o dată surprins să descopăr ce mare influ­enţă are Ortodoxia asupra unor comunităţi ameri­cane: pe mă­su­ră ce Cato­licismul (din ce în ce mai secularizat) şi Pro­testantismul (despuiat de orice căldură spirituală) pierd evi­dent tere­nul, Ortodoxia îl cîştigă, prin predania unor preoţi şi monahi care aduc în sufletul omului american o vibraţie nouă a credinţei adevărate”[36].
Iar bucuria era cu atît mai mare cu cît putea să constate: “Dacă pînă nu prea demult răspîndirea Orto­doxiei re­venea aproape în exclusivitate ruşilor, astăzi Ortodoxia româ­­nească îşi afirmă din ce în ce mai mult prezenţa, nu numai prin preoţii din America (unde bise­ri­cile noastre sunt încă «na­ţi­o­nale», slujirea făcîndu-se în limba română), cît mai cu seamă prin miracolul iradiant al mănă­stirilor şi vieţii monahale din România, pe care americanii încep s-o des­co­pere cu emoţie. În apropiere de San Francisco, în Forestville, unde a sălăş­luit, pînă la mutarea sa în Arizona, comunitatea monas­tică ortodoxă denumită «Sfîntul Paisie Velici­kovski de la Neamţ» (în­te­meiată de un călugăr rus, în urmă cu vreo 12 ani), chiliile călugăriţelor purtau, bună­­oară, nu­me­le unor vechi vetre mă­năs­­tireşti din România («Suce­viţa», «Voroneţ», «Arbore» etc.), pentru că mai­cile de acolo – peste 90% con­vertite de la Pro­testantism, iar cîteva şi de la Catolicism – au vizitat România şi au adus sub cerul Americii duhul viu al mănăstirilor româ­neşti, care influenţează întreaga noastră viaţă naţională, ceea ce americanilor li se pare uluitor. În orice biserică americană am fost invitat, am găsit convertiţi de pe urma unor vizite în România. Din ce în ce mai mult, prioritatea Ortodoxiei româneşti se afirmă în planul credinţei ortodoxe, fiindcă, după măr­turisirea multora care vizi­tează fie Rusia, fie alte ţări ortodoxe, renaşterea monahis­mului în duh autentic orto­dox nu este nicăieri atît de evidentă ca în România. Nici o altă ţară ortodoxă nu pare să mai aibă astăzi atî­ţia părinţi spirituali, atîţia duhovnici, atîţia adevăraţi «sta­­reţi», ca România”[37].
Chiar dacă mai rămîne încă mult de făcut în acest sens, Părintele s-a străduit enorm şi a realizat paşi esenţiali şi în direcţia împăcării vechiului Exil cu Biserica Ortodoxă din ţară (unic temei posibil, dincolo de toate conjuncturile, al unei reale şi durabile reunificări moral-spirituale a românilor de dincolo şi de dincoace de hotare), inclusiv prin strămutarea Romfest-ului în România (începînd din 1998). Astfel, celor porniţi orbeşte împotriva Bisericii naţionale li se oferea sugestia de a medita la această atitudine a unui om care a făcut 21 de ani de temniţă sub comunişti, care cunoaştea ca nimeni altul şi virtuţile şi slăbiciunile instituţiei bisericeşti, dar care nu putea ignora faptul că vremurile s-au schimbat, că iertarea (care nu se confundă nicidecum cu uitarea iresponsabilă!) este principala dimensiune a unei atitudini creştine în faţa lumii, că, în fine, Ortodoxia de două ori milenară este o valoare nenegociabilă, a cărei maiestate mistică depăşeşte trecătoarele noastre nedesăvîrşiri omeneşti.
Întrebat acum vreo 15 ani cum ar fi România pe care o visează şi o nădăjduieşte, Părintele Calciu formula în mod concis această sublimă profesiune de credinţă, de o discretă solemnitate testamentară: “Am să mă exprim pînă la capăt nu în termeni politici, ci în termeni spirituali. România pe care o visez eu este una care îşi va aduna la sîn pe toţi fiii risipiţi de soartă prin lume, pentru ca toţi să fim una, pe acest pămînt al suferinţelor, dar şi al bucuriilor noastre, sub semnul Crucii lui Hristos”[38].

