POMENINDU-L PE PĂRINTELE STĂNILOAE
Luna aceasta se împlinesc 15 ani de la strămutarea la cele veşnice a Părintelui Dumitru Stăniloae (1903-1993), iar luna viitoare 105 ani de la naşterea sa. Prin pilda unei vieţi exemplare şi prin uriaşa operă teologică pe care ne-a lăsat-o (ca autor, dar şi ca traducător), Părintele Stăniloae continuă să fie printre noi o prezenţă esenţială şi să ne arate, cu smerită măreţie, adevărata măsură a vredniciei ortodoxe româneşti, care ne înnobilează şi ne obligă deopotrivă, în acest tîrziu al istoriei.
Ca o modestă contribuţie la dreapta lui pomenire, postez aici un sumar tablou bio-bibliografic şi ultimul interviu amplu pe care l-a acordat (în 30 august 1993), precum şi, în strînsă legătură cu materialul postat anterior (“Neamul în Biserică. O perspectivă teologică asupra naţionalului”), cîteva extrase mai ample din volumul său de tinereţe Ortodoxie şi românism (Sibiu, 1939)*, destul de puţin cunoscut astăzi cititorilor mai tineri (deşi a avut cîteva reeditări, integrale sau parţiale). Am însoţit textele cu ilustraţia fotografică pe care am avut-o la îndemînă. (R. C.)
PĂRINTELE STĂNILOAE
(date bio-bibliografice pe scurt)
1903 (16 XI): Vede lumina zilei la Vlădeni-Braşov, din părinţii Irimie şi Reveca.
1914-22: Urmează Liceul “Andrei Şaguna” din Braşov.
1922-23: Studiază un an la Facultatea de Litere din Bucureşti.
1923-27: Urmează Facultatea de Teologie din Cernăuţi.
1927-29: Face studii de specializare la Athena, München şi Berlin (trimis de Mitropolitul Nicolae Bălan).
1928: Obţine doctoratul în Teologie, cu teza Viaţa şi activitatea Patriarhului Dositei al Ierusalimului şi legăturile lui cu ţările româneşti (tipărită în anul următor, la Cernăuţi, şi marcînd debutul său edito-rial).
1929-46: Este profesor şi apoi rector (1936-1946) al Academiei Teologice Andreiane din Sibiu.
1930: Apare la Sibiu, în traducerea sa, Dogmatica Bisericii Ortodoxe răsăritene de Hristos Andrutsos.
1931: Este hirotonit diacon (în 1932 – preot; în 1940 – protopop stavrofor).
1933: Publică, la Sibiu, volumul Catolicismul de după război.
1934-45: Redactor al Telegrafului român din Sibiu şi colaborator constant al revistei Gândirea (pînă la încetarea apariţiei acesteia, în 1944).
1938: Apare, la Sibiu, volumul Viaţa şi învăţătura Sf. Grigorie Palama, cu trei tratate traduse (reed. Bucureşti, 1993). Cf. şi Filocalia, vol. 7, Bucureşti, 1977, pp. 205-525 (esenţiale pentru studiul teologiei palamite şi misticii isihaste).
1939: Apare, la Sibiu, volumul Ortodoxie şi românism (reed.: Bucureşti, 1998).
1942: Apare, la Sibiu, volumul Poziţia d-lui Lucian Blaga faţă de creştinism şi ortodoxie (reed. Bucureşti, 1993), care a determinat ruperea definitivă a lui Blaga de gruparea “ortodoxistă” tutelată de Nichifor Crainic.
1943: Apare, la Sibiu, volumul Iisus Hristos sau Restaurarea omului (reed. Craiova, 1995).
1946: Este transferat la Facultatea de Teologie din Bucureşti. Tot acum începe să publice Filocalia românească (ce va însuma 12 volume, ultimul apărut în 1991), pe care a tradus-o şi a adnotat-o, şi se apropie, într-o oarecare măsură, de mişcarea spirituală a “Rugului Aprins” de la Mînăstirea Antim.
1958: Apare, la Bucureşti, în 2 volume, lucrarea colectivă Teologia dogmatică şi simbolică. Manual pentru Institutele Teologice (numele Părintelui Stăniloae n-a fost trecut printre autori, deoarece a fost arestat înainte de apariţia lucrării).
1958-63: Este, prin mistificare şi abuz (“activitate împotriva ordinii sociale”!!!), deţinut politic în temniţele comuniste (Uranus, Malmai-son, Jilava şi Aiud; cf. Paul Caravia, Virgiliu Constantinescu, Flori Stănescu, Biserica întemniţată. România: 1944-1989, Bucureşti, 1998, pp. 405-406).
1973: Se pensionează de pe postul de profesor titular de Teologie Dogmatică şi Simbolică al Institutului Teologic Ortodox din Bucureşti. Va continua însă să scrie (colaborînd la principalele periodice biseri-ceşti), să traducă (Sf. Atanasie cel Mare, Sf. Chiril al Alexandriei, Sf. Grigorie de Nyssa, Sf. Grigorie de Nazianz, Sf. Dionisie [Pseudo-]Areopagitul, Sf. Ioan Scărarul, Sf. Maxim Mărturisitorul, Sf. Simeon Noul Teolog, Sf. Grigorie Palama etc.) şi să conferenţieze (în ţară şi în străinătate) vreme de încă două decenii. Apare, la Bucureşti, volumul Uniatismul din Transilvania, încercare de dezmembrare a poporului român.
1976: Este delegat la al doilea Congres al profesorilor de Teologie ortodoxă de la Athena şi devine Doctor Honoris Causa al Facultăţii de Teologie din Thessalonik.
1978: Apare, la Bucureşti, în 3 volume, prima ediţie a monumentalei sale sinteze de Teologie dogmatică ortodoxă (reed. 1994; trad. în mai multe limbi, începînd cu ediţia germană – Orthodoxe Dogmatik – din 1985-1993). Tot acum apare, la Bucureşti, în traducerea şi cu prefaţa sa, ediţia românească a cărţii lui Wilhelm Nyssen Pămînt cîntînd în imagini. Frescele exterioare ale mînăstirilor din Moldova (în 1975 prefaţase o altă carte a aceluiaşi autor: Începuturile picturii bizan-tine).
1981: Apare, la Bucureşti, Teologia morală ortodoxă. 3. Spiritua-litatea ortodoxă (ultima reed. Bucureşti, 2002, sub titlul – neacceptat pe vremea comunismului – Ascetica şi mistica Bisericii Ortodoxe). I se conferă titlul de Doctor Honoris Causa al Institutului “Saint-Serge” din Paris. Tot în acest an primeşte Premiul “Dr. Leopold Lucas” al Facultăţii de Teologie evanghelică din Tübingen (R.F.G.) şi, din partea primatului Angliei, Crucea “St. Augustin of Canterbury”.
