CRIZA MODERNĂ A AUTORITĂŢII

Există în lumea modernă – şi mai ales în spaţiul euro-american – o vădită criză a autorităţii, ducînd la un întreg complex de manifestări anarhice, atît în plan spiri­tual, cît şi în plan politic. Autoritatea principială, de tip monarhico-eclesial, care ordona firesc societăţile tradiţio­nale, a fost înlocuită treptat, în ultimele trei veacuri (dar mai ales după triumful dizolvant al Revoluţiei franceze), fie cu lipsa de autoritate (întruchipată politiceşte în sta­tul democratic, iar spiritualiceşte în libera cugetare), fie cu excesul de autoritate (întruchipat politiceşte în statul totalitar, iar spiritualiceşte în dogmatismul ideologic). Lu­mea noastră se mişcă, arbitrar şi steril, între aceste două fundături simetrice, care reacţionează una împotriva celeilalte - şi amîndouă, într-un neaşteptat consens, împo­triva vechilor rînduieli. Raportîndu-ne strict la secolul XX, prima lui jumătate a stat sub predominanţa pato­lo­giei totalitare, iar a doua lui jumătate a stat sub predo­minanţa patologiei democratice.
Mai uşor de suportat, non-autoritarismul de tip demo­cratic (în care se zbate şi societatea românească de azi), deşi duce în mod evident la sporirea haosului social şi moral, este considerat îndeobşte ca o stare dezirabilă, ba chiar ca un ideal politico-social. Cei mai critici dintre adepţii lui îl cataloghează, cel mult, ca pe “un rău nece­sar”. În ce priveşte hiperautoritarismul de tip totalitar (care a marcat tragic şi lumea românească din ultima jumă­tate a veacului trecut), mult mai greu de suportat (mai ales de către anumite categorii sociale “problematice”: intelectualii, mi­­no­rităţile de toate categoriile, declasaţii, handicapaţii), el este con­siderat îndeobşte ca o stare indezirabilă, supusă unei ve­he­mente critici “diabolizante”.
Ceea ce nu se bagă de seamă, sau este cu grijă elu­dat, mi se pare faptul că, în spatele lustrului de “ci­vi­lizaţie” şi “bunăstare” al democraţiei de tip occidental (parte real, parte strict propagandistic), se ascunde tot un soi de totalitarism, cu tentă mondialistă, coordonat de ma­rea finanţă internaţională (incomodul Roger Garaudy, “euro-marxist” vindecat doar pe jumătate, într-o carte recentă, Statele Unite – avangardă a decadenţei*, face acuzaţii mai precise, pe baza unei largi documentaţii). “Aleşii oamenilor i-au înlocuit pe unşii lui Dumnezeu, spre gloria unui sistem – democraţia – care este la fel de intolerant cu opozanţii pe cît fuseseră societăţile teo­centrice ale Evului Mediu în relaţia cu ereziile”**.
Lipsa autorităţii de tip tradiţional duce întot­deauna la un pseudo-autoritatism conjunctural, pe alocuri făţiş, dar cel mai adesea camuflat, care se manifestă în diferite forme de terorism: politic, social, economic, ideo­logic. Se instaurează, pe acest fond, un fel de “gîndire oficială”, cu pretenţii de unicitate şi infailibilitate, în ra­port cu care funcţionează... “delictul de opinie”!*** Cine îşi permite să gîndească altfel – şi mai ales să-şi facă pu­bli­ce ideile – devine, după caz, “duşman al poporului/uma­ni­tăţii”, “extremist”, “reacţionar”, “fundamentalist” etc. Stîngis­mul democratic mondialist (sans frontières), cu exaltarea “noii ordini mondiale”, “comunitarismului” anti-naţional şi supra-statal, “dreptului minorităţilor”, “lai­­cismului” (un fel de “ateism ştiinţific” cos­metizat), “multi-culturalismului”, “politicii corecte” ş.a.m.d., reprezintă astăzi for­ma curentă a gîndirii oficiale unice, în slujba căreia funcţionează o uriaşă armată de “politruci”, formaţi fie prin mimetism (sub o anume presiune mediatică), fie chiar în institute occidentale de politologie standardizată (aşa cum deunăzi se formau la Moscova sau la “Ştefan Gheorghiu”).
Pînă la urmă, la o privire mai atentă, se poate con­stata cu stupoare că internaţionalismul proletar şi comu­nis­mul de ieri ajung să se întîlnească în puncte esenţiale cu internaţionalismul democratic şi comunitarismul de azi, deosebirile rămînînd doar de suprafaţă (altă “limbă de lemn”, altă strategie civică, altă hartă a “consumului” etc.); oricît de incomodă ar fi constatarea, avem de-a face, pînă la urmă, cu două forme echipolente de perversiune a vieţii istorice, avînd rădăcini comune în mentalitatea anti­tradiţionalistă şi fiind marcate de aceeaşi criză modernă a autorităţii, generatoare de monstruozităţi şi perversităţi conjuncturale, care au ruinat civilizaţia Europei creştine şi, prin extensie, statura sufletească a omului modern. E un cerc vicios de proporţii globalizante, pe care nu-l putem rupe decît conştientizîndu-l...
Îndărătul tuturor acestor fapte dizolvante se află, în ultimă analiză, o profundă criză religioasă. Omul şi-a pierdut reperele absolute, care-i consfinţeau existenţa; s-a desfăcut, cum zicea Antoine de Saint-Exupéry, “nodul divin” care lega lucrurile. Împotriva ordinii divine a lu­mii, autoritare şi ierarhice prin natura ei, care se înte­meia, creştineşte vorbind, pe comunitatea credinţei şi pe marea poruncă a iubirii****, omul modern a instaurat o pseudo-ordine omenească, iconoclastă şi arbitrară, altoită pe idealisme sentimentale şi pe ideologii demagogice, fă­ră memorie şi fără transcendenţă.
Cînd Dumnezeu este alungat din cetate, principiul însuşi al autorităţii se surpă sau se perverteşte. “Pentru că roada luminii e în orice bunătate, dreptate şi adevăr”; cînd însă Lumina lipseşte, nu rămîn decît “faptele cele fără de roadă ale întunericului” (Efeseni 5, 9-11).

