ROST DE DOINĂ (CÎNTECE FĂRĂ STĂPÎN)

Închin aceste versuri
apusei maiestăţi
a ţăranului român
şi
sufletului veghetor
al lui Horia Bernea

BLAGO-SLOVIE

De n-ai sta proptit în datini
mi-e c-ai prinde să te clatini
şi că vîntul te-ar culcare
prin ţărîni, dintr-o suflare.
Dar aşa, de cînd te ştiu,
nu ţi-e mult, nu ţi-e tîrziu,
iar pe naltă fruntea ta,
mlădietă a cînta,
stă măiastra fără leat
şi se uită peste sat,
peste codru, peste vale,
peste zariştile tale,
pînă hăt, pe unde nu-i
făr' de slava cea dintîi...


CUMINECARE

Eu sînt tu şi tu eşti eu...
Tu gîndeşti cu gîndul meu
şi eu văd cu ochii tăi,
dar de-a valma pe-amîndoi
ne visează singur El,
Cel de-a pururea la fel,
dincolo de ochi şi gînd,
nelumină luminînd –
întreită trecere
fără de petrecere,
taina lumii geamănă,
chipul ce se-aseamănă...


SUFLETE CU VĂI ADÎNCI...

Suflete cu văi adînci,
te-aş umbla întreg, pe brînci,
de din dalbe zori de zi
pîn’n cearcăn de chindii
şi prin naltă iarba ta
de cu noapte m-aş culca,
şi m-aş spune ţie-ntreg
cum mă cern şi nu m-aleg,
cum mă-mblăt şi nu mă dor,
cum aş vrea să nu mai mor,
eu – nemernicul, eu – lutul,
nestrunitul, nelăutul...


DEOCHI

Cînd îndur şi nu mă plîng,
mi se bate ochiul stîng;
cînd mă iau cu toţi de piept,
mi se bate ochiul drept...
Doar cînd beu şi uit de toate –
nici un ochi nu mi se bate!
Neamul meu, din leat în leat,
naşte treaz şi moare beat,
şi îl mistuie un dor
de-a fi orb, sau barem chior...


AMAR DE CÎNTEC

Neam al meu cu patimi stinse,
care boală mi te-nvinse,
de-ai ajuns, smerit sub chingă,
cînii lumii să te lingă?
Neamule, iubitule,
nemaiodihnitule,
vămile, pustiile
te-au cernut cu miile...
Ce-a rămas din slava ta?
Numai dorul ce se va
şi măiastra graiului,
naltă-n gura raiului...


NU-MI VA FI IERTAT NICICÎND...

Nu-mi va fi iertat nicicînd
lutul trudnic şi flămînd,
că pe grui de veac păgîn
ca pe-o gadină mi-l mîn,
pe la ceas de duh uitat,
în cea vale cu păcat,
unde-asară mi te-am smult
din departe, din demult...


DRAGOSTILE

Dragostile, ce mi-s ele?
Patimi dulci şi temenele...
Numa una-i tîrnosită,
n-are vierme de ispită,
dar aceea-i cruce greauă:
ca s-o porţi îţi trebui steauă...


AM TRIMIS LA DORUL CARTE...

Am trimis la dorul carte,
să mă cruţe de la moarte,
dar porumbul ce-o ducea
s-a-ncurcat c-o porumbea:
nici s-a-ntors şi nici s-a dus,
bată-l milele de sus!


ISCOADA

Fetele, sprinţarele,
cînd le văz picioarele,
face-m-aş drumeag prăfos,
să mă bată-n sus şi-n jos,
face-m-aş pîrău de munte,
să mă treacă fără punte,
dar mai bine un macat,
să mă-ntinză noaptea-n pat,
cînd îşi gudură prin bezne
mlădioasele lor glezne
şi de tînjet se-nfioară
ca arcuşul pe vioară...


CIUTELE

Ciuta-şi gudură-n lumină
taina botului blajină,
şi-n oglinda apei clare
ochii calzi vîslesc arare...
Ciutele, fecioarele,
ne sfinţesc izvoarele,
iar prin ierbi cînd trec uşure,
raiul licăre-n pădure
şi le joacă sub copite
slava celor nesmintite.


ANĂ LENĂ

Ană Lenă, dusu-s-au
aii care sîmbur au,
şi-au rămas în coji şi-n foi
numa aii care-s goi...
Ană Lenă, mai ştii tu
colea-n coasta mea cum fu?
Nu tu şarpe, nu tu vină,
doar lumina lumii lină;
nu tu leat, nu tu soroc,
doar iubirea – ca un joc.


PREA E, BAT-O, LUNGĂ CALE...

Ceas cu ceas şi dor cu dor,
slavă urc, slavă cobor;
prea mi-s vreme, prea mi-s trup,
prea mă frîng şi prea mă rup,
şi mi-i teamă c-am să pier
pe drumeagul către cer,
că prea-i, bat-o, lungă cale
pîn' la raiurile tale
şi-a-nceput în mine, Doamne,
să se-nsere, să se-ntoamne...


DUHOVNICEASCĂ

Întru pomenirea Părintelui Cleopa

De ţi-o da păcatul ghes,
zi-i cinci vorbe cu-nţăles
şi te-nhamă cu răbdare,
că-i păcatul cutră mare.
Ca să ai cu cerul parte,
gîndul ţine-ţi-l la moarte,
că frumoase cîte sînt,
toate s-or făcea pămînt.
Iar năcazul, dacă vine,
ia-l arvună de mai bine,
că-ntr-un sclipăt, pe tîrziu,
raiul te-o mînca de viu.


