PR. DAN BĂDULESCU: PE MARGINEA UNUI ARTICOL RECENT

Postez aici acest text al părintelui Dan Bădulescu (autor, între altele, al cărţii Împărăţia răului: New Age. Originile, istoricul, doctrina şi consecinţele sale din perspectivă ortodoxă, Editura Christiana, Bucureşti, 2001) întrucît constituie o reflecţie punctuală asupra unui alt text găzduit pe acest blog, „Despre ce este îngăduit şi ce nu este îngăduit a primi creştinul”, al ieromonahului Grigorie Sandu (autor, între altele, al cărţii Mîntuitoarea frică de Dumnezeu, Editura Christiana, Bucureşti, 2008). Eu nu-mi îngădui vreun comentariu, neavînd competenţă în problemele respective. (R. C.)

Zilele începutului de an 2009 au surprins câmpul vieţii noastre bisericeşti şi sociale din România răvăşit de o nouă furtună pornită de la cel rău: scandalul actelor de identificare cu cipurile biometrice. Marele duhovnic al neamului nostru care este Părintele Justin Pârvu de la Mânăstirea Petru Vodă a lansat un apel tuturor credincioşilor români de a nu primi aceste acte samavolnice, care, deşi nu reprezintă însăşi pecetluirea şi lepădarea de Hristos aşa cum o prezintă Apocalipsa (cap. 13), sunt, în mod evident pentru toată lumea, o etapă, atât pentru apostazie, cât şi pentru cei care nu pun preţ pe cele sfinte, şi către o dictatură totală asupra trupurilor şi sufletelor noastre. Acest mesaj a declanşat, aşa cum era de aşteptat, un val de reacţii din cele mai diverse, de la adeziune necondiţionată la contestare şi defăimare la fel de îndârjită.
Între reacţiile postate în ceea ce se numeşte mai nou „blogosferă”, domeniu al comunicării moderne a internetului, ne-a atras atenţia articolul Părintelui Ieromonah Grigorie Sandu intitulat: „Despre ce este îngăduit şi ce nu este îngăduit a primi creştinul”. Întrucât ne găsim în continuare pe tărâmul discuţiilor pro şi contra, iar consensul sobornicesc, ca să nu mai vorbim de poziţia „oficială”, nu s-a coagulat într-o definire oarecum unanimă, ne exprimăm (cu precauţie, ca pe o părere încă supusă retuşului!) acordul cu analiza şi măsurile preconizate de Părintele Grigorie, căruia îi mulţumim cu dragoste şi recunoştinţă încă o dată pentru contribuţiile sale ziditoare.
Acestea fiind spuse, ne-am îngăduit, cu aceeaşi dragoste şi preţuire, să aducem o contribuţie smerită acestui articol ziditor, contribuţie care nu schimbă, aşa cum am spu, esenţa concluziilor legate de pecetluire şi lepădare, ci vine cu ceea ce considerăm că întăreşte aceste concluzii: mărturisirea adevăratei cosmologii, adică cea scripturistică şi patristică[1]. Vom face deci referire punctuală la acele pasaje, cerându-ne iertare părintelui pentru îndrăzneală şi nădăjduind că va primi cu aceeaşi dragoste mărturia cu pricina. Prin urmare, citim că:
„Cei prin care se pregătesc de pe acum con­di­ţi­i­le domniei lui Antihrist cu dibăcie încearcă să se­me­ne, atât în mintea celor ce cred în ştiinţă, cât şi în mintea celor ce cred în Dumnezeu, ideea că lucrurile duc firesc şi inevitabil spre acest final dorit de ei. Demonstraţia lor se bazează pe cunoştinţe as­tro­nomice convertite în astrologice, astfel încât să slu­jească ideii pe care vor să o implanteze în mintea oa­me­nilor. Se porneşte de la faptul ştiinţific ştiut că a­xa Nord‑Sud a Pământului descrie în mişcarea ei un con complet în 25764 de ani”.
Astronomia şi cronologia Sfintei Tradiţii, aşa cum au primit-o şi au predat-o Sfinţii Părinţi, spune cu totul altceva. Aceasta, după cum ar trebui să se ştie şi să se reamintească neîncetat dreptslăvitorilor creştini din toate cinurile, mireni şi monahi („de la vlădică până la opincă”), era una geocentristă/statistă, iar vechimea lumii se număra cu miile ani, de la Facerea Lumii până la Naşterea Domnului fiind 5508 ani, anul acesta 2009 fiind deci anul 7517. Acestea fiind imposibil de contestat şi combătut dinăuntrul Bisericii, adică acelora ce cred, mărturisesc şi iubesc această Sfântă Tradiţie şi pe Părinţii menţionaţi, rezultă că axa Nord-Sud a Pământului stă fix nemişcată în centrul cosmosului/universului şi nu descrie nimic, nici o formă geometrică. Iar cei 25764 de ani reprezintă o cronologie pitagoreic/platonică, ce nu poate avea nici un sens în cadrul de care amintim.
„Viteza de precesie este, deci, de un grad în 71,5667 ani. Zona cerească din ju­rul e­clipticii (planul orbitei Pământului) cu o lăţime de 18 grade se numeşte zodiac, pentru că aici se gă­sesc ce­le 12 constelaţii parcurse succesiv de Pământ în miş­ca­rea sa anuală”.
Redăm mai jos nişte lămuriri elementare de astro/logie/nomie patristică, pentru a ajuta la clarificarea înţelegerii acestui pasaj.
Având în vedere modelul geocentric, rezultă că Soarele, a patra planetă de la Pământ, efectuează acest traseu prin sectorul zodiacal, acea bandă de 18 grade, înclinată la 23 de grade pe planul eclipticii.
Astrologia modernă şi contemporană este un amalgam de astrologie „clasică” fundamentată pe mişcări moderne.
În linii mari, sistemul clasic astrologic poate fi descris astfel:
„Fragmentul acesta se află păstrat în Istoria Bisericească a lui Eusebiu, Episcopul Cesareei Palestinei (Cart. VII, cap. 32 [trad. de Iosif Gheorghian, Buc., 1896 p. 244]). Sub partea cea opusă a universului este a se înţelege emisfera sudică a glo­bului ceresc, pe care o desparte ecuatorul ceresc, numit de Matei Vlastare în alt loc al tratatului de faţă cercul cel mai mare al paralelelor, cercul echinocţial, de emisfera nordică. În luna lui martie soarele încheie cursul său prin emisfera sudică şi trece în cea nordică. El îşi are calea sa în zodiac, care este îm­părţit în 12 părţi, numite de Vlastare douăsprezecimi, 6 în emisfera nordică şi 6 în emisfera sudică. Această cale o parcurge soarele într-un an trecând de a rândul prin cele 12 douăsprezecimi şi petrecând în fiecare din ele câte o lună. Cele 12 luni ale anului corespund aşadar celor 12 părţi ale căii solare. Cea dintâi douăsprezecime este cea a Berbecului, în care intră soarele deodată cu trecerea sa în emisfera nordică. Când se află acesta la începutul ei, atunci este el în unul din cele două puncte, în care calea solară, ecliptica, se taie cu ecuatorul ceresc, cercul echinocţial, şi anume în punctul echinocţial cel de primă­vară, despre care zice Vlastare în alt loc că se vede la începutul Berbecului” (cf. Prof. C. Popovici, introducere şi comentarii la Matei Vlastare, Despre Sfintele Paşti).
Din punct de vedere astronomic, observaţiile astrologilor new age suferă de grave fisuri, ce fac să apară o multitudine de cronologii diferite cu privire la momentul acestei treceri. Ceea ce ne interesează pe noi aici sunt însă implicaţiile teologice prezente în aceste concepţii şi efectul lor asupra credinţei şi învăţăturii creştine. Căci, departe de a fi o simplă aberaţie astronomică şi măruntă superstiţie, mişcarea new age se conturează ca un periculos adversar al creştinismului la scară mondială. Să punem faţă în faţă şi aceste afirmaţii astrologice omeneşti cu astrologia revelată. De unde ar fi apărut perioada aceea de 2147 de ani (după alţi autori: 2160 de ani) a soarelui într-o zodie? Să reţinem că este vorba de zodiacul sideral şi constelaţiile zodiacale. Căci precesia echinocţiilor se petrece exact în acest zodiac sideral. Întorcându-ne în prima săptămână a facerii lumii, în ziua a 4-a, când apar luminătorii, planetele şi stelele, soarele se afla în gradul 1 Berbec, momentul fiind echinocţiul de primăvară (îl putem numi, dacă vrem, 21 martie). Aceasta se arată şi în textul normativ pentru pascalie al lui Matei Vlastare:
„... deci când Dumnezeu a adus lumea din nefiinţă întru fiinţă, dela ziua întâia şi până la a şaptea a fost echinocţiu deplin, încât nici ziua, nici noaptea nu întrecea nici cât de puţin una pe alta, căci dacă şi ziua a patra se bucura de vederea facerii luminătorilor, totuşi acestora nu le era îngăduit ca acuma de a plana şi pe partea cea opusă a universului, căci soarele intrând îndată în secţiunea primă echinocţială a zodiacului se aşeză în gradul prim al berbecului, iar luna se puse îndată în distanţă de acesta pe locul ce este lui opus diametral, trecând şi ea prin secţiunea echinocţială de toamnă, prin cumpănă, fără să se precipite câtuşi de puţin înaintea soarelui, precum se întâmplă să alerge cel puţin în timpul de acum pentru că în alt mod nu era cu putinţă să i se susţină cu stricteţe lu­mina cea plină, arătându-ne Dumnezeu că n-a făcut la început nimic nedeplin, deoarece şi toată partea lunii cea întoarsă către soare fiind luminată de-a întregul ne arată prin deosebirea mişcării formele cele variate ale luminătorilor. Drept aceea ambii luminători se şi mişcau împreună de o potrivă sau mai degrabă nevariat deodată cu uni­versul ca şi cum ar fi aşteptat sfârşitul creării universului. Iar în ziua a şasea se formează omul prin mâinile lui Dumnezeu, înflorind încă frumos echinocţiul şi fiind luna aproape asemenea cu soarele în plinirea strălucirii, căci nu se cuvenea nici ca omul cel dintâi, care pentru multa sa înrudire cu lumina s-a numit şi de către cei înstrăinaţi de lumina religiei cu drept cuvânt lumină, să se facă înainte de echinocţiu, când toate erau acoperite cu întuneric, nici ca luminătorii lumii (să se facă înainte de acel timp), ai aceleia ce trebuia să fie supusă (omului), înconjurând ei acuma pentru prima oară ca nişte sateliţi pe acela ce avea să împărăţească asupra creaţiei, de altminterea având încă a se crea şi timpul trebuia neapărat ca ziua şi noaptea ce erau acum prezente să înceapă dela egalitate, pentru că aceasta şi este firesc de mai nainte, decât neegalitatea, precum şi averile de mai nainte, decât pierderile, învăţându-ne de aicea Dumnezeu a pune legea egalităţii, în care stă fiinţa virtuţilor, înaintea a toată pestemăsura şi ne­potrivirea, apoi astfel după ziua a şaptea începând luminătorii să alerge ca din bariere deschise şi nefiind făcuţi a se mişca asemenea de iute s-a introdus anomalia” (Matei Vlastare, Despre Sfintele Paşti).
Începând deja din anul 2, soarele a ieşit deja din zodia Berbec şi a intrat în Peşti unde se află şi astăzi. Dar, potrivit ratei de precesie de 1 zi la 300 de ani stabilită de către Iparh – Ptolemeu – Sosigene – Sfinţii Părinţi, soarele se va deplasa cu o zi la 300 de ani în mişcare „retrogradă” în zodia Peşti. Dacă socotim aprox. relaţia o zi = un grad, înseamnă că soarele ar rămâne într-o zodie aproximativ… 9000 de ani (300 de ani × 30 de grade). Este exact ceea ce ne arată şi confirmă observaţiile astronomice actuale: echinocţiul de primăvară are loc în constelaţia zodiacală Peşti!