IV. Definitiva întoarcere “acasă”

În toamna lui 2005, împlinind 80 de ani, se amuza spunînd că, în urma operaţiilor succesive prin care i s-au introdus mai multe inele (“belciuge”) pe arterele coronariene, se simţea un octogenar… “cîştigat la belciuge” (“Am rezistat atîţia ani fiindcă am o inimă extrem de sănătoasă şi un organism care a creat numeroase artere secundare […]. Dr. Dangas mi-a arătat filmul cu creaţiile de artere secundare şi spunea că rareori a văzut un asemenea fenomen de auto-apărare a corpului. I-am spus că aceasta este slava lui Dumnezeu, Care Şi-a arătat mila Sa spre un preot nevrednic, şi el a recunoscut că numai Dumnezeu poate face astfel de minuni…”).
Pe 23 noiembrie 2006 ar fi împlinit 81 de ani. S-a stins însă pe 21 noiembrie (ora 13.10; în ţară: 20.10), după 3 zile de comă, în clinica din Washington unde abia fusese strămutat, de hatîrul familiei nemîngîiate, de la Spitalul Militar Central din Bucureşti, unde zăcuse în ultima lună şi apucase să-i revadă, pe îndelete sau doar în treacăt, pe toţi cei dragi de acasă.
Cînd sosise în România, în pragul lui octombrie, încă pe picioare, se ştia deja ros de boală (cancer la pancreas) şi nu le ascunsese vechilor camarazi că venise să-şi ia rămas-bun, cu un fel de seninătate amară. Înfrîngîndu-şi slăbiciunea şi durerile, a trecut încă o dată prin locurile cele mai dragi inimii sale: Mahmudia natală, Petru-Vodă (unde a lăsat cu limbă de moarte să fie îngropat), Ocişorul[39] răgazurilor dintre prigoană şi exil, dar şi Bucureştiul ale cărui oaze de sfinţenie le apărase cândva, cu preţul propriei libertăţi şi cu riscul propriei vieţi, de furia dementă a buldozerelor ceauşiste.
Ultima Liturghie i-a fost dat să o ţină la Sf. Ilie-Gorgani, pe 8 octombrie. Deşi extrem de slăbit, „Părintele Calciu a vrut să slujească în biserica noastră, ţinînd şi un cuvînt de învăţătură din care am putut reţine, printre altele, importanţa prezenţei credincioşilor la Sfînta Liturghie înainte de citirea Sfintei Evanghelii. «Cel care lipseşte de la citirea Evangheliei», ne-a spus Părintele, «Îl pierde pe Hristos, pentru că El este Cel Care ne vorbeşte atunci» [după aceea vorbindu-ne numai oamenii]”[40]. Din nefericire, se pare că nimeni n-a avut inspiraţia sau zelul de a înregistra predica (ultima ţinută de la amvon). În schimb, avem înregistrarea conferinţei ţinute la Cluj două zile mai tîrziu, la invitaţia făcută de tinerii din A.S.C.O.R., şi care avea să fie ultima sa cuvîntare publică[41].
Era mulţumit şi bucuros că văzuse ieşită de sub tipar, prin precumpănitoarea strădanie a obştii de la Diaconeşti, cartea lui Ioan Ianolide Întoarcerea la Hristos, pe care o considera cea mai fidelă şi mai adîncă mărturie testamentară a întregii lui generaţii mucenicite. Prefaţa pe care o scrisese chiar în ajunul vizitei în ţară şi pe care o intitulase, cu smerită pietate, „Un nevrednic cuvînt înainte la o carte de mare şi sfîntă vrednicie”, avea să fie ultimul text mărturisitor redactat de mîna sa, încununînd „războiul întru cuvînt” pe care-l dusese decenii de-a rîndul, în duhul marilor cruciaţi interbelici şi al lui Valeriu Gafencu, „sfîntul închisorilor”. N-a mai putut însă să onoreze lansarea festivă a cărţii la Palatul Patriarhiei, unde ar fi fost frumos să răsune „cîntecul de lebădă” al celui mai curajos predicator al Ortodoxiei luptătoare din tîrziul secolului XX.
La Spitalul Militar din Bucureşti, unde săptămîni de-a rîndul cei dornici să-l vadă au făcut coadă de dimineaţă pînă seara, a fost cercetat de însuşi Părintele Patriarh, dar şi de Mitropolitul Bartolomeu Anania, vechiul camarad, care l-a spovedit şi l-a cuminecat pentru cea din urmă oară.
Plecat la Domnul cu doar două zile înainte de a împlini 81 de ani, a fost readus în ţară de Sfîntul Andrei (în ziua de hram a noii biserici ortodoxe româneşti căreia a apucat să-i facă început ctitoricesc peste ocean) şi a fost depus la biserica Mănăstirii Radu-Vodă din Bucureşti, unde ţinuse pe vremuri faimoasele sale “Şapte cuvinte către tineri”. Deschiderea sicriului după atîtea zile de la deces a fost ca un dar nesperat, căci am putut cu toţii să-l revedem şi să-i sărutăm pentru ultima oară mîna. Seara i s-au citit “Stîlpii”, noaptea s-a făcut priveghi, iar ziua (pe 1 decembrie, de dimineaţă pînă seara, şi pe 2 decembrie, pînă spre prînz) s-au succedat prin faţa sicriului poate zeci de mii de credincioşi.
Sîmbătă 2 decembrie s-a oficiat slujba festivă, săvîrşită de Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist împreună cu Î. P. S. Iosif Pop, P. S. Varsanufie Prahoveanul şi P. S. Irineu Duvlea (sosit anume de peste ocean, ca reprezentant al Î. P. S. Nathaniel). Părintele Patriarh a ţinut şi o memorabilă cuvîntare, evocînd, pe lîngă virtuţile teologice şi duhovniceşti ale răposatului, şi lunga sa luptă împotriva regimului ateu şi materialist, precum şi “mucenicia temniţelor comuniste”. Apoi crucea şi racla Părintelui au făcut înconjurul bisericii, cu impresionant alai de preoţi şi credincioşi.
La amiază s-a plecat spre Petru-Vodă, locul de îngropăciune pe care Părintele şi l-a ales cu limbă de moarte[42]. Pe o vreme pe care Dumnezeu a rînduit-o superbă (parcă, arghezian vorbind, Niciodată toamna un fu mai frumoasă sufletului nostru bucuros de moarte…), s-au adunat acolo cîteva mii de credincioşi (din toate colţurile ţării, dar şi din străinătate), iar slujba a fost oficiată de un sobor de 34 de preoţi, în frunte cu Părintele Stareţ Iustin Pârvu (la rîndul său fost deţinut politic, cu 17 ani de închisoare).
Înveşnicirea în ceruri şi în legendă a Părintelui Gheorghe Calciu lasă pe decindea veacului un gol de neumplut, cum a lăsat şi strămutarea Părintelui Galeriu (care în aceeaşi lună a anului 2006 ar fi împlinit 88 de ani). Măcar ne mîngîiem să-l ştim odihnind sub „Muntele Sfînt” al românilor, în gura de rai de la Petru-Vodă, unde dacă nu l-a îngăduit viaţa, îl îngăduie moartea, pînă la răsunetul trîmbiţei de Sus. Şi nu ne îndoim că puternică este rugăciunea lui înaintea lui Dumnezeu, pentru neamul care rămîne să binemerite pe cît a fost iubit.