1982: I se conferă titlul de Doctor Honoris Causa al Facultăţii de Teologie din Belgrad.
1986: Apare, la Craiova, volumul Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă (reed. Bucureşti, 2004).
1987: Apare, la Craiova, volumul Chipul nemuritor al lui Dumnezeu.
1990: Este ales membru corespondent al Academiei Române. Tot în acest an apare, la Craiova, volumul Studii de teologie dogmatică ortodoxă (cu traduceri inedite din Imnele Sfîntului Simeon Noul Teolog).
1992: Devine membru titular al Academiei Române şi Doctor Honoris Causa al Universităţii Bucureşti. La Craiova îi apare volumul Reflexii [Reflecţii] despre spiritualitatea poporului român. La Bucureşti, Sorin Dumitrescu publică volumul 7 dimineţi cu Părintele Stăniloae (reed. 2002).
1993: Îi apar volumele Sfînta Treime sau La început a fost iubirea (Bucureşti), Comentariu la Evanghelia după Ioan (Craiova), Iisus Hristos – lumina lumii şi îndumnezeirea omului (Bucureşti) şi Trăirea lui Dumnezeu în Ortodoxie (antologie, Cluj-Napoca). Puţin după soţia sa (Maria Stăniloae), se stinge din viaţă la Bucureşti (5 X), fiind înmormîntat în cimitirul Mînăstirii Cernica (e o ruşine a posterităţii că numele îi este scris pînă azi greşit pe cruce: Stăniloaie!). Îi este consacrat volumul omagial Persoană şi comuniune. Prinos de cinstire Preotului Profesor Academician Dumitru Stăniloae (1903-1993), apărut la Sibiu. Puţin mai înainte văzuse lumina tiparului la Bucureşti şi utila broşură Bibliografia Părintelui Academician Profesor Dr. Dumitru Stăniloae alcătuită de Prof. Gh. Anghelescu (nu fără lipsuri, din păcate, iar astăzi parţial depăşită).
1995: Apare, la Sibiu (Ed. Deisis), traducerea românească (Marilena Rusu) a cărţii Părintelui Stăniloae Prière de Jésus et experience du Saint Esprit (Paris, 1981), precum şi, sub titlul Mica dogmatică vorbită. Dialoguri la Cernica, ediţia românească (trad. Maria-Cornelia Oros) a convorbirilor dintre Părintele Marc-Antoine Costa de Beau-regard şi Părintele Dumitru Stăniloae (în franceză, acestea apăruseră în 1983, la Paris, sub un cu totul alt titlu: Ose comprendre que Je t’aime).
1996: Apare, la Bucureşti, prima ediţie (a doua, revăzută şi adăugită, va apărea în 2002) din Dicţionarul teologilor români de Preot Prof. Univ. Dr. Mircea Păcurariu, cu ample informaţii bio-bibliografice despre Părintele Stăniloae (pp. 418-422).
1998: Apare, la Sibiu (Ed. Deisis), traducerea românească (diac. Ioan I. Ică jr.) a tezei de doctorat a benedictinului Maciej Bielawski, intitulată Părintele Dumitru Stăniloae – o viziune filocalică despre lume (în limba engleză – dar în Polonia – cartea apăruse cu un an îna-inte: The Philokalical Vision of the World in the Theology of Dumitru Stăniloae).
2000: Apare, la Bucureşti, volumul de memorialistică al fiicei Părintelui Stăniloae (remarcabilă poetă şi prozatoare): Lidia Stăniloae Ionescu, Lumina faptei din lumina cuvântului (Ed. Humanitas).
2002: Prin reeditarea Asceticii şi misticii... (vezi mai sus), Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române ina-ugurează năzuita serie de Scrieri complete (încă departe de a se împlini). Apare Lucian Turcescu (ed.), Dumitru Staniloae: Tradition and Modernity in Theology (Center for Romanian Studies, Iasi-Oxford-Palm Beach-Portland).
2003: Centenar Dumitru Stăniloae. În jurul textelor sale “clasice” se organizează antologia tematică “Fiecare în rîndul cetei sale”. Pentru o teologie a neamului: Nichifor Crainic, Dumitru Stăniloae, Răzvan Codrescu, Radu Preda (Ed. Christiana, Bucureşti). Tot la Ed. Chris-tiana apare şi studiul Teologul în cetate. Părintele Stăniloae şi aria politicii de Costion Nicolescu (incluzînd şi ultimul interviu amplu dat de marele teolog, în pragul toamnei lui 1993). Texte pe aceeaşi temă ale Părintelui Stăniloae sînt antologate în volumul Naţiune şi creş-tinism (Ed. Elion). La Iaşi (Ed. Trinitas) a apărut volumul de poeme al doamnei Lidia Stăniloae Ionescu: Întîlnire cu Dumnezeu, cu un studiu introductiv de însuşi Părintele Dumitru Stăniloae (“O poezie a căutării lui Dumnezeu şi a întîlnirii mistice cu El”). (R. C.)
FUNDAMENTELE TEOLOGICE ALE NAŢIONALULUI
LA PĂRINTELE DUMITRU STĂNILOAE
Scurtă interpretare teologică a naţiunii
(1934)
Toate câte sunt pe lume sunt opera lui Dumnezeu. Creştinul cu dreaptă înţelegere nu dispreţuieşte nici una dintre componentele cosmosului, ci din toate vede strălucind slava şi înţelepciunea dumnezeiască. […]
Lumea aceasta întreagă e, după conţinutul ei, eternă. Toate lucrurile din ea sunt cugetate etern de Dumnezeu, ideile lucrurilor din lume constituie materialul cugetării fiinţiale a lui Dumnezeu, sunt nedespărţite de fiinţa Lui. Teologul rus S. Bulgakov numeşte organismul ideilor dumnezeieşti, viaţa aceasta intern dumnezeiască, autodescoperirea fiinţei dumnezeieşti în Sine Însăşi, Sofia necreată. Iar despre lume spune că este exact aceeaşi Sofie [Înţelepciune], dar în formă creată. […]
Dar între lumea creată şi cea necreată nu e numai apropierea dintre copie şi model, ci una şi mai strânsă. Lumea dumnezeiască nu e un model static, ci e un complex de forţe dinamice. Ele activează de la graniţa metafizică a lucrurilor, mânând dezvoltarea acestora din urmă spre forma care se află în ele din eternitate realizată. Dacă o persoană sau o plantă se dezvoltă într-un anume fel şi până la un anume grad, aceasta nu se datoreşte numai întâmplării oarbe şi influenţelor externe, ci modelului-forţă care, de dincolo de graniţa metafizică a acelei persoane sau plante, a străbătut în ea şi-i orientează organizarea şi asimilarea influenţelor externe într-un sens dinainte determinat. Mai mult chiar: orice persoană sau lucru cuprinde forma sa întreagă în fiecare moment al dezvoltării, numai că în diverse stadii de desfăşurare. Copilul implică în sine forma sa deplină de la adânci bătrâneţe, […] în embrionul minuscul se include forma desăvârşită a exemplarului. Iar dincolo de embrionul din stadiul iniţial (dincolo nu în sens spaţial, ci metafizic), e alt model, modelul spiritual, modelul-forţă din care îşi ia puterea embrionul creat. […]
Misterul acesta ne apare în toată adâncimea lui atunci când medităm la creaţiunea propriu-zisă a lumii. Prin acţiunea modelelor-forţă apar deodată germenii creaţi ai còpiilor lor, apar deodată chipurile lor, nedezvoltate. Chipurile acestea nu sunt o iradiere a modelelor, dar nici iradierea nu lipseşte din chipuri, căci o comunicare de forţă de la modele la chipuri trebuie să aibă loc. S-a făcut aici un transcensus misterios, o trecere de la un plan la alt plan, cu totul heterogen. Iar în embrionul unui exemplar nu se cuprinde numai forma deplină a acelui exemplar, ci, ca potenţe, şi ale exemplarelor ce vor descinde din el.
