RĂZVAN IONESCU VERSUS TEODOR BACONSKY

Ca să nu mai fiu direct sau indirect acuzat de cenzorială părtinire, m-am decis să găzduiesc pe acest blog şi noul text al d-lui Răzvan Ionescu (care, oricum, în sîmbăta acestei săptămîni se va regăsi şi în Gazeta de Transilvania), dar cu precizarea că eu unul continui să cred, în pofida oricăror aparenţe, în buna credinţă a d-lui Teodor Baconsky, chiar dacă nu pot cădea de acord cu domnia-sa într-o privinţă sau alta. Cred că mai degrabă d-l Baconsky trăieşte – şi nu-i este uşor – o fatală discrepanţă (accentuată conjunctural) între vocaţia sa interioară de teolog şi ocupaţia sa exterioară de diplomat. Văd totul ca pe o afacere trecătoare, care nu poate anula prestanţa morală şi intelectuală a d-lui Baconsky, nici nu-i poate diminua realizările şi meritele acumulate în timp. Dacă viitorul mă va confirma, voi fi părtaş discret la o nouă bucurie. Dacă mă va infirma, voi fi părtaş smerit la o nouă durere. Nu a mea, ci a lumii noastre atît de incorigibil româneşti (chiar şi în straie europene)...
Avertizez din capul locului că orice comentarii necuviincioase la acest articol vor fi şterse de pe blog. De asemenea, de data aceasta mă voi abţine de la orice intervenţie în discuţii, rugîndu-vă să nu vă adresaţi gazdei, ci autorului (sau eventualilor preopinenţi). (R. C.)

EROUL CIVILIZATOR

În ultimul său text, intitulat „Civilizaţie”, publicat în Dilema veche (nr. 232, 24-30 iulie a. c.), d-l Teodor Baconsky surprinde nu atât prin consecvenţa clivajului personal dinspre teologie către ideologie (cu care, din păcate, am început să mă obişnuiesc), cât mai ales prin mentalitatea de colonizator, în ciuda bemolului strecurat pe portativul discursului său diplomatic. (Între noi fie vorba, dacă domnia sa şi-ar fi desfăşurat cariera diplomatică bunăoară sub stindard american, un text precum cel intitulat „Care laicat?”, apărut în Dilema veche, nr. 230, 10 iulie a. c., ar fi însemnat, probabil, şi ultimul scris atât în calitate de ambasador, cât mai cu seamă de funcţionar public al unei societăţi obişnuite mai degrabă să exprime acomodarea între etnii, religii şi culturi prin respectul dintre ele, şi nu comentariul axiologic discriminatoriu al diferenţelor, fie şi doar din perspectiva palierului „nefrecventabil” dintre elite şi laicat). Pe scurt, în ultima sa intervenţie, amestecând rău de tot teologia cu politica, d-l Baconsky se declară a fi un partizan al funcţiei civilizatoare a Bisericii, nu „doar” a dimensiunii ei mântuitoare şi tainic-liturgice, de parcă funcţia civilizatoare ar fi un „bonus”, un dar „supraadăugat” menit celor îndrăgostiţi nu „doar” de Iisus Hristos, ci mai cu seamă de Bruxelles.

I. Apologia creştinismului ca vehicul al „expansiunii civilizaţiei occidentale”, ce bântuie imaginarul d-lui Baconsky, se năruie însă, cât ai clipi, la întâlnirea cu stereotipiile comportamentale ale „civilizaţei” cu pricina, care nu numai că nu vrea să se recunoască creştinată (măcar) constituţional, dar nu scapă prilejul de a-şi manifesta public atât „deficitul de bun-simţ creştinesc”, cât şi laicitatea, ceea ce înseamnă, în mod evident, cu totul altceva decât laicatul! Câteva exemple: 1. Cu trei ani în urmă, chiar în ţara lui Voltaire, unde d-l Baconsky îşi desfăşoară astăzi misiunea diplomatică, vocile unor politicieni au găsit coborârea drapelelor în bernă şi doliul de o zi, prilejuite de mutarea la cele veşnice a Papei Ioan Paul al II-lea, ca pe nişte fapte ce contravin republicii laice. Premierul de atunci, Jean-Pierre Raffarin, a dezamorsat prompt situaţia, grăbindu-se să explice că doliul a fost pus pentru un şef de stat (Vaticanul) şi nu pentru un lider religios (Biserica Romano-Catolică). Nu altfel au stat lucrurile la Madrid, unde, în parlamentul spaniol, mai mulţi membri ai Partidului Socialist au refuzat să se ridice la minutul de reculegere ţinut în memoria fostului Suveran Pontif. 2. Fostul ministru italian de Afaceri Europene şi candidat (respins) la funcţia de Comisar pentru Justiţie, Libertate şi Securitate în cadrul Comisiei Europene, Rocco Buttiglione, profesor de Drept la Universitatea din Roma, într-un articol publicat în străinătate, comenta în felul următor circumstanţele respingerii sale: „Într-adevăr, comisia amintită a Parlamentului European a pătruns în sfera conştiinţei morale afirmând că orice om care nu aderă la o evaluare morală pozitivă a homosexualităţii nu poate ocupa funcţia de comisar european. Asta înseamnă că oricine aderă la doctrinele morale ale majorităţii bisericilor creştine ar trebui considerat un cetăţean inferior al Uniunii Europene. Conform acestui principiu, Konrad Adenauer, Robert Schuman şi Alcide de Gasperi – trei dintre părinţii fondatori ai Uniunii Europene – nu s-ar ridica la standardele necesare [...] Astfel, Uniunea Europeană se află pe drumul creării unui fel de poliţie a moralităţii şi va lansa o inchiziţie modernă, una care constituie o violare a libertăţii religioase şi a libertăţii de conştiinţă”. 3. În fine, nu mai departe decât în ianuarie 2008, mai mulţi studenţi au protestat în legătură cu prezenţa Suveranului Pontif la inaugurarea anului academic la Univeristatea „La Sapienza” din Roma. Lor li s-au alăturat, printr-o scrisoare, 67 de profesori ai aceluiaşi leagăn de... civilizaţie. În textul pe care Papa ar fi trebuit să-l pronunţe la 17 ianuarie 2008, text publicat în L’Osservatore Romano, se spunea: „Nu vin pentru a impune credinţa, ci pentru a vă solicita curajul de a căuta adevărul”. Şi-atunci îmi vine să mă întreb, parafrazându-l pe fostul nostru ambasador la Vatican: care „civilizaţie”? Oare din această perspectivă să aibă în vedere d-l Baconsky „parcursul metafizic pe care şi BOR are vocaţia de a-l realiza” în sânul comunităţii europene din care facem parte? Ceea ce iarăşi mi se pare surprinzător este că, de unde până mai ieri vorbeam de „cei doi plămâni” ai creştinătăţii europene, astăzi sunt invitat, în numele restabilirii Adevărului de credinţă, să recapăt gustul genuin al creştinismului originar, adică să mă întorc cu cel puţin vreo 1700 de ani în urmă, respectiv înainte de formularea Simbolului de credinţă niceo-constantinopolitan!!! Ăsta da protocronism! Sau să înţeleg că e un mod politicos de a fi poftit înapoi în... catacombe? Două prestigioase personalităţi ale culturii europene, Denis de Rougemont (L’aventure occidentale de l’homme) şi Constantin Noica (Modelul cultural european) sunt de părere că data şi locul naşterii culturii europene este anul la 325 d. Hr. în Bithynia, la Niceea. Şi-atunci către care „civilizaţie” sunt expediat? Mi se va spune că spre civilizaţia primelor comunităţi creştine. Dar de ce această grabă disperată? De ce trebuie numaidecât să „ard etapele” după modelul „cincinalul în patru ani şi jumătate”? Este surprinzător cum, în ciuda îndelung clamatei până mai ieri „unităţi în diversitate”, astăzi nu mi se mai permite să rămân, nu neapărat ce-am fost şi ce sunt, ci măcar „divers”! De când „civilizaţie” înseamnă să mă împărtăşesc musai şi hodoronc-tronc la greco-catolici sau romano-catolici?! Sunt trimis înapoi la adevărul universal al Evangheliei sau la istoria dogmelor „tâlcuite” exclusiv pe greco-catolica org., de parcă timp de 1000 de ani, până la schismă, şi alţi 1000 după, latina şi greaca s-au vorbit numai de la vama Nădlac încolo? Mi se pomeneşte în treacăt de creativitatea „fugii de centru”, dar nu mi se spune cam pe unde sau care ar fi acest centru. Dacă ar fi vorba de Hristos, aş sta liniştit, dar teamă mi-e că, aşa cum transpare din ultimele sale luări de poziţii, d-l Baconsky se află mai degrabă în situaţia nefericitului candidat la bacalaureatul de anul acesta care a scris că vede Casa Albă drept capitală a S.U.A.! Istoricul René Rémond ne-a dezvăluit adevărata propunere a civilizaţiei europene a mileniului III: “o secularizare amiabilă”. Fie! La urma urmei, nu am nici un drept de a pretinde ca lumea să fie o mănăstire, după cum, tot astfel, nu am nici un drept de a cere „babei ortodoxe” să se amestece cu lumea, după principiul culinar al ghiveciului călugăresc practicat în vremea postului. Aici este problema sensibilă care irită „subţirimea” d-lui Baconsky şi a celorlalţi eroi civilizatori teologali europeni: „baba” sau, în alte variante, „TTTTradiţia clăpăugă”. Cu teologii, la o cafea, mai vorbim, ne mai împrietenim, ne-om înţelege cumva. Dar ce mă fac cu „baba”? Asta mă încurcă rău de tot. Ei uite, mie îmi place „baba” asta, chiar dacă uneori mă mai scoate din sărite cu ideile ei fixe, „baba” asta care tămâie singură de nebună sâmbăta dimineaţa prin cimitire, care mă binecuvintează din pragul casei când plec şi care face cruce cu cuţitul pe pâine înainte de a mi-o tăia felii la masă! Adevărul de credinţă nu are legătură cu civilizaţia, d-le Baconsky, decât în măsura în care civilizaţia se vrea legată de Adevărul de credinţă, sau în jurul acestuia. După cum mai cred că dialogul inter-creştin e blocat nu de aşa-numitele „cruciade pravoslavnice”, cât mai cu seamă de „cascadoriile ecumeniste” de tip Corneanu – Drincec. E drept că, silită atâta amar de vreme la practicarea cu precădere a discursului apologetic, ortodoxia răsăriteană s-a închis oarecum în sine şi a pierdut pe drum adevărata şi sincera dimensiune a iubirii şi a suferinţei pentru fratele care a plecat de acasă. Cu asta sunt de acord! Această sfâşiere o surprinde în chip excepţional un episcop, vai!, sârb: „Apusul trăieşte în zbuciumare, Răsăritul în resemnare. Apusul roade neîncetat din Pomul Cunoştinţei şi simte că este tot mai flămând după ştiinţă. Răsăritul stă sub Pomul Vieţii, însă nu se poate întinde să culeagă fructul. Apusul ţine la organizare, tocmeşte neîntrerupt lucrurile de din afară, în vreme ce valorile lăuntrice pier una după alta; Răsăritul cultivă neobosit valorile dinlăuntru, în vreme ce valorile dinafară cad şi se prăpădesc. Apusul clădeşte turnuri babilonice, însă pentru că sunt clădite din piatră necioplită, şi totdeauna înclinate într-o parte, turnurile se dărâmă repede; Răsăritul ciopleşte cu sudoare piatră după piatră, şi reuşeşte să cioplească piatra cea mai frumoasă, dar nu e în stare să facă din ea o clădire. Apusul face să cultive lucrurile şi ele strălucesc, iar omul se sălbăticeşte şi se acoperă de întuneric; Răsăritul face să se cultive oamenii şi unii din ei strălucesc, dar lucrurile stau în sălbăticiune şi cresc ciulini. Apusul crede în faptele omului în primul rând, în faptele lui Dumnezeu în rândul al doilea şi în Dumnezeu în rândul al treilea; Răsăritul crede în Dumnezeu, dar nu pune nici un preţ pe faptele lui Dumnezeu şi înlătură faptele omului. De aceea Apusul nu are unitate, nici nu poate ajunge la unitate, pentru că unitatea se află numai în Dumnezeu; şi de aceea activitatea Apusului trece aşa de des la război, iar pacea Răsăritului la resemnare. Dar pentru ce se-ntâmplă toate acestea, mă întrebi, copile? Pentru că Apusul nu şi-L poate însuşi pe Hristos, iar Răsăritul nu şi-L poate însuşi pe Iisus. Sau cu alte cuvinte, pentru că Apusul recunoaşte pe om, nu pe Dumnezeu, în vreme ce Răsăritul recunoaşte pe Dumnezeu, dar nu recunoaşte pe om. De aceea Apusul trăieşte în zbuciumare, iar Răsăritul în resemnare. Iar Iisus Hristos întinde amândouă mîinile ca să cuprindă într-o îmbrăţişare Răsăritul şi Apusul, dar nu poate; nu poate să strângă în aceeaşi îmbrăţişare Răsăritul din cauza nirvanei din el şi Apusul din cauza săbiilor din el. Iată, Răsăritul şi Apusul sunt sufletul tău. Zbuciumarea şi resemnarea sunt seminţe din aceeaşi arie. Pomul Cunoştinţei şi Pomul Vieţii cresc unul lângă altul. Răsăritul şi Apusul se izbesc în fiecare om; dar nu înfăţişează o vecinătate, ci un duel. Dacă Răsăritul şi Apusul ar înfăţişa vecinătatea şi nu duelul, atunci pacea ar domni şi în om, şi în lume; zbuciumarea şi resemnarea ar fi înlocuite atunci cu puterile pozitive şi bune. Cunoaşte Pomul Vieţii şi te vei vindeca de bolile Apusului şi bolile Răsăritului şi vei fi un om sănătos şi întreg. Iar un om sănătos şi întreg este optimist. Atunci activitatea şi credinţa vor lua locul bolilor amintite şi vor înflori pe gunoiul zbuciumării şi al resemnării” (Episcopul Nicolae Velimirovici, Cugetări despre bine şi rău).
Ne-am întrebat oare vreodată ce-ar fi fost, pentru 10 veacuri, istoria europeană dacă rămâneam laolaltă? Dacă am fi rămas Biserică fără să nutrim ambiţii de Stat? De aici cred că se cuvine pornit cu delicateţe dialogul. De la redescoperirea lui „să ne iubim unul pe altul” ca acţiune, nu doar ca îndemn rostit la ecfonis. Doar această iubire în acţiune, şi nu în noţiune, va putea reface „unitatea de jos” după modelul „unităţii de sus”, cum bine spunea Alexander Schmemann. Numai că redescoperirea acestei iubiri sincere necesită timp, având în vedere în primul rând că partenerii, chiar dacă au la origine „unicul izvor”, nu mai sunt demult la vârsta unui coup-de-foudre! Cu atât mai puţin e eficientă expedierea intempestivă la realităţile istorice şi creştine de acum 17 veacuri şi mai bine. Or, tocmai aici se află, din păcate, punctul vulnerabil al celor mai mulţi „eroi civilizatori”, fie ei ideologi sau filologi, contimporani ori din trecut. Atât în cultură, cât şi în materie de credinţă, confundă de mult prea multe ori iubirea cu violul.

II. Este de domeniul evidenţei că naţiune şi creştinism sunt două noţiuni diferite, una desemnând o anume grupare socială naturală, iar cealaltă desemnând o religie. Dar aceasta nu înseamnă nicidecum că două concepte diferite între ele sunt, în mod necesar, contrarii, şi cu atât mai puţin contradictorii. Mai mult decât atât, ar fi de neînţeles ca religia creştină – expresie majoră a revelaţiei supranaturale – să se afle în contradicţie cu naţiunea, care, ca realitate naturală, este expresia voinţei lui Dumnezeu. Cu toate acestea, nu o dată, s-au formulat obiecţiuni de incompatibilitate între creştinism şi naţiune. Prin esenţa lui, creştinismul este universal, pe când naţiunea este limitată. Evident, creştinismul se adresează lumii întregi. Dar prin aceasta nu se adresează el şi fiecărei naţiuni în parte? De când cel care recunoaşte totul nu recunoaşte partea? Dar poate oare exista totul fără parte?
Referinţele scripturistice care atestă legitimitatea existenţei popoarelor (a naţiunilor) sunt arhicunoscute şi nu cred că mai este cazul să le enumăr. Or, a denunţa incompatibilitatea creştinismului cu naţiunea, pe motiv de universalitate, înseamnă a ignora tocmai sensurile Evangheliei. Ne putem întreba de când universalitatea creştinismului presupune naţiunea ca anacronică, când această universalitate presupune tocmai capacitatea şi datoria creştinismului de a fi predicat la un număr indefinit de naţiuni? D-l Baconsky îmi spune de la Paris că se distanţează de „ecleziologia izolaţionistă a filetiştilor”, exact în acelaşi timp în care Preşedintele Traian Băsescu declară, cu prilejul înscăunării Mitropolitului Olteniei, că „Biserica Ortodoxă Română este Biserica noastră naţională, este parte din fibra acestui popor”. Nu sunt atât de naiv, desigur, încât să-i suspectez cumva de sinceritate nici pe Preşedintele României, nici pe Ambasadorul nostru trimis de acelaşi Preşedinte la Paris! Evident, amândoi se află în campanie electorală! Necunoscută ne rămâne nu data candidaturii d-lui Băsescu, ci doar data candidaturii d-lui Baconsky.
Şi aş mai adăuga ceva. Încercând o privire de ansamblu asupra hebdomadarului în care publică d-l Baconsky, şi a cărui ultimă temă este „existenţa unei identităţi europene”, observăm că în cuprinsul său, la pag. 10, inebranlabilul universitar braşovean Caius Dobrescu, dintr-o perspectivă globalizantă, ne recomandă prob o viitoare identitate euro-africană. Sigur, în acest caz am putea remarca graţia pasului sprinţar pe care îndeobşte îl face ideologia spre neurologie, ca şi nevoia de a înlocui sfatul pe care odinioară, ajuns la ananghie, Socrate îl cerea unui Zeu, cu sfatul urgent al medicului.

Răzvan IONESCU

DIN PARTEA D-LUI RĂZVAN IONESCU

RĂBDARE...


Am citit cu îngrijorare pleiada de comentarii legate de textele pur şi simplu civilizate ale lui Iulian Capsali şi Radu Preda, care ar fi meritat un alt tip de reacţii (fie şi împotrivă). Când colo, în marea lor majoritate nu sunt decât răfuieli, insinuări, ifose, replici - pe scurt, ţâfnă. Tu eşti laicat şi legionar, eu nu sunt laicat şi sunt european, eu sunt frust, tu de ce eşti ambiguu, tu eşti rutean (fie şi în cultură), ba tu eşti cu Patapievici, eu sunt la Sorbona, iar tu eşti la Tecuci, computer versus scriptorium, bursă occidentală = idilă confesională, versuri, epigrame, tămbălău, lucru nevoie mare Miţule, sau ca să zic aşa, „mănăstire, maici, chef”. Jalnic. M-am simţit părtaş involuntar la un fel de chibiţeală de peluză scuipând seminţe şi sentinţe. Ştiu că voi supăra pe mulţi, dar – îngăduiţi-mi să o spun – abia acest mod de comunicare aruncă totul în derizoriu şi nicidecum hotârârea, mai mult sau mai puţin fericit exprimată a Sinodului, în cazul Mitropolitului Corneanu şi al Episcopului Drincec. Din pricina asta parcă ne-am transformat cu toţii într-un fel de lumpen, care nu e în stare decât ori să huiduie, ori să se gudure. Alţii, mai evlavioşi, o ţin de-atunci tot într-un bocet că de-acuma gata, li s-a dus Biserica de râpă. Îmi îngădui să vă, şi deopotrivă, să îmi aduc aminte mereu şi mereu de modelul Iisus Hristos ce ne-a fost dat. Dumnezeu şi om. Modelul teandric, împreună lucrător. Haideţi să nu luăm chiar totul în cârca noastră. Mai lăsaţi-i câte ceva de făcut şi lui Dumnezeu drăguţul – cum se spune prin Ardeal. Pe urmă, iertaţi-mă, parcă ne-am pierdut răbdarea. („Nu până la prăşit, până la sfârşit!” – spunea Părintele Cleopa). Biserica are „viteza” ei, nu încercaţi să o asemuiţi cu ceea ce prin Europa şi prin alte părţi se numeşte „forţă de reacţie rapidă”. Parcă am fi pe picior de război. Şi ne pare rău că nu începe odată. Nu vă îndemn la resemnare, sau la nepăsare. Vă îndemn la încredere, la nădejde, la calm. E vară, e cald, sunt drumuri frumoase către atâtea mănăstiri cărora nu le-am trecut pragul. Poate că ar trebui să ne oferim şi nouă înşine un răgaz de meditaţie. Să ne gândim la ceea ce bine amintea d-l Fedorovici, virtutea cea dintâi: dreapta socotinţă. Cred că s-ar cuveni să ne oprim din tot acest zgomot. S-a luat o decizie. Ne-am spus punctele de vedere (şi vă asigur că ele au fost auzite!). Vrei să o respecţi, bine. Nu, atunci n-ai decât să îţi urmezi, aşa cum crezi, puritatea în altă parte. Altfel, am senzaţia că nu facem decât să alimentăm un soi de ierarhie întru anarhie. Iar celor care se precipită să vadă în, sau printre, aceste rânduri vreo nuanţă defensivă le spun că nu am de gând să retractez nici o cirtă din ce am scris.

