Cultura tradiţională – şi cea creştină îndeosebi – e impregnată de o bogată simbolistică a direcţiilor spaţiale (sus-jos, dreapta-stînga, înainte-înapoi), cărora li se atribuie conotaţii revelatoare în plan moral-spiritual.
Teodor Baconsky[1], bunăoară, avea dreptate să afirme că noi sîntem datori astăzi nu doar cu reconstrucţia exterioară a unei drepte politice (care să oprească marşul dizolvant al stîngii, fără a repeta însă excesele trecutului), ci şi cu redescoperirea şi reasumarea interioară a unei întregi “fenomenologii a rectitudinii”.
Dincolo de planul politic, care este unul superficial şi pînă la urmă aleatoriu, noţiunile de “dreapta” şi “stînga” au rădăcini străvechi în imaginarul magico-mitico-religios al omenirii, iar demersul etimologic pune în evidenţă, cel puţin pentru limbile europene, o uzanţă şi o evoluţie pline de semnificaţii.
“Dreapta” şi “stînga” se dovedesc două coordonate majore ale modelului de gîndire tradiţional, în strînsă legătură cu percepţia sacrului, de la practicile augurale şi pînă la teologia mistică a creştinismului[2].
Întrucît lumea noastră este – astăzi mai mult decît oricînd – în căutarea în-dreptărilor esenţiale, mă voi referi cu precădere la simbolistica universal pozitivă a dreptei (ce implică însă raportări fatale – fie ele şi numai tangenţiale – la simbolistica paralelă şi opusă a stîngii). Minima analiză lingvistică va înlesni trecerea spre planul magico-mitico-religios, cu precizarea că nu mi-am propus aici decît o schiţă a problemei, în vederea unei lămuriri principiale.Limbile mărturisitoare
Noţiunile de “dreapta” şi “stînga” din majoritatea limbilor europene actuale îşi au originea în limba latină, unde existau cîte două cuvinte pentru fiecare din conceptele respective:
directus (derectus), a, um, de la
dirigo (derigo), ere, rexi, rectum (a pune în linie dreaptă, a alinia, a trasa; a da o direcţie, a îndrepta, a îndruma; a reglementa, a ordona, a conforma, a raporta ceva la altceva), şi
dexter, era, erum/dexter, dextra, dextrum (
dextera manus, mîna dreaptă);
sinister, tra, trum (
sinistra manus, mîna stîngă), în legătură cu
sinuo, a îndoi, a încovoia (
cf. şi
sinus, us, curbură, încovoiere; arc, spirală, cerc; adîncitură, scobitură; fig. sîn, piept, inimă, sau sinuosus, curbat, încovoiat, arcuit; întortochiat), şi
laevus, a, um (avînd şi sensul figurat de stîngaci, neiscusit, nepriceput). Limbile neolatine, ca şi limbile germanice moderne, îşi trag de aici, de regulă, termenii echivalenţi (cu cîteva excepţii interesante în cazul stîngii – fr.
gauche, sp.
izquierda, it.
manca, rom.
stînga – asupra cărora voi reveni). Astfel, fr.
droite, sp.
derecha şi rom.
drept provin din lat.
directus (
derectus), la cuvîntul de bază
rectus raportîndu-se şi germ.
rechts, engl.
right , sp.
recto sau it.
retto; it.
destra îl continuă pe lat.
dext(e)ra. Problema stîngii e mai complicată: it.
sinistra provine din lat.
sinister (fem.:
sinistra), ce-n alte limbi s-a perpetuat doar cu sensul său secund (rău, nefavorabil, nefericit, înfricoşător)
[3], iar sinonimul
manca din lat.
mancus (ciung, schilod; slăbănog, neputincios); în alte cazuri este continuat lat.
laevus (
cf. engl.
left); rom.
stînga provine tot din latină, fiind explicat îndeobşte prin
*stanca (
mano stanca, “mînă obosită”); în schimb, fr.
gauche provine din vechiul german
welk, “slab”, iar sp.