Astfel, creaţiunea propriu-zisă n-a constat numai într-o arătare a lumii în forma ei deplin dezvoltată, cu toate speciile şi varietăţile lucrurilor din ea. Dumnezeu a creat numai seminţele lucrurilor, dar în aceste seminţe se cuprind potenţial toate formele ulterioare ale lor. Dezvoltarea aceasta se face printr-o colaborare a lui Dumnezeu, ca Proniator, cu lumea. Ceea ce este de la început în Dumnezeu deplin descoperit şi dezvoltat, în lume se arată pe rând. Dezvoltarea lumii e o descoperire în timp a formelor care există etern.
În ce priveşte pe om în special, Dumnezeu a creat la început pe Adam şi Eva. Dar în ei se cuprindeau potenţial toate naţiunile. Acestea sunt descoperiri în timp ale chipurilor care există etern în Dumnezeu. La baza fiecărui tip naţional acţionează un model dumnezeiesc etern, pe care acea naţiune are să-l realizeze şi în sine cât mai deplin. Nu ştiu cât de departe au ajuns cercetările de laborator referitoare la deosebirea sângelui la diferite rase sau chiar popoare. Dar chiar dacă deosebirile ar fi materialmente prea infime pentru a putea fi sesizate cu instrumentele de până acum, e de la sine înţeles că, precum există alte deosebiri anatomice destul de remarcabile între diferitele rase, vor fi existând (fără ca să se întindă până la spargerea unităţii neamului omenesc) şi deosebiri în sângele care stă la baza organizării sistemului osos, precum e de la sine înţeles că deosebirile fizice corespund unor deosebiri în puterile psihice şi spirituale, care sunt ultimele forţe imanente ce conduc organizarea corpului.
Într-un singur caz n-ar fi naţiunile de la Dumnezeu şi ar trebui să luptăm împotriva lor: când diversificarea omenirii în naţiuni ar fi o urmare a căderii în păcat, ar fi o deviere de la calea pe care vrea Dumnezeu să se dezvolte omenirea. […] Păcatul sau răul e însă de alt ordin decât unitatea sau diversitatea. El înseamnă stâlcire, desfigurare a lucrului dat, a existenţei produse de alte puteri. Este specificul naţional o stâlcire a umanului, o decădere din fiinţa omenească? Ar fi, când acest specific naţional s‑ar prezenta drept ceva vicios, meschin, fără înălţimi şi purităţi de simţire şi de gând. Cine nu ştie însă că nimic josnic nu se află în felul specific cum percepe şi reacţionează în lume membrul unei anumite naţiuni? În simţirea doinei româneşti şi în hora noastră nu cred că e ceva păcătos; sau, dacă e şi aşa ceva, aceasta nu e de caracter naţional, ci omenesc. Naţiunea, în faza păcatului, are manifestări păcătoase, pentru că natura omenească în general, cu toate di-versificările în care se înfăţişează, este păcătoasă. Scoaterea oamenilor din starea păcătoasă nu se face prin anularea calităţilor naţionale, ci prin îndreptarea naturii ome-neşti în general. Dacă ar fi ceva păcătos însuşi specificul naţional, atunci nu s-ar mai putea face deosebire între buni şi răi în cadrul unei naţiuni, căci toţi ar fi răi! Chestiunea îmi pare atât de evidentă, încât socotesc de prisos să mai insist.
Se pune problema greu de descurcat a raportului între naţional şi uman. Naţionalul nu întunecă umanul, nu-l extermină? Iar dacă umanul rămâne, nu cumva e naţionalul o simplă iluzie, ceva de suprafaţă, pe care să-l poţi lepăda în orice moment voieşti?
E de remarcat întâi că nu există om anaţional. […] Un om pur, necolorat din punct de vedere naţional, fără determinante naţionale, este o abstracţiune. Aşa cum nu poate exista un măr fără determinantele unui anumit soi, tot aşa nu poate exista un om fără determinante individuale. Umanul există numai în formă naţională, colorat naţional, determinat naţional, aşa cum există numai determinat individual. Nu se pot extrage la un individ sau la o naţiune determinantele individuale sau naţionale, pentru a lăsa umanul pur. Ar însemna să distrugi însuşi umanul. Naţionalul sau individualul e însuşi umanul, care are, în mod necesar, o anumită calitate. Un uman fără calitate nu există. […] Ceea ce înţelegerii noastre îi pare antinomic, în luptă una cu alta, umanul şi naţionalul sau, cu alte cuvinte, identitatea dintre oameni şi deosebirea dintre naţiuni, în realitate sunt unite inseparabil, în chipul cel mai intim şi misterios, cu menţinerea deplină a amândurora; numai o minte simplistă nesocoteşte unul sau altul din termenii antinomiei.
De aici urmează că armonia dintre naţiuni nu e exclusă, ci foarte posibilă, căci ele sunt aceeaşi umanitate stând în diferite forme, determinată, în mod necesar, aci într-un fel, dincolo în altul.
Naţiunile sunt, după cuprinsul lor, eterne în Dumnezeu. Dumnezeu pe toate le vrea. În fiecare arată o nuanţă din spiritualitatea Sa nesfârşită. Le vom suprima noi, vrând să rectificăm opera şi cugetarea eternă a lui Dumnezeu? Să nu fie! Mai degrabă vom ţine la existenţa fiecărei naţiuni, protestând când una vrea să oprime sau să suprime pe alta, şi propovăduind armonia lor, căci armonie deplină este şi în lumea ideilor dumnezeieşti.