Situaţia echinocţiului de primăvară (emisfera nordică) în zilele noastre.

După cum se vede în diagrama de mai sus, în decursul celor 7514 ani de la facerea lumii, precesia echinocţială s-a decalat astfel încât în zilele noastre putem plasa echinocţiul de primăvară în zodia (siderală) Peşti, spre sfârşitul ei.
Reţinem deci că Soarele şi nu Pământul este implicat în ceea ce se numeşte „precesia echinocţială”.
„După ce câştigă încrederea oamenilor cu a­ces­­te afirmaţii, strict ştiinţifice şi adevărate, se apro­pie de scopul lor legându‑le cu evenimentele biblice, ca să‑i câştige şi pe cei credincioşi”.
Totul s-a prăbuşit cu zgomot: echinocţiul de primăvară a fost din primele zile ale Creaţiei chiar în zodia Berbec! Aşa că acele speculaţii, fie ele astrologice, fie „ştiinţifice şi adevărate”, se risipesc ca pânza de păianjen, aşa precum a şi demonstrat de altfel Părintele Grigorie.
După cum bine s-a observat de către cei cu o conştiinţă duhovnicească trează şi trezvitoare, suntem martorii zorilor erei noi, cu a sa „nouă ordine mondială”, „vis de aur” al unor duhuri vrăjmaşe nevăzute, şi pus în practică de oameni mai mult sau mai puţin „discreţi”. Acestă „ordine” (kosmos) are nevoie neapărată pentru a funcţiona de despersonalizarea noastră, ceea ce constituie un atac cumplit asupra chipului lui Dumnezeu, care suntem noi oamenii. „Chipul” înseamnă în primul rând libertatea şi cugetarea (raţiunea), însuşiri dumnezeieşti şi îngereşti cu care suntem înzestraţi de la bun început, indiferent de căderile ulterioare şi gravitatea lor[2]. Evident, însumarea acestor însuşiri dă „libertatea de gândire”, suprema libertate, mai presus şi de cea de acţiune, mişcare sau exprimare. Aici putem alătura bineînţeles şi libertatea de credinţă şi conştiinţă, „drepturi” acordate nu de către cine ştie ce instanţe omeneşti, ci de către Însuşi Creatorul. De aceea noi, creştinii dreptslăvitori, mărturisim într-un glas cu Sfântul Apostol Pavel: „Toate mi-s slobode, ci nu toate mi-s de folos. Toate mi-s slobode, ci nu eu mă voi birui de vreuna... Toate mi-s slobode, ci nu toate zidesc” (I Corinteni 6, 11; 10, 13).
Acum ne dăm prea bine seama ce înseamnă „pecetluirea fiarei” şi cât de grave sunt etapele şi paşii care duc într-acolo. Diavolul şi slujitorii lui văzuţi şi nevăzuţi, ştiuţi şi neştiuţi, acţionează în atacarea acestor libertăţi în sensul invers: acţiune, mişcare, exprimare, urmând ca pasul final să fie întunecarea minţii, prin noua magie, tehnica avansată! De aici însemnătatea semnalelor trase, mărturisirii şi îndrumărilor cum ar fi acestea din articolul la care ne referim.
Încheiem aceste observaţii fiind pe deplin conştienţi că ele sunt extrem de greu de primit de către cei mai mulţi, întrucât învăţătura astrofizicii helio/acentriste a cuprins marea majoritate a omenirii în ultimul secol, fiind de departe cea mai mare înşelăciune a diavolului cu privire la cunoaşterea lumii văzute, la o asemenea scală. Dacă am amintit de libertatea de gândire, credinţă şi conştiinţă, iată, o exprimăm limpede în această mărturisire a adevăratei astrofizici. Dar adevărul şi lumina nu pot sta sub obroc la nesfârşit, „minciuna are picioare scurte” chiar dacă tatăl ei se străduieşte, prin slujitorii şi fiii săi adoptivi, să le lungească peste măsură, întru amăgirea, dacă este cu putinţă, şi a celor aleşi! Domnul să ne miluiască, lumineze şi întărească în aceste vremuri şi în cele ce vor urma! Amin.

Pr. Dan BĂDULESCU

[1] Vezi şi Cosmologia divină şi cea umană (http://www.creationism.info.ro/ blog118/Cosmologia-divina-si-cea-umana.htm) şi Astrologia lui Dumnezeu şi astrologia omului (http://www.scribd.com/doc/11465147/Astrologia-lui-Dumnezeu-i-astrologia-omului).
[2] „Chipul slavei Tale celei negrăite sunt, deşi port ranele păcatelor”...