Conului jb căruia încă de dinainte de a arbora acest „pseudonim beligerant” i-am admirat foamea bulimică pentru cărţi şi care într-un mod subtil v-a „orchestrat” în a vă hărţui între voi, am să-i răspund (spre disperarea sa) cu încă un citat din Valéry. Paul Valéry. I se potriveşte în mod cu totul şi cu totul special, dar, în acelaşi timp, cred că s-ar cuveni să medităm deopotrivă asupra lui: „Cărţile au aceiaşi duşmani ca şi oamenii: focul, umezeala, animalele, vremea şi... propriul lor conţinut”.

Răzvan IONESCU

P. S. În ceea ce mă priveşte, vă declar oficial că, în ciuda şcolilor, diplomelor etc., am rămas (cu toate eforturile) un teolog mediocru (la 90 de ani, atunci când a primit titlul de Doctor Honoris Causa, Părintele Stăniloae a mărturisit cu sinceritate – eram de faţă – că se află abia la începuturile teologiei, aşa că noi, ce să mai vorbim?! – vom fi teologi abia atunci când vom fi în stare să vorbim într-adevăr cu Dumnezeu; or, iată, nu suntem în stare deocamdată, cu câteva excepţii, să vorbim nici între noi) şi un actor care s-a oprit la statutul de „veşnică speranţă”. Prin urmare, aveţi dreptate să nu ştiţi exact cine şi ce sunt. Şi în general, dacă sunt. Nu mă pot supăra. Vă înţeleg, pentru că de multe ori eu însumi am probleme. O singură afirmaţie mi se pare cu totul mizerabilă şi de neacceptat: că nu ştiu să călăresc! Asta mi se pare chiar o porcărie! Pot veni oricând cu martori competenţi şi mai pot, la o adică, chiar şi la aceşti ani (şi kilograme), să susţin un test! Prin urmare, avem de-a face cu o mârşavă calomnie! Ba chiar aş putea zice, încercând să revin la cadrele iniţiale ale discuţiei (fie şi cu riscul de a irita persoane sus-puse), că în acest caz este vorba pur şi simplu de o EREZIE!!!

NICODIMIADA SAU DESPRE OI ŞI CAPRE

Pe blogul prietenului Claudiu Târziu – în rubrica de comentarii la articolul “Cum «care laicat»?” al d-lui Mircea Platon – s-a încins nu demult o mică şi simpatică Nicodimiadă: unui Nicodim îi răspunde un Alt Nicodim, apoi Încă un Nicodim, pentru ca în cele din urmă primul Nicodim să se tragă de urechi cu… Vechiul Nicodim. Cum proprietarul blogului a supratitrat: “Poate că a venit momentul despărţirii oilor de capre”, Nicodim spunea, printre altele: “Eu nu cred că «a venit momentul despărţirii oilor de capre», ci mai degrabă «momentul unirii oilor cu caprele devenite şi ele oi». E uşor să «desparţi», însă e mai greu «să uneşti». Să-L lăsăm pe Hristos la judecată să despartă. Ca să nu riscăm cumva, după preapuţina noastră înţelepciune, să confundăm oile cu caprele şi invers”. La care Vechiul Nicodim, în replică, spunea: “Dragă Nicodim, dacă-i lăsăm pe cei ca tine să-şi facă mendrele, nu vor mai şti oile că sînt oi şi caprele că sînt capre. Caprele pot deveni oi mai întîi dacă îşi dau seama că sînt capre. Şi oile pot rămîne oi dacă îşi dau seama că pot deveni capre”.
Fiecare “Nicodim” are dreptate în felul lui. Întrebarea, însă, rămîne: ce facem cu oile şi cu caprele? Le despărţim? Le unim? Le substituim/comutăm? Le confundăm? Le sacrificăm? Le vindem? Le clonăm şi le zicem Dolly (“Altă Dolly”, “Încă o Dolly”, “Vechea Dolly” etc.)? Le furăm vecinului (mai ales pe capre, dacă nu mor)? Le trimitem în pustiu, ca pe ţapii ispăşitori? Sau mai degrabă le mulgem pe întuneric şi facem brînză mixtă, eventual “ecologică”? Că nici să nu facem nici o brînză nu-i bine, iar dracului nu putem să le dăm...
Daraveră mare cu oile şi cu caprele astea! Socrate, cînd discuţia se-nfunda, o ţinea una şi bună: că “trebuie să întrebăm un zeu”. Noi aştia, nepăgînii, ortodocşii de 2000 de ani, poate că ar trebui să-L întrebăm pe Hristos, Cel unul şi bun. Nu de alta, dar nu cumva să-L lăsăm pe Dumnezeu şomer printre atîţia oameni deştepţi şi (pre)ocupaţi pînă peste cap de (cu?) caprele şi oile Lui...
Dacă apucăm să facem ceva, după aceea ne certăm între noi ca chiorii. Dacă nu facem nimic, ne mănîncă duşmanii (cu fulgi cu tot) – ăia de ne zic “neghiobimea ortodoxă”. Dacă însă întrebăm, n-o să se supere nimeni – şi nici nu ne costă nimic (decît, cel mult, o pauză de deşteptăciune).
O să-mi ziceţi, poate: “Dar cum o să ne răspundă Hristos?”. Ei, lăsaţi, mergeţi pe mîna Lui, găseşte El o modalitate, că d-aia e Dumnezeu! Ce Dumnezeu ar mai fi acela care n-ar da un răspuns, acolo, unor necăjiţi? Dar şi ce credincios ar fi (mai este) acela care n-ar strica o întrebare pe Dumnezeul lui?
Dacă punem de-o rugăciune (dar, ştiţi, una din acelea simţite, de să plîngă mioarele şi iezişorii cu lacrămi de sînge), poate că ciobăneii mioritici n-or să se mai vorbească cîteşdoi ca să-l omoare pe al treilea. Şi dacă dă pacea-n păstori (şi-n cîinii de pază, care miros primii la lup, ştiindu-l că-şi schimbă părul, dar năravul ba), poate pînă la urmă mai prinde ceva inimă şi turma, de te pomeneşti că trage capra a oaie şi oaia rîioasă a oaie năzdrăvană… Pînă atunci, însă, ce să facă şi bietele dobitoace, fie oi, fie capre? Fac şi ele ce le e dat şi le vine mai lesne din fire (nu mai spun aici ce anume, că sînt vorbe proaste şi ne rîd curcile albastre cu mărgele galbene).
Gură de rai avem de la Dumnezeu, numai că depinde cu ce-o umplem, pe barba noastră… Sau, cum zic unii (mai pe din dosul stînii), “ce (ne) facem cu ea?”. Că-s multe de făcut cu o gură, dar nu toate-s de folos…

Răzvan CODRESCU

LA DESPĂRŢIREA DE DAN SLUŞANSCHI

Joi 24 iulie a. c., la Biserica Sf. Ilie-Gorgani din Bucureşti, a avut loc slujba de înmormîntare a profesorului Dan Sluşanschi, clasicist şi indo-europenist de talie europeană, care a închis ochii pe 22 iulie, în urma atac cerebral. Avea numai 65 de ani şi era unul dintre puţinii căr-turari autentici care ne-au mai rămas.
Născut la Sibiu, pe 12 sep-tembrie 1943 (părinţii: Barbu Sluşanschi, scriitor şi luptător naţionalist, şi Silvia Sluşanschi, n. Procopovici, profesoară) avea să-şi împlinească strălucita carieră la Bucureşti, unde în 1965 a obţinut Diploma de merit în Filologie clasică (doctoratul şi-l va lua în 1972, cu teza Vocabularul criticii literare latine de la Seneca tatăl la Juvenal), fiind apoi cercetător ştiinţific la Institutul de Lingvistică al Academiei Române, secretar ştiinţific al Asociaţiei de Studii Orientale din România şi ilustru universitar (din 1975). A mai fost, între altele, Preşedinte al Societăţii Române de Studii Indo-europene, director al Centrului “Eudoxiu Hurmuzachi” pentru Românii de pretutindeni şi membru al Uniunii Scriitorilor din România. În 1987, în colaborare cu doamna Lucia Wald, a dat refe-renţiala Introducere în studiul limbii şi culturii indo-europene.
S-a încumetat, după George Murnu, să ofere o nouă versiune românească a poemelor homerice, dar şi a Eneidei lui Vergiliu, iar ca asiduu şi desăvîrşit editor (alături de regretatul Virgil Cândea) al operei cantemiriene, a fost răsplătit în 1984 cu Premiul “Per-pessicius” al Muzeului Literaturii Române şi în 1985 cu Premiul “Timotei Cipariu” al Academiei, pentru ediţia critică De antiquis et hodiernis Moldaviae nominibus. Historia Moldo-Vlachica (Bucureşti, Editura Academiei, 1983), şi mai de curînd cu Premiul Special al Uniunii Scriitorilor, pentru ediţia critică Descriptio Antiqui Et Hodierni Status Moldaviae/ Descrierea stării de odinioară şi de astăzi a Moldovei (Bucureşti, Editura Institutului Cultural Român, 2006). În 1994, a primit Premiul Târgului Naţional al Cărţii pentru traducerea comentată a monumentalei lucrări a lui G. Dumézil, Mit şi epopee (Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1993), realizată în colaborare cu doamnele Francisca Băltăceanu şi Gabriela Creţia. A mai tradus, între altele, două dialoguri platonice (unul în colaborare cu regretatul Petru Creţia) şi un Mic dicţionar enciclopedic al Bibliei (Bucureşti, Editura Humanitas, 1999). A contribuit, iniţial, şi la noua ediţie românească a Septuagintei scoasă sub egida Colegiului “Noua Europă”.
Dumnezeu să-l odihnească şi să-i păstreze amintirea vie şi lucrătoare în minţile şi inimile tuturor celor ce l-au cunoscut. (R. C.)

-----------------------------------------------

-----------------------------------------------

PROFESORUL NOSTRU

“Dar mai rămâi lângă mine: în braţele noastre, alături,
Strânşi între noi jalea grea să-ncercăm să ne-o stingem din suflet...”
(Iliada 23, 98-99 )

În fiecare seară de joi, de la ora cinci la ora opt, şase studenţi robotesc la scandarea, traducerea şi comentarea la cuvânt a Iliadei şi a Odiseii. Ca mulţi alţii înaintea lor. De data aceasta, însă, spaţiul de oficiere este altul decât obişnuitele săli de curs de la Facultatea de Clasice din strada Edgar Quinet. Sunt chiar în Templul lui Ianus, care îşi deschide porţile numai atât cât să le îngăduie neofiţilor să pătrundă în spaţiul unui rar privilegiu. La ora fixată, oficiantul îşi face apariţia: un zâmbet cordial nediscriminatoriu neutralizează de fiecare dată tensiunea vagă care precede orice întâlnire cu Profesorul. Urmează strângerea de mâini şi invitaţia în jurul mesei ovale din salon, pe care aşteaptă, nedeschise, şase “dosare homerice”: cântul zilei, însoţit de o bibliografie solidă, din cele mai variate domenii conexe Bibliei clasiciştilor: comentarii liniare, lingvistică indo-europeană, dialectologie greacă, mitologie şi religie greacă, antropologie, micenologie, geografie istorică. Totul aşezat într-o ordine severă, ce aminteşte de alte vremuri de tinereţe universitară. Se pătrunde, după o foarte concisă expunere a temei generale, în inima textului: cineva scandează primele zeci de versuri, ceilalţi urmăresc febril, mai mult chipul destins al Maestrului decât înlănţuirea încă misterioasă a metrilor. Poticnirea, falsarea aduce reacţia promptă şi caldă a oficiantului care repară, din memorie, micul neajuns “de scenă”. E mai degrabă gestul unui expert sufleur venerabil, care şi-a trădat pentru o clipă rolul de regizor. La traducere, apoi, textul e sfâşiat până în ultimele articulaţii şi suferă sub tirania zeloasă a ciracilor, “a cerbilor tineri”, cum obişnuia să le zică. Fără şicane, Profesorul le dă imbolduri de libertate absolută şi îi poartă pe toate căile posibile de interpetare, închizându-le, apoi, pe rând, cu argumente logice pe unele, şi deschizându-le cu o ardoare abia disimulată pe altele. Din rămăşiţele literei, textul intră în reconstrucţie: sunt dezbătute acerb toate detaliile, pipăite toate morfemele însângerate, vizitate toate latebrele verbului căznit. Profesorul întreabă, moderează şi propune. Vers după vers, sensul se întrupează, la început, fragil şi apoi cu o vigoare armonică fără egal. Pe zăngănitul difuz al armelor, pe scrâşnetul carelor de luptă şi pe strigătele încrucişate ale eroilor pune stăpânire, savantă şi teribilă, făptura homerică a Maestrului. Freamătul de păreri, unele decise, altele şovăitoare, ale discipolilor urcă, treaptă cu treaptă, în edificiul de lumină lină al epopeii. La sfârşitul zilei, după istov de lacrimi, vălul Penelopei tronează întreg, limpede şi unic în faţa ochilor halucinaţi ai celor şase peţitori de ocazie. Irenic, Profesorul meditează câteva clipe tăcut, sprijinit în lancea bătăliilor trecute: be d’akeon para thina… Urmează, pentru toţi învingătorii, lovitura de graţie: Profesorul-Aed reia, cu o compasiune totală, lectura tuturor versurilor acum cuminţite. Iar ei ascultă, liberi de tirania paginii scrise, şi înţeleg.

Aşa l-am cunoscut, în cea mai deplină forţă a spiritului, pe Profesorul savant Dan Sluşanschi, astăzi mutat la cele veşnice. Cursurile inegalabile de sintaxă latină, de lingvistică indo-europeană şi de latină târzie şi medievală, la care am asistat ulterior, aveau să dobândească pentru noi o notă de profunzime în plus. Nota epopeică. Îl ştiam, în spatele discursului academic fără cusur, pe pasionatul polihistor, traducător al Iliadei şi Odiseii, al Eneidei, al epopeilor indiene, al acelor misterice Gathas, al lui Platon, al lui Tucidide şi al atâtor alţi autori de prim rang din cultura clasică. Şi eram întăriţi, prin contagiune, de spiritul lui clar, cuprinzător şi generos, care va dăinui, printre eroi şi morminte, în Grecia din inima noastră.

UN GRUP DE STUDENŢI

ORTODOXIA POST-MODERNĂ A SINODULUI

Acum exact o lună publicam în paginile revistei 22 (17-23 iunie 2008) un articol despre ortodoxia Mitropolitului Nicolae. Cele patru săptămâni scurse de atunci au adus în prim plan mai multe fenomene tipice pentru vârsta socială a României de azi. Înainte de toate, prea puţini dintre cei care au scris în presă despre acest caz au şi înţeles cu adevărat despre ce este vorba. Confuzia a dominat categoric reflectarea jurnalistică a unui episod eminamente eclesial. La această confuzie au contribuit chiar unii reprezentanţi catolici (de ambele rituri) prin poziţii, comunicate de presă şi scrisori mai curând populist-emoţionale şi prea puţin responsabile din punct de vedere eclesial. Apoi, oamenii de cultură sau din alte domenii care şi-au exprimat solidaritatea cu Mitropolitul Nicolae nu au fost mai bine informaţi decât cei din media. Ei au invocat argumente complet improprii, adunând merele cu perele pe simplul motiv că sunt fructe. De aici s-a născut şi întreţinut nu doar ideea unui relativism unionist, dar şi impresia complet falsă a unui conflict între ortodocşi şi greco-catolici, sau chiar dintre ortodocşi şi toţi heterodocşii României şi ai universului. Refuzând asumarea problemei în profunzime, partizanii acestui ecumenism superficial, la limita dintre ignoranţa militantă şi corectitudinea politică, au preferat analizei serioase gherila mediatică. Cum era de aşteptat, ferocitatea pacifică a unora a primit drept răspuns, cu câteva excepţii notabile, duritatea apologetică a celorlalţi. Tăcerea vinovată a Mitropolitului în tot acest răstimp a alimentat procesul uluitor de convertire a infracţiunii bisericeşti în eroism civic pe socoteala unei periculoase polarizări între presupuşii fundamentalişti şi declaraţii (sau doar suspectaţii) ecumenişti din BOR sau din spaţiul social până de curând neutru confesional. Mai departe, nu este mai puţin adevărat că, aşa cum se întâmplă în perioade de cumpănă, cele patru săptămâni au fost utile şi au despărţit apele, au oferit ocazia unor atitudini clarificatoare şi au coagulat opinii disparate, au scos la iveală deficite de gândire şi de comunicare, sau pur şi simplu de caracter. Cu toate acestea, continuă să uimească absenţa cvasi-totală a vocilor teologice din confesiunile implicate. Canoniştii, dogmatiştii şi titularii cursurilor de ecumenism tac în mod nejustificat. Îndârjita lor tăcere explică tristul paradox care defineşte atât de bine vârsta socială (şi spirituală) a României de azi şi care face posibil să avem o criză reală, dar nu şi o dezbatere autentică.

Prezumţia de canonicitate

În zilele de 8 şi 9 iulie 2008, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe din România a luat în dezbatere cazul Mitropolitului Banatului şi pe cel al Episcopului Oradei. Aici se impun câteva cuvinte despre procedura adoptată, simptomatică pentru maniera în care Biserica noastră gestionează astfel de momente. De la bun început, reacţia oficială a BOR a fost rezervată, evident marcată de dorinţa de a câştiga timp. Miza nemărturisită era că o dată cu trecerea zilelor scade şi interesul, atenţia publică fiind îndreptată spre ştirile de ultimă oră. Este o metodă cultivată intens în mai toate structurile decizionale profane, mai ales când sunt nevoite să dea explicaţii la eşecuri, dar care se aplică, aşa cum s-a văzut în ultimii ani, şi atunci când este vorba ca Biserica să răspundă unor chestiuni concrete precum poziţia faţă de CNSAS, Agenţia Naţională pentru Integritate sau implicarea clericilor în politică. Dacă aceste teme sunt formulate oarecum din afara spaţiului eclesial, amânarea unui răspuns la o problemă de disciplină canonică, adică internă, nu mai poate fi justificată. Paralela involuntară dintre tergiversarea de acum (în cazul unor episcopi) şi promptitudinea aplicată la Tanacu (în cazul unui preot şi a unor maici) nu poate decât să trezească suspiciuni faţă de standardul sinodal în materie canonică. Aşa cum s-a văzut, răgazul de timp câştigat nu a fost menit să clarifice în vreun fel crizele de la Timişoara şi Oradea. Adeziunile provocatoare şi imixtiunile obraznice ale susţinătorilor Mitropolitului Nicolae, măsurile în forţă luate de Episcopul Sofronie de a se asigura de susţinerea clerului său, memoriile unor asociaţii (obscure) de laici, dar şi ale unor mânăstiri de tradiţie, mesajul stareţilor athoniţi şi reacţiile din partea altor Ortodoxii locale – toate acestea au generat o atmosferă puternic tensionată. Mai mult: Sinodul s-a văzut pus, pe zi ce trecea, din ce în ce mai evident în situaţia de a spune da sau nu. Unii au denunţat această „presiune” uitând că, la urma urmelor, sinodalii nu se întâlnesc doar pentru a se vedea unii pe alţii, ci pentru a da expresie clipei istorice a Bisericii în toată plenitudinea definiţiei acesteia.
Cu toate că deja Sinodul Permanent din 6 iunie se distanţase cu regret de gestul Mitropolitului Nicolae, Sinodul plenar din 8 iulie a început ca şi cum problema aceasta ar fi fost una printre altele. Or, aşa cum ştim din practica multiseculară a sinodalităţii, la nivel oikumenic (adică universal) sau local, un sinod nu poate să ia decizii înainte de a lămuri suspiciunile legate de un membru al său. Altminteri, deciziile respective pot fi respinse în procesul ulterior de receptare de către corpul eclesial. Garanţia unor hotărâri inspirate de Sfântul Duh nu rezidă doar în lucrarea Acestuia, ci are la bază sinergia sinodalilor care îşi propun drept ţel spiritual realizarea între ei, cu ajutorul lui Dumnezeu pe care îl cer deja în slujba de început, tocmai a comuniunii care defineşte raportul ce domneşte în sânul Sfintei Treimi. Această ancorare în sus deosebeşte în mod esenţial o întâlnire sinodală de orice altă şedinţă, summit, consiliu de administraţie sau adunare generală a acţionarilor. Este motivul pentru care integralitatea neştirbită a credinţei participanţilor la actul sinodal este o condiţie preliminară fundamentală a legitimităţii hotărârilor respectivului sinod. Or, în cazul nostru s-a aplicat prezumţia de canonicitate în ciuda faptului că gesturile avute în vedere erau publice, documentate video şi foto, cunoscute, comentate şi interpretate. În acest context eclesiologic, nu este de mirare că viciul de procedură a culminat într-o decizie viciată.