Ortodoxie şi naţiune
(1935)
Creştinismul se adresează persoanei. El nu se adresează naţiunii, pentru că nu există o conştiinţă ipostatică, de sine stătătoare, a naţiunii. Dar persoanele omeneşti nu sunt unităţi abstracte, dezbrăcate de orice determinare şi, prin urmare, întru totul identice. Se pot detaşa, desigur, de la orice persoană anumite determinante, ca accidentale şi de suprafaţă. Dar sunt o serie de caracteristici de care nu poate fi dezbrăcată o persoană, chiar dacă am pătrunde până la ultimul ei sâmbure, la ceea ce numim eul ei. Nu numai trupul, ideile, sentimentele, experienţele unei persoane poartă anumite caracteristici, ci şi eul ei, centrul ei ontologic, dat de la începutul formării şi organizării unui conţinut de viaţă personală şi conducând din transcendent-imanenţa sa tot procesul acesta. […]
O conlucrare misterioasă are loc şi în scoaterea la iveală a noilor feţe omeneşti. Toate feţele omeneşti îşi au modelele lor eterne în Dumnezeu, modele care nu sunt idei statice, ci forţe care lucrează la alcătuirea chipurilor lor în lumea creată, punând la contribuţie şi puterile imanente ale lumii. Când lumea a ajuns la acel punct de dezvoltare în care e prevăzut să apară o anumită faţă omenească, aceasta apare atât ca un rezultat al factorilor imanenţi, cât şi ca un efect al lucrării modelului-forţă din transcendenţă. […]
Fiecare om vine cu o schemă originală apriorică, determinată numai în parte de trecut şi în cadrul căreia are să‑şi manifeste libertatea creatoare, umplând-o cu un conţinut sau altul. Ipostasul fiecărui om vine de la Dumnezeu, dar vine străbătând prin mediul unui trecut acumulat în părinţii pământeşti, şi acest drum se integrează în actul constituirii sale după imaginea ce-o are în ceruri. […] În felul acesta, calitatea naţională a eului omenesc nu este ceva accidental, de suprafaţă, aposterioric, ci face parte din destinul esenţial al lui, se cuprinde printre determinantele imaginii lui eterne. Modelul ceresc al fiecărui om e modelul omului concret, precizat istoriceşte.
În ce constă calitatea naţională? Evident, nu într-o bandieră tri- sau bicoloră, nu în afirmarea obstinentă a naţionalităţii proprii, nu în ceea ce se cheamă “naţionalism”, în care intră de multe ori şi o notă nesimpatică. Acestea toate se pot baza pe calitatea naţională. Calitatea naţională nu e o simţire, un organ spiritual, o facultate în plus a omului. Dacă ar fi aşa, s-ar mai putea vorbi eventual de posibilitatea anulării acestui plus care deosebeşte diferite grupe de oameni, pentru a-i reduce la uniformitatea pretins originară. Calitatea naţională nu este un accident adăugat umanului pur. Calitatea naţională este însuşi umanul într-o formă a lui. […] Între naţional şi uman nu e nici un antagonism. Dimpotrivă, cu cât îţi adânceşti simţirile umane, cu atât te adânceşti mai mult în miezul calităţii tale naţionale. Umanitatea se află în adâncul firii tale naţionale. […] Acestea ar fi premisele pe care le are în vedere Ortodoxia când, răspunzând la întrebarea despre raportul între creştinism şi naţiune, nu subestimează factorul naţional. […]
Catolicismul face însă uz în dezbaterea problemei noastre de noţiunile de natură şi supranatură. În aparenţă, aceste două noţiuni ar simplifica mult problema: naţiunea e naturală, creştinismul e supranatural şi, prin urmare, supranaţional; creştinismul nu poate fi, deci, în nici un caz naţional, căci atunci n-ar mai fi creştinism, ci păgânism.
Atitudinea catolicismului în această problemă rezultă din doctrina catolică generală, care vede totul prin prisma divizării în natural şi supranatural. Conform acestei doctrine, omul primordial constă din două secţiuni: natura şi supranatura (donum superadditum). Natura avea în fiinţa ei germenele morţii şi pofta păcătoasă (concupiscentia carnis). Nemurirea şi curăţenia nu stăteau în natura omului, nu erau în legătură ontologică cu firea omenească, ci erau adaosuri din afară, neaparţinătoare constituţiei intrinsece a naturii omeneşti. Prin căderea în păcat nu s‑a ştirbit întru nimic natura omului, ci s-a retras numai donum superadditum. […]
Ortodoxia nu ştie de acest dualism ontologic în omul primordial, ci învaţă că nemurirea şi curăţenia erau potenţe naturale ale lui, pe care avea să le dezvolte deodată cu întreagă natura sa. Doar chipul dumnezeiesc a fost impregnat în însăşi constituţia naturii omeneşti, nu a fost ceva adăugat ca un supra, ca şi ceva neesenţial ei. Am face pe Dumnezeu creator al morţii şi al păcatului, dacă am spune că natura omenească pe care a creat-o ar fi, prin însăşi firea ei, păcătoasă şi muritoare. Căderea în păcat ar apărea neînţeleasă, dacă pe Adam l-ar fi reţinut de la păcat nu voia lui, ci donum superadditum […].
Întrucât e chip al lui Dumnezeu, natura omenească e bună, având ca pe ceva firesc, normal, viaţa spirituală superioară, legătura cu Dumnezeu. Dar întrucât e creată, această natură are şi posibilitatea să se schimbe, poate să cadă din viaţa ei divino-omenească normală, poate să se ştirbească, să altereze chipul dumnezeiesc impregnat în ea. […] Starea omului după căderea în păcat nu e o stare naturală, starea “naturii pure”, ci o stare de stricăciune a naturii […]. Pentru catolici, însă, omul a rămas cu natura lui deplină.