Răzvan CODRESCU

NOTE:
[1]Jurnalul fericirii, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1991, p. 417 (citat în postfaţa lui Virgil Ciomoş).
[2] Patriarh era pe atunci Iustin Moisescu (1910-1986).
[3] Al unsprezecelea şi ultimul dintre copiii plugarului Dumitru Calciu şi ai Ilenei Calciu (n. Bălan).
[4] Cf. P. Caravia, V. Constantinescu, Flori Stănescu, Biserica întemniţată. România: 1944-1989, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 1998 (trad. engl. 1999), dar şi Vasile Manea, Preoţi ortodocşi în închisorile comuniste, Ed. Patmos, f. l., 2000 (tot sub formă de dicţionar). Descarcerat în 1963, a avut încă un an de domiciliu obligatoriu în Bărăgan.
[5] De la cartea lui D. Bacu (apărută în Occident, în 1963, pe cînd ex-piteşteanul Gh. Calciu se mai afla încă în închisoare), bibliografia “fenomenului Piteşti” s-a îmbogăţit substanţial. Ca şi D. Bacu (a cărui carte a fost tradusă şi în engleză, în 1971), unii au prezentat faptele fără să le fi cunoscut direct: Paul Goma (Les chiens de mort/Patimile după Piteşti, 1981 – în fr.; 1990 – în rom.), Virgil Ierunca (Fenomenul Piteşti, 1990), Marcel Petrişor (Fortul 13. Convorbiri din detenţie, 1991, şi Secretul Fortului 13, 1994) etc. Dintre cei care au scris despre Piteşti din proprie experienţă, se cuvin menţionaţi mai ales Grigore Dumitrescu (Demascarea, 1978), Gheorghe Bâgu (Mărturisiri din întuneric, 1993), Nicolae Călinescu (Preambul pentru camera de tortură, 1994), Viorel Gheorghiţă (Et ego. Sărata-Piteşti-Gherla-Aiud, 1994), Dumitru Gh. Bordeianu (Mărturisiri din mlaştina disperării – 2 vols., 1995; reed. 2001), Octavian Voinea (Masacrarea studenţimii române în închisorile de la Piteşti, Gherla şi Aiud, 1996), Costin Merişca (Tragedia Piteşti. O cronică a “reeducării” din închisorile comuniste, 1997), Aurel Vişovan (Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?, vol. I, 1999), Traian Popescu (Experimentul Piteşti, 2000). Într-un cadru mai larg, Piteştiul este abordat şi în lucrările de cel mai mare succes din literatura românească a închisorilor comuniste: Ion Ioanid, Închisoarea noastră cea de toate zilele (5 vols., Ed. Albatros, Bucureşti, 1991-1996; reed. în 3 vols., Ed. Humanitas, Bucureşti, 1999), Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată (Ed. Gordian, Timişoara, 1997; reed. 2002), Pr. Nicolae Grebenea, Amintiri din întuneric (Ed. Agora, Iaşi, 1998; reed. Ed. Scara, Bucureşti, 2000 şi 2005) şi Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos (Ed. Christiana, Bucureşti, 2006, cu cuvîntul înainte al Părintelui Calciu). Volumul Memorialul ororii. Documente ale procesului reeducării din închisorile Piteşti şi Gherla (scos în 1995 de Ed. Vremea) conţine declaraţii smulse sub teroare (preluate din arhivele Securităţii), care au prea puţin de-a face cu adevărul (a se vedea şi replica lui D. Bacu: “Procesul reeducării. De ce şi ce au fost demascările de la Piteşti şi Gherla”, publicată în Puncte cardinale, numerele pe aprilie, mai şi iunie 1996).
[6] Textul a apărut şi-n singura ediţie a cărţii lui D. Bacu tipărită în România (Ed. Atlantida, Bucureşti, 1991; cf. pp. 9-15).
[7] “Am lăsat Păr. Calciu greua însărcinare de a scrie o nouă prefaţă. Prezenţa Sfinţiei Sale în fruntea acestor mărturisiri nu este deloc întîmplătoare. [...] În suferinţa lui se proiectează suferinţa întregului neam. Trecerea lui prin infern este trecerea noastră, a tuturor. Învierea lui din mormîntul Piteşti ne întăreşte credinţa că, oricît de grea ar fi piatra păcatelor noastre, învierea neamului întreg este posibilă”, scria D. Bacu în cuvîntul preliminar la cea de-a doua ediţie a cărţii sale.
[8] “Părintele Calciu – 21 de ani după gratii” [interviu realizat de Vasile A. Marian], în Lumea credinţei, anul II, nr. 8 (13), august 2004, pp. 34-37 (pasajul citat se află la p. 35).
[9] Ibidem, p. 36.
[10] Ibidem, pp. 36-37.
[11] Cei trecuţi prin iadul de la Piteşti nu pot fi judecaţi cu măsurile curente. În nici un caz n-au dreptul moral să se pronunţe asupra lor cei ce n-au făcut experienţa închisorilor comuniste. Dar chiar şi printre foştii deţinuţi politici, trecuţi prin alte penitenciare sau lagăre, am auzit adeseori spunîndu-se: “Noi n-avem dreptul moral să-i judecăm pe cei de la Piteşti, căci dacă am fi ajuns acolo, nu se ştie dacă am fi fost mai buni decît ei. Nouă, oricît de mult şi de greu am fi pătimit, nu ne-a fost dat să trecem nici pe departe prin ce-au trecut «piteştenii»; în raport cu ei, ne putem considera nişte norocoşi!”. Sub judecată trebuie să încapă călăii iniţiali, minţile diabolice care au pus la cale “experimentul”, iar nu victimele ulterioare. Pe de altă parte, în aceste condiţii, orice “resurecţie” – şi deci şi destinul paulinic al Părintelui Calciu – capătă dimensiunile unui miracol.
[12] La data arestării (“Am fost arestat pentru că am adăpostit în camera mea de la cămin pe cineva care era fugar – pentru motive politice – din Tulcea”), în mai 1948, făcuse deja doi ani de Medicină.