ÎN JURUL LUI EMINESCU

Veghea nouă

----------------------

----------------------

DESPRE PIETATEA OARBĂ

ŞI ANALFABETISMUL ISTERIZAT

În seara de 15 ianuarie a. c., deci chiar de ziua lui Eminescu, la Sala Rapsodia, am avut bucuria de a fi prezent la premiera unui minunat spectacol de pantomimă, „Toţi cinci”, realizat de compania maestrului Dan Puric şi precedat de un cuvînt al acestuia (m-am tot gîndit, ascultîndu-l, la cît de nedrept a fost totuşi d-l Andrei Pleşu ca să facă dintr-un artist ca Dan Puric „ţapul ispăşitor” al cumulului de iritări pe care i le va pricinuit de-a lungul vremii elementaritatea unui anumit tip de discurs tradiţionalist-ortodox). Pantomima m-a fascinat dintotdeauna ca teatru întors la esenţa lui pură, non-verbală, iar cei cinci tineri mi s-au părut aproape vrednici de a fi geloziţi de maestru (nu pot să nu înşir aici numele lor, despre care, dacă nu veţi fi auzit deja, fiţi siguri că veţi tot auzi de acum înainte: Ana Pepine, Dana Paraschiv, Ştefan Ruxanda, Paul Cimpoieru, Silviu Man).
La sfîrşitul spectacolului, dinspre unul din standurile de cărţi şi reviste improvizate în hol, mă pomenesc că vine spre mine un copilandru de 7-8 anişori, cu o revistă în mînă. Mă priveşte cu un amestec de antipatie, circumspecţie şi teamă, oarecum ca pe un balaur, mirat că nu scot flăcări pe nări. Bănuiesc că i se spusese ceva de genul: „Uite-l, ăla trebuie să fie, du-te şi dă-i-o!”. Avînd grijă să păstreze o distanţă prudentă, copilandrul mă întreabă cu o voce gîtuită: „Sînteţi Răzvan Codrescu?”. La răspunsul meu afirmativ, îmi întinde revista şi apoi o tuleşte uşurat înapoi, nu cumva să-l ajungă vreo gheară sau vreo limbă de foc.
Îmi dau seama despre ce este vorba de la prima ochire: auzisem de revista cu pricina (inclusiv de ultimul ei număr tematic), dar nu apucasem s-o văd. Revista se numeşte Veghea şi apare la Braşov, iar nr. 1/2009 are ca temă „Creştinismul lui Eminescu”. Numărul este oarecum încropit împotriva mea, ca să contracareze, în închipuirea grupării respective, studiul meu „Eminescu şi creştinismul”[1]. La finele numărului, de altfel, redactorul Florian Palas semnează un text direct referitor la mine, „Nedespărţirea de Eminescu” (pp. 51-52), iar sub fotografia mea stă scris: „Răzvan Codrescu, noul detractor al lui Eminescu”!
Dacă ştii să nu pui la inimă toate neghiobiile ambientale, vine pentru fiecare o vreme a amuzamentelor nostalgice. Îmi amintesc că în urmă cu aproape 20 de ani, mai exact în primăvara lui 1990, scoteam, la Bucureşti, o revistă intitulată... Veghea, în al cărei prim număr salutam apariţia volumului X al ediţiei Perspessicius (al doilea de articole politice) şi îi luam apărarea lui Eminescu împotriva principalului său detractor postbelic încă în viaţă pe atunci, şef-rabinul Rosen Moses, care determinase, în urmă cu zece ani, retragerea de pe piaţă a volumului IX (R. C., „I s-a făcut dreptate lui Eminescu”, în Veghea, anul I, nr. 1, 12 martie 1990, p. 8). Voi fi avut şi eu pe atunci ceva din intempestivitatea mai tinerilor de acum... Iată însă că după două decenii, într-o revistă numită tot Veghea, am ajuns eu însumi... „noul detractor al lui Eminescu”!
Ceea ce mi se pare tragicomic este că aceşti oameni, mai tineri sau mai puţin tineri, sunt, în felul lor, sinceri admiratori ai lui Eminescu şi chiar îşi închipuie că fac un serviciu posterităţii lui. Eu, de-a lungul vremii, am ţinut partea lui Eminescu faţă de un Rosen Moses, de un Zigu Ornea, de un Leon Volovici, de un Cristian Preda, de un Ion Bogdan Lefter, de un Sorin Şerb etc., care erau adversari efectivi şi ireductibili (cu care astăzi mă trezesc şi eu asimilat!), dar acum sînt pus într-o situaţie aproape perversă: să iau partea lui Eminescu faţă de propriii lui adulatori care au pierdut măsura!

