POVESTE PENTRU BLONDE

Fratelui Ioan Usca, zis Vania,
şi bloggului lui năzdrăvan

A fost odată ca niciodată...
Nici lui Făt-Frumos nu-i venea să creadă. Nici Ilenei Cosînzeana. Nici Zmeului chiar, deşi mai credul din fire...
Trebuie spus, de altfel, că în vremea aceea, ca în orice vreme de demult, era lumea mai proastă, nu deşteaptă ca acum. Cred, dragele mele, c-aţi băgat şi voi de seamă că, cu cît te întorci în timp, cu atît vezi că lumea avea clase mai puţine. Acum ni se pare normal să ai liceul la bază, dar acum vreo treizeci de ani era mare lucru să ai şi zece clase, pentru că majoritatea n-avea decît opt. Dar pînă să aibă opt, n-avusese decît şapte (a nu se confunda cu cei şapte ani de acasă, care-s din altă poveste). Iar pînă să aibă şapte, mai acum vreo şaizeci de ani, n-avea decît patru. Iar acum vreo nouăzeci de ani (ca să nu zic o sută), se întîmpla adesea că din patru nu rămînea decît cu una-două... Era însă bine şi aşa, pentru că mai înainte, tot mergînd înapoi, lumea n-avea nici o clasă, decît dacă era – pe alocuri – din os boieresc. Ca să nu mai zic de vremea în care nici boierii nu se boieriseră, şi care tocmai aceea-i vremea lui Făt-Frumos şi a celor împreună cu el, cînd nu se pomenise nici de scris, nici de citit, nici de socoată care să treacă de cele zece deşte.
Şi atunci vă întrebaţi, poate, dragele mele, ce s-o fi făcut lumea din acele vremi, aşa proastă şi neinstruită, cum o lăsase Dumnezeu? Păi ce să facă, păcatele ei?! Îşi găsea aşa, cîte-o treabă, ca să se afle în ea... Că veni vorba, bunăoară, Ileana Cosînzeana se gîndea la Făt-Frumos, Zmeul o fura pe Ileana Cosînzeana, Făt-Frumos se bătea cu Zmeul, calul rădea şi el nişte jăratec, purecele se mai potcovea (nu chiar cum se spune), Împăratul... depinde (că una făcea dacă era Roşu şi alta dacă era Verde), munţii se băteau în capete, vorbele umblau din gură în gură, iar povestaşul, cel mai şmecher dintre toţi, ba încăleca pe-o şa (şi-ţi spunea povestea-aşa), ba te lua cu vrăjeli (că „dacă n-ar fi, nu s-ar povesti”), avînd mereu grijă să-şi păstreze anonimatul şi să fie sincretic (cum s-a observat mai tîrziu, cînd lumea s-a mai deşteptat).
Iar cînd venea vorba de glagore, se ştie, credinţa era la mult mai mare preţ decît înţelegerea (sau ştiinţa, cum zicem noi astăzi, cu atîtea clase la bază). Unii credeau drept, alţii credeau strîmb, unii credeau mai mult(e), alţii credeau mai puţin(e), unii credeau tot, alţii credeau numai pe jumătate, unii nu credeau în ruptul capului, altora doar nu le venea să creadă, unii credeau cu uşurinţă, alţii credeau numai dacă vedeau, unii nu-şi credeau ochilor, alţii nu-şi credeau urechilor, unora li se părea absurd să creadă, alţii credeau tocmai pentru că era absurd... mă rog, fiecare în felul lui, credea sau nu credea, dar nu-şi bătea nimeni capul să înţeleagă, pentru că nimeni nu voia bătăi de cap (ceea ce, pînă la un punct, vorbind în termenii actuali, trebuie să recunoaştem că este de înţeles). Spre deosebire de draci (care credeau şi se cutremurau), oamenilor credinţa sau necredinţa le aduceau acea linişte necesară în lipsa înţelegerii, linişte care uneori mai este nostalgic invocată şi astăzi, atunci cînd se mai întîmplă ca înţelegerea să fie blondă şi ştiinţa să nu folosească la nimic...
Cert este că toată lumea era împăcată şi mulţumită, de vreme ce îi ardea de poveşti şi nuntea, la sfîrşitul lor, cel puţin cîte trei zile şi trei nopţi (iar unii cică, de n-or fi murit, mai nuntesc şi pînă în ziua de azi).
De aceea, dragele mele, mă întorc şi zic: a fost odată ca niciodată...
Nici lui Făt-Frumos nu-i venea să creadă. Nici Ilenei Cosînzeana. Nici Zmeului chiar, deşi mai credul din fire...

Răzvan CODRESCU

Nota bene: Citită pe bloggul lui Vania, povestea e mult mai frumoasă. Încercaţi!