[13] În vestita “Casimcă” a Jilavei se aflau pe atunci: în celula I – Nicolae Petraşcu, Octavian Voinea, Aurel Popa (Popicu), Nuţi Pătrăşcanu; în celula II – Valeriu (Vică) Negulescu, Paul Grimalschi, Dan Dumitrecu, Aristotel Popescu (Aligo); în celula III – Dragoş Hoinic, Alexandru Popa (Ţanu), Virgil Bordeianu, Gheorghe Caziuc; în celula IV – Gheorghe (Ghiţă) Calciu, Constantin (Costache) Oprişan, Iosif V. Iosif, Marcel Petrişor (cf. D. Bacu, Piteşti, ed. 1991, pp. 16-18 – cu reprezentări grafice; descrieri amănunţite în Marcel Petrişor, Fortul 13. Convorbiri din detenţie, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1991).
[14] Secretul Fortului 13. Reeducări şi execuţii, Ed. Timpul, Iaşi, 1994, pp. 127-133 – unde Gh. Calciu apare sub numele de “Gore Bolovan”, iar autorul însuşi sub numele de “Mircea Petre”. Deţinutul muribund era Constantin (Costache) Oprişan (1921-1958), trecut şi el prin Piteşti, fost şef pe ţară al Frăţiilor de Cruce şi remarcabil poet (creaţia sa din închisoare s-a salvat prin faptul că a fost memorată integral, între alţii, de Gh. Calciu şi M. Petrişor). Grav bolnav de tuberculoză, i s-a refuzat orice ajutor medical.
[15] “Am încercat să mă reînscriu la Medicină şi nu s-a putut. Trebuia să refac şi cei doi ani pe care îi făcusem mai înainte. Şi atunci m-am înscris la Franceză. Dar în închisoare mă urmărise demult gîndul de a studia Teologia şi de a deveni preot. După ce am terminat Franceza, m-am dus la Patriarhul Justinian şi am cerut să mă accepte ca student la Teologie. Spre surprinderea mea, Patriarhul m-a primit fără nici un fel de rezervă, deşi ştia de mine că am fost în închisoare. Aşa am reuşit, mai cu fereală, să fac Institutul Teologic, fiind în acelaşi timp profesor de franceză. Securitatea probabil că nu descoperise, sau avea pe atunci alte treburi mai importante, că era perioada aceea de restructurare, de după moartea lui Gheorghiu-Dej. S-au prins, ca să zic aşa, cînd eram aproape să-mi dau licenţa, în 1972, dar nu m-au mai blocat. Vremurile se mai schimbaseră...” (“Părintele Calciu – 21 de ani după gratii”, interviu cit., p. 37).
[16] “Cine are ca îndreptar de conştiinţă pe: «Eu am copii de crescut», iar ca justificare morală pe: «Rectorul m-a pus să iau declaraţii», acela are, în loc de suflet, un mecanism teleghidat. [...] Uitaţi de instinctele voastre supraincitate de către unii dintre dascălii voştri, al căror principiu este: «Am mamă, am tată, am fii, am fiice, am salariu prea mare ca să accept sacrificiul şi suferinţa pentru Hristos şi pentru Biserica Lui»…“, li se adresa în 1978 tinerilor teologi, în “Cuvîntul suplimentar...” (pentru citatele din predicile Părintelui, am folosit ediţia: Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Războiul întru Cuvînt. Cuvintele către tineri şi alte mărturii, ed. îngrijită, prefaţă şi note de Răzvan Codrescu, Ed. Nemira, Bucureşti, 2001; citatele din această notă se regăsesc la pp. 67 şi 71-72).
[17] Cf. vol. colectiv Bisericile osîndite de Ceauşescu. Bucureşti: 1977-1989, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1995, pp. 13-21. Conform acestei surse, numai în Bucureşti, începînd din 1977, s-au demolat ori mutat din locul lor 20 de biserici.
[18] “Al doilea cuvânt către tineri: Să zidim biserici!”, în Războiul întru Cuvînt…, ed. cit., pp. 29-30.
[19] “Al cincilea cuvînt către tineri: Preoţia şi suferinţa omenească” (ibidem, pp. 45-46).
[20] “Cuvîntul suplimentar…” (ibidem, pp. 68-69).
[21] S-a putut vorbi chiar de “demersul aproape sinucigaş al predicilor incendiare rostite de Părintele Calciu-Dumitreasa” (Sorin Dumitrescu, în Transilvania, 1-2/1992, p. 17).
[22] Pînă în 1989, cele Şapte cuvinte către tineri au circulat în România pe ascuns, în cópii dactilografiate (eu însumi le-am cunoscut iniţial în această formă, pe la începutul anilor ’80). În româneşte sau traduse în alte limbi, ele au fost difuzate de mai multe posturi de radio şi publicate în periodice şi broşuri din afara ţării. În 1984, au fost editate integral în limba germană (trad. Johannes Zultner), micul volum incluzînd şi intervenţiile în favoarea Părintelui Calciu semnate de Mircea Eliade (către Religious New Service, la 21 mai 1979) şi Eugen Ionescu (în Le Monde din 26 iulie 1980), precum şi o scrisoare pe care cel prigonit a reuşit s-o expedieze, în toamna lui 1978, către C.I.E.L. (Comité des Intellectuels pour l'Europe des Libertés). Începînd din 1990, unele dintre predicile respective au fost publicate şi în periodice din ţară (precum Transilvania sau Puncte cardinale), dar o primă ediţie completă în limba română a apărut aici abia în 1996 (vezi mai jos).
[23] “Primul cuvînt către tineri: Chemare”, în Războiul întru Cuvînt…, ed. cit., p. 23.
[24] “Al treilea cuvînt către tineri: Cer şi pămînt” (ibidem, p. 31).
[25] „Al şaselea cuvînt către tineri: Despre moarte şi înviere” (ibidem, p. 55).