Veghea veche

Am mai observat şi altădată (“Oboseala de Eminescu”) că există două fundături simetrice ale receptării sale actuale: contestarea radicală şi vehementă, pe de o parte, adorarea sterilă şi lozincardă, pe de altă parte. Amîndouă vădesc o patologie a receptării, la graniţa dintre stupid şi ridicol. Este vorba de o criză a spiritului receptor, generată la rîndul ei de o lungă disoluţie cultural-estetică şi moral-spirituală, la care se adaugă nu o dată şi un exces de ideologizare a valorilor (la fel de neavenit atît dinspre stînga, cît şi dinspre dreapta). Adevăratul Eminescu rămîne maiestuos suspendat între aceste două fundături, aşteptînd în continuare o valorificare creatoare de care încă n-a avut parte şi cu care tindem să-i rămînem datori în eternitate. Noica zicea bine că nu pricepem cum se cuvine darul care ni s-a făcut prin Eminescu, dar nu-şi pierduse speranţa că pînă la urmă îl vom înţelege şi vom rodi întru el. Pentru asta trebuie însă să nu fii doar soldatul unor înguste cauze ideologice, ci unul confiscat de altitudinea şi pasiunea culturală a lui Eminescu, ceea ce reclamă un efort pe care prea puţini se mai înduplecă să şi-l asume astăzi.
Întorcîndu-ne la aspectul în discuţie, toată această campanie împotriva mea[2] nici măcar nu are cu adevărat obiect. Eu n-am spus nici că Eminescu n-ar fi avut viaţă spirituală (cum aş fi putut spune aşa ceva despre un om genial?), nici că n-ar fi fost creştin în sens larg (cum aş fi putut spune aşa ceva despre un om botezat?). Eu am spus că Eminescu n-a fost un model de creştin, că n-a avut un creştinism ortodox consecvent şi asumat, că viaţa, gîndirea şi creaţia lui, deşi în multe privinţe exemplare, nu se definesc în primul rînd prin creştinism, nici prin rigoare ortodoxă. Cu toate acestea, n-am spus că un creştin, ortodox sau nu, n-ar avea ce învăţa de la Eminescu sau nu s-ar putea regăsi sufleteşte într-una sau alta dintre scrierile sale. Eminescu a fost nu doar o minte genială, ci un suflet viu, în permanentă zbatere şi căutare, pendulînd între neliniştea filosofică şi nostalgia religioasă, punîndu-şi toate marile întrebări, chiar dacă nu va fi ajuns şi la toate marile răspunsuri. Eminescu e atît de mare încît rămîne exemplar şi-n împlinirile, şi-n ratările lui, şi-n cele din urmă e mai de dorit o “neaşezare” ca aceasta decît o aşezare făţarnică sau habotnică într-un formalism religios oarecare, înstrăinat şi de temerităţile gîndului, şi de sevele vieţii (cum ni se întîmplă, din păcate, multora dintre noi).
Reproduc şi aici concluzia analizei mele de acolo: “Hotărît lucru, orideunde ne-am uita, nu prin creştinism se defineşte Eminescu. Este curios cu cîtă uşurinţă se trece peste onesta lui autodefinire. «Eu rămîn ce-am fost: romantic» înseamnă mai mult decît se consideră îndeobşte; versul nu trimite doar la un crez literar, ci la o Weltanschauung şi la un mod de existenţă. Eminescu este, înainte de toate, o majoră întruchipare românească a omului romantic, cu virtuţile, dar şi cu limitele sale. Regăsim în el, în strai naţional, paseismul romantic, evaziunea în exotic, pesimismul superior, «religiozitatea fără religie», fantezia şi visul lăsate în voia lor (în opera de creaţie). Nu foloseşte la nimic să încerci a face din Eminescu un model creştin (şi cu atît mai puţin ortodox), pe deasupra operei şi chiar împotriva voinţei lui. Ne place sau nu, Eminescu n-a fost un credincios creştin (deşi va fi avut în comun cu creştinismul – în resorturile intime ale personalităţii sale – acuitatea metafizică, intuiţia organicului, reverenţa faţă de tradiţie sau vocaţia mărturisitoare)”. Şi încă ceva: dacă cineva va spune vreodată că Eminescu n-ar fi avut nimic de-a face cu creştinismul, că ar fi fost un “demonic” sau un “ateu”, că ar fi fost străin de orizontul şi problematica religiei, atunci eu voi fi primul care să reacţionez şi să-l contrazic (tot “cu textele pe masă”, cum se zice)[3].
Aş vrea ca toţi cei care mă critică azi cu atîta suficienţă ulcerată, pe baza unui studiu din care nu par a fi înţeles mai nimic (şi în care nici o singură afirmaţie nu-i fără acoperire într-un text eminescian sau într-un fapt biografic), să aibă măcar jumătate din dragostea şi preţuirea pe care i le port eu lui Eminescu, care mi-a fost reper cultural o viaţă întreagă, despre care am scris nenumărate alte texte (de care preopinenţii curenţi fac senin abstracţie)[4] şi pe care n-am nici o ezitare să-l consider, cu Iorga şi cu Noica, „omul deplin al culturii româneşti”, „sămădăul” ei „cel unul fără de al doilea”. Atîta doar că „deplinătatea” lui, om fiind, nu trebuie confundată cu „absolutul” sau cu „perfecţiunea”. Eminescu n-are nevoie să fie canonizat ca să fie Eminescu[5]. Eminescu este şi rămîne Eminescu aşa cum a fost, cu toată umanitatea lui contradictorie şi cu toată genialitatea lui fascinantă. Mistificările naive, oricît de bine intenţionate, nu-şi au rostul în economia posterităţii lui. Judecătorii mei grăbiţi (atît de grăbiţi încît ignoră sistematic toate „probele materiale” pe care le-am produs tocmai din respect pentru adevărul la care obligă statura intelectuală şi creatoare a lui Eminescu) fac un şir întreg de confuzii, dar cea mai gravă este confuzia planurilor spirituale: a celui religios şi a celui cultural. Sfântul şi Geniul sînt întruchipări urieşeşti şi exemplare ale spiritului, dar în ordini diferite. Nu-l măsor pe Sfînt cu măsura Geniului, nici pe Geniu cu măsura Sfîntului. Un Sfînt analfabet nu e mai puţin Sfînt, iar un Geniu păcătos nu e mai puţin Geniu. Nu spun că sfinţenia şi genialitatea nu se pot întîlni, dar spun că suprapunerea lor este rară şi deloc obligatorie. Sfinţenia şi genialitatea s-au întîlnit într-un Ioan Gură de Aur sau în alţi cîţiva mari Sfinţi ai Răsăritului sau ai Apusului, iar atunci de regulă genialitatea a fost înghiţită de sfinţenie. Din păcate, nu e şi cazul „geniilor naţionale” moderne (în sens larg, de la Dante la Dostoievski, să zicem). Nici măcar ultracatolicul Dante sau ultraortodoxul Dostoievski n-au avut dimensiunea sfinţeniei, darămite un Shakespeare, un Cervantes sau un Goethe. Şi se întîmplă că n-a avut-o ca atare nici Eminescu, în condiţiile pe care m-am străduit să le arăt (de ordin deopotrivă istoric şi psiho-biografic). Dar Eminescu nu-i mai puţin prestant în sistemul de referinţă ce i-a fost propriu, excelînd în multe alte daruri de care l-a învrednicit Dumnezeu – şi cu care ne-a punctat definitiv istoria şi cultura. A nu fi vrednic să preţuieşti la el şi să valorifici creator aceste alte daruri, reale şi indiscutabile, dar a te prevala abuziv şi maniacal de ceva ce-a avut în prea mică măsură (şi de care nici el n-a făcut vreun caz), mi se pare cel puţin o formă de derută intelectuală, dacă nu una de mistificare habotnică, şi m-am străduit să arăt, ca iubitor deopotrivă al „eminescianităţii” şi al Ortodoxiei, că, puse cu obstinaţie naivă una lîngă alta, nu fac decît să se relativizeze reciproc, fără ca vreuna să tragă vreun folos efectiv de pe urma celeilalte. Eminescu a cuprins, în respectul lui faţă de tradiţie, şi zestrea noastră religioasă, dar n-a fost un ortodox consecvent, nici o fire bisericoasă, darămite un purtător de sfinţenie în sensul teologic al cuvîntului! Nu era însă lipsit, ca alţi contemporani, de sensibilitate religioasă sau metafizică, de unde evaziunile lui „mitizante” ori în spaţii exotice, ori în timpuri imemoriale, sau accentele lui de misticism poetic, care în cîteva rînduri au nimerit şi coarda ortodoxă. Aceasta este deja o altă discuţie, fiind în joc nu vreo angajare religioasă fermă şi consecventă, ci doar o seamă de predispoziţii difuze şi aleatorii, pe care geniul lui artistic le-a potenţat uneori în expresii memorabile, care-l onorează fără să-l definească. Asta ţinusem eu să explic, cu argumente şi citate, dintr-o dublă reverenţă: faţă de maiestatea creatoare a lui Eminescu şi faţă de maiestatea mistică a Ortodoxiei.
Mi se pare că-mi pot servi de bună încheiere două comentarii postate pe blog şi pentru care le mulţumesc celor doi “Anonimi” (am pus eu diacriticele şi cîteva virgule în plus, altminteri păstrînd ortografia autorilor):
“Văd că revista Veghea din Braşov răspunde articolului «Eminescu şi creştinismul» cu un număr întreg intitulat «Creştinismul lui Eminescu», în care Răzvan Codrescu e nici mai mult nici mai puţin decât «noul detractor al lui Eminescu». Oare cei care fac revista sunt sănătoşi la cap? Dacă la un prieten la care ţii, să zicem, după ce îl lauzi pentru multele lui calităţi, observi la un moment dat că, de exemplu, n-are voce muzicală, înseamnă că îl denigrezi? Dacă un părinte care ţine la copilul lui ca la ochii din cap şi-l laudă la toată lumea cât e de grozav, observă o dată că copilul lui are totuşi capul cam mare sau un început de platfus, înseamnă că-şi denigrează copilul? Dacă despre persoana cu care convieţuieşti conjugal de o viaţă întreagă îi spui unui prieten apropiat că n-are nici un defect, doar că se bâlbâie când se enervează, înseamnă oare că-ţi denigrezi «jumătatea»? Cred că lui Eminescu însuşi i-ar fi ruşine de asemenea «apărători» absurzi, care de fapt nu vor să apere decât ce le place lor să creadă, luându-l pe Eminescu doar ca pretext” (16/1/09, 11:21 AM).
“E incredibil «darul» unora de a citi una şi de a înţelege alta! În articol e în mod evident vorba de Eminescu nu ca şi creştin prin naştere, mediu ori sensibilitate sufletească, ci de Eminescu ca şi creştin credincios şi practicant. E clar că Eminescu, deşi avea o vie sensibilitate religioasă şi era în principiu solidar cu comunitatea ortodoxă a neamului său pe care l-a iubit atât, nu ţinea nici să fie riguros teologic, nici riguros confesional, nici riguros ascetic. Altminteri creştin era, fără discuţie, şi Creangă răspopitul, dar nici unui admirator de al său nu cred eu că i-ar trece prin cap să spună că Creangă ar fi fost un model de preot ortodox. Dar parafrazându-l pe dl. Codrescu, Creangă rămâne Creangă aşa cum a fost. Ce-i aşa de greu de înţeles? Impresia mea este însă că mulţi mai degrabă nu vor să înţeleagă decât nu înţeleg de fapt: preferă o minciună convenabilă unui adevăr incomod” (16/1/09, 10:58 PM).
Cred că nu mai e cazul să insist, ci cel mult să mai trimit o dată la lectura fără idei preconcepute a textului meu, dar şi a celorlalte texte pe care le-am scris despre Eminescu, din care orice om cu mintea normală poate cumpăni apoi cît de “detractor al lui Eminescu” sînt eu (sau am putut fi vreodată).