Răzvan CODRESCU

* Les Etats-Unis: avant-garde de la décadence, Paris, 1997.
** Teodor Baconsky, Iacob şi îngerul. 45 de ipostaze ale faptului reli­gios, Editura Anastasia, Bucureşti, 1996, p. 156.
*** Acelaşi Roger Garaudy scrie în fruntea cărţii sale Les mythes fon­dateurs de la politique israélienne – 1996 (tr. rom.: Miturile fonda­toare ale politicii israeliene – 1997), în jurul căreia s-a făcut un enorm scandal: “După ce, mai bine de jumătate de veac, mi-am pu­bli­­cat lucrările la cei mai mari editori francezi, astăzi sînt obligat să editez în samizdat această antologie a ereziei sioniste, deoarece, din 1982, am violat un tabu: critica politicii israeliene, apărată de scelerata lege Gayssot-Fabius din 13 iulie 1990, care reintroduce în Franţa delictul de opinie, ca pe vremea Celui de-al Doilea Imperiu, înlocuind printr-o lege represivă lipsa de argumente. Din această cauză, librarii care înţeleg să continue să-şi facă meseria, trebuie să trimită comenzile la Librairie du Savoir, Librăria Română de la Paris, care a acceptat să depoziteze acest samizdat, aşa cum o făcea pe vremea lui Ceauşescu, cînd domnea – dar nu în Franţa! – gîndirea unică şi terorismul intelectual". Prin “Ordonanţa de ur­genţă” 31/2002, guvernul Năstase, la repetate presiuni externe, a încercat să reinstaureze “delictul de opinie” şi la meridian românesc, dar fără succesul preconizat.
**** Desigur, credinţa şi iubirea, ca principii de ordine socială, sînt supuse relativităţii omeneşti, istoria nefiind domeniul perfecţiunii. De altfel, s-a spus cu dreptate despre Stat că nu-i chemat să transforme lumea în rai, dar că o poate împiedica să devină iad (Vl. Soloviov). Despre pervertirea modernă a noţiunii de “iubire”, cf. şi Monica Papazu, “Ispitele «iubirii»” (în Puncte cardinale, anul VIII, nr. 10/94, oct. 1998, p. 1), avînd, în loc de concluzie, un citat din G. K. Chesterton: “Lu­mea modernă nu este rea. În anumite privinţe, este chiar mult prea bună. Ea e plină de virtuţi... care şi-au ieşit din fire şi pustiesc pămîntul... Lumea modernă e plină de vechile virtuţi creştine care au luat-o razna”.