[26] “Cuvînt suplimentar către tineri: Cuvîntul către tinerii teologi” (ibidem, pp. 71-72).
[27] Cum s-a întîmplat, bunăoară, în ziua de 12 aprilie 1978.
[28] La începutul anilor ‘80, fostul deţinut politic Ioan Ianolide nota: “Calciu este un adevărat apostol şi misionar al lui Hristos şi asta îi sperie pe comunişti şi pe toţi duşmanii lui Hristos. El nu «fascizează» Biserica, ci încearcă să contribuie la revitalizarea ei – şi asta nu pot admite antihriştii. […] Preotul Calciu execută zece ani de temniţă grea pentru că a trezit conştiinţele creştine şi le-a avertizat de neantul ateismului. […] Preotul şi-a făcut datoria de preot la modul cel mai autentic şi nu i se poate imputa nici o greşeală teologică sau de disciplină clericală – şi totuşi a fost condamnat. Direct implicaţi în condamnarea lui sînt fraţii săi preoţi şi vlădici ortodocşi, care slugărnicesc puterea de stat şi aprobă tacit uciderea credinţei şi a sufletului românesc. […] Nu ştiu dacă mai trăieşte preotul Calciu, nu ştiu dacă mai este întreg la minte şi la trup, căci cunosc la ce chinuri «ştiinţifice» e supus; dar oricare va fi sfîrşitul acestui om, preotul Calciu este acela care a mărturisit liber, în depline facultăţi psihice şi fizice, pe Hristos şi rămîne cel mai mare şi interesant martir al creştinismului modern” (Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Ed. Christiana, Bucureşti, 2006, pp. 372-375, în cap. intitulat “Preotul Gheorghe Calciu sau nebunia pentru Hristos”).
[29] “Spuneam adevărul fără înconjur, în numele lui Hristos. Au început presiunile, ameninţările: asupra elevilor, asupra mea, asupra familiei mele… Şi într-o dimineaţă a venit Securitatea […] şi au blocat intrările, n-au mai dat voie la nimeni să iasă sau să intre din şi în bloc şi apartamente. M-au arestat, m-au anchetat sumar şi mi-au dat, în cele din urmă, 10 ani, sub acuzaţia – e fantasmagoric! – de «Acţiune duşmănoasă împotriva ordinii de stat în serviciul unei puteri străine»…” (“Părintele Calciu – 21 de ani după gratii”, interviu cit., p. 37).
[30] Întîlnire bienală a românilor de pretutindeni, iniţiată la sfîrşitul anilor ’80 de un grup de exilaţi anticomunişti de peste Ocean, români şi aromâni. Primele cinci ediţii s-au desfăşurat alternativ în Statele Unite şi Canada, iar ultimele două în ţară (la Bucureşti – 1998 şi Sibiu – 2000). Accentul cădea pe cultură şi spiritualitate, dar politicul era implicit.
[31] Cu toate încercările vîrstei şi ale veacului (nici mici, nici puţine), sfinţia-sa a găsit, în ultimii ani, puterea fizică şi disponibilitatea sufletească – inclusiv ca preşedinte de onoare al Asociaţiei omonime – de a veghea şi asupra tinerei grupări de la Rost, revistă căreia i-a dăruit şi cîteva pagini de neuitat, ce ar merita să constituie ele însele, cîndva, materia unui volum (aşa cum s-a întîmplat, la vremea lor, cu cele apărute în Puncte cardinale).
[32] A se vedea şi interviul dat cu acel prilej (inclus în Războiul întru Cuvînt…, ed. cit., p. 99 şi urm.).
[33] Ba chiar la un moment dat nutrind intenţia de a se reîntoarce definitiv şi de a-şi ridica adăpost în coasta Mănăstirii Petru-Vodă (ceea ce nu s-a putut realiza, din motive familiale şi parohiale).
[34] În mare măsură i se datorează şi vol. Occidentali convertiţi la Ortodoxie. Şase ipostaze mărturisitoare (Ed. Christiana, Bucureşti, 2002), pentru care a furnizat şi chiar tradus mai multe texte, scriindu-i şi un avizat cuvînt înainte.
[35] Respectivele însemnări de călătorie „prin duhul României” pot fi citite acum şi în recentul volum scos la Piatra Neamţ de Editura Crigarux: Părintele Gheorghe Calciu, Mărturisitorul prigonit. Predici, eseuri şi meditaţii religioase.
[36] Occidentali convertiţi la Ortodoxie…, ed. cit., pp. 7-8.
[37] Ibidem, pp. 8-9.
[38] Cf. interviul menţionat la nota 32.
[39] Localitate din Ardeal (nu departe de Ţebea), satul de baştină al profesorului şi scriitorului Marcel Petrişor (n. 1930), fost deţinut politic şi camarad de o viaţă al Părintelui Calciu. De acolo, cu concursul gazdei şi al tînărului Lucian Dumitru Popescu (pe atunci elev de liceu), le scăpase printre degete securiştilor care-l „monitorizau” permanent, puţin după eliberarea din 1984.
[40] Pr. Emanoil Băbuş (co-slujitor la acea Liturghie, fost elev al Părintelui Calciu la Seminarul din Bucureşti, ca şi pr. paroh Vasile Gordon), “Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa a vizitat din nou biserica noastră”, în Buletinul Parohiei Sfîntul Ilie-Gorgani, anul IX, nr. 4(72), octombrie-noiembrie 2006, p. 3 (cu o frumoasă fotografie din chiar timpul predicii).
[41] Cf. Testamentul Părintelui Calciu (1925-2006). Ultimele sale cuvinte, cu un profil biografic şi şapte evocări, volum alcătuit de Răzvan Codrescu, Lucian D. Popescu şi Claudiu Târziu, Ed. Christiana, Bucureşti, 2007, pp. 72-81.
[42] Cf. şi „Îndrumări pentru familie şi biserică privitoare la moartea mea”, în Testamentul Părintelui Calciu..., ed. cit., p. 85.