Avem deci de-a face cu două concepţii despre natura omenească. Desigur, definiţia formală a naturalului poate fi aceeaşi: sfera naturalului unei fiinţe cuprinde toate acele puteri, însuşiri şi acte care ţin de acea fiinţă, cresc din ea, o manifestă pe ea şi nu sunt accidente sau adaosuri artificiale, nenecesare ei. Dar, în concret, concepţia ortodoxă este că viaţa spirituală nu e ceva accidental, nenecesar naturii omeneşti, ci ţine de ea, exprimă sensul şi direcţia ei. Viaţa spirituală fiind participare la viaţa dumnezeiască, urmează că natura omenească e astfel făcută că nu poate trăi o viaţă adevărată decât participând la viaţa dumnezeiască. […] Omul e o fiinţă teandrică în natura lui. Noi distingem nu între natural şi supranatural, ci între viaţă fără Dumnezeu şi în Dumnezeu. […]
Între elementele care constituie natura unei fiinţe există o sudare atât de perfectă, încât formează la un loc un întreg cu un singur sens, o unitate perfectă. Deşi de substanţă deosebită, elementele constitutive ale naturii umane poartă, pe trepte diferite, aceleaşi caractere – şi abia toate la un loc exprimă şi realizează, în acte comune, sensul şi destinul ei. Aşa cum sufletul, deşi de substanţă deosebită în raport cu trupul, formează cu trupul un întreg, exprimă împreună un sens şi realizează împreună orice act, la fel în viaţa spirituală a omului se întâlnesc, într-o unitate misterioasă, harul dumnezeiesc cu actele sufleteşti şi trupeşti, exprimând şi realizând împreună viaţa deplină a naturii omeneşti. Şi cum natura omenească se prezintă la fiecare persoană cu anumite caractere individualizate, viaţa spirituală, care ţine de natura cutărei sau cutărei persoane, va purta şi ea, în felul ei, aceleaşi caractere individualizate […].
Viaţa spirituală, oricât ar fi de profundă, e alta la fiecare persoană. Nu sunt doi oameni care să experieze la fel participarea la viaţa dumnezeiască şi să o manifeste în aceleaşi roade, în acelaşi chip. N-au fost doi profeţi care să aibă aceleaşi viziuni şi să folosească aceleaşi imagini pentru a exprima sentimentele lor. Nu e vorba aci de deosebiri care despart pe oameni, de justificarea individualismului în sensul izolării religioase. Cei ce au alte viziuni şi se văd siliţi să le exprime în mod deosebit ştiu, în acelaşi timp, tot prin experienţă religioasă, că trebuie să le refere la acelaşi subiect care li s-a descoperit. Ei se înţeleg perfect unul pe altul, căci ştiu că, în fond, exprimă acelaşi lucru cu mijloace puţin deosebite, după cum puţin deosebită e natura fiecăruia. […] Sobornicitatea nu e uniformitate, ci armonie, aceeaşi melodie cântată la un loc de instrumente puţin deosebite. Viaţa spirituală are şi ea caracterul naţional al subiectului care o trăieşte.
Cu totul alte consecinţe rezultă din concepţia că viaţa spirituală e supranaturală, că nu formează împreună cu natura un întreg ontologic. În sectorul supranatural nu vom întâlni în mod necesar caracterele individuale pe care le are natura în diferitele persoane. Supranaturalul e unul, iar persoanele sunt diferite, natura e variată. […]. Astfel, se vorbeşte de virtuţi infuzate prin har, nu, cum am zice noi, exfuzate din natura omenească. E drept că subiectul acestor virtuţi infuzate e lăsat să fie tot omul, dar evident că în acest rol subiectul omenesc e dezbrăcat de toată individualitatea lui concretă, redus la rolul unui simplu agent fizic pentru manipularea virtuţilor infuzate. […] În general, nota personală, determinantele particulare au să fie înăbuşite de supranatură, care e de caracter general, uniform. […] De calitatea naţională supranaturalul nu vrea să ştie nimic, fiind o calitate particulară. Calitatea naţională nu poate deveni o calitate supranaturală. Rămânând numai în sfera naturalului, catolicismul o priveşte cu suspiciune.
Vom încerca să arătăm şi printr-o scurtă cercetare a procesului de ridicare a naturii din starea căzută că separaţia omului în natural şi supranatural e greşită.
Fără îndoială, refacerea naturii omeneşti căzute se face printr-un ajutor de sus. […] Harul e acţiune, lucrare a lui Dumnezeu, nedesfăcută de fiinţa Lui, izvorând din ea. Ca atare, nu poate exista în om o viaţă de sine stătătoare a harului, ci trebuie să admitem că numai Dumnezeu e subiectul acestei vieţi harice, sau că harul devine act şi al omului, al puterilor şi funcţiunilor lui. Prima parte a alternativei nu se poate admite, ea însemnând anularea omului. Rămâne astfel ca singura posibilă a doua parte a alternativei: omul este subiect al lucrării harice, sau împreună-subiect cu Dumnezeu.
Câtă vreme, după catolicism, viaţa “supranaturală” a harului nu e nici omenească, nici dumnezeiască, ci ceva foarte bizar, în concepţia ortodoxă ea e şi profund umană, şi dumnezeiască, sau e cu atât mai deplin umană cu cât e mai dumnezeiască; e o viaţă teandrică, de om îndumnezeit. […] Puterile, însuşirile, caracteristicile omului nu se topesc în har, ci lucrarea harică se lasă turnată, se modelează după aptitudinile şi facultăţile omului. Calitatea naţională, care nu e altceva decât o formă generală a sufletului, nu se dizolvă în har, ci harul se lasă turnat în tiparul sufletului naţional, sublimându-i această calitate. […]
Dar dacă nu se mai poate vorbi de-o natură şi de-o supranatură, ci pur şi simplu de-o natură în normală dezvoltare, nu urmează de aci, pentru creştinism, o frângere în bucăţi, o variere după fiecare individ şi naţiune? Nu se periclitează ecumenicitatea creştinismului?
Răspundem hotărât: nu. E drept că, din sinteza între creştinism şi starea pe care o aduce fiecare om sau naţiune, rezultă mereu şi mereu alte tipuri de creştini. […] Harul face să înflorească germenii ce se cuprind în fiecare om, precum ploaia şi soarele, deşi aceleaşi, fac să înflorească fiecare plantă altfel. Harul se manifestă înnobilând şi înfrumuseţând, sublimând aptitudinile şi conţinuturile de viaţă ale fiecărei naţiuni. La o naţiune înfloreşte, sub influenţa puterii dumnezeieşti, o lirică superioară, pentru că acea naţiune a adus înclinaţii sentimentale. La o alta filosofia, la o alta organizaţia ş.a.m.d. Lirica a două popoare creştine se deosebeşte, pentru că altele sunt motivele, amintirile, incidentele vieţii, rezonanţa sufletească a fiecăruia. […] Tot materialul vieţii sufleteşti, diferit de la om la om şi de la popor la popor, după determinări istorice şi geografice, scăldat şi frământat de acelaşi har dumnezeiesc, de aceleaşi învăţături creştine, devine creştin. Şi atunci e evident că fiecare popor reprezintă creştinismul altfel realizat.