ÎN RĂDVANUL CU TREI CAI...

În rădvanul cu trei cai
merge sufletul la rai,
în rădvanul aurit
cu trei cai din Răsărit...
Nu le trebui vizitiu,
doar jăratec din pustiu;
nu le trebui drum bătut,
doar văzduhuri peste lut;
nu le trebui grajd gătit,
doar lumină de zenit,
să le scapere cununa –
una-n trei şi trei în una.


CÎNTEC DE ZIORI

Scuturînd de pe sandale
pulberea iubirii tale,
mă voi duce, duce-voi,
la mireasa mea de-apoi,
singurel pe-un drum de seară,
cu o candelă de ceară,
printre plopi cu frunza rară
şi răchită gălbioară,
pe sub stele-logostele,
pîn' la tîlcurile mele,
peste crucea munţilor,
la mai marea nunţilor...


OCHI DE RAI

Într-al raiului cerdac
toate moţăie şi tac,
numai vîntul, cînd şi cînd,
mai răsfaţă frunza blînd...
Doarme bunul Dumnezeu
cu un ochi deschis mereu,
iară eu, în poala lui,
torc un gînd şi nu i-l spui...

LUPII SFÎNTULUI ANDREI

Sînt Andreie, lupii tăi
îs din zi în zi mai răi;
nu-şi mai schimbă părul tot,
ci doar sîngele pe bot,
iar cînd urlă-n codrii vechi,
cad luceferii perechi.

Sînt Andreie, lupii tăi
se scoboară noaptea-n văi
şi prin marile zăpezi
nu-i auzi şi nici nu-i vezi,
doar le simţi, cu-nfiorare,
laba-nfiptă în spinare.

Sînt Andreie, lupii tăi
umblă razna peste căi
şi nimic nu le e lor
cruce, peşteră, izvor,
tot acest amar ţară
numai bună ca să moară.

HAIDUCIE

Haiducie, dorul meu,
unde m-ai lăsat la greu?
Ce se-alese, în amurg,
şi din flintă, şi din murg,
ce se-alese din pistoale,
şi din piepturile goale,
şi din pleatele în vînt?
Fluierele – unde-mi sînt?
Haiducie, dorul meu,
să te bată Dumnezeu,
c-ai tulit-o tocmai cînd
mă păştea din cer un gînd...


DOAMNE, ÎNTRE SUS ŞI JOS...

Doamne, nici sămînţă nu-s
şi nici rod de jos în sus,
nici nu sînt, de sus în jos,
nici iubire, nici prinos.
Dar tu, Doamne, jertfă-adus
pentru vecii mei de sus,
eşti, de cînd te ştiu, milos
şi cu anii mei de jos.
De-oi purta de jos în sus
crucea Domnului Iisus,
m-o-nţărca de sus în jos
slava Domnului Hristos.


VISELE

Visele, cînd tocmai vin,
amiros a rozmarin.
Visele, cînd stau în loc,
amiros a busuioc.
Visele, cînd n-au liman,
amiros a măghiran.
Numai unde vise nu-s
e-o duhoare de nespus...


CÎNTEC DE NEAM

Neamule, de ce vrei tu
ce-alţii au şi-ai noştri nu?
Şi de ce nu vrei şi lor
să le dăm din dorul-dor?
Neamule, ştii tu ce ai
colea-n gura ta de rai?
Şi pricepi ce dar ţi-a dat
Dumnezeu, cînd te-a-nţărcat?
Neamule, au pînă cînd
vei cerşi, nimica dînd,
iar din darul tău, cînd oare
da-vei şi la cine n-are?

CARTE CĂTRE MÎNDRA MEA

Io mi-s, mîndro, dintr-un gînd,
ca lumina de plăpînd.
Io mi-s, mîndro, dintr-un dor,
ca zefirul de uşor.
Io mi-s, mîndro, dintr-un vis,
dalb ca floarea de cais.

D-aia, mîndro, cînd mă vrei,
nu-ţi răsună paşii mei.
D-aia, mîndro, cînd mă caţi,
ochii tăi rămîn miraţi.
D-aia, mîndro, cînd mă ai,
tu-mi eşti coastă, io ţi-s rai.


DOINA DARURILOR

Neamul meu, de vechi ce este,
pare basm, pare poveste.
Limba mea, de veche ce-i,
are rai la gura ei.
Iară dorul, sfîntul dor,
ce-i al nostru, nu şi-al lor,
chiar de-l uită omul viu,
îngerii din cer ni-l ştiu,
şi ni-l ştie codrul des,
de la munte pîn’ la şes,
şi ni-l ştiu, pe sub ţărîni,
morţii noştri, din bătrîni.
Neamul, limba, dorul ni-s,
de cu veghe, de cu vis,
darurile sfinte care
ne pun cerul la picioare,
şi ne trag, cu morţi şi vii,
dinspre veac înspre vecii.

(Unele dintre aceste "cîntece fără stăpîn" se regăsesc şi în Răzvan Codrescu, Răsăritenele iubiri. Fals tratat de dezlumire, Editura Christiana, Bucureşti, 2002. Versiunile postate aici sînt cele definitive.)