izquierda provine din fondul local preroman (în limba veche – iar azi tot mai rar – avînd şi înţelesul de strîmb, curb, încovoiat). Este interesant că chiar cînd provin din alte etimoane, nelatineşti, termenii corespunzători ideii de stînga păstrează note semantice negative: oboseală, slăbiciune, stîngăcie, strîmbătate, lipsă, conformîndu-se semanticii originare a dihotomiei dreapta-stînga, aşa cum o cunoaştem mai ales prin intermediul latinei. În română, bunăoară, această dihotomie de tip figurat se reface mai degrabă mental:
ne-dreptul se poate opune
dreptului ca
stîng, dar şi ca
strîmb (de la
*strambus, forma vulgară a lui
strabus, încrucişat), contopirea celor două sensuri producîndu-se aproape de la sine (sprijinită, în plan figurat, şi de derivatele peiorative
stîngaci,
stîngăcie).
Se observă că, în ultimă analiză, majoritatea covîrşitoare a termenilor citaţi care denumesc dreapta se trag din sau se altoiesc pe lat.
rectus, a, um, de la
rego, ere, rexi, rectum (a conduce drept înainte, a mîna, a dirija; a fixa hotarele; a conduce, a guverna, a cîrmui, a supraveghea, a se stăpîni), de unde şi substantivele
rex, regis (rege, cu diminutivul
regulus, i; conducător, şef; bogătaş, domn),
regina, ae (regină; prinţesă; doamnă nobilă),
regnator, oris/
regnatrix, icis (domnitor/domnitoare),
regnum, i (domnie, putere regală; regat; domeniu, proprietate),
regula, ae (riglă, echer; scîndură dreaptă, bară; regulă, normă), sau verbele
regno (a domni, a fi rege; a avea supremaţia, a domina),
regulo, are (a forma după reguli; a pune în regulă), sau adjectivele
regius şi
regificus (regesc, regal; măreţ, grandios, demn de un rege; despotic),
regularis (normativ, care serveşte drept regulă), sau adverbul
regulariter (regulat) etc. Ca adjectiv,
rectus, a, um are următoarele sensuri: 1. în linie dreaptă (orizontal sau vertical), drept, direct (
recta via, drum drept); 2. cum trebuie, în regulă, regulat, bun (
recta consilia, sfaturi bune); 3. drept, cinstit, moral (
rectus iudex, judecător drept etc.;
cf. şi expresia
rectum est, „se cade”). În aceeaşi familie aflăm adverbele
recta (de-a dreptul, direct),
recte (în linie dreaptă, drept, direct),
recto (direct), precum şi substantive ca
rectio, onis (conducere),
rector, oris/
rectrix, icis (conducător/conducătoare),
rectum, i (binele), dar mai cu seamă, pentru interesul temei abordate aici,
rectitudo, inis (direcţie în linie dreaptă; exactitate; rectitudine morală).
Face excepţie, într-un fel, it.
destra, continuatorul direct al lat.
dext(e)ra. Adjectivul
dexter, era, erum/
dexter, dextra, dextrum înseamnă: 1. drept, situat în dreapta; 2. propice, favorabil, potrivit (
dextro sidere, sub un astru norocos/favorabil;
dexter modus, modul potrivit etc.); 3. dibaci, abil, iar substantivul
dext(e)ra, ae (se subînţelege:
manus): 1. mîna dreaptă, 2. partea dreaptă (
a dextra, din dreapta;
ad dextram, la dreapta). Cuvîntul italian păstrează deci toate sensurile figurate pozitive din limba-mamă şi, fără a se trage “trupeşte” din
rectus, a, um, nu-i lipsit nicidecum de semantica fizică şi/sau morală a rectitudinii; în vechime era folosit mult mai frecvent cu sensul de drept, onest, cinstit, bun, cum atestă dicţionarele. Să nu uităm însă că limba italiană mai are şi cuvîntul
diritto (substantiv şi adjectiv, mai rar adverb), care-l continuă, ca şi-n celelalte arii romanice, pe lat.
directus (v. mai sus), redînd mai îndeaproape ideea generală de rectitudine (sintetizată poetic şi teologic în
la diritta via dantescă), denumind (ca şi fr.
droite, sp.
derecho etc.) însăşi disciplina juridică – Dreptul (în lat.