Dar atunci cum rămâne cu ecumenicitatea creştinismului? Există două feluri de ecumenicităţi. Există o ecumenicitate egală cu uniformitatea. În sensul acesta, ecumenic e tezaurul credinţei şi harul, privite în sine; ecumenic, în sensul acesta, e creştinismul considerat ca un sistem de idei şi puteri dumnezeieşti de sine stătător, distinct de roadele pe care le produce în fiecare naţiune. Şi există o ecumenicitate înţeleasă ca o simfonie, ca un câmp de flori roşii stropit de aceeaşi ploaie, încălzit de acelaşi soare, îngrijit de acelaşi grădinar. Aceasta este ecumenicitatea creştinismului considerat ca viaţă, ca relaţie vie între om şi Dumnezeu. […]
Ecumenicitatea în sens de uniformitate o avem în privirea credincioşilor şi a popoarelor aţintită spre acelaşi soare duhovnicesc; ei se simt înfrăţiţi privind spre aceeaşi ţintă la fel de scumpă tuturor. Ecumenicitatea în sens de armonie o avem în varietatea de efecte ce rezultă din căderea aceleiaşi lumini pe spaţii istorice şi sufleteşti pline de alte motive, de alte conţinuturi, de alte probleme impuse de geografie, de moştenirea trecutului. În felul acesta, se poate spune că creştinismul e şi supranaţional, dar şi naţional. Ecumenicitatea nu e sfâşiată prin nota naţională.
Cu totul alta este situaţia catolicismului. Pentru el natura nu devine altfel sub influenţa harului, aşa cum n-a devenit altfel după căderea în păcat. Ea rămâne îngustată la ceea ce este omul înainte de-a coborî asupra lui harul. Natura nu poate ieşi din această stare, care este funciarmente păcătoasă. […] Catolicismul nu ştie de-o chemare intrinsecă a naturii omului păcătos sub dogoarea harului dumnezeiesc. […] Ecumenicitatea în catolicism nu e înţeleasă, de aceea, decât ca uniformitate. În ea n-au ce căuta spiritualităţile specifice, dar creştine, ale diferitelor popoare. Pentru el creştinismul însemnează numai sistemul de idei şi puteri ce planează deasupra […]. Afirmarea naţiunii, în concepţia catolică, echivalează totdeauna şi în chip necesar unei realităţi păgâne, inferioare. Nu poate exista naţionalism nobil, creştin, moral, cum crede Ortodoxia că e posibil. […] Supranaţionalul, în care se situează catolicismul, însemnează un loc ontologic în afară de toate naţiunile: internaţionalul.
Faţă de abstracţionismul catolic, ostil întregii naturi concrete şi deci şi factorului naţional, Ortodoxia apare ca o mamă care‑şi întinde dragostea mântuitoare peste întreg omul, cu toate determinantele lui moştenite şi dobândite, peste toată viaţa lui înrădăcinată într-un mediu viu şi concret.
ULTIMUL INTERVIU
AL PĂRINTELUI STĂNILOAE
(acordat d-lui Costion Nicolescu
în ziua de 30 august 1993)
Numărul suplimentului “Alfa & Omega” din luna noiembrie, ce trebuia să fie dedicat celor 90 de ani pe care urma să-i împlinească Părintele Dumitru Stăniloae, mă urmărea demult şi nu-mi dădea pace. De fapt, noi i-am dedicat, în mare parte, primul număr al suplimentului, în noiembrie 1992, când Părintele a împlinit “numai“ 89 de ani. Ni s-a părut că aşa este bine, să începem cu el, cu cea mai reprezentativă personalitate pe care a dat-o spiritualitatea românească în Teologie. Sigur că aceasta a fost de la Dumnezeu, nu de la noi.
M-am grăbit, deci, să mă duc să iau câteva cuvinte de la Părintele Dumitru, încă de la sfârşitul lui august, nu cu gândul că vor fi ultimele, ci cu gândul de a evita aglomeraţia şi oboseala din preajma aniversării, când presupuneam că va fi asaltat de jurnalişti. Părintele tocmai se întorsese acasă, după câteva zile petrecute la Mânăstirea Ţigăneşti. L-am găsit ostenit şi slăbit. Vorbea cu greutate şi tusea îl îneca des. Duhul îi era însă la fel de viu şi de prezent. În ciuda avertismentului Maicii Filofteia, care-l îngrijea, l-am ostenit trei sferturi de ceas.
Acum, câteva lucruri pot fi citite într-o altă lumină: aceea de testament. (Costion Nicolescu)
Costion Nicolescu: Care a fost cea mai mare bucurie a Sfinţiei Voastre în această viaţă?
Părintele Dumitru Stăniloae: Nu ştiu care a fost cea mai mare bucurie. Am avut mai multe bucurii, pe rând. O mare bucurie a fost căsătoria cu soţia mea. Apoi, a fost o bucurie apariţia fiecărei cărţi. Multe bucurii mi-au fost dăruite de Mitropolitul Nicolae Bălan de la Sibiu, când m-a numit profesor la Facultatea de Teologie din Sibiu, sau când mi-a oferit să conduc redacţia revistei Telegraful Român. Mare bucurie a fost legătura cu Nichifor Crainic, care m-a invitat să scriu la Gândirea. O mare bucurie a fost faptul de a fi fost ales membru al Academiei Române şi Doctor Honoris Causa al Universităţii din Bucureşti.
C. N.: Dar cele mai mari dezamăgiri ?
Pr. D. S.: Dezamăgire a fost când s-a instaurat comunismul în ţară. Atunci, nişte colegi de la Sibiu, care fuseseră întâi de extremă dreaptă, au trecut de partea comuniştilor şi m-au scos de la Rectorat şi de la Telegraful Român, în 1947. Mitropolitul Bălan, foarte necăjit. s-a dus la Bucureşti şi a insistat să se revină asupra hotărârii, dar nu a reuşit. S-a întors plângând la Sibiu. Instaurarea comunismului a fost o mare dezamăgire, cea mai mare durere.
C. N.: Care credeţi că v-a fost perioada cea mai rodnică din viaţă?
Pr. D. S.: O perioadă rodnică a fost aceea când mi s-au concretizat nişte osteneli, între 1938-1940; am tipărit mai multe cărţi atunci: Viaţa şi învăţătura Sfântului Grigorie Palama, Ortodoxie şi românism, Iisus Hristos sau restaurarea omului... Apoi, perioada de după ieşirea din închisoare. Am putut continua, după 1970, Filocalia, începută înainte de ‘47 la Sibiu. Am continuat până la al 12-lea volum. De asemenea, am publicat Dogmatica, în trei volume, Spiritualitatea ortodoxă, Comuniune şi spiritualitate românească în Liturghia ortodoxă şi o carte despre Chipul nemuritor al lui Dumnezeu. Au fost şi mai multe volume de traduceri din Sfinţii Părinţi, cu bogate comentarii. A fost o perioadă foarte rodnică, în fiecare an apărea o carte.