Complicitatea consensuală

Hotărârea finală a Sinodului se bazează pe un neadevăr verificabil de oricine şi promovează o contradicţie de proporţii. Neadevărul este legat de justificarea clemenţei: „... Sfântul Sinod a luat act de regretul şi pocăinţa acestora [a celor doi ierarhi], pe care le-a primit ca prim semn de îndreptare”. Or, în cele patru săptămâni avute la îndemână, nici unul dintre ierarhii cu pricina nu a dat vreun semn că ar avea dubii în legătură cu justeţea faptelor sale. Dimpotrivă. Amândoi au mizat pe solidaritatea extra-eclesială, reuşind astfel să sublinieze tocmai caracterul anti-eclesial al poziţiei lor. Duplicitatea aceasta s-a tradus foarte concret în tentativa, încununată de succes, de apărare a locului în ierarhia bisericească prin folosirea exclusivă a argumentelor pe care Biserica nu ar avea cum să le accepte. Manipularea deopotrivă a opiniei publice din afara Bisericii Ortodoxe (prin prezentarea imaginii falsificate a ecumenismului), dar şi a propriilor colegi sinodali (prin mimarea dreptei credinţe) a fost o reuşită exemplară. Declaraţia Mitropolitului Nicolae imediat după Sinod este deosebit de sugestivă în acest sens. Mai mult, s-au ars etapele procesului de penitenţă şi s-a stabilit un record mondial la viteză: în doar câteva secunde, cei în cauză au trecut de la faza de neclintit la regret, au făcut spontan pocăinţă la faţa locului şi au primit imediat iertarea scontată! Deviza momentului a fost simplă şi eficientă: ziceţi ca noi şi faceţi ca voi. Chiar dacă Sinodul nu era dispus să aplice pedeapsa prevăzută de canoane (caterisirea), absenţa completă a unei măsuri cu adevărat de îndreptare (de exemplu câteva luni la mânăstirea de metanie), care să sublinieze gravitatea duhovnicească a faptelor săvârşite, uimeşte şi provoacă indignare. Evitarea oricărei consecinţe neplăcute pentru ce doi ierarhi indisciplinaţi şi cvasi-unanimitatea cu care s-a decis acest lucru adâncesc impresia că, de fapt, am asistat la o farsă posibilă doar prin traducerea brutală a consensului sinodal în complicitate. Cu alte cuvinte, printr-o comparaţie inevitabilă cu viaţa politică de azi, aşa cum pentru Parlament toţi cetăţenii României sunt egali în faţa legii, mai puţin unii precum Mitrea şi Năstase, tot astfel, pentru Sinod, toţi sunt obligaţi să respecte canoanele, mai puţin ierarhii Corneanu şi Drincec.
Contradicţia pe care o promovează hotărârea sinodală derivă din laxitatea anterioară. Afirmând categoric caracterul anticanonic al oricărei forme de intercomuniune, dar iertând generos pe cei care au provocat această reiterare a principiilor de bază ale eclesiologiei ortodoxe (dar şi catolice), Sinodul lasă impresia de a institui abia pe 9 iulie 2008 reguli cunoscute deja de mai bine de un mileniu şi jumătate! În loc să îşi asume provocarea lansată indirect de cei doi ierarhi anomici şi să se angajeze cu responsabilitate într-un efort hermeneutic la capătul căruia prevederile canonice formulate în contexte istorice şi eclesiale diferite să fie actualizate (şi aplicate) potrivit vârstei de acum a Bisericii, sinodalii s-au refugiat într-o contradicţie care afirmă cu aceeaşi tărie şi în acelaşi timp atât valabilitatea canoanelor, cât şi posibilitatea încălcării acestora.
Hotărârea Sinodului este discutabilă şi din altă perspectivă: interdicţia oricărei forme de concelebrare (inclusiv la nivelul ierurgiilor, de ex. înmormântări) pune în mare încurcătură pe toţi clericii eparhiilor din diaspora. Să înţeleagă aceştia că de acum înainte nu mai au cum celebra (legal) Cununii mixte, că nu mai pot boteza sau înmormânta persoane care nu fac parte din Biserica Ortodoxă? Cum rămâne, de pildă, cu recunoaşterea, inclusiv de către Mitropolia noastră din Germania, a Botezului heterodocşilor? Sunt doar câteva întrebări la care în mod cert hotărârea contradictorie a Sinodului nu oferă nici un răspuns.

Testul modernităţii

Încercând să sintetizăm morala acestei crize încă în derulare, am putea spune că Ortodoxia noastră locală a fost pusă în faţa unui test al modernităţii (raportarea identitară la pluralismul constitutiv al societăţii) şi a dat – cine se aştepta la aceasta? – un răspuns cât se poate de... post-modern. Adică a ridicat contradicţia la rang de criteriu al Adevărului pe care este menită şi obligată să Îl păstreze, să Îl înţeleagă şi să Îl mărturisească. Aşa cum notam şi în articolul de acum o lună, paguba pe termen mediu şi lung a celor petrecute la Timişoara şi Oradea, amplificată între timp de contradicţia sinodală, rezidă în radicalizarea poziţiilor: de acum înainte, orice tentativă de dialog inter-confesional va fi suspectată de sincretism, aşa cum afirmarea dreptei credinţe se va face în detrimentul echilibrului şi al deschiderii iubitoare faţă de lume. Incompatibilitatea indusă forţat dintre Ortodoxie şi dialog va îngreuna nu doar efortul de refacere a unităţii creştine, ci şi pe acela al păstrării unităţii din interiorul aceleiaşi Biserici. Nesocotirea caracterului eliberator şi normativ în acelaşi timp al fundamentului dogmatic duce în mod inevitabil la fundamentalism şi relativism. În loc să ne ajute să ieşim din fatalitatea acestei logici, Sinodul nostru ne oferă toate premizele unor viitoare şi inutile lupte fratricide.

Radu PREDA

(Text apărut şi în revista 22)

SENSUL CREŞTIN AL ISTORIEI

Asupra Istoriei s-a meditat îndelung, din vechime pînă azi, atît de pe poziţii filosofice, cît şi de pe poziţii teo­logice*. Prima şi cea mai cunoscută încercare majoră de teologie creştină a istoriei, rădăcină din care s-au dez­voltat mai toate “discursurile” creştine despre sensul isto­riei, cu precădere în Occidentul postmedieval (de la aba­tele Bossuet pînă la un H.-I. Marrou), a aparţinut Feri­ci­tului Augustin şi este expusă în lucrarea De Civitate Dei (Despre Cetatea lui Dum-nezeu)**, redactată între anii 412-426.
Istoria – stare inerentă căderii din condiţia paradi­siacă – este înfă-ţişată ca o luptă preponderent spi­ri­tuală între două puteri antagonice, întruchipate de Civi­tas Dei şi Civitas terrena; prima reprezintă ordinea dum­ne­ze­iască (păzită de urmaşii spirituali ai lui Abel), iar cea­laltă – ordinea pămîntească (slujită de urmaşii spiri­tuali ai ucigaşului Cain). De-a lungul istoriei (autorul dis­tinge, pe temeiuri biblice, şase epoci istorice: 1. de la Adam la Po­top; 2. de la Noe la Avraam; 3. de la Avraam la David; 4. de la David pînă la Exil; 5. de la Exilul babi­lonian pînă la Hristos; 6. de la întîia pînă la a doua venire a Domnului) cele două “cetăţi” coexistă şi se do­zea­ză în chip felurit (sînt perplexae şi permixtae, în ter­meni au­gustinieni), urmînd a se separa definitiv la sfîr­şi­tul vea­curilor, după Marea Judecată***.
“Cetatea lui Dumnezeu” (întemeiată pe adevăr – veritas – şi stînd sub semnul lui “a fi”) va triumfa atunci pentru totdeauna asupra celei pămînteşti (întemeiate pe deşertăciune – vanitas – şi stînd sub semnul lui “a avea”). În centrul istoriei, dîndu-i acesteia sensul adevărat (acela de anticameră a mîntuirii), se află Întruparea lui Hristos şi lucrarea Sa mesianică. Iisus Hristos este biruitorul păca­tului şi al morţii, deci al timpului devorator. Învierea Lui marchează începutul sfîrşitului istoriei, aurora dumneze­iască a “Zilei a Opta”.
Istoria este concepută, aşadar, ca fiind finită şi ire­pe­tabilă (în opoziţie cu miturile arhaice ale “eternei reîn­toar­ceri”, caracteristice “religiilor cosmice” precreştine, dar şi sincretismului new-age-ist), pătrunsă de graţia divi­nă şi călăuzită de un ţel trans­cendent, reprezentînd (cum spune Lucian Blaga în Fiinţa istorică, rezumîndu-l pe marele hipponez) “un interludiu pămîntesc între două eternităţi cereşti”.
Istoria nu trebuie însă văzută simplist, într-o fata­­lă linearitate ascendentă, ne avertizează Paul Evdo­kimov. “Materia istori­că se vădeşte foarte complexă [...]. Nu există progresie în linie dreaptă [...]. Ritmul este rupt chiar între epocile apro­­piate; istoricii desco-peră, paralel cu mersul înainte, şi un progres în regres” (Ortodoxia, tr. rom., Editura Insti­tutului Biblic..., Bucureşti, 1996, pp. 342-343). În mersul sau devenirea ei, în care se amestecă elemente istorice şi meta-istorice, divine şi umane, indivi­duale şi colective, istoria este o taină ireductibilă la sche­me raţionale. “Suc­cesiunii regresive a căderii (gr. ako­lou­thia) Dumnezeu i-a opus succesiunea ordonată, ordinea progresivă prin dina­mica lăuntrică, a mîntuirii. Astfel, isto­ria este o dialectică a iniţiativelor lui Dumnezeu şi a răspunsurilor omului, interacţiunea celor doi Adam, dia­logul celor doi «fie». Sin­teza ultimă a mişcărilor ascen­dente şi descendente este deja dată în Hristos, şi numai Hristos are deja cheia sensului istoriei”, pentru că El este “măsura absolută a tean­drismului universal” (ibidem, pp. 345-346).
Teoforică şi hristocentrică în ciuda naturii sale co­rup­te, de interval al păcatului şi al morţii, istoria poate fi înţeleasă şi prin ceea ce am putea numi dinamica axio­logică a iubirii. “Două iubiri au durat două cetăţi: una a iubirii de Dumnezeu duse pînă la uita­rea de sine, alta a iubirii de sine duse pînă la uitarea de Dum­nezeu” (De Civitate Dei, XIV, 28). “Noul Ierusa­lim”, “Ierusalimul ce­resc” al viziunii ioanice (cf. Apocalipsa, cap. 21), îm­pă­­ră­­ţia sla­­vei şi a “luminii neînserate”, se va întemeia, înainte de toate, pe desă­vîr­şirea “asemănării” omului cu Dumnezeu, ade­vă­rata Iubi­re (cf. I Ioan 4, 8): iubirea care iese din sine, iubi­rea care se deschide spre celălalt, iubi­rea împinsă pînă la Cruce. Dum­nezeului în-omenit din iubi­re aici, înlăuntrul istoriei (“în veac”), este chemat să-i răspundă simetric, dincolo de istorie (“în veci”), omul în-dumnezeit prin iubire.
Iubirea (Agápe) este “Alfa şi Omega” a toate (cf. Apocalipsa 1, 8; passim). Totuşi, după cuvîntul Sfîntului Isaac Sirul****, aceeaşi iubire divină va deveni chin de neîndurat pen­tru cei ce au respins-o sau au înjo­sit-o: “Pe cîţi vor sta în gheena focului, biciul iubirii îi va biciui... Căci dîndu-şi aceia seama că au păcătuit împo­triva iubirii, cad pradă unei suferinţe mai mari decît aceea pe care le-ar putea-o pricinui orice alte înfricoşătoare chi­nuri. Durerea unei inimi vinovate faţă de iubire întrece toate chinurile care se pot închipui. Păcătoşii din iad nu sînt nicidecum lipsiţi de dumnezeiasca iubire... Numai că iubirea lucrează în două chipuri deosebite: ea li se face osîn­diţilor suferinţă, iar preafericiţilor bucurie”. Iadul nu mai este, astfel, “ne­pu­tinţa de-a mai iubi” (Dostoievski), ci mai degrabă chinul interior al unei mari iubiri zădăr­nicite – con­secinţă eternă a unei şanse ratate în istorie.
În concluzie, din perspectivă creştină, istoria nu reprezintă un teren neutru, ci cadrul în care se desfăşoară iconomia mîntuirii. Omul îşi construieşte el în­suşi, liber şi responsabil, destinul etern, în sînul comu­ni­tăţii din care face parte (fiecare dintre noi va fi judecat, ne aver­tizează Sfîntul Apostol Pavel, “în rîndul cetei sale”), bene­fi­ciind de asistenţa harului dumnezeiesc. Părăsim lumea de aici – istoria care ne poartă pe toţi – în condiţia pe care ne-am agonisit-o: fie “oi”, fie “capre”; “nemitarnicul Jude­cător” nu va face decît să pecetluiască o stare de fapt. Că-Şi poate îmblînzi dreptatea prin milă, este adevă-rat; dar aceasta este o taină pe care n-o putem sonda pînă la capăt. Dumnezeu nu este nici drept pînă la a fi nemilos, dar nici milos pînă la a fi nedrept.
În orice caz, Hristos ne dă de înţeles (cf. Matei 25, 31-46) că la Marea Judecată ni se vor cîntări cu precădere faptele: credinţa, nădejdea şi iubi­rea nu preţuiesc doar ca virtuţi abstracte, ci în măsura în care se întrupează/con­cre­ti­­zează în via­ţa noastră istorică. Mărginită în sine, isto­ria se dez-măr­gineşte în eschaton – măsură ulti­mă a omului şi a lumii.

Răzvan CODRESCU

* A se vedea, bunăoară, Karl Löwith, Meaning in History, University of Chicago Press, 1949, care prezintă “filosofiile istoriei” de la Hero­dot pînă în zorii secolului XX. În ce priveşte secolul nostru, biblio­grafia problemei este considerabilă. Menţionez aici doar cîteva dintre lucrările care merită o atenţie deosebită, circumscriindu-se, în diferite măsuri, viziunii creş­­tine asupra lumii: Carl Schmitt, Politische Theologie, Berlin, 1922 (tr. fr.: 1988; tr. rom.: Teologia politică, Ed. Universal Dalsi, Bucureşti, 1996); N. Berdiaev, Sensul istoriei (tr. germ. 1923; tr. fr. 1948; tr. rom.: Ed. Polirom, Iaşi, 1996); O. Cullmann, Christ et le Temps, Pa­ris, 1947; E.-C. Rust, Christian Understanding of History, London, 1947; K. Thieme, Gott und die Geschichte, Herder, 1947; A. J. Toyn­bee, A Study of History, New York-London, 1947 (compendiu; tr. rom.: Studiu asupra istoriei, 2 vols., Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997); R. Niebuhr, Faith and History, New York, 1949; J. de Senar­clens, Le Mystère de l'histoire, Genève, 1949; J. Daniélou, Essai sur le mystère de l'histoire, Paris, 1953 (tr. rom.: Reflecţii despre mis­terul istoriei, Ed. Universităţii, Bucureşti, 1996); U. A. Padovani, Filosofia e teologia della storia, Brescia, 1953; P. Ricœur, Histoire et Verité, Paris, 1955 (tr. rom.: Istorie şi adevăr, Ed. Anasta­sia, Bucu­reşti, 1996; v. mai ales Partea întîi, cap. “Perspective teologice”, subcap. “Creştinismul şi sensul istoriei”); H. U. von Bal­thasar, Theo­lo­gie der Geschichte. Ein Grundiss, neue fassung, Einseideln, 1959; J. V. Langmead Casserley, Toward a Theology of History, Oxford, 1965; H.-I. Marrou, Théologie de l'histoire, Paris, 1968 (tr. rom. Teo­logia istoriei, Institutul European, Iaşi, 1995); Pierre Vallin, Histoire politique des chrétiens, Paris, 1988; Jean-Claude Eslin, Dieu et le pouvoir. Théologie et politique en Occident, Paris, 1999 (tr. rom.: Dum­nezeu şi Puterea. Teologie şi politică în Occident, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2001).
** În P. L., vol. XLI, cols. 13-804. Cea mai bună ediţie a textului latin este cea a lui B. Dombart şi A. Kalb, din Corpus Christianorum Lati­norum (1955); v. şi Saint Augustin, La Cité de Dieu, texte latin de la quatrième édition de B. Dombart et A. Kalb, introduction générale et notes par G. Bardy, traduction française par G. Combès, 5 vols., în «Bibliothèque Augustinienne», 33-37, Paris, 1959-1960. Din păcate, nu s-a tipărit încă o traducere românească integrală a capodoperei augustiniene.
*** “Creştinul este astfel omul care trăieşte în ambiguitatea istoriei profane, dar cu tezaurul preţios al unei istorii sfinte, al cărei «sens» îl întrevede, şi cu sugestiile unei istorii personale, în care discerne legă­tura între vinovăţie şi mîntuire. Sensul creştin al istoriei este în acest caz speranţa că istoria profană face şi ea parte din acest sens pe care istoria sfîntă îl dezvoltă, că nu există pînă la urmă decît o singură istorie, că orice istorie este în ultimă instanţă sfîntă” (Paul Ricœur, Istorie şi adevăr, ed. rom. cit., p. 108). Vezi şi Hugo Urs von Baltha­sar, Theologie der Geschichte, ed. cit, pp. 98-101.
**** În ed. N. Theotokis (Leipzig, 1770), LXXXIV, pp. 480-481, iar în ed. A. J. Wensinck (Amsterdam, 1923), XXVII, p. 136; apud Vla­dimir Lossky, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, tr. rom. Ed. Anastasia, Bucureşti, f. a. [1992], p. 263 (aici într-o versiune îmbu­nătăţită). Vezi şi P. Evdokimov, op. cit., p. 358.

ESTE HRISTOS ÎN MIJLOCUL NOSTRU ?

Am găsit de cuviinţă, cu îngăduinţa autorului,
ca mîhnirea d-lui Iulian Capsali,

care este şi a multor altora,
să aibă cuvînt şi pe acest blog... (R. C.)

Am fost îndemnat recent de un prieten* să scriu câteva rânduri despre un gând care să-mi fi dat ghes mai degrabă în aceste zile pline. “Ce mai freamăt, ce mai zbucium!…”
După câteva minute de meditaţie, mi-a venit ideea solidarităţii şi a prieteniei forjate în (şi de) polemicile care au zguduit pacea ultimei luni. Unii dintre combatanţi îmi erau cunoscuţi doar din scris, pe alţii îi cunosc personal. Am simţit gustul baricadei de la Universitate, mai exact al demonstraţiei din Piaţa Universităţii, de la începutul lui 1990. Condiţiile au fost similare: o minoritate privită cu dispreţ şi cu în-verşunare de marea majoritate, tulburată de “gălăgia” unor protesta-tari în spatele cărora propaganda neo-comunistă punea cele mai abjecte malversaţiuni: trafic de stupefiante şi alcool – de fapt, sandvişuri cu ceai primite de la oamenii ce solidarizau cu noi în drum spre serviciu; în corturi, curvăsărie – de fapt, acolo se adăpostea un nucleu mai dur al contestatarilor, unii dintre ei intraţi în greva foamei; valută, agenturi străine, interese destabilizatoare ş.a.m.d. Acelaşi tip de coeziune umană cu cel de lângă mine m-a încercat şi în ultima vreme. Acum, aceeaşi pornire de a-i prezenta într-o lumină chioară, cu o sentenţiozitate abia mascată uneori, alteori cu duritate, pe aceia care au pus „monopolul pe Iisus”, aceşti “fundamentalişti de serviciu” care se opun “civilizaţiei”, “europenismului”, “moder-nizării”...
Cel mai trist este că pe lângă ignarii cocoşei clonaţi, vestitorii de planton ai nopţii seculare, sunt şi oameni pe care-i preţuiam. Iar ce mă doare cel mai tare este lipsa deontologiei teologice a argu-mentelor acestora din urmă, de parcă se adresau unui alt popor decât cei cu care se împărtăşesc în crugul celest al Duminicii...
Ce s-a întâmplat, fraţilor? Hristos a folosit cumva două măsuri atunci când Şi-a spus Cuvântul: una pentru ”iniţiaţi” şi alta pentru „mase”? Este nevoie de o mediere expertă, alta decât a Sfintei Tradiţii? Există oare două ortodoxii: una căpcăună, a „gloatei fundamentaliste,” şi alta a aristocraţiei spiritului, înclinată spre aggiornarea Tradiţiei după spiritul vremurilor? Repet, aici nu vorbesc despre liber-pansişti, de la care nu putem avea pretenţii de convingeri ortodoxe (de la ei nu ai nici o pretenţie, în general), ci de la tovarăşii de drum de până acum, care văd că încearcă să găsească o a treia cale, între (post)mo-dernitate şi Tradiţia ortodoxă integrală. Cred ei oare cu adevărat că pot pune apă de colonie în agheasmă şi răşină sintetică loc de ulei în candele? Sau este şi mai preferabil în acest caz un bec de lanternă, spre a nu afuma pereţii Bisericii?
Iarăşi nu înteleg de unde transpare concluzia că suntem duşmanii „paşnicilor greco-catolici”, „ca să nu mai pomenesc infernul rezervat [de noi] romano-catolicilor, protestanţilor, musulmanilor, evreilor sau budiştilor...” De când, dacă îţi aperi identitatea creştin-ortodoxă, eşti a priori şi ab initio duşmanul celorlalte culte? Nu pot să înţeleg...
Nu am văzut din partea celor pe care i-am creditat cândva decât opinii personale dictate de sensibilităţi/umori de moment, argumente sentimentale, politice, simbolice, sau pur şi simplu razante faţă de subiect, dacă nu chiar idei extrase din arsenalul (greco)catolic bine-cunoscut (ortodoxie rusă – y compris sovietică, securistă, troglodită, înţepenită, cu o tradiţie castratoare etc.). Acest tip de discurs, chiar dacă exaltă sensibilitatea unor oameni cinstiţi sufleteşte prin idealurile prezentate (dar unitatea creştină este un gând la care vibrează mai nou şi (a)gnosticii!), nu poate avea, în lipsă de argu-mente şi acoperire teologică (chiar şi la cei pe care-i creditai în do-meniu), decât consecinţe năucitoare şi confuzionante.
Cum este posibil? Ce ne împiedică să fim împreună? De ce să ne radicalizăm într-atât încât orice punţi să fie rupte cu primul prilej în care era atâta nevoie să fim alături? Iertat să-mi fie patetismul, dar chiar nu îmi găsesc tonul adecvat. Nu îmi doresc depărtarea de oamenii pe care i-am stimat şi pentru care aveam simpatie în sensul etimologic al termenului. Sigur că până la urmă sunt dator să-L ascult pe Hristos, Care profeţeşte şi îndeamnă: “Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie. Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa… Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine”. Dar o fac cu durere în suflet...
Îi sunt, într-un fel, până la urmă, recunoscător Mitropolitului Cor-neanu: a reuşit, fără să vrea, să decanteze, prin gestul lui fără prece-dent, nămolul de apă, pentru că ne obişnuisem deja cu gustul sălciu şi stătut al unei credinţe acomodante. Măcar acum ştiu care îmi sunt fârtaţii. Şi mai ştiu că, de acum înainte, orice ambiguităţi planează asupra mesajului creştin-ortodox devin nisip în gura celui care vor-beşte. Nu se mai poate altfel.