.......................................................

Bibliografie Gheorghe Calciu-Dumitreasa
(scrieri apărute în volume: 1984-2007)

§ Priester Gh. Calciu, Sieben Worte an die jungen Freunde, Jon Dumitru Verlag, München, 1984.

§ Pr. Gheorghe Calciu, „Prefaţă“ la vol. D. Bacu, Piteşti, ed. a II-a, Editura “Cuvântul Românesc”, Hamilton/Canada, 1989 (prefaţa a fost inclusă şi în noua ediţie scoasă la Editura Atlantida, Bucureşti, 1991, pp. 9-15).
§ Preot Gheorghe Calciu, Şapte cuvinte către tineri, ediţie îngrijită şi prefaţă de Răzvan Codrescu, Editura Anastasia (Col. “Omiletica”), Bucureşti, 1996.
§ Father Gh. Calciu, Christ Is Calling You. A Course In Catacomb Pastorship, St. Herman of Alaska Brotherhood, Platina/California, 1997.
§ Preot Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Rugăciune şi lumină mistică. Eseuri şi meditaţii religioase, cu un cuvînt înainte de Răzvan Codrescu, Editura Dacia (Col. “Homo religiosus”), Cluj-Napoca, 1998.
§ Pr. Gheorghe Calciu, “Biserica în lumea contemporană” [pp. 7-10], în volumul Romfest 2000: Despre rostul românilor la 2000 de ani de la Naşterea Mîntuitorului nostru Iisus Hristos. Conferinţe şi comunicări tipărite cu binecuvîntarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, volum editat de Asociaţia Română pentru Cultură şi Ortodoxie, cu sprijinul publicaţiilor Scara (Revistă de oceanografie ortodoxă) şi Puncte cardinale (Periodic independent de orientare naţional-creştină), Bucureşti-Sibiu, 2000.
§ Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Războiul întru Cuvînt. Cuvintele către tineri şi alte mărturii, ediţie îngrijită, prefaţă şi note de Răzvan Codrescu, Editura Nemira (Col. “Alfa&Omega”), Bucureşti, 2001.
§ Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Homo americanus. O radiografie ortodoxă, ediţie îngrijită şi prefaţă de Răzvan Codrescu, Editura Christiana, Bucureşti, 2002 (reed. 2007).
§ Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa, “Cuvînt înainte” [pp. 7-10] la volumul Occidentali convertiţi la Ortodoxie. Şase ipostaze mărturisitoare, ediţie îngrijită de Răzvan Codrescu, Editura Christiana (Col. “Tainele credinţei”), Bucureşti, 2002 (trei dintre texte antologate sînt traduse de Părintele Calciu).
§ Preot Gheorghe Calciu-Dumitreasa, “Un nevrednic cuvînt înainte la o carte de mare şi sfîntă vrednicie” [pp. 5-14], în volumul Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, ediţie îngrijită la Mănăstirea Diaconeşti, Editura Christiana, Bucureşti, 2006.
§ Testamentul Părintelui Calciu (1925-2006). Ultimele sale cuvinte, cu un portret biografic şi şapte evocări, volum alcătuit de Răzvan Codrescu, Lucian D. Popescu şi Claudiu Târziu, Editura Christiana, Bucureşti, 2007.
§ Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, Suferinţa ca binecuvîntare, ediţie îngrijită de Ieromonah Savatie Baştovoi, Editura Cathisma, Bucureşti, 2007.
§ Părintele Gheorghe Calciu, Mărturisitorul prigonit. Predici, eseuri şi meditaţii religioase, Editura Crigarux (Seria „Credo”), Piatra Neamţ, 2007.

● Viaţa Părintelui Gheorghe Calciu, după mărturiile sale şi ale altora, ediţie îngrijită la Mânăstirea Diaconeşti, cu o predoslovie a Înalt Prea Sfinţitului Bartolomeu Valeriu Anania, Editura Christiana, Bucureşti, 2007 (volum apărut după redactarea acestui portret biografic).

........................................................

(Comunicare destinată Simpozionului "Rezistenţa prin religie în timpul regimurilor totalitare", Curtea de Argeş, septembrie 2007)

ÎN AŞTEPTAREA NOULUI PATRIARH

Alegerea noului Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române a ridicat mass-media şi opinia publică românească pe baricade. De ce se acordă atîta importanţă acestui eveniment? Este într-adevăr un moment de răscruce pentru Biserica noastră?

Alegerea întîistătătorului unei Biserici cu peste 20 de milioane de credincioşi este de la sine un eveniment important. Acum, la noi, este în plus şi o răscruce, pentru că patriarhatul răposatului Teoctist a fost perceput după 1989, cu sau fără dreptate, ca o perpetuare iritantă a stării Bisericii din vremea apusă a comunismului: aceiaşi oameni, aceleaşi apucături, ba chiar aceeaşi “limbă de lemn”. Iar pe deasupra povara unor vinovăţii “colaboraţioniste” – parţial mărturisite – pe fondul cărora necesarul proces de “reînnoire” nu putea să decurgă decît lent şi aproximativ. Reîntoarcerea în scaun a Patriarhului Teoctist, după scurta retragere penitentă la Sinaia, ca şi autodizolvarea aparent neputincioasă a acelui Grup de Reflecţie pentru Înnoirea Bisericii de la începutul anilor ‘90 au dus, îndeosebi prin mass-media, la această percepţie publică, pe care n-a mai îmblînzit-o sau nuanţat-o semnificativ decît evenimentul vizitei papale din mai 1999. Realitatea este că Prea Fericitul Teoctist s-a străduit sincer să răspundă noilor vremuri, dar trecutul, vîrsta şi uneori “anturajul” l-au împiedicat să aibă suficiente realizări spectaculoase şi indiscutabile. Acum, cu noul Patriarh, toată lumea aşteaptă ieşirea efectivă şi definitivă, la nivelul instituţional al Bisericii majoritare, din lunga paranteză comunistă şi neocomunistă. Se aşteaptă un Patriarh al secolului XXI, înţelegător deopotrivă al tradiţiei şi al modernităţii, netributar trecutului recent, dinamic şi plin de iniţiativă. Din acest punct de vedere, este un moment de răscruce, pe care însă există şi primejdia de a-l rata printr-o alegere nepotrivită, aşa cum s-a întîmplat atîta vreme şi în aria politică.

S-a vorbit mult în ultima vreme despre rolul laicatului în Biserică, mai ales cu privire la alegerea Patriarhului. Au mirenii un cuvînt de spus, ori totul e doar formalism – electorii venind să voteze cu lecţia învăţată de la episcopul locului? E bine să aibă un cuvânt de spus mirenii?

În principiu, e bine, iar Ortodoxia are o tradiţie neîntreruptă în acest sens. Biserica sîntem noi toţi şi există ceea ce se numeşte “preoţia împărătească a laicilor”, în virtutea Botezului şi a participării liturgice. În fapt, contează enorm şi decisiv cine anume sînt reprezentanţii laicatului în Adunarea Naţională Bisericească, de ce calitate duhovnicească, morală şi intelectuală sînt ei. Or, aici, în momentul de faţă, cred că avem o problemă. Nu zic că în Adunarea Naţională Bisericească – parte însemnată a Colegiului Elector – nu sînt şi oameni consistenţi şi oneşti, dar de multe ori jocul intereselor locale a dus la promovarea unor oameni cel puţin îndoielnici: afacerişti, clienţi ai unor partide politice, ba chiar membri notorii ai lojelor masonice. Asupra unora ca aceştia n-au cum să nu planeze suspiciuni. Ar fi oţios să discutăm aici şi acum despre cine poartă răspunderea acestei situaţii, ce va trebui remediată în viitor. Alegerea din septembrie se va face, vrînd-nevrînd, cu ceea ce avem. Dacă nu vor vota cu frica de Dumnezeu şi cu exigenţa propriei conştiinţe, cu ce “lecţie învăţată” vor veni aceştia la vot? A episcopului locului? Ar fi răul cel mai mic. Mă tem însă că există riscul să vină cu “lecţia învăţată” de pe la alţii, străini de Biserică şi chiar potrivnici ei, preocupaţi doar să se folosească de structurile bisericeşti pentru propriile lor interese, personale sau de grup...