C. N.: Este o deosebire între a sluji Sfânta Liturghie şi a scrie cărţi teologice?
Pr. D. S.: Amândouă sunt importante. Să te simţi în Hristos, să te rogi Lui să vină în timpul Liturghiei, să te rogi Tatălui să trimită pe Duhul Sfânt, ca să prefacă pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele lui Hristos. Să te rogi împreună cu oamenii din biserică, mereu cu conştiinţa că eşti în prezenţa lui Iisus Hristos. Sigur, este important şi a lămuri lucrurile despre Sfânta Treime, despre Hristos. Am trăit amândouă aceste bucurii. Eu le-am văzut totdeauna împreună. Nu poate exista una fără cealaltă. Cât m-au ţinut puterile, slujeam Sfânta Liturghie în fiecare duminică şi sărbătorile la vreo biserică din apropiere, sau pe unde eram invitat.
C. N.: Dintre toţi oamenii care au stat în preajma dumneavoastră, cui datoraţi mai mult?
Pr. D. S.: Părinţilor mei. Ei m-au învăţat să mă închin, să am viaţa curată, în smerenie, să nu judec pe alţii, mi-au trezit dragostea de a-L predica pe Hristos.
C. N.: Recent, la Bengalore, în India, a avut loc o şedinţă, centenară, a “Parlamentului“ religiilor (înfiinţat în 1893 la Chicago), la care a participat şi Biserica noastră (singura dintre cele ortodoxe) cu un delegat. Poate să ne fie de folos?
Pr. D. S.: Nu cred! Sau, eventual, ar trebui să fie un parlament de luptă, în care fiecare să-şi expună învăţătura lui. Părinţii n-au vrut să ţină Sinoade ecumenice cu arienii şi nestorienii. Ecumenismul este rău înţeles. Trebuie să observi imediat ce-i lipseşte unei învăţături, unde este erezia în învăţătura despre Hristos – şi să critici. Trebuie să spui nu numai ce este adevărat în învăţătura ta, ci şi ceea ce este greşit în învăţătura altora.
C. N.: Ştiu că aveţi prieteni printre catolici şi protestanţi. Care trebuie să fie relaţia cu oamenii de alte religii?
Pr. D. S.: O relaţie umană naturală. Dacă are nevoie de ajutor, îl ajut; dar totdeauna adevărul învăţăturii rămâne. Eu am fost pe la diferite universităţi, mai ales protestante, şi am expus învăţătura ortodoxă. Protestanţii au multe lipsuri, n-au Biserica, preoţia, dar, sunt, aşa, mai largi, nu m-au contrazis. Cu catolicii este mai greu; dacă le spui că le lipseşte ceva, atunci ei se supără şi refuză să mai discute. [...]
C. N.: Care credeţi că ar fi slăbiciunile şi care forţa Bisericii noastre astăzi?
Pr. D. S.: Slăbiciunile sunt ale unor oameni care fac parte din ea şi o reprezintă. Biserica este dincolo de toate acestea. Ea trăieşte în noi când trăim cu sinceritate şi grijă prezenţa lui Dumnezeu. Slăbiciunile oamenilor sunt ale oamenilor. Azi suntem mai reci în credinţă, mulţi preoţi nu-şi fac toată datoria pe care şi-ar putea-o face: să fie mai des printre oameni, să nu aştepte numai să fie invitaţi să facă slujbe, ci să fie şi ei printre oameni, să intre în casa unui om bolnav. Ar trebui să-şi poarte tot timpul cu cinste şi cu demnitate haina preoţească, chiar şi atunci când merge pe stradă. Să se poarte după rânduiala veche, cu barbă... să-l recunoască lumea şi după port, şi după vorbă, să se apropie de oameni, să-i întrebe ce griji au. Preotul nu trebuie să vorbească decât despre Dumnezeu, să arate cât este de minunat, cum le-a creat şi ni le-a dat pe toate, să fie necurmat un vestitor al lui Dumnezeu, să se vadă că ţine să slujească pe Dumnezeu şi să-i ajute pe oameni din această conştiinţă a prezenţei lui Dumnezeu. Forţa Bisericii este credinţa deplină despre Hristos, trăirea Lui prin Taine şi explicarea acestei trăiri. Biserica dă conştiinţa că Dumnezeu este mereu printre noi. Preotul trebuie să binecuvânteze toate lucrurile în numele Domnului. Dar şi omul să binecuvânteze prin rugăciune: când se aşează la masă, când se scoală, când se culcă şi mereu. Binecuvântarea dă imediat conştiinţa că Hristos este prezent. În toate este prezent Hristos – asta e propriu Ortodoxiei. Hristos nu este separat de noi, chiar dacă nu suntem în fiecare clipă cum trebuie. Să fim conştienţi că, totuşi, Hristos este lângă noi. Dacă ajungem la conştiinţa prezenţei lui Hristos, imediat ne umplem de prezenţa Lui.
C. N.: Dintre toate lucrările Sfinţiei Voastre, consideraţi că este una mai importantă?
Pr. D. S.: Poate că Dogmatica e cea mai completă, cea mai bogată. Apoi, multe note din Filocalii s-ar putea aduna, ar putea forma o teologie dogmatică duhovnicească, de sine stătătoare. Dar Dogmatica este cea mai sistematică.
C. N.: Dacă aţi avea putere să vă aşezaţi din nou la masa de lucru câţiva ani, ce v-aţi propune să faceţi?
Pr. D. S.: Aş vrea să adâncesc expunerea despre Hristos în Evanghelie, în Epistolele Apostolului Pavel, în alte Epistole, în Prooroci. Aş vrea să adâncesc bogăţia şi forţa lucrării Lui. Tot despre Hristos am lucrat şi aş lucra şi în continuare. El este Lumina care luminează lumea. El ne îndumnezeieşte, El este iubire neţărmurită. Să simţim iubirea Lui şi să simţim bogăţia Lui. Orice rugăciune, dacă o pătrunzi, îţi deschide multe taine ale lui Hristos.
C. N.: Care sunt direcţiile sau contribuţiile din teologia Sfinţiei Voastre care au făcut să vă fie traduse cărţile în multe limbi, fără ca să vă fi preocupat vreodată direct de acest lucru?