Iulian CAPSALI

* Răzvan Bucuroiu.

RĂSPUNS UNEI INFAMII

STÎLPUL ŞI CARIUL

În România interbelică, apoi în rezistenţa armată anticomunistă din munţi şi în temniţele politice comuniste nu a existat acest radicalism confesional între români, care astăzi polarizează intelectualitatea ţării. Un Ion Gavrilă Ogoranu, de pildă, nu-i mai mică figură a rezistenţei eroice româneşti pentru că a fost – Dumnezeu să-l odihnească – greco-catolic şi nu ortodox. La Aiud au fost închişi şi au murit cu miile, apărînd Crucea şi Neamul, atît ortodocşi, cît şi greco-catolici. Mausoleul-biserică ridicat acolo îi pomeneşte pe toţi şi reprezintă o expresie unică şi nediscursivă a ecumenismului suferinţei şi a jertfelniciei generice pentru Hristos. Despre rămăşiţele adunate în osuarul de acolo nu se poate preciza dacă şi care aparţin unor ortodocşi sau unor greco-catolici. Se vede că moartea stă sub alte rînduieli, e mult mai “ecumenică” decît viaţa şi numai bestia nu se cutremură dinaintea ei (deşi un Rudolf Otto, în cartea sa despre Sacru, mărturiseşte a fi observat pînă şi la iapa lui, Diana, “cutre-murul sacru” în faţa unui cadavru de aceeaşi specie).
Sub acest nivel bestial a înţeles să cadă, din păcate, episcopul greco-catolic Florentin Crihălmeanu, prin incomensurabila mojicie comisă recent pe seama mitropolitului ortodox de la Cluj. Neconsolaţi de deconspirarea publică a “calului troian” pe care şi-l dobîndiseră în cetatea ortodoxă, dar şi în lipsă acută de argumente teologice, greco-catolicii se pretează în ultima vreme la astfel de mojicii anecdotice cu caracter insinuant-vindicativ, utilizînd fără nici o urmă de scrupul decontextualizarea şi mistificarea calomnioasă, ba chiar afişînd – de la vlădică la opincă – un fel de beatitudine delirantă a turpitudinii demagogice.
Î. P. S. Bartolomeu a răspuns cu elegantă cumpănire (reproduc mai jos atît “precizarea” episcopului unit de Cluj-Gherla, cît şi “precizarea la precizare” a înaltului ierarh ortodox), evitînd să califice aşa cum ar fi meritat lipsa de discreţie şi de cinste sufletească a omologului său pastoral din minoritatea “fraţilor” uniţi cu Roma.
Nu-ţi trebuie acuitate intelectuală sau erudiţie teologică, ci doar cel mai elementar bun-simţ pentru a vedea că situaţiile nu se pot compara: Î. P. S. Nicolae s-a împărtăşit el însuşi cu catolicii ca ierarh (nu ca simplu preot sau credincios anonim), într-o împrejurare prin nimic deosebită, în vreme de Î. P. S. Bartolomeu a dat Sf. Împărtăşanie (mutatis mutandis, ca şi nunţiul apostolic prezent la Timişoara!) unor fraţi de suferinţă care i-au solicitat-o, într-o împrejurare cu totul specială şi legată de un trecut comun legitimant. Pe de altă parte, greco-catolicul venit să se împărtăşească la ortodocşi e ca şi cum s-ar reîntoarce acasă, în comunitatea liturgică din care s-a desprins cîndva şi a cărei conştiinţă continuă să supravieţuiască în însăşi denumirea noii sale confesiuni. Ca să nu mai spun că, din pricina împrejurărilor istorice cărora au trebuit să le facă faţă, mulţi greco-catolici, inclusiv preoţi, au trecut într-o viaţă de om de colo-colo chiar de mai multe ori, fiind alaltăieri greco-catolici, ieri ortodocşi, azi iar greco-catolici, iar mîine poate iar ortodocşi. Aceste cazuri au existat şi vor mai exista, făcînd parte din drama religioasă a Ardealului de după 1700, iar ele au fost mereu privite cu condescendentă înţelegere. Ortodocşii nu au însă nici un motiv istoric de a merge să se împărtăşească la catolici, de care nu-i leagă nici tradiţia, nici cine ştie ce presiuni ale momentului.
Prin urmare, Î. P. S. Bartolomeu rămîne în continuare un stîlp de rezistenţă al Ortodoxiei, în vreme ce Î. P. S. Nicolae nu este decît cariul care roade la baza acestui stîlp, la rînd cu toţi trădătorii de ieri şi de azi ai dreptei credinţe răsăritene şi ai fatalei noastre identităţi istorico-spirituale.

Răzvan CODRESCU

Mausoleul-biserică de la Aiud

Anexa 1

Săptămîna trecută, pr. Daniel Avram, purtător de cuvînt al P. S. Florentin Crihălmeanu, Episcop al Eparhiei Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, de Cluj-Gherla, a dat publicităţii următoarea pre-cizare:
“Referitor la interviul acordat de Prea Sfinţia Sa Florentin, Episcop al Eparhiei Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, de Cluj-Gherla, ziarului Făclia din data de 21-22 iunie a. c., precizăm:
La una dintre întrebările formulate de jurnalista M. Tripon, Prea Sfinţia Sa Florentin face următoarea remarcă: Un astfel de exemplu a fost oferit şi în comisie chiar de către vicepreşedintele acesteia, unul dintre înalţii ierarhi ai BOR. Acesta ne-a relatat cum, în timp ce era la Sfânta Liturghie, la cuminecare, a venit un preot unit care i-a spus: «Eu sunt preot greco-catolic şi doresc să mă împărtăşesc». «Ce era să fac?» ne-a întrebat, în comisie, pe noi. «Trebuia să-l dau afară? Sigur că nu. L-am cuminecat şi am continuat celebrarea liturgică».
Înaltul ierarh la care face aici referire Prea Sfinţia Sa Florentin este Înalt Prea Sfinţia Sa Bartolomeu, Arhiepiscop al Arhiepiscopiei Ortodoxe a Vadului, Feleacului şi Clujului şi Mitropolit al Mitropoliei Ortodoxe a Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, Vicepreşedinte în cadrul Comisiei mixte de dialog dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica Greco-Catolică din România”.

Osuarul de la Aiud

Anexa 2

Săptămîna aceasta, Î. P. S. Mitropolit Bartolomeu Valeriu Anania precizează la rîndul său:
“La 14 septembrie 2000 (Ziua Crucii), invitat de Asociaţia din Sibiu a Foştilor Deţinuţi Politici şi cu binecuvântarea Arhi-episcopului Andrei de Alba Iulia, am oficiat sfinţirea monumen-talului mausoleu din cimitirul oraşului Aiud şi o Liturghie cu parastas în memoria celor decedaţi în odioasa închisoare din aceeaşi localitate, slujbă la care au asistat aproximativ 400 de foşti deţinuţi politici, supravieţuitori «aiudeni», veniţi din toată ţara. Înainte de începerea slujbei, chiar în capelă, pe lângă slujitorii deja înveşmântaţi, au apărut doi preoţi bătrâni, îmbrăcaţi în veşminte, unul din ei gârbov, împovărat de ani şi suferinţe. Mi-au spus că sunt greco-catolici, foşti şi ei deţinuţi politici, şi m-au rugat să-i primesc să slujească laolaltă cu noi, pentru ca tot împreună să ne rugăm pentru morţii noştri. Am fost de acord, au slujit, s’au împărtăşit, şi tot împreună am făcut pomenirile. Şi a fost pace.
La proxima întâlnire de dialog cu ierarhii greco-catolici am relatat acest fapt emoţionant şi cu totul special din viaţa mea.
Acum, după aproape opt ani, Prea Sfinţitul Florentin Crihălmeanu (cu care, de altfel, am o relaţie personală bună) scoate acest episod din naftalina unei memorii aproximative, spre a denunţa, chipurile, inconsecvenţa mea în contexul «cazului Corneanu», dar şi spre a pune sub semnul întrebării autoritatea mea morală de a mă pronunţa într-un anume fel. Mult mai tânăr şi fără experienţa celor din generaţia mea, colegului meu din strana stângă îi e greu să realizeze că atunci, în cimitir, se crease o situaţie cu totul excepţională, că eu şi preoţii greco-catolici aveam o platformă comună: anii de temniţă şi numele celor exterminaţi acolo. Cred că, oricum, între gestul meu de la Aiud şi acela al mitropolitului timişoarean este, totuşi, o diferenţă”.

RĂZVAN CODRESCU: DOUĂ POEME NEPTICE

PLÎNGEREA LUI AGAPIE SKETUL

„…Că acela ce nu se plînge pe sine aici, acolo se va plînge veşnic. Deci, ori aici de voie, ori acolo de nevoie, este cu neputinţă a nu plînge...“ (Patericul, „Pentru Avva Arsenie“, 41)


Mi-s petec nou pe vechile blesteme:
mă doare Dumnezeu, şi-L dor şi eu,
şi ne durem de-atît amar de vreme,
mereu străini şi logodiţi mereu.

Pe tîmpla mea se-adună anii droaie
şi moartea-mi joacă mucedă-n viscere,
dar pururi tînăr, ca pe vrej se-nfoaie
păcatu-n mine şi tain îmi cere...

Pustia Sketei, cîtu-i ea de mare,
abia răzbeşte să-mi încapă vina,
şi unde calc, în urma mea răsare,
ca un blestem al tălpilor, neghina!

Mai bine-aici, încremenit pe-o rînă,
cu colţii stîncii-n oase îmbucaţi,
duhnind a hoit şi-a gadină bătrînă,
ferit de ochii lumii şi de fraţi!

„Agapie!“ – mă strigă Moartea, buna,
dar n-am putere-afară să mă trag,
şi demonul amiezii văgăuna
mi-o străjuie, cu chipul meu, din prag…

Ce bine-i vin, spătos ca altădată,
cu părul rug şi ochii de venin,
şi brînca pe mînerul spadei, iată,
ce fioros şi ce semeţ o ţin!

Şi vocea mea – ce vuiet de furtună!
Ciulesc urechea, să mă-ncînt de ea…
E rupt din mine tot ce va să-mi spună,
dar meşterşugul este-al lui sadea…

„Stihii eram, năvalnice şi bete,
temuţi în lupte, falnici în orgii:
ne-ncolăceau codanele brunete,
ne-ncălecau muierile blonzii.

Eram urgia limbilor, nebuna,
şi tot Levantul ţăndări l-am făcut,
purtînd de-a stînga, ca pe-o lance, luna,
şi soarele de-a dreapta, ca pe-un scut.

Eram călăii putredelor vise
şi retezam un cap dintr-o suflare,
şi ne muiam în rănile deschise
tăişul spadei, ca-n otrăvuri rare…

Agapie, ce morb ne-a piticit,
ce vrajă-n ţarc ne-a prins, ca pe juncane?
De ce ne fură cerul ce-am poftit,
de ce ne zac iubirile vădane?“.

Fac semnul crucii, dar viclean rîvnesc
la vorba lui, şi plin mă simt de mine…
Mi-e lesne trupul slab să-l priponesc,
dar mintea mea colindă mult şi bine…

M-asmut trufaş spre visul meu de fiară
şi patimi cresc în mine ca un sorb:
aş vrea să-mi fie iarăşi mîna gheară
şi ura să-mi sticlească-n ochiul orb!

Aş vrea să fiu din nou păgîn de mare,
să freamăt tot de mustul vieţii crud,
să-mi stea smerită lumea la picioare,
iar eu să joc pe ceafa ei, zălud!…

„O, mare-ai fost, Agapie, şi eşti!
Te-a supt de vlagă Veşnicul Cîrpaci,
dar porţi în tine vise-mpărăteşti
ce-aşteaptă ca pe-un ghem să le desfaci.

Te-a umilit, dar liber ţi-este gîndul,
şi-ţi poţi croi un rai al tău, de vrei!
Iar cînd să mori va fi să-ţi vină rîndul,
te ung în fruntea îngerilor mei.

Tînjeşti vecíi? Dar veşnic este totul!
Te naşti să mori, dar mori spre-a veşnici.
Nu-i Lucifer mai rău ca Savaotul,
iar cine minte – tu de unde ştii?!“.

Mă răsucesc ca rîma pe jăratec
şi n-am habar: acolo-s eu sau el?
Aievea-i totul, sau vreun vis zănatec?
E Şarpe Dumnezeul meu, sau Miel?…

Un braţ coboară-asupra mea domol:
fu înger ieri, iar azi îmi pare-un frate…
Zăresc lumina zilei rotocol
şi-aud cum toaca-n depărtare bate…

E peştera, e fratele, sînt eu…
Afară-i schitul, lumea pînă hăt…
Nici dracul gol, nici bunul Dumnezeu
nu pot să tragă vremea îndărăt…

Dar Domnu-i Domn, şi cred că ştiu de ce…
Ce n-are dracul? N-are răni de cruce!
Nu, n-are răni, oricît de splendid e:
de la-nceput, cu vorba doar ne duce!

Dar El, Hristosul rănilor, boier,
ca un nebun, de veacuri, mă iubeşte –
chiar dacă tind cu dreapta după cer
şi-n scîrnă rîm cu stînga mea, cîineşte!…

Ce glas pios îmi zice mie: „Avvă!“?
Nici Moartea nu-i, nici înger, drac sau frate…
Mă scol încet, şi limba mea-i gîngavă,
şi-o cruce grea cît lumea port în spate…

Pe stîrvul meu icoana slavei geme:
mă doare Dumnezeu, şi-L dor şi eu,
şi ne durem de-atît amar de vreme,
mereu străini şi logodiţi mereu.

STIHUIREA SIHASTRULUI BĂTRÎN

Mi-e psalm încins pustia sub picioare
şi legămînt pe limba mea am pus
să nu grăiesc cuvinte trecătoare,
ci-umil să tac Cuvîntului de sus.

Mi s-a-ncleştat, părăginită, gura,
dar gîndul, ca o fiară hămesită,
cu gheare reci îmi bîntuie făptura
şi-ar vrea-nlăuntrul meu să mă înghită.

De-ar curge lin doar Duhul Tău în mine,
mi-ar înflori nevrednicele oase
şi m-aş culca în poala lunii pline,
cu bun miros să mi Te-aştept, Hristoase.

Dar lungă-i, Doamne, calea Ta şi-ngustă,
iar noi ruşinea veşnicului crug:
la rău mai iuţi ca nişte cai de pustă,
la bine-nceţi ca boul pus la jug!

Şi nu mai ştiu ce-i bine şi ce-i rău
cînd dracu-mi zice: “Strigă către Domnul!”,
şi, luminos ca un trimis de-al Tău,
îmi urcă veghea şi-mi coboară somnul…

Smereşte-mi, Doamne, limba-ntru Cuvînt,
căci duhu-i plin de rîvnă suitoare,
dar carnea mea se cere spre pămînt
şi lumea ca un braţ pierdut mă doare.

Nu, nu-mi trimite înger să mă-nveţe,
căci mă-ndoiesc de-auz şi de vedere,
ci-orbeşte-mă cu muta frumuseţe
a morţii cînd se crapă de-nviere…

Acestea-n piatră eu le-am scrijelit,
ce-mi zice lumea Teognost Bătrînul,
să-mi fie-n veci păcatul pomenit…
Şi-ntîiul le-a cetit, rînjind, Hapsînul.

IPOSTAZELE SFÎNTULUI ILIE

SFÎNTUL MARE PROOROC ILIE TESVITEANUL
(PRĂZNUIT PE 20 IULIE)

Proorocul Ilie în Sfintele Scripturi

Odraslă de preot al Legii Vechi (Sovac, din neamul lui Aaron), originar din Tesva Galaadului (drept care i se şi spune Tesviteanul), Ilie a fost unul dintre primii mari prooroci ai lui Israel, în sensul deplin al cuvîntului, căci prooroc nu însemna doar înainte-văzător al celor viitoare, ci şi glas dojenitor în numele Celui Preaînalt, ca să nu se smintească de la dreptate nici poporul, nici mai marii lui.
Scriptura istoriseşte cum l-a înfruntat Ilie pe regele Ahab (care, sub influenţa soţiei sale de neam păgîn, se abătuse de la credinţa monoteistă şi se îndulcise spre cultul lui Baal), certîndu-l cu asprime şi prevestind, ca pedeapsă dumnezeiască, trei ani şi jumătate de foamete peste Israel. Iar Dumnezeu, chemîndu-l pe Ilie, i-a spus în ajunul osîndei pe care o pregătise celor rătăciţi: “Du-te spre Soare-Răsare şi ascunde-te la pîrîul Cherit, care este în faţa Iordanului. Din apa pîrîului îţi vei potoli setea, iar corbilor le-am dat poruncă să te hrănească acolo” (III Regi 17, 3-4). Şi după ce astfel l-a pus la adăpost pe dreptul Ilie, Domnul a trimis secetă cumplită şi îndelungată peste Israel, de-şi blestemau iudeii ceasul în care se născuseră. Ilie îşi potolea însă setea din apa izvorului de lîngă peştera în care se retrăsese, iar corbii, după cuvîntul Domnului, îi aduceau în zbor de-ale gurii, ca-n vremurile de belşug: dimineaţa – pîine, iar seara – carne. Şi aşa a petrecut proorocul, pînă ce lui Dumnezeu I-a plăcut să-l scoată de acolo şi să-l trimită în Sarepta Sidonului, apropiindu-se vremea îndurării Sale şi a obşteştii îndreptări, mai ales prin cuvîntul şi puterea date lui Ilie.
Tesviteanul a săvîrşit multe minuni, cu aceeaşi putere de sus: de la pogorîrea din cer a focului sau a ploii şi pînă la învierea fiului văduvei. Iar cînd a fost voia lui Dumnezeu să-l cheme la El pentru totdeauna, Ilie nu a murit ca toţi oamenii, ci a fost ridicat la cer într-un car de foc, chiar de sub ochii ucenicului său Elisei, care privea uluit la ce se petrecea şi spunea cuprins de frică mare: “Părinte, părinte, carul lui Israel şi caii lui!” (IV Regi 2, 12).
Pe vremea Mîntuitorului, vreo opt veacuri mai tîrziu, renumele lui Ilie era atît de mare printre evrei încît, de mai multe ori, asupra lui Ioan Botezătorul, ca şi a lui Iisus Însuşi, a planat bănuiala că ar fi fost reîntrupări ale proorocului din vechime. Iar la Schimbarea la Faţă a Domnului, petrecută pe Tabor, Evanghelia ne spune (Matei 17, 3-4; Marcu 9, 4-5; Luca 9, 30 şi 33) că Moise şi Ilie s-au arătat de-a dreapta şi de-a stînga lui Hristos, după mărturia celor trei ucenici care-L însoţeau (Petru, Iacov şi Ioan).
Conform unei vechi tradiţii, cu temei în Sfînta Scriptură (cf. Matei 17, 10-11), Ilie va reveni la sfîrşitul veacurilor, ca martor şi vestitor al Parusiei, deci ca înainte-mergător al celei de-a doua veniri a Domnului.

Proorocul Ilie în conştiinţa Bisericii

Reprezentat iconografic, cel mai adesea, fie în gura peşterii sale (ce se poate vizita şi astăzi în ţinutul Hozevei), însoţit de corbul trimis să-l hrănească, fie în carul de foc cu care a fost răpit la cer, cu Elisei ca martor şi urmaş al său, Sfîntul Mare Prooroc Ilie Tesviteanul este, în calendarul bisericesc, ca şi în tradiţia populară, personajul din Vechiul Testament cel mai drag şi mai familiar conştiinţei creştine de pretutindeni.
El este socotit şi protopărintele monahismului creştin (cf., de pildă, Sora Eliane Poirot, Ilie proorocul, arhetipul monahului. Pentru o primenire profetică a monahismului, Ed. Anastasia, Buc., 1999), prin îndelunga sa vieţuire în pustie (“păros peste tot şi încins peste mijloc cu o cingătoare de piele”, asemenea Sfîntului Ioan Botezătorul, de care apare apropiat în multe privinţe), iar în Apus Ordinul Carmelitan (înfiinţat în sec. XIII) şi-l revendică drept patron (Carmelitarum Dux et Pater), ca unul ce s-a ostenit tocmai pe Muntele Carmelului (cf. III Regi 18, 19). Şi la noi sînt multe mănăstiri sau schituri cu hramul Sfîntului Ilie, pe tot cuprinsul ţării. Iată aici o listă a celor mai importante dintre ele: Mănăstirea Dragomireşti (Dragomireşti, jud. Maramureş); Mă­­năstirea Floreşti (Poieneşti, jud. Vaslui); Mănăsti­rea Izvorul Miron (Româneşti-Tomeşti, jud. Timiş); Mănăsti­rea Nuşeni (Nuşeni, jud. Bistriţa-Năsăud); Mănăstirea «Sfântul Ilie» (Albac-Horea, jud. Alba); Mănăstirea Topliţa (Topliţa, jud. Harghita); Mănăstirea Vasiova (Bocşa, jud. Caraş-Severin); Schitul Băişoara (Băişoara, jud. Cluj); Schitul Pahomie (Olăneşti, jud. Vâlcea); Schitul «Sfîntul Ilie» de pe Muntele Semenic (Văliug, jud. Caraş-Severin); Schitul «Sfîntul Ilie» (Buda-Berzunţi, jud. Bacău); Schitul «Sfîntul Ilie» (Borleşti, jud. Neamţ); Schitul «Sfîntul Ilie» (Vama-Tarcău, jud. Neamţ).
Numele în sine este şi el purtător de înaltă semnificaţie religioasă: continuator al numelui biblic Elijahu, alcătuit din cele două numiri predilecte ale lui Dumnezeu în limba ebraică, El şi Jahve (cum am zice noi: „Doamne Dumnezeule”), are înţelesul de „Domnul e adevăratul Dumnezeu”. Prin intermediul Bibliei, numele s-a impus în toată lumea creştină de mai tîrziu. La noi, numele de Ilie (diminutivul cel mai frecvent: Iliuţă) este astăzi tot mai rar folosit ca nume de botez, dar în trecut a fost foarte răspîndit şi a cunoscut numeroase variante (unele perpetuate doar ca nume de familie: Ilia, Ilieş, Iliaş, Ilioiu, Ilaşcu, Ilea, Ilian, Elian, Elie, Eliade etc.), ba şi unele forme feminine (Iliana, Ilica, Iliuca ş. a.).