Jus, juris) – şi deci echivalînd întreaga semantică a lui
justus, a, um, întruchipată plenar în
justitia supremă (Judecata divină).
În orice caz, materialul lingvistic susţine în general aserţiunea că
via dreptei este resimţită ca una prin excelenţă directă (drumul cel mai scurt care duce la ţintă), fiind aureolată şi de girul divin, pe cînd
via stîngii este una ocolită, sinuoasă, obscură şi fatalmente rătăcitoare (…
mi ritrovai per una selva oscura,/ che la diritta via era smarrita[4]).
Ideea de rectitudine/dreptate este, prin urmare, legată etimologic şi organic de opţiunea pentru dreapta, de partea dreaptă, de “directeţe”; dreapta devine, dintr-o determinare strict spaţială, o formă de
regalitate a spiritului, o
regulă supremă a existenţei, principiul şi paradigma oricărei în-dreptări.
Constante mitico-religioase
Majoritatea covîrşitoare a mitologiilor tradiţionale (cu excepţia relativă a Orientului îndepărtat, mai ales a Chinei, unde stînga corespunde principiului “activ”
Yang, fiind asociată masculinului, celestului, diurnului, iar dreapta corespunde principiului “pasiv”
Yin, deci femininului, terestrului, nocturnului, însă cu precizarea că între cele două principii cosmice există mai degrabă complementaritate decît rivalitate) atestă primatul calitativ al dreptei, ce simbolizează rectitudinea, finalitatea, necesitatea, dinamismul intern şi rînduiala sacră/divină a existenţei. Coloana (
axis mundi), toiagul sau sceptrul (regalitatea), maiestatea falică, săgeata, suliţa, raza, drumul (orientat
direct spre ţintă), crucea însăşi (“cuminecare” a orizontalei cu verticala) – iată tot atîtea înfăţişări ce răspund simbolismului “liniei drepte”, cu semnificaţii multiple, dar convergente.
Înaintea oricărui excurs savant, atrag atenţia mărturiile curente ale folclorului, credinţele sau superstiţiile întreţesute cu precădere în basme, legende, balade, proverbe şi zicători. Totul se cade să fie drept, într-un înţeles sau altul, la propriu sau la figurat: drumul, lupta, credinţa, cugetul (judecata, “socotinţa”), cuvîntul, plata, răsplata etc. Rectitudinea exterioară se interiorizează simbolic şi se proiectează existenţial. Eroul popular (“Făt-Frumos” în pluralitatea ipostazelor sale), prins adeseori în scenariul unui traseu iniţiatic, e îndeobşte sfătuit (sau deliberează singur), în faţa unei răscruci (simbol al ispitei), s-o apuce “la dreapta”
[5], lucru la fel de important ca şi “a nu se abate din drum”. Faptul e valabil nu doar în lumea de aici, dar şi în lumea cealaltă, cum atestă, bunăoară, cutare bocet oltenesc:
Şi noi ne rugăm,/ cu rugare mare,/ cu strigare tare,/ seama tu să-ţi iei,/ seama drumului,/ şi să nu-mi apuci/ către mîna stîngă,/ că-i calea nătîngă,/ cu bivoli arată,/ cu spini semănată / şi-s tot mese strînse/ şi cu făclii stînse./ Dar tu să-mi apuci/ către mîna dreaptă,/ că-i calea curată,/ cu boi albi arată,/ cu grîu semănată,/ şi-s tot mese-ntinse/ şi făclii aprinse…[6] . Dreapta face parte, aşadar, din logica mitico-magică a “drumului drept”, în vreme ce stînga e întotdeauna alegerea neînţeleaptă (semn al “nătîngiei”), abaterea sau ocolul, uneori chiar pierzania. Regăsim imperativul “drumului drept”, cu un simbolism identic, dar mult mai transparent, şi în romanul cavaleresc medieval: “In Chrestien de Troyes, per esempio, leggiamo del cavalier Tristano che si dirige «sulla via della destra». Il Bayrav, che ha analizzato a fondo il simbolismo di questi romanzi, afferma giustamente che tale indicazione non ha un valore topografico obiettivo, ma piuttosto un significato morale: la via seguita dal cavaliere è una via allegorica, non reale…”
[7].