Pr. D. S.: Am atins inima teologilor occidentali prezentându-L pe Hristos ca pe Cel ce vine cu iubire către noi, am atins coarda simţirii lor. N-am rămas la o expunere teoretică simplă, sau la aceea a Ortodoxiei ca fiind un simplu rit creştin între altele asemenea. Ritul nu este o formă oarecare. Dacă nu ai învăţătura apostolică despre Hristos şi Liturghia apostolică, nu-L ai pe Hristos întreg. Ritul exprimă credinţa, în slujbele Bisericii îţi exprimi credinţa în Hristos cu toată convingerea că El e prezent. Când spui “Doamne miluieşte“, crezi că El are multă milă de noi, simţi mila Lui. Când spui “Sfinte Dumnezeule“, simţi sfinţenia Lui, pe care o capeţi şi tu, adică este necesar să ne atingă şi pe noi tot ce spunem despre Dumnezeu. Am căutat să exprim această prezenţă a lui Dumnezeu prin harul, prin energia Lui necreată, prin jertfa Lui. Asta le-a plăcut, mai ales, occidentalilor, pentru că ei s-au depărtat foarte mult de această prezentare vie a lui Hristos. Odată, a venit un baptist la mine cu o carte a Sfântului Chiril despre graţie şi mi-a spus: “Îmi place de dumneavoastră că aţi pus accentul pe Hristos. La noi sunt numai vorbe fără conţinut. Am văzut la dumneavoastră conţinutul de gândire al Sfinţilor Părinţi, aţi reflectat asupra lui Hristos şi aţi căutat să atingeţi toate coardele sufletului nostru“. Cred că asta a fost.
C. N.: Sunteţi mulţumit de felul cum a fost receptată temelia teologică pe care aţi pus-o la noi?
Pr. D. S.: Eu cred că da! Eu vorbesc despre Hristos, arăt cum Hristos S-a pus pe Sine fundament. El vorbeşte de Sine, de trimiterea Lui de către Tatăl, de jertfa Lui. Trebuie să-L prezentăm aşa cum apare în Evanghelie şi în Sfinţii Părinţi, care au fost cel mai aproape de Evanghelie. Azi se merge pe o linie care să-L facă înţeles pe Hristos. Niciodată nu a fost mai multă nevoie de iubirea altuia şi, atunci, să arătăm cât de mult ne iubeşte Hristos. Mai mult decât toţi. A mers până la jertfă, a învins moartea şi a înviat pentru noi, şi noi avem iubirea Lui permanentă. Nu poate fi altceva care să placă omului mai mult decât atenţia faţă de el. Or, Hristos are cea mai mare atenţie faţă de noi. Acum şi mereu. Iată, El a murit pentru noi ca să învingă moartea şi să ne aibă în vecii vecilor. Acesta este fundamentul teologiei mele şi al oricărei teologii corecte.
Aceasta implică şi Treimea. Iubirea Tatălui faţă de noi. Dumnezeu a trimis pe Fiul Său. L-a făcut om ca să se vadă faţa de om a Fiului Său şi în faţa oamenilor să vadă pe Fiul Său. Să nu se mai despartă oamenii de Fiul Său. Nici noi nu mai despărţim pe Tatăl de Fiu. Dacă n-ar fi Fiul lui Dumnezeu, n-ar fi Treime. Atunci n-ar fi venit la noi.
C. N.: Dintre Sfinţii Părinţi sunt unii care vă sunt mai dragi, mai apropiaţi, cu care simţiţi o anume potrivire lăuntrică?
Pr. D. S.: Nici un Părinte nu-i identic cu celălalt, fiecare aduce ceva nou. Îmi place foarte mult Sfântul Maxim Mărturisitorul pentru că e larg, are o expunere largă a învăţăturii despre Hristos. Îmi place Sfântul Grigorie Palama pentru că a prezentat taina harului, a arătat că este o graţie necreată şi nu una creată. Îmi place Sfântul Simeon Noul Teolog pentru că a pus o notă profund poetică în scrierile lui despre Hristos, o notă de mare simţire.
C. N.: Cât de strânsă este legătura dintre credinţă şi naţiune?
Pr. D. S.: E rău să nu mai fie un neam într-o credinţă. Nu mai este una în toate. Am primit o scrisoare anonimă, unde mi se spune că fac o legătură prea strânsă între Ortodoxie şi naţiune, că naţiunea ar fi pe planul doi. Întâi să-L iubeşti pe Dumnezeu şi apoi naţiunea. Naţia este lăsată şi ea de Dumnezeu. Fiecare naţie are un fel de a prinde spiritualitatea, aşa cum are şi fiecare om. Naţiunea noastră de la început a fost aşa, creştin-ortodoxă. Nu poţi despărţi cele două aspecte, cel puţin la noi.
C. N.: Credeţi că se va mai putea ajunge vreodată la unirea Bisericilor?
Pr. D. S.: E greu, dacă ne gândim la Apocalipsă… E greu pentru că sunt multe porniri egocentrice. Fiecare ar trebui să preţuiască ceea ce are celălalt în el şi să ia mai mult de la alţii. Nu ştiu cum va fi. Toată chestiunea e foarte complicată. Oamenii sunt făcuţi să se şi întregească, nu numai să se afirme fiecare; să aduca fiecare ceva propriu, să fie deschişi altora. Este greu!
C. N.: De care loc vă simţiţi cel mai legat?
Pr. D. S.: De satul meu, de Vlădeni. M-a influenţat foarte mult. Înţelegerea dintre oameni o văd cum era în satul meu natal. Natura o privesc prin prisma acelui loc binecuvântat.
C. N.: Simţiţi prezenţa doamnei preotese lângă Sfinţia Voastră?
Pr. D. S.: O simt adeseori, da! Am trăit o viaţă întreagă cu ea… era bună, răbdătoare...
C. N.: Ce vă doriţi cel mai mult acum?
Pr. D. S.: Să mă mântuiesc, să nu mă mai chinuie Dumnezeu prea mult cu slăbiciunea de acum şi să mă ajute să ajung la mântuire. Să-mi fie în preajmă mereu…
* Capitolele “Scurtă interpretare teologică a naţiunii” (text din 1934) şi “Ortodoxie şi naţiune” (text din 1935), în care Părintele Stăniloae a limpezit teologic, din perspectivă ortodoxă, controversata problemă a diversităţilor naţionale, precum şi legitimitatea principială a naţionalismului creştin, cu implicaţiile lui mai degrabă morale decît politice. Supratitlul “Fundamentele teologice ale naţionalului” îmi aparţine. Am preluat selecţia pe care am alcătuit-o pentru Addenda volumului Teologul în cetate. Părintele Stăniloae şi aria politicii, al d-lui Costion Nicolescu (Ed. Christiana, Bucureşti, 2003). Aceleaşi texte le-am editat şi integral, alături de alte două (“Ortodoxie şi românism” şi “Naţionalismul sub aspect moral”), cu îngăduinţa d-nei Lidia Stăniloae, în volumul colectiv “Fiecare în rîndul cetei sale”. Pentru o teologie a neamului (Ed. Christiana, Bucureşti, 2003).