Proorocul Ilie în tradiţia populară

În bogata noastră tradiţie folclorică, de Ilie se leagă credinţe destul de stranii, precum aceea că, „pe vremea cînd era om”, ar fi fost păcălit de diavol, ucigîndu-şi fie părinţii, fie soţia şi fiul, sub bănuiala – nefondată – că ar fi fost „încornorat” (Biblia şi Tradiţia, dimpotrivă, îi afirmă fecioria). Aşa se explică faptul că principala ocupaţie a lui „Sîntilie” este să-l urmărească pe diavol, pentru a răzbuna vechea şi tragica păcăleală. Se spune că el nu se va lăsa pînă ce nu-i va stîrpi pe draci pînă la ultimul. Cînd tună, se crede că Sfîntul îi avertizează pe păcătoşi, iar cînd trăzneşte, atunci înseamnă că a găsit vreun drac ascuns în sau după păcătosul nepocăit. Fulgerul şi trăznetul sînt armele sale predilecte (care iau adesea, în fantezia populară, chipul „biciului de foc”), încredinţate lui chiar de către Dumnezeu, ca şi carul de foc cu care brăzdează cerul şi se dedă la mare tărăboi (motivul e biblic, dar recuzita folclorică îl leagă, parcă, de vechile divinităţi solare). Exasperat El Însuşi, Dumnezeu, ca să-l mai domo-lească, i-ar fi uscat oarecînd braţul şi/sau piciorul stîng. Pălie ar fi un fel de supranume al Sfîntului (dar, după alţii, Ilie Pălie ar fi, de fapt, vizitiul acestuia).
Se mai zice că Sfîntul, fiind aşa de „vechi de zile”, nu prea ţine minte cînd cade sărbătoarea lui, drept care, dornic să mai şi petreacă puţin, Îl iscodeşte mereu pe Dumnezeu, Care-l duce însă cu vorba, pînă cînd ziua praznicului a trecut deja. Aceasta ca nu cumva să se încingă prea tare, cum îi e firea, şi să dea frîu liber puterilor sale, cu care poate lesne să cutremure tot pămîntul. Uneori ploile din mijlocul verii sînt socotite ca expresii ale furiei Sfîntului, ce pare să aibă la îndemîna sa, cu voie de sus, tot mersul stihiilor, de la grindină la foc.
În ziua de Sîntilie (20 iulie) e mare păcat să lucrezi, riscînd să-ţi ardă casa sau să fii trăznit peste an. Te poţi păzi prin bună purtare sau cu ajutorul unor „talismane” creştineşti (cum ar fi, bunăoară, mîţişorii de salcie sfinţiţi la Paşte sau la Florii). Cel mai sigur rămîne însă semnul crucii, căci numai îndărătul ei nu se poate ascunde nicidecum diavolul vînat de Sfînt pînă la sfîrşitul lumii...

Răzvan CODRESCU

Odată, demult, pe cînd sfinţii obişnuiau să se coboare pe pămînt şi să stea de vorbă cu oamenii, iată că şi cel mai posac dintre ei, Sfîntul Ilie, lăsîndu-şi carul de foc şi tunul cu care bubuie după draci, ceru îngăduinţă de la Dumnezeu să umble cu pasul pe pămînt şi să-şi cerceteze neamurile, ce mai zic şi ce mai fac, şi cum mai merge lumea. Dumnezeu l-a slobozit să se ducă, doar-doar s-o mai însenina la faţă, iar Sfîntul Ilie bătu pămîntul în lung şi în lat, după care se întoarse, cam căzut pe gînduri şi codindu-se parcă să dea ochii cu Dumnezeu. Dar Domnul nu-l lăsă cu una-cu două, ci prinse a-l descoase, să vadă cu ce s-a folosit din călătoria aceea:
- Ia zi, Ilie, ce mai e pe pămînt? Oare oamenii îşi mai aduc aminte de mine?
- Belşug şi fericire e pe pămînt, Doamne, şi toată zidirea ta se veseleşte, cu muzici şi cu oaspeţe, lipsită de griji mai ceva ca în Rai. Dar de tine, ca să spun drept, nu prea mai are nimeni vreme să-şi amintească...
- De, mă Ilie, aşa sînt oamenii: cu cît o duc mai bine, cu atît se fac mai uituci.
Şi aşa mai curse o vreme, nu tocmai puţină, după care iar îi veni Sfîntului Ilie dorul de ducă pe pămînt, dar se întoarse mai degrabă decît data trecută.
- Ce-i cu tine, mă Ilie, de n-ai zăbovit mai mult printre oameni?
- Apoi, Stăpîne, cum aş fi răbdat să stau mai mult, cînd găsii pămîntul la mare strîmtorare, chinuit de jale şi de pagubă multă, că l-a bătut rău ploaia şi grindina, de le-a stricat oamenilor casele şi ţarinile, parcă a dat Iadul peste ei...
- Ce să-i faci, mă Ilie, cîteodată e şi aşa... Dar de mine oamenii îşi mai aduc aminte?

- O, sărmanii de ei, tot timpul le e numele tău pe buze, şi ridică ochii înlăcrimaţi spre cer, strigînd cu glasuri rugătoare: „Doamne, Dumnezeul nostru, fie-ţi milă de noi şi nu ne urgisi pentru păcatele noastre multe şi grele; ci opreşte prăpădul, că numai nădejdea la tine ne-a mai rămas”!

RĂZVAN IONESCU DESPRE "CAZUL CORNEANU"

Mă bucur să pot găzdui pe acest blog

articolul de mai jos al teologului Răzvan Ionescu,

apărut, pe 12 iulie, şi în Gazeta de Transilvania. (R. C.)

ADIO, DAR RĂMÂN CU TINE!

Cam aşa s-ar putea rezuma, în termeni de telenovelă, hotărârea Sfântului Sinod al BOR de miercuri 9 iulie, care a luat în discuţie împărtăşirea Înalt Prea Sfinţitului Părinte Nicolae, Mitropolitul Banatului, la o Liturghie greco-catolică şi concelebrarea Prea Sfinţitului Părinte Sofronie, Episcopul Oradiei, cu un ierarh greco-catolic la slujba de sfinţire a Aghiazmei Mari. Să recapitulăm conţinutul comunicatului, deşi logica precară în care e alcătuit reprezintă o insultă chiar şi pentru o inteligenţă medie!
„Sfântul Sinod a dezaprobat gesturile necanonice ale celor doi ierarhi, care au produs tulburare în Biserică. Apoi, Sfântul Sinod a luat act de regretul şi pocăinţa acestora, pe care le-a primit ca prim semn de îndreptare [prin urmare, suntem în stand-by, urmează semnul 2, semnul 3 ş.a.m.d. – nota mea]. În legătură cu comportamentul sacramental şi liturgic al ierarhilor, preoţilor, diaconilor, monahilor, monahiilor şi credincioşilor mireni ai Bisericii Ortodoxe Române în relaţie cu alte culte, pe temeiul Sfintelor Canoane şi al învăţăturii de credinţă ortodoxă, Sfântul Sinod a hotărât că nu este îngăduit nici unui ierarh, preot, diacon, monah, monahie sau credincios mirean din Biserica Ortodoxă Română să se împărtăşească euharistic în altă Biserică creştină. De asemenea, nu este îngăduit nici unui cleric ortodox să concelebreze Sfintele Taine şi Ierurgii cu slujitori ai altor culte. Cei ce nu se supun acestei hotărâri pierd comuniunea cu Biserica Ortodoxă şi, în consecinţă, vor suporta sancţiuni canonice corespunzătoare stării pe care o ocupă în Biserică: depunerea din treaptă sau caterisirea, în cazul clericilor, şi oprirea de la împărtăşanie a credincioşilor mireni”.
Din cele de mai sus reiese cu acurateţe că miercuri 9 iulie a. c., Sinodul BOR nu a făcut altceva decât să hotărască ceea ce era (oricum) de mai multe sute de ani hotărât, dar că hotărârea devine hotărâtă de-abia de la începutul mileniului III, după-amiaza de 9 iulie 2008! Votul în favoarea acestei logici a fost zdrobitor: 47 pentru, 1 împotrivă (Mitropolitul Bartolomeu Anania). Aflu că explicaţia acestui vot inexplicabil s-ar afla în dorinţa personală a Patriarhului de a nu fi pus în situaţia de a elimina din cler (aşa cum spun canoanele hotărâte de dinaintea hotărârii sinodale de miercuri) tocmai pe cel căruia îi datorează începuturile (este de loc din Timiş, cu siguranţă a primit binecuvântarea de a urma facultatea de teologie ortodoxă de la actualul mitropolit, căruia în 1990 avea să-i fie scurtă vreme şi episcop vicar – înainte de a deveni mitropolit al Moldovei; prin urmare, este vorba de accederea la treapta arhieriei). Recunosc, am fost tentat să înţeleg acest fapt de viaţă şi să-mi aduc aminte – a câta oară? – de vorbele duhovnicului meu din copilărie, ucis de Securitate în 1968: „Ehei, taică, şi vlădicii sunt oameni!”. Ca ulterior să aflu declaraţia stupefiantă a mitropolitului Corneanu la ieşirea din şedinţa Sinodului. Întrebat de reporterul Radio Români Actualităţi dacă socoteşte o greşeală gestul pe care l-a făcut, mitropolitul Corneanu a răspuns: „Deocamdată... Sfântul Sinod a fost... să zic aşa, cu obiectivitate critică faţă de ceea ce am facut eu, dar... e dreptul Sf. Sinod”. O frază şi trei observaţii: 1. aşadar, „deocamdată Sfântul Sinod a fost...”, ceea ce înseamnă (în logica respondentului) că este de aşteptat şi de dorit ca Sfântul Sinod să iasă din „obiectivitatea critică” şi să aibă într-un viitor cât mai apropiat o opinie concordantă cu a sa; 2. observaţi vă rog că respondentul se fereşte să pronunţe cuvântul „greşeală” ci, cu tenacitate, spune că este vorba de „ceea ce am făcut eu”; 3. „dar... e dreptul Sântului Sinod”, după cum şi respondentul, nu-i aşa, are dreptul său să-şi vadă de ceea ce crede el că „are de făcut”. Despre ce şi cum crede mitropolitul Corneanu aflăm din răspunsul la următoarea şi ultima întrebare a reporterului: „Regretaţi lucrul acesta?”. Răspuns: „Sigur că îmi pare rău că s-a ajuns la aşa situaţie, dar îmi păstrez credinţa în bunul Dumnezeu”. Alte două observaţii în continuarea celor trei de mai înainte: aşadar, 4. vă rog să observaţi că părerea de rău este pentru „o aşa situaţie” şi nicidecum pentru măcar (fie şi) „ceea ce am făcut eu”; 5. „credinţa în Dumnezeu”, pe care respondentul şi-o „păstrează”, exprimă o plajă suficient de largă din punct de vedere religios. Ba chiar pentru un ins abia scăpat din ghearele agnosticismului să recunoaştem că nu e rău deloc! Pentru un mitropolit în vârstă de aproape 85 de ani, din care 47 de ani arhiereu al unei Biserici Ortodoxe, abia scăpat de sub acuzaţia că s-a împărtăşit cu cei care rostesc o altă mărturisire de credinţă decât a sa, Dumnezeu este (sau s-ar cuveni să fie) Unul în fiinţă, întreit în persoane, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, Care („deocamdată”, numai până la „redefinirea dogmelor” – nefericită sintagmă!) doar de la Tatăl purcede! Nu am proba „regretului” şi a „pocăinţei” din plenul Sfântului Sinod a mitropolitului Corneanu, dar mă sfiesc să nu dau crezare ierarhiei care, indiscutabil, trebuie că a „primit primul semn de îndreptare”. Numai că, o dată ieşit pe uşa Sinodului BOR, mitropolitul Corneanu a oferit naţiunii, în plen şi aproape pe nerăsuflate, următorele 5 „semne de îndreptare” la care m-am referit mai sus.
Ar mai trebui recapitulate unele date utile în înţelegerea „cazului”, conform evoluţiei sale cronologice. În ziua de 27 mai 2008, la întrebarea ziarului Cotidianul dacă este adevărat că s-a împărtăşit în biserica greco-catolică din Timişoara, mitropolitul Corneanu răspundea: „Am fost alături de ei, însă nu m-am împărtăşit”. 8 (opt) zile mai târziu, în ziua de 4 iunie 2008, acelaşi mitropolit răspundea aceleiaşi întrebări puse de un alt ziarist: „Da, este perfect adevărat”, adăugând: „Sincer să spun, nu-mi pare rău, doar că regret că am dat prilej la comentarii din cele mai felurite şi, majoritatea, destul de negative...”.
Toată această enumerare de fapte (fireşte în scurt, altminteri ele sunt mult mai numeroase) capătă o cu totul altă dimensiune atunci când afli din „Dosarul fond reţea R 315/1950-1988” predat de S.R.I. către C.N.S.A.S., că Nicolae Corneanu a fost de bună voie (fără să fie închis, fără să fie înfometat, fără să fie bătut, fără să fie torturat ori şantajat, fără să stea în întuneric şi frig, fără să sape piatra etc.) colaboratorul zelos al Securităţii timp de 38 de ani, având mai multe nume de cod: „Munteanu”, „Popa Vasile”, „Popescu Ioan”, „Munteanu Ioan”, primind numai în perioada 1951-1957 recompense însumând o valoare totală de 44.375 lei (desigur, extrem de vechi!). Spicuind din caracterizările existente la dosar îţi dai seama cât de încurajatoare era prestaţia informatorului „Popa Vasile” pentru autorităţile statului: „De la data recrutării agentul a fost folosit cu succes în rîndul elementelor duşmănoase din mediul preoţilor ortodocşi şi chiar în jurul Mitropolitului [...], datorită calităţilor sale personale, a dragostei ce a dovedit-o în munca informativă şi faţă de organele noastre, precum şi ataşamentul ce l-a dovedit prin fapte faţă de regimul democrat popular din R.P.R., considerăm că va putea să i se încredinţeze anumite sarcini de răspundere mai complicate [...] Pe plan intern în principal a fost folosit pentru reducerea activităţii religioase în eparhia Banatului, indicîndu-i-se şi luînd o serie de măsuri în acest sens (înlocuirea elementelor prea fanatice şi a celor compromişi care funcţionau în cadrul aparatului de conducere al eparhiei, înlocuirea unor cadre didactice în cadrul seminarului teologic din Caransebeş, reducerea numărului de elevi, [...] comasarea unor parohii şi reducerea numărului de preoţi etc). Este de menţionat că toate aceste probleme au fost discutate cu el în prealabil, unele măsuri fiind propuse chiar de agent [sublinierea mea]. [...] Se manifestă ca unul ce nu crede în preceptele şi dogmele bisericeşti fiind convins că biserica a fost întotdeauna un mijloc de înşelare a maselor populare, [...] a rezultat că s-a preocupat de studiul ştiinţei marxist leniniste şi de însuşirea ei ce l-au făcut să fie convins de netemeinicia dogmelor şi în acelaşi timp să îşi dea seama perfect că viitorul nu poate aparţine decît comunismului”. Să recunoaştem că două sunt elementele ce caracterizează întreaga activitate a mitropolitului Corneanu: continuitatea şi „spiritul ecumenic”. Chiar şi în turnătorii. Pentru că, aşa cum reiese din acelaşi „Dosar fond reţea R 315/1950-1988”, predat de S.R.I. către C.N.S.A.S.: „Agentul ne-a furnizat informaţii despre poziţia şi activitatea unui număr de 32 persoane ce prezintă interes pentru noi. Printre aceştia sunt unii greco-catolici cunoscuţi cu activitate ostilă ca [...] episcop greco-catolic, hirotonit clandestin, urmărit de Dir. Reg. M.A.I. Banat, [...], preot greco-catolic, revenit, [...], fost protopop greco-catolic”. În spiritul acestei continuităţi sunt convins că în scurtă vreme vom avea veşti despre următoarele „semne” din partea mitropolitului, care de astă-dată vor determina Sfântul Sinod al BOR să ducă la împlinirea hotărâtă a hotărârii hotărâte! Iar celelalte Biserici Ortodoxe vor amenda curând nu atât „spiritul iertării” dinlăuntrul BOR, ci mai ales ineficienţa acestui spirit faţă de forma continuată „a ceea ce face” Nicolae Corneanu de aproape 40 de ani!
Mai nou, ni se vântură ameninţarea că astfel, adică neacceptând ecumenismul relativismelor doctrinare (a se traduce unirea Bisericilor prin asimilarea ortodocşilor de către Biserica Romano-Catolică – o Biserică-Stat – şi nu întoarcerea acestora din urmă la dreapta credinţă), nu facem decât să ne vindem ţărişoara ruşilor, de parcă, în ceea ce ne priveşte, adevărul de credinţă ar avea vreo legătură cu politica. Rostirea aceluiaşi Crez cu al ruşilor n-are nici o legătură cu preţul gazelor, după cum adaosul filioque nu va ridica în veci nivelul de trai! Au mai înghiţit găluşca asta unii şi pe la 1700! Adevărul de credinţă stă în legătură directă numai cu Iisus Hristos, a Cărui Împărăţie nu este din lumea aceasta, dar care poate fi dobândită încă din lumea aceasta prin dreapta mărturisire şi asumare a acestui Adevăr de Credinţă! În lumina Acestui Adevăr, asupra căruia Nicolae Corneanu, aşa cum s-a putut vedea, are constante dubii de aproape 40 de ani, Sinodul BOR va mai primi tot felul de „semne” şi va face curând cele cuvenite, cu tot spiritul iertării care îl caracterizează şi de care a dat dovadă, „DEOCAMDATĂ” în acest caz, cu asupra de măsură! Neobosit cum îl ştim, în ciuda venerabilei vârste, mitropolitul Corneanu nu va precupeţi nici un efort în alăturarea celor 47 la, aparent, însinguratul UNU!

Răzvan IONESCU

(IN)DECIZIA SFÎNTULUI SINOD

PE ĂŞTIA ÎI IERTĂM, PE URMĂTORII ÎI CATERISIM ...

Decizia Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române

privind comportamentul sacramental şi liturgic

al clerului şi credincioşilor ortodocşi


În şedinţa de lucru, din zilele de 8-9 iulie 2008, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a luat în discuţie împărtăşirea Înalt Prea Sfinţitului Părinte Nicolae, Mitropolitul Banatului, la o Liturghie greco-catolică şi concelebrarea Prea Sfinţitului Părinte Sofronie, Episcopul Oradiei, cu un ierarh greco-catolic la slujba de sfinţire a Aghiazmei Mari.

Sfântul Sinod a dezaprobat gesturile necanonice ale celor doi ierarhi, care au produs tulburare în Biserică. Apoi, Sfântul Sinod a luat act de regretul şi pocăinţa acestora, pe care le-a primit ca prim semn de îndreptare.

În legătură cu comportamentul sacramental şi liturgic al ierarhilor, preoţilor, diaconilor, monahilor, monahiilor şi credincioşilor mireni ai Bisericii Ortodoxe Române în relaţie cu alte culte, pe temeiul Sfintelor Canoane şi al învăţăturii de credinţă ortodoxă, Sfântul Sinod a hotărât că nu este îngăduit nici unui ierarh, preot, diacon, monah, monahie sau credincios mirean din Biserica Ortodoxă Română să se împărtăşească euharistic în altă Biserică creştină. De asemenea, nu este îngăduit nici unui cleric ortodox să concelebreze Sfintele Taine şi Ierurgii cu slujitori ai altor culte.

Cei ce nu se supun acestei hotărâri pierd comuniunea cu Biserica Ortodoxă şi, în consecinţă, vor suporta sancţiuni canonice corespun-zătoare stării pe care o ocupă în Biserică: depunerea din treaptă sau caterisirea, în cazul clericilor, şi oprirea de la împărtăşanie a cre-dincioşilor mireni.

BIROUL DE PRESĂ AL PATRIARHIEI ROMÂNE

-----------------------------------------------

-----------------------------------------------

“... NU-MI PARE RĂU, DOAR CĂ REGRET...”