Ierarhii şi slujitorii Bisericii păstrează încă distanţa faţă de intelectuali. De ce credeţi că există această rezervă? De ce nu se poate o împreună-lucrare în folosul comunităţii de credincioşi şi mai ales în numele Domnului?

Mai întîi trebuie spus că nu e vorba chiar de toţi ierarhii şi slujitorii Bisericii. Dar distanţa, într-adevăr, există şi se simte. Multe neîmpliniri sînt legate de această dizarmonie în ultimii 17 ani. Sigur că există şi opacitatea şi chiar complexele culturale ale unor ierarhi, sau ale sfătuitorilor nepotriviţi de care s-au înconjurat, dar şi intelectualii au partea lor de stîngăcie sau obtuzitate, ca să nu vorbesc de rea-credinţă. Intelectualul, de multe ori, înainte de a fi un ins performant sub aspect profesional, cultural sau creator, este un ghem de pretenţii şi orgolii, greu de abordat şi greu de mulţumit, iar adeseori nu prea dus la biserică. Fronda unor intelectuali dez-bisericiţi – şi chiar dez-naţionalizaţi, mă încumet să spun – cu orice formă de tradiţie autohtonă a dus la un cumul de tensiuni şi suspiciuni, mai ales în măsura în care astfel de intelectuali au ajuns, prin precaritatea contextului, să treacă drept formatori de opinie publică. Împreună-lucrarea la care ar fi de năzuit, şi care nu-i deloc imposibilă, presupune o flexibilizare a ambelor părţi. Ce pot şi trebuie să facă ierarhii? Cred că ar trebui să valorifice mai generos şi mai înţelept o anumită intelectualitate creştină de care nu ducem lipsă şi care ar putea mijloci mai eficient dialogul Bisericii cu întreaga lume intelectuală, cu presa şi cu tinerii. Iar pe de altă parte este nevoie de o primenire a discursului bisericesc, oarecum depăşit astăzi de provocările sau de exigenţele actualităţii. Sfinţii Părinţi vorbeau perfect “limba” vremii lor, chiar dacă mergeau în răspărul ei. Să învăţăm şi noi “limba” vremii noastre, dacă vrem să o reconformăm din mers!

În ce situaţie organizatorică şi mai ales duhovnicească se află instituţia Bisericii în acest moment?

Organizatoric e încă mult de făcut. Printre altele, reîmpărţirea teritorială, începută în Ardeal, cred că trebuie continuată, pentru un mai bun control în teritoriu. Trebuie rezolvată şi problema învăţămîntului teologic, de a cărui calitate depind atît de multe... În ce priveşte duhovnicitatea, numai Dumnezeu îi ştie măsura adevărată. Cert este că instituţia Bisericii are resurse, dar şi răspunderi uriaşe. Creditul care i se acordă în sondaje presupun că se explică şi prin conştiinţa acestui fapt. Românul, şi dacă nu ştie, măcar simte cît de redutabilă a fost şi poate fi încă Biserica, bastionul lui Dumnezeu. Regretatul părinte Gheorghe Calciu obişnuia să aducă mereu aminte celor superficiali sau pur şi simplu uituci: “Ierarhii trec, Biserica rămîne”. Şi în ultimă instanţă nu mai e vorba de relaţia noastră cu o instituţie, ci de relaţia noastră cu Dumnezeu.

Credeţi că dezvăluirile din ultima vreme privind colaborarea unor ierarhi cu Securitatea au afectat încrederea credincioşilor în Biserică? Dacă da, cum se explică totuşi cota foarte mare de încredere a românilor în Biserică? E doar una formală?

Încrederea acordată Bisericii e de fapt un reflex al încrederii în Dumnezeu. Mircea Eliade observa că există popoare care au trăit în mai mare măsură decît altele “teroarea istoriei”: cel evreu, cel sîrb, cel român... Când atît de des “istoria face pipi pe tine”, ca să folosesc tot o expresie a lui Eliade, se creează un fel de psihologie colectivă compensatorie: creşte nevoia şi sensibilitatea faţă de ceea ce transcende precaritatea istoriei. Or, Dumnezeu este reperul transistoric absolut, iar Biserica este bastionul nostru de permanenţă într-o istorie atît de vitregă şi de schimbătoare. Eu nu zic că nu există şi o parte de formalism, sau de superstiţie, dar cred că în esenţă este vorba de o realitate cu adînci rădăcini în trecutul şi psihologia naţională. Iar românul credincios mai are încă atîta glagore încît să nu confunde Biserica netrecătoare cu slujitorii ei trecători, care, oameni sub vremi fiind, pot păcătui omeneşte, pe orice treaptă ierarhică s-ar afla. Înţelepciunea din bătrîni îl învaţă pe credincios că trebuie să se ţină de ce zice popa, nu de ce face popa...

Care sînt principalele provocări ale veacului la care BOR trebuie să găsească un răspuns adecvat (nu numai discursiv, ci mai ales la nivel de fapte)?

Relativizarea principiilor morale probabil că reprezintă provocarea cea mai insidioasă şi mai plină de consecinţe, avînd un trist corolar în criza – ca să nu zic disoluţia – familiei, care nu-i doar “celula de bază a societăţii”, ci, mult mai important, “celulă mistică a Bisericii”. Biserica nu are să facă politică în sens partinic, dar, în numele principiilor morale statornicite prin rînduiala divină a Firii şi prin Revelaţie, ea trebuie să facă politica lui Hristos, politica mîntuirii. E nevoie de o implicare în social “cu înţelepciune de şarpe şi curăţenie de porumbel”. Slujitorul Bisericii trebuie să fie într-o măsură cît mai mare model de rectitudine în cetate, dar şi de jertfelnicie de sine. De aceea trebuie o grijă cu totul deosebită a Bisericii în selecţia şi formarea personalului pastoral, care trebuie nu numai pregătit să poată răspunde adecvat provocărilor veacului, dar să şi întruchipeze în măsură cît mai mare posibila sfinţenie a vieţii, care acum pare pentru mulţi mai degrabă o poveste...