A călca (păşi, porni) cu dreptul (adică bine) sau
cu stîngul (adică rău)
[8] este o expresie colocvială aproape universală, frecventă şi în aria românească (la fel ca şi foarte plastica
a sta strîmb şi a judeca drept, care trimite la primatul esenţialului asupra accidentalului). Ca şi piciorul drept, mîna dreaptă (în speţă, purtătoarea paloşului, a uneltei, a valorii instrumentale, cerînd ca atare forţă şi precizie
[9]) are un statut simbolic pozitiv şi chiar exemplar, asociat cu “vîrtutea”, dar şi cu virtutea în genere. Dreapta este în mod tradiţional legată simbolic de masculinitate, iar salutul prin strîngerea mîinii drepte, astăzi generalizat, era iniţial doar o uzanţă între bărbaţi (extinderea modernă la ambele sexe este corelativă, desigur, cu fenomenul social şi ideologic al “emancipării femeii”, al “feminismului” egalitarist). Eroul mesianic tradiţional (tipul Greuceanu), ţinînd în mîna dreaptă Soarele şi în mîna stîngă Luna, devine un soi de imagine arhetipală a acestui complex de relaţii simbolice. Pe de altă parte, în reprezentarea curentă a creştinismului popular, de-a dreapta ne veghează păzitorul dreptăţii, îngerul cel bun, pe cînd de-a stînga ne ispiteşte îngerul cel rău, cu strîmbătăţile (ne-dreptăţile) lui. Cînd ţi se bate ochiul stîng, e de rău; cînd ţi se bate ochiul drept, e de bine. (De notat că livresca şi sentimentala înnobilare modernă a părţii stîngi ca “parte a inimii” lipseşte în lumea tradiţională.)
Acest tip de raport dreapta-stînga îl întîlnim, aproape invariabil, atît în reprezentările simbolice tradiţionale ale popoarelor indo-europene, cît şi ale celor semitice, dar şi la negrii africani (Bambara, Dogon etc.) sau la popoarele precolumbiene (bunăoară la incaşi). Mă voi referi aici, exemplificativ, doar la aria euro-mediteraneană (moştenirea noastră cea mai directă), lăsînd în rezervă exotismele.
În lumea “clasică”, dreapta apare asimilată cu binele, lumina, destoinicia, autoritatea, puterea, bărbăţia (partea dreaptă este partea “braţului care mînuieşte lancea” – Eschyl,
Agamemnon, 115), în vreme ce stînga este asimilată cu răul, întunericul, nefericirea, nenorocirea, slăbiciunea (vlăguirea:
mano stanca), femininul (
propter imbecilitatem sexu), simptomatic fiind şi faptul că în limbile moderne îl regăsim pe latinescul
sinister nu atît ca denumire punctuală a stîngii, cît în celălalt sens al său (în româneşte:
sinistru – funcţionînd deopotrivă ca adjectiv, adverb, substantiv – cu derivatele
sinistritate,
sinistrat). Totuşi, într-o accepţie limitată strict la limbajul augural, la romani (unde augurii, privind ritualic spre Sud, aveau Răsăritul la stînga), din stînga înseamnă “favorabil, de bun augur” (Plaut:
avi sinistra – sub bune auspicii), pe cînd la greci din stînga înseamnă, ca la toţi indo-europenii din vechime (şi ca şi în vorbirea latinească de uz curent), “nefavorabil, de rău augur” (Ovidiu:
omen sinistrum – prevestire nefericită). În practica augurală a romanilor, simbolistica pozitivă a “Răsăritului” (
protos-ul punctelor cardinale) precumpănea asupra simbolisticii negative a stîngii (cumva în sensul lui “funcţia bate gradul”), ceea ce constituie explicaţia acestui uz limitat şi atipic al lui
sinister.