Tragicomedie în 5 acte

ACTUL 1

“Conform martorilor oculari, în cadrul Sfintei Liturghii, la momentul împărtăşaniei, ÎPS Nicolae Corneanu, Mitropolitul ortodox al Ba-natului, a plecat din mijlocul credincioşilor şi a urcat la altar, unde a cerut permisiunea de a se împărtăşi. Ca răspuns, Excelenţa Sa Mons. Francisco Javier Lozano, Nunţiul Papal în România, conform tradiţiei [sic!], i-a dat în mînă Înalt Prea Sfinţiei Sale Nicolae Sfîntul Trup, după care i-a fost înmînat potirul cu Sîngele Domnului, din care Înalt Prea Sfinţia Sa Nicolae s-a împărtăşit singur...” (pe site-ul http://www.greco-catolica.org/a357-La-Timisoara-s-a-intamplat-o-minune.aspx)

ACTUL 2

Mirela Corlăţan: Înalt Prea Sfinţite, este adevărat că v-aţi împărtăşit duminică în biserica greco-catolică din Timişoara?
Nicolae Corneanu: Am fost alături de ei, însă nu m-am împărtăşit.
Mirela Corlăţan: Preoţii greco-catolici descriu în detaliu cum aţi primit potirul din partea nunţiului apostolic. Să înţeleg că mint?
Nicolae Corneanu: Formal e adevărat. Era sfîrşitul Liturghiei, al mesei, şi m-am ridicat pentru a mă alătura lor, întrucît voiam să adresez un cuvînt credincioşilor. Nu am luat însă Sf. Împărtăşanie.
Mirela Corlăţan: Veţi da o dezminţire în acest sens?
Nicolae Corneanu: Nu, nu am de gînd să fac asta.
Mirela Corlăţan: Dar nu vă deranjează neadevărul?
Nicolae Corneanu: Sînt obişnuit cu astfel de informaţii. Este un fel de-al lor de a vedea lucrurile. Ne păstrăm fiecare credinţa noas-tră...” (în Cotidianul din 27 mai 2008)

ACTUL 3

Răzvan Bucuroiu: Înalt Prea Sfinţia Voastră, este adevărat că v-aţi împărtăşit la biserica greco-catolică din Timişoara, acum două du-minici?
Nicolae Corneanu: Da, este perfect adevărat. Am fost invitat de către confraţii greco-catolici la sfinţirea unei noi biserici de aici, din oraşul Timişoara. În momentul cînd s-a făcut împărtăşirea credin-cioşilor, m-a impresionat mulţimea de credincioşi care, toţi, alături evident de preoţii care erau de faţă, au cerut să fie şi ei împărtăşiţi. [...] Am simţit un sentiment de… dacă pot spune aşa... frăţietate faţă de obştea de credincioşi [...] şi, printr-un gest spontan, m-am apropiat şi eu de cei care se împărtăşeau şi m-am împărtăşit şi eu alături de ceilalţi...
Răzvan Bucuroiu: Înalt Prea Sfinţia Voastră, după ce emoţia a trecut, vă pare rău pentru acest gest?
Nicolae Corneanu: Sincer să spun, nu-mi pare rău, doar că regret că am dat prilej la comentarii din cele mai felurite şi, majoritatea, destul de negative... (la dezbaterea A.Z.E.C. din 4 iunie 2008, prin telefon)

ACTUL 4

“În şedinţa de lucru, din zilele de 8-9 iulie 2008, Sfîntul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a luat în discuţie împărtăşirea Înalt Prea Sfinţitului Părinte Nicolae, Mitropolitul Banatului, la o Liturghie greco-catolică şi concelebrarea Prea Sfinţitului Părinte Sofronie, Episcopul Oradiei, cu un ierarh greco-catolic la slujba de sfinţire a Aghiazmei Mari.
Sfîntul Sinod a dezaprobat gesturile necanonice ale celor doi ierarhi, care au produs tulburare în Biserică. Apoi, Sfîntul Sinod a luat act de regretul şi pocăinţa acestora, pe care le-a primit ca prim semn de îndreptare...” (în comunicatul din 9 iulie 2008 al Biroului de Presă al Patriarhiei Române)

ACTUL 5

Pr. Visarion Alexa: A fost o greşeală gestul pe care l-aţi făcut?
Nicolae Corneanu: Deocamdată... Sfîntul Sinod a fost, să zic aşa, cu obiectivitate critică faţă de ceea ce am făcut eu, dar... e dreptul Sfîntului Sinod...
Pr. Visarion Alexa: Regretaţi lucrul acesta?
Nicolae Corneanu: Sigur că îmi pare rău că s-a ajuns la aşa o situaţie... (pentru Radio România Actualităţi, după încheierea şedinţei Sfîntului Sinod)

DUPĂ CĂDEREA CORTINEI

Noi, “habotnicii” ăştia, care nu lăsăm Biserica să-şi vadă arhiereşte de treburile ei, ce şi pe cine să mai credem? Regretă cu adevărat ierarhul de la Timişoara, se va fi pocăit el efectiv măcar în faţa Sfîntului Sinod, sau “regretul şi pocăinţa... ca prim semn de în-dreptare” sînt doar un artificiu necesar în economia comunicatului oficial? Ca să nu mai fie suspiciuni după atîtea declaraţii contra-dictorii sau ocolitoare ale celui împricinat, n-ar fi fost mult mai firesc şi mai cinstit ca, în lipsa oricărei alte sancţiuni, să i se impună măcar o clară mărturisire publică de dreaptă credinţă, cu cerere de iertare faţă de credincioşii în rîndul cărora “a produs tulburare” şi pe care a fost totuşi dezlegat să-i păstorească mai departe?
Abia ieşit din şedinţa Sinodului care “a luat act de regretul şi pocăinţa” sa, prima declaraţie publică a Înaltului Nicolae a fost una de evidentă eschivă. Îi pare rău, dar nu pentru ceea ce a făcut, ci doar pentru situaţia care s-a creat. La întrebarea dacă regretă, ar fi putut răspunde simplu: “Da, regret” (sau, mă rog, “Nu, nu regret”); răs-punsul a fost însă unul evaziv, ocolindu-se cu obstinaţie şi termenul de “greşeală”, înlocuit prin sintagma “ceea ce am făcut eu”.
Gestul de eleganţă ultimă cu care ne-ar putea surprinde Înaltul Corneanu, dacă regretul şi pocăinţa sa n-ar constitui doar “pretexte de lucru”, ar fi acela de a se retrage din scaunul pe care l-a necinstit şi a-şi petrece ultimul lustru al vieţii în smerită rugăciune, în pacea vreunei mînăstiri dreptmăritoare, căinîndu-şi păcatele mai vechi şi mai noi, căci pe nemitarnicul Judecător nu-L va mai putea duce cu vorba, răspunzînd mereu pe alături de întrebare.
În lipsa unui asemenea gest, ca şi al unei mea culpa publice fără echivoc, impresia pregnantă rămîne aceea că ierarhul de la Timişoara nu regretă nimic din ceea ce a făcut, ci mai degrabă îşi rîde în barbă, cum îşi va fi rîs şi cînd a trecut de la angajarea legionară la angajarea comunistă, apoi de la angajarea comunistă la angajarea democratică. Biserica Ortodoxă este pentru el o pălărie bună la toate, iar Sfîntul Sinod se face complice în majoritate zdrobitoare (47-1!) la acest versatilism dizolvant, inventînd deunăzi, ca un fel de circumstanţă atenuantă, ceva ce nu s-a mai pomenit în nici o legislaţie religioasă sau laică de pe faţa pămîntului: avantajul celui care a păcătuit primul! Deşi recunoscut ca demn de caterisire, gestul este de data aceasta iertat, dar vai de cei care s-ar întîmpla să-l mai comită: aceia vor fi caterisiţi sau depuşi din treaptă, ca nişte banali păcătoşi la a doua mînă! “Tatăl minciunii” să rămînă în scaun, că de odraslele lui vom avea noi grijă de acum înainte!
“Biserica nu taie capete!”, a proclamat retoric P. S. Vincenţiu. Dar a omis să precizeze... pînă cînd. Noi ne-am fi aşteptat ca Biserica să-i taie Înaltului Nicolae nu capul, ci doar – pardon de expresie! – “ma-caroana”. Dar nici de atît nu s-a dovedit în stare.

Răzvan CODRESCU

ÎNTRE "CAZUL CORNEANU" ŞI "CAZUL BĂDILIŢĂ"

I

Constat cu amărăciune că d-l Cristian Bădiliţă, prin violenţa constantă a scrisului său gazetăresc şi prin obsesivul său război cu toată lumea ortodoxă, şi-a pierdut pînă şi graţia cu care bătea cîmpii în urmă cu un număr de ani, acum ajungînd să-i bată greoi şi împiedicat, ca într-un fel de balet cu ursul (mai tipic pentru un botoşănean decît pentru un sorbonnard). Tot mai singur şi mai ulcerat, nemaireuşind să ţină pasul cu propria-i imagine despre sine, uimeşte în ultimele articole de gazetă, mai mult chiar decît prin reaua-credinţă, prin inepţiile teologice colportate cu aer savant, trădîndu-şi astfel, în furia oarbă a polemicii, impostura de fond în materie de creştinism, pentru că ori n-a citit de fapt sursele pe care le invocă, ori le-a citit neatent sau pe sărite, ori are pur şi simplu darul de a nu înţelege mai nimic din ceea ce citeşte. În pofida aparenţelor, filologul remarcabil din el n-a fost niciodată dublat de un teolog pe măsură, ci doar de un eseist filozofant certat cu dreapta credinţă, adept al unui gnosticism eclectic şi resentimentar, pe un fond deconcertant de laxitate morală (fatal, de obicei, talentelor fără caracter).
Greco-catolicii, în al căror intempestiv purtător de voce se erijează în ultima vreme, ar fi înţelept să se mai gîndească înainte de a jubila: n-au de partea lor vreo rara avis, ci doar un zurbagiu rătăcit ce le cîntă conjunctural în strună, crezîndu-i ceea ce i-ar conveni lui să fie şi ignorîndu-i fără scrupule în ceea sînt ei de fapt. Omul e la fel de străin – nu doar prin asumarea reperelor, dar şi prin structură – şi de greco-catolicism, şi de romano-catolicism, şi de ortodoxie, arătîndu-se mai degrabă de un intelectualism protestant fără angajare, cu care religios se află niciunde, iar confesional nu-l poate duce nicăieri.
D-l Mircea Platon – în articolul “Cîteva lămuriri referitoare la «cazul Corneanu»”, reprodus şi mai jos – a fost îngăduitor (sau n-a avut vreme), atacînd doar o mică parte din enormităţile celor “12 mirări despre «cazul Corneanu»” ale d-lui Bădiliţă. Păcat că un teolog de talia lui Ioan I. Ică jr, în a cărui densă introducere la recentul corpus Canonul Ortodoxiei d-l Bădiliţă ar fi putut afla contra-argumente avizate la multe dintre elucubraţiile sale anticonfesionale, nu-şi foloseşte măcar din cînd în cînd autoritatea şi forţa condeiului pentru a limpezi public, în numele dreptei cuviinţe creştine, apele tulburate de o serie întreagă de neaveniţi cu morgă erudită, ce întreţin, din obscure raţiuni personale sau de grup, derute şi tensiuni dizolvante în sînul unei lumi româneşti tot mai neduse la Biserică (şi uneori nici la doctor).
Nu-i mai puţin adevărat că, în cele din urmă, autoritatea care ar putea pune capăt întregului delir mediatic iscat de gestul recent al ierarhului Nicolae Corneanu, luînd măsurile care se cuvin luate şi făcînd precizările care se cuvin făcute, este Sf. Sinod al B.O.R. (ce poate constata şi cu acest prilej cît de riscantă este orice întîrziere sau orice ezitare în reacţia la astfel de provocări de maximă gravitate).

II

Subscriind celor observate punctual de d-l Mircea Platon, ţin să adaug deocamdată că “mirarea” cea mai naivă (sau cea mai prefăcută) a d-lui Bădiliţă nici măcar nu este una de ordin teologic, ci reclamă judecata bunului simţ.
Dumnealui e mirat cum de poate lumea să creadă că un ierarh cu vechime de aproape 50 de ani nu ştie ce face, sau se hotărăşte să trădeze peste noapte o ortodoxie pe care atîta vreme ar fi slujit-o în mod exemplar. Şi cum de lumea uită cît s-a dovedit el de cinstit şi de curajos, spre deosebire de alţii, cînd şi-a recunoscut spăşit colaboraţionismul cu Securitatea, încă de la începutul anilor ‘90, exorcizîndu-şi astfel trecutul şi dînd prezentului o lecţie de rectitudine creştinească.
E aici un argument sentimental-demagogic pe care sper că d-l Bădiliţă îl foloseşte în măcar parţială necunoştinţă de cauză (pentru că altminteri ar însemna că este de aceeaşi teapă imundă cu personajul pe care crede că-l apără). Ei bine, în cazul ierarhului învechit în rele de la Timişoara, nimic nu s-a întîmplat peste noapte şi nimic nu este cu totul nou. El nu s-a hotărît brusc “să trădeze”, nici n-a căzut victimă propriei senectuţi, nici n-a trăit vreun moment de graţie vizionară, ci a fost toată viaţa un delator şi un oportunist, dovedit de-acum chiar cu documentele pe masă.
Cine este viitorul “sfînt ecumenic” pe care-l exaltă şi-l apără ridicol patrologul antipatristic Cristian Bădiliţă?
Este omul care, cum însuşi a precizat, încă din 1948 (adică exact din anul cînd Biserica greco-catolică primea lovitura de graţie din partea noului regim ateist!) a colaborat regulat cu Siguranţa/Securitatea comunistă pînă în 1989, deci peste 40 de ani, nu oricum, ci fiind gras plătit şi răsplătit (o parte din documentaţie - pentru perioada 1950-1988 - a fost făcută publică de CNSAS, dar există dosare şi pe la alţii, cu chitanţele de plată cu tot).

Este omul căruia, în 15.01.1963, monitorul Securităţii îi făcea următoarea caracterizare: „Agentul «POPA VASILE» [unul dintre numeroasele nume „sub acoperire” ale agentului Nicolae Corneanu] a continuat şi în perioada 1962-1963, să se comporte satisfăcător în colaborarea cu organele noastre. Ca urmare a atitudinii sale pozitive atît cu organele securităţii, cît şi cu organele departamentului cultelor, precum şi cele administrative locale (regiunea Banat) în anul 1962, a fost promovat în funcţia de Mitropolit al Banatului [...]. În această perioadă agentul «POPA VASILE» a fost folosit atît pe plan intern cît şi extern. Pe plan intern în principal a fost folosit pentru reducerea activităţii religioase în eparhia Banatului, indicîndu-i-se şi luînd o serie de măsuri în acest sens (înlocuirea elementelor prea fanatice şi a celor compromişi care funcţionau în cadrul aparatului de conducere al eparhiei, înlocuirea unor cadre didactice în cadrul seminarului teologic din Caransebeş, reducerea numărului de elevi, […] comasarea unor parohii şi reducerea numărului de preoţi etc). Este de menţionat că toate aceste probleme au fost discutate cu el în prealabil, unele măsuri fiind propuse chiar de agent. […] Se manifestă ca unul ce nu crede în preceptele şi dogmele bisericeşti fiind convins că biserica a fost întotdeauna un mijloc de înşelare a maselor populare, […] a rezultat că s-a preocupat de studiul ştiinţei marxist leniniste şi de însuşirea ei ce l-au făcut să fie convins de netemeinicia dogmelor pe care încă mai trebuie să le «apere» şi în acelaşi timp să îşi dea seama perfect că viitorul nu poate aparţine decît comunismului. Tot pe plan intern agentul a mai fost folosit pentru influenţarea directă a şefului Bisericii ortodoxe în contactele pe care le are cu acesta, aceasta în măsura în care există posibilităţi (avîndu-se în vedere că aceste contacte sînt destul de rare şi în acelaşi timp Patriarhul se poartă destul de distant cu el). Totodată agentul a avut şi sarcina de a ne sesiza toate aspectele ce se desprind din comportarea pe care o are Patriarhul. Pe plan extern agentul a fost folosit pentru cunoaşterea activităţii pe care o desfăşoară membrii unor delegaţii bisericeşti din care a făcut şi el parte, delegaţi care au participat la unele conferinţe religioase internaţionale, […] să-şi creeze legături cît mai multe în rîndurile celorlalţi participanţi la aceste conferinţe – în special dintre cei originari din ţările capitaliste, pe care să-i studieze în contactele pe care le aveau şi să ne informeze despre toate trăsăturile lor caracteristice. […] Apreciez că agentul «POPA VASILE» este foarte disciplinat, obiectiv în prezentarea diferitelor probleme pe care le sesizează, totdeauna întreabă cum să rezolve anumite probleme ce se ivesc în conducerea eparhiei, se străduieşte să aplice întocmai indicaţiile ce i se dau...” (din Dosarul Corneanu; sublinierile îmi aparţin).
Este omul care nu s-a dat înapoi, după ce a devenit ierarh (1961; la Timişoara din 1962), să caterisească preoţi la porunca Partidului sau Securităţii, mai ales dintre “calciştii” de la sfîrşitul anilor ‘70 şi începutul anilor ‘80 (pe unii – cazul grupului Negoiţă – continuînd să-i prigonească şi după 1989).
Este omul care, în răspărul întregului Sinod al propriei sale Biserici, a restituit necondiţionat greco-catolicilor lăcaşurile de cult revendicate din eparhia sa.
Este omul care, sacrificînd senin teologia ideologiei, a practicat ostentativ cel mai radical discurs ecumenic din cadrul ierarhiei B.O.R., favorizînd constant partea greco-catolică sau diferitele grupări protestante şi neoprotestante (cu o simpatie aparte pentru baptişti, mărturisită fără înconjur în nenumărate rînduri).
Este omul care a închis tot timpul ochii la apartenenţa declarată public a unor preoţi din eparhia sa la lojile masonice (cazul preotului profesor Eugen Jurcă, bunăoară, intervievat maian în revista Buletin masonic, nr. 2/2007, unde declara că nu vede nici o incompatibilitate între creştinism şi masonerie şi că şi-a înălţat biserică pe banii "frăţiorilor"), în cele din urmă încuviinţînd şi profanarea spaţiului sacru al Catedralei din Timişoara prin nişte ritualuri heterodoxe de tip masonic pe care oricine le poate viziona pe internet (Ceremonie a cavalerilor de Malta in Catedrala ortodoxa din Timisoara).
Este omul care în 1998, mîngîindu-şi premiul de excelenţă acordat pentru promovarea de la amvon a „valorilor democratice şi uma-niste”, la o masă rotundă a Grupului pentru Dialog Social (locomotiva antiortodoxismului şi laicismului intelectual postdecembrist), declara că “nu înţelege” ce-au ortodocşii lui cu prozelitismul sectar, cu homosexualii sau cu promotorii avortului liber (afirmaţiile sale stupefiante pot fi găsite în arhiva revistei 22).
Este omul care acum cîţiva ani a declarat senin într-un interviu (cf. Formula AS, nr. 611 din 2004) că pînă la urmă şi românii ortodocşi vor trebui să-l recunoască pe Papa drept cap al Bisericii, ca o „con-secinţă” sine qua non a unităţii creştinismului.
Nu, nu-i nici o mirare că este şi omul care s-a împărtăşit mai nou cu catolicii, mai întîi minţind public că n-ar fi făcut-o (cf. Cotidianul din 27 mai 2008), apoi recunoscînd (telefonic, la dezbaterea A.Z.E.C. din 4 iunie 2008) că da, “e perfect adevărat”, dar “sincer” nu regretă. Gestul său “simbolic”, de aşa-zisă “frăţietate”, nu este, aşadar, decît încununarea senilă a unui lung traseu al trădărilor şi minciunilor de tot felul, început în urmă cu 60 de ani şi care n-a cunoscut aproape nici o clipă de răgaz, nici înainte, nici după 1989.
Cît despre aşa-zisa recunoaştere şi căinţă din 1990, să fim serioşi! A fost mai mult o manevră şmecheră, de captatio benevolentiae, decît un act efectiv de mărturisire şi de căinţă. Căci a mărturisit doar vag o colaborare conjuncturală, făcînd mai degrabă pe victima („Am accep­tat – n-am protestat – să se trimită o telegramă prin care părintele Calciu era făcut «legionar» care trebuia să fie condamnat de un «regim democrat». Nu am motive prea multe de a mă lăuda cu ce a fost înainte de de­cembrie ‘89. Decembrie ‘89 pentru mine a fost ca un fel de purgatoriu...”), dar nu a recunoscut nici pe departe ce şi cît a făcut. E – mutatis mutandis – ca şi cînd cineva (persoană impor-tantă) ar declara într-o bună zi, cu titlu de pocăinţă publică (aşa cum se practica în zorii creştinismului), că nu i-a fost întru totul fidel soţiei sale. Lumea s-ar gîndi: s-o fi încurcat şi el o dată cu secretara, sau poate numai s-o fi uitat cu poftă la nevasta altuia, cînd de fapt “infidelitatea” sa ar fi însemnat un lung şir de acte de incest, de pedofilie şi de zoofilie (regulînd, să zicem, pînă şi “capra vecinului”). Cam acesta e şi raportul între ceea ce a declarat şi ceea ce a făcut ierarhul de pe Bega.
Or, în aceste condiţii, fiind de departe cel mai pătat membru al Sinodului, a avut totuşi incomensurabilul tupeu de a se complace să treacă, timp de 18 ani, în ochii atîtor ignoranţi sau naivi (mai ales din specia vociferantă a intelectualităţii antitradiţionaliste), drept “ierarhul-model” al unei ortodoxii româneşti mereu atacate, pe drept şi pe nedrept.
Iată adevăratul portret al “sfîntului ecumenic” al d-lui Bădiliţă! Şi nu-i decît unul în linii mari...