Răzvan CODRESCU

Volumul din anul 2000

[1] Este destul de curioasă – dincolo de cecitatea ei – această „reacţie” atît de tîrzie: textul meu a apărut încă de acum vreo 13 ani, întîi sub semnătura Adolf Crivăţ-Vasile („Eminescu şi creştinismul”, în Puncte cardinale, anul V, nr. 6/54, iunie 1995, pp. 9-10, şi în România literară, anul XXIX, nr. 23/1996, pp. 10-11), apoi, cu modificări succesive, sub semnătura Răzvan Codrescu, în vol. meu De la Eminescu la Petre Ţuţea. Pentru un model paideic al drep­tei româneşti, Ed. Anastasia, col. “Dreapta europeană”, Bucureşti, 2000., pp. 33-51, în Rost, anul VI, nr. 63, iunie 2008, pp. 42-48 (fără notele de subsol), în Aldine, anul XIII, nr. 625, vineri 13 iunie 2008, pp. 22-23. Probabil că postarea lui on-line, anul trecut, l-a făcut mai vizibil şi pentru cei mai puţin dedaţi cu lectura cărţilor şi revistelor.
[2] Nu exagerez cînd spun „campanie”, pentru că, în afară de revista respectivă (pusă şi ea pe internet), sînt constant atacat, de vreo lună încoace, pe nenumărate bloguri fetide sau decerebrate, iar un om pe care-l credeam mai serios, profesorul Nae Georgescu, a deschis, în ziarul Curentul, un serial împotriva mea. Profesorul Georgescu n-are, în comparaţie cu unii tineri precipitaţi, nici măcar scuza analfabetismului. Omul, pur şi simplu, „a intrat la o idee”...
[3] De altfel, am şi spus-o în chiar studiul incriminat: „A face din Eminescu un poet şi un gînditor creştin cu orice preţ rămîne o mistificare naivă, ce nu aduce vreun folos real nici literaturii, nici religiei. Tot aşa cum nu trebuie trasă nici concluzia opusă, anume că Eminescu ar fi fost complet lipsit de sensibilitate religioasă sau că s-ar putea număra printre exponenţii radicali ai demonismului romantic ori ai ateismului modern”. Şi ceva mai jos: “Însă chiar dacă şi-a mărturisit deseori necredinţa sau neînregimentarea religioasă, n-a căzut niciodată într-un nihilism radical sau militant. El a fost un zbuciumat, dar nu «un luciferic» (deşi romantismul l-ar fi putut duce spre luciferism, mai ales în prima tinereţe). A-l înscrie pe Eminescu printre marile «spirite luciferice» ale veacului romantic, aşa cum s-a încercat uneori, e la fel de fals ca şi a-l asimila creştinismului”.
[4] Despre Eminescu am scris şi înainte de 1989, dar n-am putut publica. Lucrarea mea de licenţă, din 1983, s-a intitulat Atitudini mesianice în poezia românească: Heliade, Eminescu, Goga, Cotruş, greu digerată, în plin comunism, de o comisie din care făcea parte şi d-l Paul Cornea. Înşir aici, numai selectiv, pentru a mai atenua din ignoranţa şi suficienţa vajnicilor „veghetori”, modestele mele referinţe la Eminescu din 1990 încoace: „I s-a făcut dreptate lui Eminescu”, în Veghea, anul I, nr. 1, 12 martie 1990, p. 8; „Campania împotriva lui Eminescu”, în Puncte cardinale, anul II, nr. 3/15, mar­tie 1992, p. 12; „Crucialul Eminescu”, în Puncte cardinale, anul IV, nr. 1/37, ianuarie 1994, p. 1; „Evreii îl aniversează pe Eminescu!”, în Puncte cardinale, anul IV, nr. 2/38, februarie 1994, p. 16; „Pentru dreapta înţelegere a lui Eminescu (La 145 de ani de la naşterea poetului)”, în Puncte cardinale, anul V, nr. 1/49, ianuarie 1995, p. 5; “Este Doina un poem xenofob?”, în Ziua, serie nouă, anul VII, nr. 1696, sîmbătă 15 ianuarie 2000, p. 5; “Prin Tradiţie spre Mîntuire. O exegeză a Doinei eminesciene”, în Puncte cardinale, anul X, nr. 6/114, iunie 2000, pp. 1-2; „Cum se cuvine înţeleasă «Doina» lui Eminescu”, în vol. Spiritul dreptei. Între tradiţie şi actualitate, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1997, pp. 127-134, şi în vol. De la Eminescu la Petre Ţuţea..., ed. cit., pp. 23-30 (text preluat şi în Rost, anul I, nr. 4, iunie 2003, pp. 4-5, apoi inclus şi în antologia În căutarea rostului pierdut. 20 de călăuze în cultura naţională, Ed. Timpul, Iaşi, 2007, p. 90 şi urm.); „Eminescu şi creştinismul” (vezi mai sus, nota 1); „Poetul printre epigoni”, în Puncte cardinale, anul VIII, nr. 6/90, iunie 1998, p. 1; „Oboseala de Eminescu”, în Ziua, serie nouă, anul V, nr. 1209, sîmbătă 13 iunie 1998, p. 2, şi în vols. Exerciţii de “reacţionarism”. Între zóon politikón şi homo religiosus, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1999, pp. 45-48, şi De la Eminescu la Petre Ţuţea…, ed. cit., pp. 15-19, ca şi în antologia Cazul Eminescu. Polemici, atitudini, reacţii din presa anului 1998, Ed. Paralela 45, Piteşti, 1999, pp. 200 şi urm.; „Lupta cu temeiurile”, în Puncte cardinale, anul VI, nr. 5/65, mai 1996, p. 1, şi în vol. Exerciţii de “reacţionarism"..., ed. cit., pp. 41-44 (republicat, cu titlul „Un holocaust spiritual”, şi în Ziua, serie nouă, anul IV, nr. 919, sîmbătă 28 iunie 1997, p. 4); “Anul Eminescu (1): o perspectivă creştină”, în Ziua, serie nouă, anul VI, nr. 1696, sîmbătă 15 ianuarie 2000, p. 5; “Poarta editorială a jubileului Eminescu”, în Ziua, serie nouă, anul VI, nr. 1702, sîmbătă 22 ianuarie 2000, p. 5; “Anul Eminescu”, în Puncte cardinale, anul X, nr. 1-2/109-110, ianuarie-februarie 2000, p. 1 (republicat, cu titlul “Cruciadă pentru Eminescu”, şi în Ziua, anul VII, nr. 1826, sîmbătă 17 iunie 2000, p. 6); “La încheierea Anului Eminescu: Odihna de Eminescu”, în Puncte cardinale, anul XI, nr. 1-2/121-122, ianuarie-februarie 2001, p. 1; “Eminescu şi credinţa”, în Puncte cardinale, anul XIII, nr. 6/150, iunie 2003, p. 9; “Ce nu se ştie despre Eminescu”, în Lumea credinţei, anul II, nr. 1(6), ianuarie 2004, p. 57 (articol preluat şi pe numeroase site-uri sau bloguri, arătînd tocmai punctele de întîlnire ale lui Eminescu cu creştinismul); „Noua singurătate a lui Eminescu”, în Lumea credinţei, anul VI, nr. 2(55), februarie 2008, p. 25, în Rost, anul VI, nr. 59-60, ianuarie-februarie 2008, p. 90, şi în Puncte cardinale, anul XVIII, nr. 1/2(205/206), ianuarie-februarie 2008, p. 1; „De ce Eminescu?”, în Puncte cardinale, anul XIX, nr. 1-2/217-218, ianuarie-februarie 2009, p. 2. La acestea se adaugă două poezii închinate lui Eminescu: „A fost la voi...”, în Puncte car­dinale, anul IV, nr. 1/37, ianuarie 1994, p. 1 (inclusă în vol. Răsăritenele iubiri. Fals tratat de dezlumire, Ed. Christiana, Bucureşti, 2002, p. 87), şi „Sfinx”, în Puncte cardinale, anul XVIII, nr. 1/2(205/206), ianuarie-februarie 2008, p. 1 (inclusă în vol. Rug aprins. O sută de sonete şi false sonete, Ed. Christiana, Bucureşti, 2008, p. 58). Cele mai importante dintre aceste texte se regăsesc şi pe blogul meu, unde se află postate şi Doina, precum şi o mică antologie din articolele politice (cf. grupajul intitulat “Recitindu-l astăzi pe Eminescu”, în arhiva lunii ianuarie 2008).
[5] Republicarea textului meu în 2008, în Rost, în Aldine şi pe blog, a fost determinată şi de campania strîngerii de semnături pentru canonizarea poetului, iniţiată de protocronistul şi tracomanul Gh. Gavrilă-Copil. Faţă cu asemenea manifestări necumpănite, îţi vine să tragi concluzia că nu numai memoria lui Eminescu, ci Ortodoxia însăşi trebuie apărată de zelul penibil al “ortodoxismului” decerebrat, care crezînd că slujeşte o cauză, nu face decît să o compromită.