Lămuritor este cazul celtic (anticipînd, în mare, simbolistica rituală a creştinismului): “Les notions de gauche et de droite ont, chez les Celtes, la même valeur que dans le monde classique, à savoir que la droite est favorable, de bon augure, et que la gauche est néfaste, de mauvais augure. Les écrivains anciens se contredisent quelquefois: pour Posidonius, les Gaulois adoraient leurs dieux en se tournant à droite; d’après Pline, ils se tournaient vers la gauche. Mais la seule distinction valable entre gauche et droite est, outre les points cardinaux Est et Ouest, le sens de la marche du soleil: est droite ce qui va dans le même sens que le soleil; est gauche ce qui va dans l’autre sens. Dans l’orientation celtique, l’observateur se place face au soleil levant, ce qui met la droite au Sud et la gauche au Nord. Le Nord est le bas où le soleil achève son déclin et commence son ascension diurne; le Sud est le haut où le soleil achève son ascension et commence son déclin…”
[10]La evrei, acelaşi regim simbolic se întîlneşte deopotrivă în Vechiul Testament (de unde-l va prelua şi consfinţi creştinismul, sub autoritatea revelaţiei), în Talmud şi în literatura cabalistică. În limbajul antropomorfic referitor la divinitate, dreapta reprezintă puterea biruitoare a lui Dumnezeu (Iahve). După trecerea minunată a Mării Roşii, Moise cîntă: “Dreapta Ta, Doamne, şi-a arătat tăria. Mîna Ta cea dreaptă, Doamne, pe vrăjmaşi i-a sfărîmat” (
Ieşirea 15, 6). În
Psalmul 117 (urmez numerotarea Bibliei sinodale, ed. 1982) citim (v. 16): “Dreapta Domnului m-a înălţat, dreapta Domnului a făcut putere”. În
Psalmul 138 se spune (v. 10): “… mîna Ta mă va povăţui şi mă va ţine dreapta Ta”. Psalmistul (ca şi autorii altor texte veterotestamentare: Iov, profeţii etc.) insistă obsesiv pe ceea ce este drept, pe dreptate, pe îndreptare, toate raportîndu-se la “dreapta Domnului” (despre dreapta şi stînga lui Dumnezeu speculează mai tîrziu cartea
Bahir – unul dintre izvoarele Cabalei medievale
[11]). Simptomatic ne apare
Psalmul 118, prin excelenţă “psalmul îndreptărilor”. Dumnezeu, marele îndreptător, stă de-a dreapta celui prigonit (
Psalmul 108, 3); prin urmare, cel ce caută protecţie “ia seama”, ritualic, spre dreapta (cf.
Psalmul 141, 4). Dreapta omului se înnobilează şi ea prin analogie mistică; de partea dreaptă stau darurile, virtuţile, “duhul drept” pe care Dumnezeu este implorat să-l sădească întru cele dinlăuntru ale noastre (
Psalmul 50, 11). Aşa se înţelege “jurămîntul” aparent straniu din
Psalmul 136 (faimosul
La rîul Babilonului…): “De te voi uita, Ierusalime, uitată să fie dreapta mea!” (v. 5). Aceasta, însă, numai pentru cel ce împărtăşeşte credinţa lui Israel; în ce-i priveşte pe vrăjmaşi – se spune şi se repetă în
Psalmul 143 (vv. 8 şi 11) – “dreapta lor e dreapta nedreptăţii” (rămîne ideea de putere, dar asociată răului, ca un fel de perversiune a firii). Tot de la Psalmist provin şi aceste cuvinte cu iz profetic şi apocaliptic, părînd a trimite direct către Hristos: “Zis-a Domnul Domnului Meu: «Şezi de-a dreapta Mea, pînă ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale»” (
Psalmul 109, 1). Speculaţia exegetică poate degaja o simbolistică mai complexă: “Commentant le texte du
Cantique des Cantiques [2, 6, reluat în 8, 3],
son bras gauche est sous ma tête et sa droite m’étreint [în trad. rom. cit.: “Stînga sa este sub capul meu şi cu dreapta lui mă cuprinde”], Guillaume de Saint-Thierry précise que la droite exprime la sagacité de la raison et s’exerce dans l’effort. La gauche, amie du repos, désigne la vie contemplative et la sagesse; elle se réalise dans la paix et le silence…”
[12].