III

Mi-aş îngădui, în încheiere, încă o precizare, de data aceasta “mai teologică”. D-l Bădiliţă (ca şi mulţi alţii, printre care şi d-l Teodor Baconsky, căruia – în paranteză fie spus – nu-i şade deloc bine această convergenţă) obiectează că nu-i poţi numi pe catolici eretici, iar întrucît nu sînt eretici, nici împărtăşania cu ei nu poate fi sancţionată – nici canonic, nici principial.
Dar problema, în cazul de faţă, nu este dacă catolicii sînt sau nu sînt eretici. Ei pot să fie eretici, sau pot să nu fie: fapt este că nu sînt ortodocşi, că între Ortodoxie şi Catolicism (incluzînd aici şi greco-catolicismul, a cărui evoluţie istorică a fost una spre asimilare, prin cedări succesive, silite sau benevole) există încă ireductibile diferenţe de ordin dogmatic şi liturgic. Şi atîta vreme cît aceste diferenţe există, comuniunea liturgică, fie că ne place, fie că nu, nu este şi nu poate fi admisă. Comuniunea de credinţă precede şi întemeiază comuniunea liturgică. Prin urmare, o comuniune liturgică nu poate fi – oricîtă bunăvoinţă sau deschidere spre dialog ar exista – atîta vreme cît n-au fost depăşite divergenţele de credinţă. Deocamdată, în urma ridicării anatemelor reciproce, sîntem în faza în care noi le recunoaştem catolicilor Tainele lor pentru ei, iar ei ne recunosc nouă Tainele noastre pentru noi. Atît.
Prin urmare, aplicîndu-ne la cazul Corneanu, dacă catolicii sînt eretici, atunci discuţia nici nu mai are rost. Dacă nu sînt eretici, atunci discuţia se poate purta la nesfîrşit, dar identitate de credinţă tot nu este, şi atunci gestul rămîne oricum culpabil din punct de vedere teologico-eclesial.
Tot ce s-ar putea spune este că, dacă catolicii sînt eretici, gravitatea gestului e mai mare, iar dacă nu sînt eretici, gravitatea gestului e mai mică. Oricum, gestul rămîne unul grav şi nelegitim, fără acoperire teologică şi mistică, reclamînd o sancţiune în consecinţă, de competenţa forurilor bisericeşti. Punctum.

Răzvan CODRESCU

CÂTEVA LĂMURIRI REFERITOARE LA “CAZUL CORNEANU”

Într-un recent text intitulat 12 mirări despre «cazul Corneanu» şi publicat pe un site greco-catolic, dl Cristian Bădiliţă lansează 12 capete de acuzare împotriva BOR şi a ceea ce alege să denumească “neghiobimea ortodoxistă”. Cum, printre altele, dl Bădiliţă se plânge că a primit, ca urmare a susţinerii pe care i-a acordat-o Înalt Prea Sfinţitului Corneanu, doar “apostrofări murdare”, lipsite de o “minimă argumentaţie, logică, teologică, istorică”, voi încerca în cele ce urmează să satisfac foamea de argumente a dlui Bădiliţă operând câteva incizii în “capetele” domniei-sale.

1. La punctul 3) al textului domniei-sale, dl Cristian Bădiliţă scrie că “neghiobimea ortodoxă” face “confuzia între romano-catolici şi greco-catolici. Dacă e să luăm lucrurile la bani mărunţi, atunci trebuie spus că între greco-catolici şi ortodocşi nu există nici o diferenţă de ordin ritual şi dogmatic. Singurul element care-i «desparte» este recunoaşterea, de către greco-catolici, a Papei de la Roma ca ierarh suprem. Aşadar toate «discuţiile» privitoare la filioque şi celelalte «erezii» catolice... n-au obiect”.
Mi-e teamă că aici dl Bădiliţă greşeşte, între ortodocşi şi greco-catolici existând diferenţe şi de ritual, şi de dogmă. La 1697-1700, greco-catolicii, alături de recunoaşterea Papei de la Roma ca ierarh suprem, au acceptat de asemenea validitatea Crezului cu adaosul filioque, precum şi existenţa purgatoriului. Din punct de vedere ritual, au acceptat împărtăşirea cu azimă. Pe parcurs, au acceptat, de vreme ce se află în “comuniune cu Papa”, şi hotărârile conciliilor Vatican I şi II (cu unele excepţii, referitoare la liturghia vernaculară, de exemplu). În plus, există ordine şi congregaţii conventuale greco-catolice, precum Compania Fiicelor de Caritate Sfântul Vincenţiu de Paul, Surorile Minime ale Reginei Purgatoriului şi altele, străine de sfinţii şi duhul monahismului ortodox. Ca să nu mai vorbim că în Vestitorul Episcopiei greco-catolice de Oradea apare chiar şi un horoscop!
Există aşadar, încă de la 1700, diferenţe de dogmă şi ritual între cele două Biserici. Mai mult decât atât, distanţa dintre ele s-a mărit în timp, astfel încât între catolicii de rit oriental şi ortodocşi există astăzi o vestigială asemănare de rit şi o uriaşă deosebire dogmatico-liturgică. Pentru a lămuri şi mai bine diferenţele fundamentale dintre Ortodoxia patristică şi Catolicismul augustinian, îndemn pe cei interesaţi să citească operele teologului grec John Romanides. Netraduse în româneşte – şi poate ar fi timpul acum ca editurile teologice să facă acest lucru –, scrierile lui Romanides sunt un excelent îndrumar patristic ortodox.
2. Pentru a rămâne în sfera lui filioque, trebuie să mai precizez că, la punctul 9) al textului său, dl Bădiliţă se declară dezgustat de “ignoranţa crasă” a teologilor ortodocşi care îşi dau cu părerea în privinţa lui filioque deşi “nu cunosc o boabă din istoria acestei «erezii» (acceptată fără probleme de Constantinopol până în secolul XI; recitiţi-l pe bizantinul Blemydes, ca să vedeţi «ce părere are» ortodoxia!)”.
Mi-e teamă că şi aici dl Bădiliţă greşeşte. În primul rând, filioque nu a fost acceptat “fără probleme” în Bizanţ până în secolul XI. Marea şi definitiva lucrare a lui Fotie despre Mistagogia Sfântului Duh e din secolul IX. Crezul niceo-constantinopolitan e din secolul IV. Inserţia adaosului filioque în versiunea latină a Crezului niceo-constantinopolitan s-a operat în sinoade apusene locale din secolele VI-VII, fără ecou în Bizanţ, şi a fost transformat în subiect de dispută între Apus şi Răsărit de către franci, în secolul VIII. Aşadar, reacţia bizantinilor a fost destul de rapidă după standardele vremii, survenind nu în secolul XI, la vremea schismei, ci în secolul IX.
Apoi, Blemydes nu dă mărturie despre cum accepta Ortodoxia filioque până în secolul XI de vreme ce el a scris în secolul XIII, în contextul complicatelor negocieri politico-teologice între Bizanţ şi Roma care au urmat cuceririi Bizanţului de către cruciaţi în 1204, negocieri în cursul cărora împăraţii bizantini erau dispuşi să facă unele concesii Apusului.
În ciuda a ceea ce pare să sugereze dl Bădiliţă, Blemydes respinge explicit în scrierile sale formula filioque. Pentru Blemydes, ca şi pentru restul Ortodoxiei patristice, Sfântul Duh purcede doar de la Tatăl, fără “cauzalitatea mediană” a Fiului. Toate aceste chestiuni, precum şi înţelesul patristic al formulei per Filium folosite de Blemydes, sunt lămurite în volumul pe care, nu mă îndoiesc, îl avea dl Bădiliţă în minte atunci când ne-a îndemnat să-l citim pe Blemydes: Nicephore Blemydes, Oeuvres Theologiques, Paris, CERF, 2007, vol. I.
3. Dl Bădiliţă scrie că în rândurile celor care se opun “înfrăţirii” cu Roma se află “inşi care se vede limpede ca n-au avut niciodată în viaţa lor curiozitatea să studieze dogma în textul original”. Se poate. Dar, după cum o dovedesc erorile din textul dlui Bădiliţă, nu e de ajuns să ai “curiozitatea” de a citi dogma în original, trebuie să mai şi înţelegi ceva din ceea ce citeşti. Dacă dl Bădiliţă voia doar să-i înjure pe ortodocşii neînregimentaţi “ecumenic” nu cred că avea nevoie să-şi ia doctoratul la Sorbona, putea rămâne şi mai aproape de matcă.
Nu înţeleg cum poate fi dl Bădiliţă un avocat credibil al “unirii” cu Roma de vreme ce nici măcar nu cunoaşte istoria şi dogmele Bisericii cu care ne vrea “uniţi”. Mă mir că, necatehizat (greco-)catolic cum pare, dlui Bădiliţă i se îngăduie să se împărtăşească la catolici. Dar probabil catolicii, ca şi masonii, nu mai sunt ce erau pe vremuri...
4. Cât despre “înfrăţire”, orice “înfrăţire” în afara Adevărului e doar o cârdăşie. O mafie. Şi mafie avem deja în România. E mafia vechilor securişti şi a noilor europeni ecumenişti. E mafia părinţilor nomenclaturişti şi a fiilor globalişti. E mafia care vrea să ne facă să credem că dacă nu vrem să fim cu Roma suntem sau trebuie să fim cu Moscova. E mafia intelectualilor societăţii civile şi mafia “elitei” care ne sfătuieşte să renunţăm la adevăruri de credinţă din raţiuni politice. Azi ne “întovărăşim” cu “fraţii catolici” în Uniunea Europeană, mâine cu “fraţii musulmani” în Uniunea Mediteraneeană, şi tot aşa.
Dacă nu s-a făcut mare lucru în BOR în ultimii 20 de ani nu e din cauza lipsei de dialog ecumenic. Ci e din cauza a prea mult dialog ecumenic şi a lipsei de principii ferme. Din acest punct de vedere, fapta ÎPS Corneanu nu îmi apare drept profetică, ci drept o altă “şmecherie”, o altă “învârteală” politico-teologică, prin nimic diferită de alte “şmenuri” bizantino-UEuropene din ultimii 20 de ani. Cât despre “termopanizare”, e doar un semn al aggiornamento-ului, şi nicidecum al fundamentalismului, ortodox. Unirea cu Roma, după cum ne-o sugerează uriaşele torturi şi discuri de beton ale catedralelor catolice cu altar dezorientat inspirate de eclesiologia Conciliului Vatican II, nu ne va popula ţara cu fresce de Giotto, ci cu farfurii zburătoare. Care farfurii sunt menite probabil a emite în eter mesajul de pace şi prietenie al Papei către “fraţii” extratereştri.
5. Dacă vrea să menţină dialogul ecumenic intergalactic, l-aş sfătui pe Papă să nu-l includă pe dl Bădiliţă în vreo delegaţie. Nu de alta, dar cică, spre deosebire de românii ortodocşi, omuleţii verzi nu suportă să li se reproşeze că nu ştiu greacă veche şi, când aud de Sorbona, pun mâna pe lasere.

Mircea PLATON

NOI CLARIFICĂRI ÎN PRIVINŢA “CAZULUI CORNEANU”

Domnul Cristian Bădiliţă nu a răspuns precizărilor mele privind “cazul Corneanu”. În schimb, din silenţiul domniei-sale a răsărit o “dublură” pe nume “Ioan”, un strigoi virtual care-i ciuguleşte polemic pe oponenţii dlui Bădiliţă pe greco-catolica.org. Arătarea dovedeşte nu numai o intimă, îndelungată şi expertă cunoaştere a operei trecute, prezente şi viitoare a dlui Bădiliţă, ci şi o uluitoare empatie teologică şi afinitate stilistică cu dl Bădiliţă. În fapt, dacă nu ar semna “Ioan”, ai putea jura că e Bădiliţă.
Ştiu că multă lume e de părere că nu trebuie polemizat cu dl Bădiliţă. Dar eu polemizez doar cu “Ioan”, şi o fac doar pentru că atât larva forumistă cât şi originalul parizian mi se par bune exemple de produse ale “elitei” noastre din ultimii douăzeci de ani. Între budism şi sufism, între eurosocialism şi globalism corporat, între Bădiliţă şi Bucurenci, elita noastră a dat dovadă de un fler deosebit în a descoperi şi promova “talente”. Criteriul asumpţiunii e simplu: nu trebuie să-i ceri elitei ce nu-ţi poate da, ci doar ce-ţi poate da. Nu-i cere să se bată pentru România. Că nu poate. Cere-i burse, că-ţi dă (la NEC, la Wissenschaft, la CEU, la Tescani). Nu-i cere să se rupă de sistem. Că nu-i vine. Cere-i să te branşeze şi pe tine, şi “se face”. Te servesc.
Regretând că mi s-a dat să dezbat chestiuni arzătoare nu cu un autor care semnează cu propriul nume, ci cu un “Ioan” de mâna a doua, voi răspunde chemării lui “Ioan” care mă somează să-mi exprim opinia în privinţa unui mai vechi articol al dlui Bădiliţă şi a unor noi citate din Sfinţii Părinţi ai Răsăritului produse de “Ioan”. Voi începe, aşadar, cu citatele din Sfinţii Părinţi, voi continua cu Afanasiev şi mă voi opri apoi la ce ne-a rămas de făcut.

