PAŞTELE LA CREŞTINI ŞI LA EVREI

Unii sunt nedumeriţi atunci cînd aud că Paşte au pînă azi nu numai creştinii, ci şi evreii (care nu L-au primit şi continuă să-L nege pe Iisus ca Hristos/Mesia). Desigur, sărbătoarea numită generic Paşte sau Paşti (în evreieşte: pesah, „trecere”; în greceşte: paskha, cu trimitere şi la paskhein, „a suferi”; în latineşte: pascha,-ae, de la care se trage direct şi cuvîntul românesc) are semnificaţii deosebite în cele două religii, chiar dacă există şi elemente simbolice comune.
Paştele evreiesc celebrează anual trecerea de la robie la libertate a poporului lui Israel, scos de Moise din Egipt (Ieşirea sau Exodul). Ritualul aminteşte îndeosebi de sacrificiul mielului pascal, cu al cărui sînge au fost însemnate casele evreieşti, spre a fi cruţate de îngerul Domnului (mînia divină lovind astfel numai casele neevreieşti). Unii cred că numele sărbătorii (pesah, „trecere”) stă în legătură mai ales cu această trecere a îngerului – binevoitoare faţă de evrei şi necruţătoare faţă de goim. Alţii îl văd în legătură mai ales cu trecerea Mării Roşii (cînd Moise a despicat apele cu toiagul, pînă ce fiii lui Israel au ajuns toţi pe celălalt mal, după care acestea s-au adunat la loc, înecîndu-i pe urmăritorii egipteni).
Pentru creştini, Paştele rememorează şi consfinţeşte anual patimile, moartea şi mai ales Învierea lui Hristos, „Mielul lui Dumnezeu”, prin a Cărui jertfă a venit mântuirea: Mîntuitorul ne-a scos din robia păcatului şi a morţii, a pecetluit prin Cruce trecerea noastră de la moarte la viaţă sau de la viaţa muritoare la viaţa veşnică. Învierea Domnului este temelia noii religii, în asemenea măsură încît Sf. Ap. Pavel a putut afirma fără înconjur: „Dacă nu este înviere a morţilor, nici Hristos n-a înviat. Şi dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră. [...] Dar acum Hristos a înviat din morţi, fiind începătură a învierii celor adormiţi. Că de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om şi învierea morţilor. Căci precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia” (I Corinteni 15, 16-22).
Paştele Legii Vechi este o afacere particulară a poporului iudeu („poporul ales”), circumscrisă în ordinea istorică (a unei istorii, ce-i drept, considerate sfinte). Paştele Legii Noi este restaurarea şi răscumpărarea generală a omenităţii prin sîngele Fiului lui Dumnezeu, care depăşeşte istoria şi angajează veşnicia.
De altfel, Biserica a avut grijă din vechime ca sărbătorirea Paştelui creştin să nu se suprapună ca dată cu aceea a Paştelui evreiesc (principiu păzit pînă azi de Biserica Ortodoxă, dar eludat de către apuseni). Regulile fixării acestei date au fost stabilite încă din anul 325 (Sinodul de la Niceea): duminica de după prima lună plină ce urmează echinocţiului de primăvară (21 martie), cu amînare pentru duminica imediat următoare în caz de coincidenţă cu data sărbătorii evreieşti. Diferenţele dintre calendarul iulian (introdus de Iuliu Cezar în anul 46 î. Hr.) şi cel gregorian (propus de papa Grigore XIII în anul 1582) au complicat ulterior lucrurile, ajungîndu-se ca unele Biserici să sărbătorească Paştele la o dată, iar altele la o alta, însă în ultima vreme se discută tot mai serios posibilitatea unui consens pentru celebrarea la o dată comună. Aşa cum stau lucrurile astăzi, datele-limită între care poate cădea Paştele în ansamblul lumii creştine sînt 22 martie şi 8 mai (în Apus: 22 martie-25 aprilie; în Răsărit: 4 aprilie-8 mai). Evreii îl sărbătoresc pe al lor în luna Nisan (prima lună a anului în calendarul iudaic, parţial corespunzătoare lunilor noastre martie şi aprilie).

Răzvan CODRESCU