Opoziţia activ-pasiv, corelativă celei bărbat (“sexul tare”)-femeie (“sexul slab”), se întîlneşte şi-n comentariile rabinice (ce vehiculează deseori legenda “androginiei” primordiale, preluată şi de cabalişti): “Adam şi Eva erau făcuţi spate în spate, legaţi prin umeri; atunci Dumnezeu îi despărţi, tăindu-i în două cu securea. Alţii sînt însă de părere că primul om era
bărbat în partea dreaptă şi
femeie în partea stîngă, dar Dumnezeu l-a spintecat în două jumătăţi” (
Bereshit rabba, I, 1, fol. 6, col. 2;
apud Mircea Eliade,
Tratat de istorie a religiilor, § 161; subl. n.). Conform Talmudului, o palmă primită pe obrazul drept e mult mai jignitoare decît una încasată pe cel stîng. Binecuvîntarea însăşi nu poate fi recunoscută ca valabilă decît dacă este dată cu mîna dreaptă, astfel încît amputarea mîinii drepte, indiferent de motiv, a putut fi considerată ca o piedică insurmontabilă pentru admiterea în casta sacerdotală. Se ştie, pe de altă parte, că în tribunale martorilor li se cere să presteze jurămîntul ridicînd mîna dreaptă; şi, pe cale de consecinţă, martorii falşi (sperjurii) erau osîndiţi la tăierea acesteia, rămînînd astfel doar cu mîna stîngă, numită, în multe tradiţii, “mîna cea rea” (prin care lucrează diavolul, “tatăl minciunii”).
Evanghelia dreptăţiiÎnceputul activităţii mesianice a lui Iisus este precedat de chemarea la pocăinţă şi îndreptare: “Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor […] Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui!” (
Matei 3, 2-3), strigă Ioan, “Îngerul pustiei”, amintind de cuvintele proorociei lui Isaia (40, 3), evocate de toţi cei patru evanghelişti. “Vestea cea Bună” (
euanggelion) este una a dreptăţii în aceeaşi măsură în care este una a iubirii, a vieţii veşnice, a Împărăţiei lui Dumnezeu. Domnul Însuşi vine să îndrepte lumea “strîmbată” de păcat.
Vechea simbolistică biblică a “dreptei Domnului” conformează marea parabolă a Judecăţii viitoare de la
Matei 25, 31-46: “Şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile, şi-i va despărţi pe unii de alţii, precum desparte păstorul oile de capre. Şi va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stînga” (vv. 32-33). Joachim Jeremias comentează, lămurind contextul: “Mîntuitorul este păstorul […]. Păstorul palestinian nu separă [seara] oile de berbeci (adică femelele de masculi), ci oile de capre […], deoarece caprele au nevoie să fie ţinute la cald peste noapte, căci frigul le face rău, în timp ce oile preferă să-şi petreacă noaptea în aer liber […]. Oile sînt cele mai de preţ dintre animale; ba mai mult, culoarea lor albă (spre deosebire de negrul caprelor) face ca ele să fie simbolul celor drepţi”
[13]. La dreapta este “împărăţia cea pregătită vouă [binecuvîntaţilor] de la întemeierea lumii” (v. 34), iar la stînga arde “focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui” (v. 41): pe de o parte locul “vieţii veşnice”, pe de alta cel al “osîndei veşnice” (v. 46) – numit, în varii contexte, şi “focul gheenei”, “întunericul cel mai din afară”, unde va fi “plîngerea şi scrîşnirea dinţilor”.
Spre a fi scoasă plină de peşti, la a doua pescuire minunată (
Ioan 21, 1-22), mreaja se cere aruncată în partea dreaptă a corabiei (v. 6); era după Înviere, cînd apostolii trebuiau să-şi asume plenar propovăduirea către toate neamurile, condiţia de “pescari de oameni” la care fuseseră mai înainte chemaţi; indicarea expresă a părţii drepte nu poate fi în acest context fără o certă valoare simbolică, legată de duhovniceasca “bărbăţie apostolică” şi de slujirea jertfelnică a “celor de-a dreapta”.