1. Spune deci “Ioan”: “Poate că vaşnicii «apărători» ai Sf. Părinţi ar trebui să mai cerceteze şi alte scrieri ale Sf. Chiril al Alexandriei pe tema filioque. S-ar putea să AIVĂ surprize: «Spiritul Sfânt provine (proeisi) de la Tatăl şi de la Fiul; este evident că el (Spiritul) e de fiinţă divină, provenind (proion) în mod fiinţial şi substanţial (ousiodos) în ea şi din ea» (Chiril din Alexandria, Thesaurus, PG 75, 585A)”.
Nu pot decât să admir acribia cu care “Ioan” a scotocit după acest fragment, dar el nu dovedeşte nimic. Crezul niceo-constantinopolitan, formulat pe baza lui Ioan 15:26, acceptat şi în Apus şi în Răsărit până când teologii franci şi vizigoţi şi-au făcut de lucru cu formulările sinoadelor ecumenice, nu poate fi schimbat din cauză că aşa vrea “Ioan” pe baza unui citat dintr-un Sfânt Părinte. Citatul nu e necunoscut teologilor ortodocşi şi fluturarea lui nu schimbă cu nimic datele problemei. Acestui citat din Sf. Chiril, formulat în toiul luptelor antinestoriene, i se pot opune citate din Sf. Apostol Ioan, Dionisie Pseudo-Areopagitul, Sf. Grigore de Nazianz etc. Şi dacă ar fi să îl credem pe marele teolog şi istoric Georges Florovsky, e o mare diferenţă între formula lui Chiril şi cea a lui Augustin (vezi Florovsky, Collected Works, vol. VIII, 273-275) care e la baza catolicului filioque.
Dar, din perspectiva în care am iniţiat aceste lămuriri, nu are rost să discutăm aceste lucruri. Problema, în fond, nu e să hotărâm eu şi cu “Ioan” chestiunea lui filioque. Nu avem căderea. Există o formulare dogmatică în acest sens. Şi ea, izvorând din Tradiţie şi dând naştere la Tradiţie, afirmă purcederea Sfântului Duh doar de la Tatăl. Nu tot ce au spus Sfinţii Părinţi e dogmă, dar dogma s-a formulat prin acceptarea de către Sinoadele ecumenice şi apoi prin preluarea de către Tradiţie a formulărilor Sfinţilor Părinţi.
În rest, că Roma defineşte, acceptă sau se preface că acceptă chestiunea, într-un sens sau în altul, nu mă priveşte atât timp cât nu mă sileşte, pe din dos, să-i împărtăşesc erorile. “Ioan”, om cu o singură idee şi multiple personalităţi, nu are decât să-şi consume fervorile convertirii la Roma fără să încerce a trage şi Biserica Ortodoxă după el. Pe lângă catolici şi ortodocşi, există, desigur, şi o vastă panoplie de neoprotestanţi pe care i-a curtat şi către care e posibil să se îndrepte. De altminteri, modul sectar de a judeca al lui “Ioan” devine evident atunci când ţopăie astfel prin Tradiţie şi Scriptură, doar-doar se va agăţa de “argumentul câştigător”, de parcă erudiţia sa, îndoielnică şi moartă, poate înlocui Crezul rostit în Biserică duminică de duminică. Datoria creştinului e să se împărtăşească cu Adevărul, nu să ştie istoria erorilor. Hristos nu-i cere pescarului să fie doctor la Sorbona ca să se mântuiască, ci doctorului de la Sorbona să aibă credinţa pescarului.
2. Al doilea fragment e un citat din Sf. Maxim Mărturisitorul: “Aceia din Regina oraşelor (Constantinopol) au atacat scrisoarea sinodală a actualului Preasfinţit Papă, nu în ceea ce priveşte toate capitolele pe care el le-a scris în ea, ci numai două dintre ele. Unul se referă la teologie (doctrina despre Sf. Treime) şi, conform acestuia, spune că «Duhul Sfânt îşi are purcederea (ekporeusis) şi de la Fiul». Celălalt se referă la întrupare. Cu privire la primul subiect, ei (romanii) au adus evidenţa unanimă a Părinţilor Latini, şi de asemenea pe Chiril Alexandrinul, din studiul pe care l-a făcut despre Evanghelia Sfântului Ioan. Pe baza acestor texte, ei au arătat că nu l-au făcut pe Fiul cauza Duhului – ei ştiu de fapt că Tatăl este singura cauză (aitia) a Fiului şi a Duhului, a unuia prin naştere şi a celuilalt prin purcedere (ekporeusis) – ci au semnificat faptul că prin El purcede (proienai), arătând astfel unitatea şi identitatea fiinţei. Ei (romanii) au fost prin urmare acuzaţi exact pentru acele lucruri pentru care ar fi greşit să fie acuzaţi, pe când primii (bizantinii) au fost acuzaţi pentru acele lucruri pentru care era drept să fie acuzaţi (monotelism). În acord cu cererea voastră le-am cerut romanilor să traducă ceea ce le este specific lor (adică «şi de la Fiul») în aşa fel încât să se evite orice obscuritate care ar putea să rezulte de aici. Dar întrucât practica scrierii şi trimiterii (scrisorilor sinodale) a fost respectată, m-aş mira ca ei să accepte să facă aceasta. Este adevărat, desigur, că ei nu pot reproduce ideea lor într-o limbă şi în cuvinte care le sunt străine la fel precum o pot face în limba lor maternă, la fel cum nici noi nu putem (Sf. Maxim Mărturisitorul, Scrisoare către Marinus, PG (Patrologia Greaca) 91, 136, col. 7)”.
De fapt, ceea ce spune Sf. Maxim Mărturisitorul aici nu e, ca şi în cazul lui Blemydes, de care “Ioan” nu mai suflă un cuvânt, că Sf. Duh purcede de la Fiul, ci că el purcede de la Tatăl prin Fiul. Mai mult încă, arată că la această opinie apusenii au ajuns şi pe baza Sf. Chiril al Alexandriei, indicând astfel că, într-adevăr, între poziţia lui Chiril şi cea a lui Augustin nu există asemănare. După cum o spune un rafinat teolog drag dlui Bădiliţă, PF Daniel, poziţia lui Maxim: “Ar însemna că Duhul Sfânt izvorăşte din Tatăl ca sursă, iar de la Tatăl şi de la Fiul pleacă, întrucât este interior Tatălui şi Fiului în planul perihorezei (conţinerii şi dăruirii reciproce). El purcede şi de la Fiul nu ca din izvorul originii Sale, ci întrucât se odihneşte în Fiul, fiind primit de către Fiul. De aceea se numeşte şi Duhul Fiului”.
Mai mult încă, dacă scrisoarea Sf. Maxim e autentică, atunci ea contrazice flagrant ceea ce a spus Bădiliţă în articolul său precedent, când scria că, până în secolul XI, bizantinii nu au replicat la filioque. Această scrisoare dovedeşte că, în Bizanţ, cineva a remarcat că formula latină e în contradicţie cu formula Crezului niceo-constantinopolitan şi, încă din secolul VII, a cerut explicaţii Romei. Pentru alte discuţii referitoare la rolul jucat de confuzia apusenilor între Teologie şi Iconomie precum şi despre traducerea latină inadecvată a termenilor greceşti, la care face referire resemnată şi Sf. Maxim Mărturisitorul în citatul de mai sus, l-aş trimite pe “Badiliţă” la Georgios Martzelos, Sfinţii Părinţi şi problematica teologică (Editura Bizantină, 2000).
3. “Cu ce nu pot fi de acord este faptul că se foloseşte de către ortodocşi PREFERENŢIAL însăşi Tradiţia Creştină care este de o bogăţie inimaginabilă. Nici nu îi întreb pe ortodocşi – îi las să-şi răspundă singuri: câţi au auzit de Scrisoarea către Marinus a Sf. Maxim şi apoi să mai ţină PREDICI SFORĂITOARE despre Filioque. Sau despre Sf. Chiril şi a lui conceptie trinitară. Sau despre Epifanie al Salaminei – poate unul din cei mai mari luptători împotriva ereziei”.
Ajunşi în acest punct, i-aş spune lui “Ioan” că nu ortodocşii, ci el însuşi malversează Tradiţia. El nu caută adevărul, caută doar argumente pentru propriile lui “adevăruri”. “Ioan” foloseşte scrierile Sfinţilor Părinţi, le manipulează după bunul-plac, şi destul de incompetent, pentru a-şi susţine “capetele” moarte. Tradiţia nu înseamnă colecţionarea curioasă de rarităţi bibliofile sau de opinii excentrice. Tradiţia înseamnă mărturisirea Adevărului. În Biserica Ortodoxă, Tradiţia e, după cum spunea Lossky, “viaţa Sfântului Duh în Biserică”. Tradiţia nu e manufacturată în universităţi, ci, după cum spune Pastorala Patriarhilor Răsăritului din 1848, ea constă în “revelaţia lui Iisus Hristos, propovăduită de Sfinţii Apostoli, apărată de sinoadele ecumenice, transmisă de cei mai mari şi mai înţelepţi părinţi ai Bisericii în învăţăturile lor, şi confirmată de sfinţii martiri cu sângele lor”. Apărătorul Tradiţiei e, după cum spune Pastorala de la 1848, “trupul lui Hristos, adică poporul”. Fragmentelor citate de “Ioan” nu li se aplică decât unul din aceste criterii, şi anume faptul că aparţin unor mari Sfinţi Părinţi. Dar nici Chiril şi nici Maxim nu sunt consideraţi Sfinţi Părinţi ai Bisericii Ortodoxe din pricina acestor citate (care oricum, în cazul Sf. Maxim, confirmă Tradiţia). Mai mult, dogma e discernere a adevărului. Erudiţia orizontală e înlocuită de formularea verticală. Dogma e asceza cunoaşterii. Ca atare, rolul ei nu e de a-ţi vorbi despre bogăţia trecută, istorico-filologică, ci despre bogăţia eternă, a vieţii întru Hristos. După cum scrie Pavel Florenski, dogmele sunt “limita ideală (a înţelegerii noastre) unde contradicţiile sunt anulate” şi care stau astfel între Adevărul Unu din Ceruri şi multitudinea de “adevăruri” de pe pământ. Tradiţia nu înseamnă a cunoaşte toate erorile, ci a trăi acelaşi Adevăr în Duhul Sfânt care de la Tatăl purcede. Cunoaşterea creştinului nu e simplă erudiţie istorică sau filologică, e cunoaştere liturgică, cunoaştere slăvitoare de Dumnezeu, şi de aceea a cunoaşte nu înseamnă a “şti”, ci a căuta să te apropii de Dumnezeu.“Ioan” ne întreabă dacă am auzit de Sf. Epifanie al Salaminei, pentru care şi-a descoperit, în bibliotecă, o uriaşă admiraţie. Dar Sf. Epifanie al Salaminei a fost un mare luptător împotriva origenismului. Or, tocmai pe Origen îl imbrăţişase cu patimă acum vreo câţiva ani dl. Bădiliţă. Acum, diferenţa între creştinii-ortodocşi şi “Ioan” e că primii îl descoperă pe Epifanie din Sinaxar, el fiind sărbătorit pe 12 mai, ziua când a trecut la Dumnezeu, “după ce a lăsat cu limbă de moarte ucenicilor săi să păstreze credinţa dreaptă şi să nu se lase atraşi de bogăţie şi de bârfă”. Istoric vorbind, îi putem “şti” şi pe Origen, şi pe Sf. Epifanie al Salaminei. Ba chiar le putem admira stamina teologică amândurora. Creştineşte, însă, ne rugăm cu Sf. Epifanie, nu cu Origen, şi dacă asta ne face “ignoranţi” în ochii lui “Ioan”, greşala e a lui.
Pentru “Ioan”, descoperirea unei cărţi sau a unui autor pare a avea efectul de a reordona întreaga lume în acord cu acea descoperire. E un entuziasm naiv cu care pot simpatiza atât timp cât nu se transformă în inchizitorială asumare de autoritate. Altminteri, “Ioan” seamănă cu acei colegi de clasă nesuferiţi care, la petrecerile din liceu, monopolizau magnetofonul sau casetofonul, încercând să ne silească pe toţi să le împărtăşim gusturile muzicale. Nici puterea de înţelegere, nici harismele, nici tactul evanghelic nu par a-l recomanda pe dl “Ioan” pentru rolul de tălmăcitor al Tradiţiei şi “apostol al românilor”.
4. Şi dacă tot am ajuns la Tradiţie şi la Sfântul Duh, să cităm şi ultimul argument al lui “Ioan”: “Iată ce scrie Bădiliţă într-un articol mai vechi – tot pe tema Corneanu – despre care ABSOLUT TOATE BLOGURILE ORTODOXE ANTI-CORNEANU nu suflă o vorbuliţă, n-am auzit un argument pertinent pe această temă (nu neg posibilitatea de a-mi fi scăpat mie). Iată ce scria: «Euharistia, sfânta împărtăşanie», cum scria Nicolai Afanasiev într-un articol din revista Irenikon, nr 3, din 1965, este, atenţie, tovaraşi de drum ai nefârtatului!, «principala legătură între catolici şi ortodocşi». De ce? Cum se poate? Blasfemie! Ba-din-contră. Bun simţ şi nimic altceva. Rezum argumenetele teologului «ortodox othodox» împănându-le cu câteva explicaţii necesare! Euharistia a fost instituită de Hristos la Cina cea de Taină. Dar Cina încă nu este euharistia, întrucât Hristos n-a trecut prin kenoza morţii şi prin slava învierii, iar Duhul nu se pogorâse încă peste Biserică. Euharistia «este Cina ecleziologică», laolaltă-împărtăşire a tuturor membrilor Ekklesiei creştine (nu ortodoxe, catolice, baptise, greco-catolice separate), a Bisericii creştine, una sancta ecclesia, UNA. Căci Biserica ori este UNA ori nu este DELOC. Duhul nu face politică geografică sau confesională, El suflă pretutindeni, armonizează, unifică, întăreşte, leagă, sporeşte duhovniceşte. Un singur Duh aşadar, o singură Biserică. Biserica e UNA, din momentul Creaţiei, dacă e să ne luăm după unii Părinţi ai Bisericii, şi nu poate să existe decât UNA fiind. Mereu, până la sfârşitul veacurilor! De aceea nu te poţi împărtăşi decât într-un singur Duh, Cel care a întemeiat, unificat şi care susţine Biserica lui Hristos după înviere. Prima «cină ecleziologică» aşadar a fost săvârşită de Petru, la Ierusalim; aceeaşi cu Cina săvârşită de Isus, prin Duhul Sfânt. «Când noi participăm, scrie Afanasiev, la o adunare euharistică, noi suntem uniţi cu toţi cei care, în acel moment, participă la o adunare euharistică, şi nu doar a Bisericii ortodoxe, ci şi a Bisericii catolice, întrucât peste tot se săvârşeşte una şi aceeaşi euharistie: Hristos este acelaşi, ieri, azi, în vesnicie». Ce «canoane» suprarealist-naţionalist-securiste pot demola unitatea, iubirea şi comuniunea insuflate de Duhul Sfânt? ".
Pentru a-i da din nou satisfacţie lui “Ioan”, îl voi anunţa că, în numărul pe iulie al revistei Rost există o replică, excelentă, dată de publicistul creştin Gheorghe Fedorovici mai multor membri ai “elitei” (Mircea Mihăieş, Teodor Baconsky ş. a.) care îl susţin pe ÎPS Corneanu. În privinţa argumentului lui Bădiliţă, Gh. Fedorovici scrie: “Tocmai aici este una din problemele majore ridicate de gestul Mitropolitului Banatului: în care Duh ne împărtăşim? În cel care purcede de la Tatăl, sau în Cel care purcede «de la Tatăl şi de la Fiul», cum susţin catolicii? Căci după cum e Duhul, aşa şi Trupul: nu poate exista acelaşi Trup de la două Duhuri. Ori la ortodocşi este un Trup şi Sînge şi la catolici alt Trup şi Sînge, ori nu este decît un singur Trup şi Sînge, fie la ortodocşi, fie la catolici. În termeni dogmatici, ştim că nu poate exista decît Unul, că Acesta nu poate fi decît în Biserica Trup al lui Hristos, care este cea ortodoxă. Dacă avem dubii în această chestiune, nimic nu mai contează, iar împărtăşania ar fi aşa cum vor protestanţii dar mai ales sincretiştii, un simbol. Dar atunci, de ce să ne mai împărtăşim? Şi nu este vorba aici doar de filioque. Pr. Diac. Ioan Ică jr a demonstrat complicaţiile liturgice produse în mod suplimentar de eclesiologia defectuoasă a Bisericii romano-catolice: în virtutea rolului vicarial al papei, temeiul Euharistiei şi, prin aceasta, al Bisericii nu mai este Hristos, ci papa însuşi!”.
Dacă explicaţia lui Gheorghe Fedorovici nu are autoritatea necesară de vreme ce Gh. Fedorovici nu e doctor la Sorbona, atunci îi vom aminti lui “Ioan” de cuvintele lui Georges Florovsky, autoritate în istoria creştinismului, care, într-un articol intitulat “The Early, «Undivided» Church and Communion” (Collected Works, vol. XIV, 20-28), scria că, în primele veacuri, nu se punea problema “intercomuniunii”, practicate de ÎPS Corneanu, ci a “deplinei împărtăşiri” cu Biserica Una. Rezumând rezultatele cercetării sale, Florovsky găsea că: “1. Biserica e una. Unitatea e bazată pe şi exprimă două lucruri. Pe de o parte e înrădăcinată într-un consens dogmatic”. Pe de altă parte, “cuminecarea (sau comunicarea) era de importanţă vitală, deoarece creştinismul nu e doar o doctrină, ci Trupul”. De aceea, scrie Florovsky, “nu poate fi admisă nici o intercomuniune, în sensul modern al termenului [de genul a ceea ce a făcut ÎPS Corneanu – n. M. P.], intercomuniunea fiind necunoscută Bisericii timpurii şi străină duhului ei. Orice intercomuniune între biserici locale presupunea, în acea vreme, o unitate actuală, vizibilă şi invizibilă, pe baza unei profesiuni de credinţă comune şi a unei continuităţi de structură sacramentală. Nici o excepţie nu se îngăduia de la această regulă”. În al treilea rând, conchide Florovsky, oricâte discuţii ar fi existat între limitele canonice şi cele sacramentale, “nu a fost niciodată îngăduit să se depăşească limitele canonice […] Cuminecarea şi unitatea integrală erau direct legate una de cealaltă”.
În baza exemplului teologiei patristice, este imposibilă intercomuniunea între ortodocşi şi (greco-)catolici, de vreme ce aceştia din urmă ori nu cred ceea ce spun, ori nu spun ceea ce cred, după cum ne indică, în privinţa lui filioque, acest citat dintr-o carte de învăţătură greco-catolică: “Ortodocşii susţin că Spiritul (Duhul) Sfânt purcede numai de la Tatăl, fiindcă nu poate avea două cauze, pe Tatăl şi pe Fiul; iar catolicii, inclusiv greco-catolicii, susţin că purcede atât de la Tatăl, cât şi de la Fiul (de unde numirea de Filioque), ca de la un singur principiu (cauză). Ortodocşii au recunoscut şi acceptat şi ei dogma Filioque la Sinodul Ecumenic de la Florenţa (1438-1439), unde s-a căzut totuşi de acord ca, în bisericile din Răsărit să nu fie rostită la Credeu formula «şi de la Fiul, pentru a nu scandaliza pe credincioşii cu mai puţină cultură teologică». Aşa se explică faptul că, nici în cărţile liturgice greco-catolice nu a fost trecută sintagma «şi de la Fiul», rostindu-se Credeul numai cu formula «care de la Tatăl purcede». Este adevărat că după readucerea în legalitate a Bisericii Române Unite cu Roma, în 1989, se rosteşte în unele biserici greco-catolice formula: «Şi întru Spiritul Sfânt, Domnul de viaţă Făcătorul, care de la Tatăl şi de la Fiul purcede», dar neintrodusă oficial de Biserică, ci din propria iniţiativă a credincioşilor, care, frecventând în timpul prigoanei comuniste bisericile romano-catolice, s-au obişnuit cu această formulă” (vezi aici).
5. Apologeţilor “unirii” la noi le voi spune ce le-a spus catolicilor şi greco-catolicilor episcopul rus din exil Vladimir Rodzianko: “Dacă vreţi unirea creştinilor, atunci nu-i dezbinaţi pe ortodocşi!”. Într-adevăr, actuala dezbinare produsă de apologeţii catolici la noi nu face decât să confirme încă o dată că Roma nu e interesată de Hristos, ci de putere. Istoric vorbind, misionarismul protestant şi cel catolic sunt complet diferite. Protestanţii caută să convertească poporul, “iezuiţii” merg întotdeauna la jugulara elitelor. Turma trebuie apoi să-i urmeze. E o inginerie teologico-politică. Se tot spune că ortodocşii au mentaliate de “asediaţi”. Dar asta doar pentru că, după cum s-a văzut din manevrele de culise ale “cazului Corneanu”, Curia are mentalitate de prădător, de seducător de minori sau de oameni căzuţi în minorat.
Confruntată cu acest fenomen, cu monopolizarea legislativului de baroni locali şi politicieni corupţi, cu confiscarea executivului de birocraţi globalişti a căror singură grijă pare a fi să ne vândă cât mai profitabil pentru ei, cu monopolul mediatic exercitat de agenţi multiculturali şi ideologi de serviciu ai UE, CSI sau ai corectitudinii politice, devine obligatoriu ca BOR să rămână a lui Hristos, nu a Romei, nu a politicilor ecumeniste, nu a bursierilor catolici. De douăzeci de ani încoace suntem colonizaţi de urmaşii ideologici şi odraslele trupeşti ale celor care ne-au colonizat acum 60 de ani. Colonizarea trebuie oprită în numele Adevarului. BOR trebuie să aleagă între a fi cu poporul apărător de Tradiţie vie sau a sucomba nedemn în îmbrăţişarea politică a UE şi sub sărutările “frăţeşti” ale Romei. “Elitei” vândute, BOR trebuie să-i opună sfinţii şi o contra-“elită” care nu ştie sluji la doi stăpâni şi la curţile mai multor adevăruri.

Mircea PLATON
4 iulie 2008

CRIZA MODERNĂ A AUTORITĂŢII

Există în lumea modernă – şi mai ales în spaţiul euro-american – o vădită criză a autorităţii, ducînd la un întreg complex de manifestări anarhice, atît în plan spiri­tual, cît şi în plan politic. Autoritatea principială, de tip monarhico-eclesial, care ordona firesc societăţile tradiţio­nale, a fost înlocuită treptat, în ultimele trei veacuri (dar mai ales după triumful dizolvant al Revoluţiei franceze), fie cu lipsa de autoritate (întruchipată politiceşte în sta­tul democratic, iar spiritualiceşte în libera cugetare), fie cu excesul de autoritate (întruchipat politiceşte în statul totalitar, iar spiritualiceşte în dogmatismul ideologic). Lu­mea noastră se mişcă, arbitrar şi steril, între aceste două fundături simetrice, care reacţionează una împotriva celeilalte - şi amîndouă, într-un neaşteptat consens, împo­triva vechilor rînduieli. Raportîndu-ne strict la secolul XX, prima lui jumătate a stat sub predominanţa pato­lo­giei totalitare, iar a doua lui jumătate a stat sub predo­minanţa patologiei democratice.
Mai uşor de suportat, non-autoritarismul de tip demo­cratic (în care se zbate şi societatea românească de azi), deşi duce în mod evident la sporirea haosului social şi moral, este considerat îndeobşte ca o stare dezirabilă, ba chiar ca un ideal politico-social. Cei mai critici dintre adepţii lui îl cataloghează, cel mult, ca pe “un rău nece­sar”. În ce priveşte hiperautoritarismul de tip totalitar (care a marcat tragic şi lumea românească din ultima jumă­tate a veacului trecut), mult mai greu de suportat (mai ales de către anumite categorii sociale “problematice”: intelectualii, mi­­no­rităţile de toate categoriile, declasaţii, handicapaţii), el este con­siderat îndeobşte ca o stare indezirabilă, supusă unei ve­he­mente critici “diabolizante”.
Ceea ce nu se bagă de seamă, sau este cu grijă elu­dat, mi se pare faptul că, în spatele lustrului de “ci­vi­lizaţie” şi “bunăstare” al democraţiei de tip occidental (parte real, parte strict propagandistic), se ascunde tot un soi de totalitarism, cu tentă mondialistă, coordonat de ma­rea finanţă internaţională (incomodul Roger Garaudy, “euro-marxist” vindecat doar pe jumătate, într-o carte recentă, Statele Unite – avangardă a decadenţei*, face acuzaţii mai precise, pe baza unei largi documentaţii). “Aleşii oamenilor i-au înlocuit pe unşii lui Dumnezeu, spre gloria unui sistem – democraţia – care este la fel de intolerant cu opozanţii pe cît fuseseră societăţile teo­centrice ale Evului Mediu în relaţia cu ereziile”**.
Lipsa autorităţii de tip tradiţional duce întot­deauna la un pseudo-autoritatism conjunctural, pe alocuri făţiş, dar cel mai adesea camuflat, care se manifestă în diferite forme de terorism: politic, social, economic, ideo­logic. Se instaurează, pe acest fond, un fel de “gîndire oficială”, cu pretenţii de unicitate şi infailibilitate, în ra­port cu care funcţionează... “delictul de opinie”!*** Cine îşi permite să gîndească altfel – şi mai ales să-şi facă pu­bli­ce ideile – devine, după caz, “duşman al poporului/uma­ni­tăţii”, “extremist”, “reacţionar”, “fundamentalist” etc. Stîngis­mul democratic mondialist (sans frontières), cu exaltarea “noii ordini mondiale”, “comunitarismului” anti-naţional şi supra-statal, “dreptului minorităţilor”, “lai­­cismului” (un fel de “ateism ştiinţific” cos­metizat), “multi-culturalismului”, “politicii corecte” ş.a.m.d., reprezintă astăzi for­ma curentă a gîndirii oficiale unice, în slujba căreia funcţionează o uriaşă armată de “politruci”, formaţi fie prin mimetism (sub o anume presiune mediatică), fie chiar în institute occidentale de politologie standardizată (aşa cum deunăzi se formau la Moscova sau la “Ştefan Gheorghiu”).
Pînă la urmă, la o privire mai atentă, se poate con­stata cu stupoare că internaţionalismul proletar şi comu­nis­mul de ieri ajung să se întîlnească în puncte esenţiale cu internaţionalismul democratic şi comunitarismul de azi, deosebirile rămînînd doar de suprafaţă (altă “limbă de lemn”, altă strategie civică, altă hartă a “consumului” etc.); oricît de incomodă ar fi constatarea, avem de-a face, pînă la urmă, cu două forme echipolente de perversiune a vieţii istorice, avînd rădăcini comune în mentalitatea anti­tradiţionalistă şi fiind marcate de aceeaşi criză modernă a autorităţii, generatoare de monstruozităţi şi perversităţi conjuncturale, care au ruinat civilizaţia Europei creştine şi, prin extensie, statura sufletească a omului modern. E un cerc vicios de proporţii globalizante, pe care nu-l putem rupe decît conştientizîndu-l...
Îndărătul tuturor acestor fapte dizolvante se află, în ultimă analiză, o profundă criză religioasă. Omul şi-a pierdut reperele absolute, care-i consfinţeau existenţa; s-a desfăcut, cum zicea Antoine de Saint-Exupéry, “nodul divin” care lega lucrurile. Împotriva ordinii divine a lu­mii, autoritare şi ierarhice prin natura ei, care se înte­meia, creştineşte vorbind, pe comunitatea credinţei şi pe marea poruncă a iubirii****, omul modern a instaurat o pseudo-ordine omenească, iconoclastă şi arbitrară, altoită pe idealisme sentimentale şi pe ideologii demagogice, fă­ră memorie şi fără transcendenţă.
Cînd Dumnezeu este alungat din cetate, principiul însuşi al autorităţii se surpă sau se perverteşte. “Pentru că roada luminii e în orice bunătate, dreptate şi adevăr”; cînd însă Lumina lipseşte, nu rămîn decît “faptele cele fără de roadă ale întunericului” (Efeseni 5, 9-11).

Răzvan CODRESCU

* Les Etats-Unis: avant-garde de la décadence, Paris, 1997.
** Teodor Baconsky, Iacob şi îngerul. 45 de ipostaze ale faptului reli­gios, Editura Anastasia, Bucureşti, 1996, p. 156.
*** Acelaşi Roger Garaudy scrie în fruntea cărţii sale Les mythes fon­dateurs de la politique israélienne – 1996 (tr. rom.: Miturile fonda­toare ale politicii israeliene – 1997), în jurul căreia s-a făcut un enorm scandal: “După ce, mai bine de jumătate de veac, mi-am pu­bli­­cat lucrările la cei mai mari editori francezi, astăzi sînt obligat să editez în samizdat această antologie a ereziei sioniste, deoarece, din 1982, am violat un tabu: critica politicii israeliene, apărată de scelerata lege Gayssot-Fabius din 13 iulie 1990, care reintroduce în Franţa delictul de opinie, ca pe vremea Celui de-al Doilea Imperiu, înlocuind printr-o lege represivă lipsa de argumente. Din această cauză, librarii care înţeleg să continue să-şi facă meseria, trebuie să trimită comenzile la Librairie du Savoir, Librăria Română de la Paris, care a acceptat să depoziteze acest samizdat, aşa cum o făcea pe vremea lui Ceauşescu, cînd domnea – dar nu în Franţa! – gîndirea unică şi terorismul intelectual". Prin “Ordonanţa de ur­genţă” 31/2002, guvernul Năstase, la repetate presiuni externe, a încercat să reinstaureze “delictul de opinie” şi la meridian românesc, dar fără succesul preconizat.
**** Desigur, credinţa şi iubirea, ca principii de ordine socială, sînt supuse relativităţii omeneşti, istoria nefiind domeniul perfecţiunii. De altfel, s-a spus cu dreptate despre Stat că nu-i chemat să transforme lumea în rai, dar că o poate împiedica să devină iad (Vl. Soloviov). Despre pervertirea modernă a noţiunii de “iubire”, cf. şi Monica Papazu, “Ispitele «iubirii»” (în Puncte cardinale, anul VIII, nr. 10/94, oct. 1998, p. 1), avînd, în loc de concluzie, un citat din G. K. Chesterton: “Lu­mea modernă nu este rea. În anumite privinţe, este chiar mult prea bună. Ea e plină de virtuţi... care şi-au ieşit din fire şi pustiesc pămîntul... Lumea modernă e plină de vechile virtuţi creştine care au luat-o razna”.