BOR a fost foarte mult preocupată în ultimii 17 ani de construirea a noi biserici, în vreme ce biserici-monument istoric se prăbuşesc în toată ţara, neîngrijite şi abandonate. Înseamnă oare că Biserica îşi ignoră istoria şi tradiţia, pe care altminteri le invocă cu patos? Nu se clădeşte prea mult în piatră şi prea puţin în duh? Şi de ce e nevoie de atîtea biserici noi?

Să faci şi să refaci sînt două lucruri deosebite: nici nu se confundă, nici nu se exclud. Şi asta nu doar în ordinea bisericeacă, ci în orice ordine a existenţei. Nu poţi doar să dregi, trebuie să şi adaugi, răspunzând contextelor noi cu înfăptuiri noi, adică ţinând pasul cu nevoile fiecărei vremi. La noi, dacă s-au ridicat şi continuă să se ridice atîtea biserici pe tot cuprinsul ţării, este pentru că efectiv se simţea nevoia de ele. Populaţia s-a înmulţit, iar comunismul a fost, timp de o jumătate de secol, dărîmător, iar nu ziditor de biserici. În Bucureşti şi în alte oraşe mari, bunăoară, cu toate bisericile noi care s-au ridicat după 1989, la liturghiile duminicale şi la sărbătorile mai mari tot nu încape lumea înăuntru, stînd ciopor pe afară, mai ales în cartierele de blocuri, cu populaţie extrem de numeroasă. Trebuie să respectăm tradiţia, zestrea trecutului, dar nu putem avea pretenţia ca de dragul ei să eludăm necesităţile curente ale vieţii creştine. Prezentul e de la sine prioritar, dar, ce-i drept, şi pentru trecut s-ar putea face mai mult. Aici însă s-ar cuveni să se implice mai ferm şi statul, prin instituţiile laice abilitate, dacă nu din considerente religioase, măcar din considerente culturale.

Aţi enumerat principalele probleme ale BOR. Ofensiva sectelor nu este una dintre ele? BOR nu pierde oare foarte mulţi credincioşi şi nu ar trebui să se apere?

Păi se apără, cum şi cît poate. Oricum, în România sînt mult mai puţini sectanţi decît la alte meridiane. Din păcate, nu numai la noi, ci şi pe aiurea, e un fapt că tăria sectelor nu stă în ele însele, ci în aceea că sînt ocrotite şi chiar încurajate de democraţiile laice, parcă anume pentru a leza ordinea religioasă tradiţională, care este mult mai greu de manipulat. Deocamdată, la noi, ponderea sectelor, deşi a crescut, n-a devenit alarmantă şi încă putem spune, cu realismul senin al proverbului: “Nu se spurcă Dunărea cu un găinaţ de vrabie”.

Revenind la principala temă a momentului, are Patriarhul putere cu adevărat, sau e mai mult un simbol? În ce fel poate influenţa un singur om politica Bisericii?

În Ortodoxie, Patriarhul nu e infailibil, ca Papa, iar lucrarea lui se face în şi prin Sf. Sinod, nefiind niciodată una discreţionară. El e chemat mai degrabă să fie un garant moral-spiritual şi un catalizator înţelept al energiilor latente ale Bisericii pe care o păstoreşte. Contează enorm nu doar calitatea lui umană şi sacerdotală, dar şi oamenii de care se înconjoară. Dacă ştie să se menţină la înălţimea chemării lui şi să-şi aleagă colaboratori pe măsură, dacă ştie să iubească şi să se facă iubit, atunci influenţa lui poate fi chiar mai mare decît cea omeneşte deductibilă din prerogativele sale...

Care credeţi că sînt primele măsuri pe care ar trebui să le ia noul Patriarh?

Nu am eu căderea să spun ce măsuri ar trebui luate prioritar, dar pot spune ce măsuri cred eu că ar fi binevenite: să înceapă primenirea calitativă a funcţionărimii ecleziale; să aducă o transparenţă firească şi destresată în relaţiile cu mass-media; să se îngrijească de o revitalizare a presei şi editorialisticii bisericeşti; să declanşeze un nou dialog cu românii din diaspora, pentru ca bisericile româneşti de pretutindeni să vină treptat cu toate la Biserica-Mamă; să caute forme flexibile de angajare misionară a laicatului ortodox; să cumpănească mai bine termenii deschiderii ecumenice şi ai raporturilor oficiale dintre puterea spirituală şi puterea seculară.

Cum vedeţi evoluţia BOR în viitorul apropiat, ţinînd seama de schimbările uriaşe petrecute la noi şi de deschiderea spre Comunitatea Europeană?

Nu sînt înainte-văzător; mai mult decît să fac anticipări, pot exprima nişte speranţe, care de bună seamă nu sînt doar ale mele. Sper ca Biserica să iasă definitiv de sub teroarea trecutului recent şi să-şi recapete în societatea românească nu doar măreţia nostalgică sau principială, ci măreţia de fapt; să ne facă să fim mai mîndri decît pînă acum de ierarhii, preoţii şi monahii noştri, să nu lase loc nici unei sfieli de a ne înfrunta cu ea cu tot destinul european, demonstrînd celor sceptici că tradiţia poate fi mai vie decît şi-au închipuit ei vreodată şi că ortodoxia românească nu este doar o anexă timorată a celei greceşti sau a celei ruseşti, ci o vatră specifică de trăire creatoare în marea familie a Ortodoxiei răsăritene şi a unei ideale Europe creştine.

A consemnat
Claudiu TÂRZIU

Interviu acordat pentru revista Formula AS, unde a şi apărut, cu unele “ajustări” redacţionale (cf. Formula As, an XVII, nr. 785, 10-17 septembrie 2007, p. 3)