Înălţîndu-Se la cer (cf.
Marcu 16, 19;
Luca 24, 51;
Fapte 1, 9-11), la 40 de zile de la Înviere, Fiul stă “de-a dreapta Tatălui” (
ek dexion tou Patros,
ad dexteram Patris), cum se mărturiseşte chiar în
Simbolul credinţei: “Şi S-a suit la ceruri şi şade
de-a dreapta Tatălui. Şi iarăşi va să vină cu slavă, să judece viii şi morţii, a Cărui împărăţie nu va avea sfîrşit” (există, în plan simbolic, o relaţie echipolentă între “şederea de-a dreapta”, slava parusiacă, funcţia de Judecător – suprem Împărţitor al Dreptăţii – şi demnitatea împărătească). Onoarea de-a ocupa locul din dreapta unui personaj important (la divane, ospeţe etc.) se păstrează pînă azi în tradiţia creştină.
Intrînd în biserică şi îndreptîndu-se spre altarul întotdeauna aşezat la Răsărit, credinciosul creştin are de la sine Nordul în stînga şi Sudul în dreapta; opoziţia dintre Nord (Miazănoapte) şi Sud (Miazăzi) se impune pe cale de consecinţă, ca şi în vechea cultură celtică (vezi mai sus): Nordul (stînga) este partea Răului, a tenebrelor, a răcelii glaciale, asociată cu Satana (principiul urii şi al dezbinării), cu împărăţia Legii vechi, cu teluricul, cu iadul şi cu pierzania, pe cînd Sudul (dreapta) este partea Binelui, a luminii, a căldurii, asociată cu Dumnezeu (principiul iubirii şi al armoniei), cu împărăţia Harului, cu celestul, cu raiul şi cu mîntuirea (
Aquilo [Septentrionul]
diabolus vel homines infideles aut mali; Auster [Meridionul]
Spiritus Sanctus, calor fidei). Semnul crucii – principalul gest ritual – se face cu mîna dreaptă. În mod ortodox, chiar dacă rînduiala nu mai e ţinută azi cu stricteţe, partea dreaptă a lăcaşului de cult este destinată bărbaţilor (sexul primordial, paradigmatic mai „tare”), iar partea stîngă este rezervată femeilor (sexul derivat, paradigmatic mai „slab”)
[14].
Acelaşi regim simbolic se întîlneşte şi în iconografie, nu numai în Răsăritul bizantin, dar şi în Apusul romanic. O. Beigbeder (
Lessico dei simboli medievali) observă: “Nelle Crocefissioni simboliche, la Chiesa è sempre alla destra del Cristo, la Sinagoga alla sua sinistra. La Vergine, che non ha cessato di credere alla resurrezione gloriosa, è a destra; San Giovanni, che è stato l’ultimo a penetrare nel sepolcro e che rappresenta di conseguenza la Sinagoga, è invece a sinistra” (loc. cit.)
[15]. Asocierea Sinagogii cu stînga şi a Bisericii cu dreapta nu-i decît una dintre ipostazele opoziţiei dintre Lege (litera care “omoară”) şi Har (duhul care “dă viaţă”): respingîndu-L pe Hristos, vechiul iudaism rămîne în robia legalismului sterp, în nedesăvîrşirea revelaţiei veterotestamentare (“Legea avînd umbra bunurilor viitoare, iar nu însuşi chipul lucrurilor” –
Evrei 10, 1), în “tăierea împrejur” a trupului, dar nu şi a inimii (cf.
Romani 2, 29). “Pentru că din faptele Legii nici un om nu se va îndrepta înaintea Lui […]. Dar acum, în afară de Lege, s-a arătat dreptatea lui Dumnezeu, fiind mărturisită de Lege şi de prooroci. Iar dreptatea lui Dumnezeu vine prin credinţa în Iisus Hristos [...], pe Care Dumnezeu L-a rînduit [jertfă] de ispăşire, prin credinţa în sîngele Lui, ca să-şi arate dreptatea Sa […], spre a fi El Însuşi drept şi îndreptînd pe cel ce trăieşte din credinţa în Iisus” (
Romani 3, 20-26). “Căci sfîrşitul Legii este Hristos, spre dreptate tot celui ce crede” (
Romani 10, 4). În acest sens, Rabanus Maurus putea afirma categoric:
Dextera Domini Testamentum Novum, sinistra Vetus.
O. Beigbeder evocă un fragment din Sf. Ioan Cassian (
Collationes, VI, 10), ce pune pe seama unui abate Teodor elogiul virtuţilor de care se învrednicesc “atleţii lui Hristos”, cei netulburaţi de furtunile vieţii. Este vorba, de fapt, de interpretarea alegorică a unui verset biblic (
Judecători 3, 15). “Cei desăvîrşiţi – zice abatele – sînt înfăţişaţi în Sfintele Scripturi sub chip de
ambidextri”. Este, în versetul cu pricina, cazul lui Aod, “care se slujea de ambele mîini ca de cea dreaptă”. Şi sîntem încredinţaţi, mai departe, că “şi noi avem acest dar, însă în sens spiritual”, în măsura în care ştim să împăcăm/depăşim contrariile, făcînd din toate “o armă a dreptăţii”. Astfel, “cel virtuos are o mînă dreaptă: biruinţa spirituală. În fervoarea sufletului său, el este stăpîn pe toate patimile şi poftele… El se ridică în duh atît de mult deasupra celor pămînteşti, încît toate îi apar ca un fum… Dar el are şi o mînă stîngă: vîrtejul ispitelor îl asaltează, flăcările lăcomiei îi aprind dorinţele trupeşti. Tristeţea, care-i lucrătură a morţii, pune stăpînire pe el… Cînd călugărul se simte pradă acestor asalturi, el ştie prea bine că este încercat de cele de-a stînga” (partea diavolului). Creştinul cu adevărat duhovnicesc, spre a se sluji cu înţelepciune de “ambele sale mîini”, va lua ca pildă pe “fericitul Iov” (care “biruieşte întru cele de-a dreapta”, dar “triumfă şi asupra celor de-a stînga”), pe “Patriarhul Iosif”, pe soţia care zice în
Cîntarea Cîntărilor: “Stînga sa este sub capul meu şi cu dreapta lui mă cuprinde”
[16], şi, în fine, pe Pavel, “Apostolul Neamurilor”, care a fost şi el un autentic “ambidextru”.
Amintitul
Dictionnaire des symboles (p. 370), atrăgînd atenţia că vechiul simbolism al dihotomiei dreapta-stînga se perpetuează şi-n Evul Mediu creştin, alege două exemple din registrul practicilor malefice: “Le Moyen Âge chrétien n’a pas échappé à cette tradition, selon laquelle le côté
gauche serait le côté
femelle, par opposition au
droit qui serait
mâle. Étant femelle, la gauche est également nocturne et satanique, selon d’antiques préjugés, par opposition à la droite, diurne et divine. Ansi les messes noires comportent-elles le signe de la croix fait
de la main gauche, et le Diable marque les enfants qui lui sont consacré
à l’oeil gauche de la pointe de l’un de ses cornes. Une gravure du
Compendium maleficorum du R. P. Guccius (Milan, 1626) montre Satan imprimant sur ses nouveaux adeptes sa griffe
au-dessous de la paupière gauche et les rendant ansi aveugles à la lumière divine et voyants à sa seule lumière”
[17] (
Lucifer – de la
lux, “lumină” şi
ferre, “a purta”
[18] – este, după cădere, purtător de falsă lumină, iar nu răsfrîngător al luminii divine, precum îngerii rămaşi în ascultare). Anumite tradiţii ale magiei apusene asimilează „calea spre dreapta” cu „magia albă”, iar „calea spre stînga” cu „magia neagră”, aşa cum despre anumiţi vrăjitori africani se ştie că împart leacurile cu mîna dreaptă, iar otrăvurile cu mîna stîngă.