-----------------------------------------------

-----------------------------------------------

P. S. Dincolo de miza greşită, nu e rău că s-au adunat la un loc, în respectivul număr al revistei Veghea, nişte texte care pot fi de folos cui se va învrednici vreodată să studieze sistematic şi aprofundat problematica religioasă la Eminescu. Sigur, textele sînt inegale, dar cel puţin două merită toată atenţia: cel al lui Nichifor Crainic (mult mai ambiguu, pentru cine ştie să citească, decît li se va fi părut antologatorilor, fapt pe care-l remarcasem şi-n studiul meu - nota 11) şi cel al Maicii Benedicta (Zoe Dumitrescu-Buşulenga), şi el de o superioară prudenţă.

De remarcat că acelaşi Nichifor Crainic, în articolul „Nicolae Paulescu, fundatorul naţionalismului creştin” (publicat mai întîi în Gândirea şi inclus apoi în volumul Ortodoxie şi etnocraţie din 1937), scria mult mai tranşant: „... naţionalismul creştin, în sensul autentic al cuvîntului, are [la noi] un sigur mare poet: pe George Coşbuc, şi un singur mare cugetător: pe Nicolae Paulescu, în care se fundează integral. Naţionalismul genialului Eminescu e profund rasist, dar latura creştină îl preocupă numai tangenţial şi numai sub raportul concepţiei conservatoare...” (subl. mea; termenul de „rasist” trebuie luat aici în sensul etnomaniei romantice, nu în cel al rasismului nazist de mai tîrziu, pe care Crainic însuşi îl critica aspru în „Rasă şi religiune”, considerîndu-l incompatibil cu poziţia creştină).

Întorcîndu-ne la numărul din Veghea, o menţiune aparte merită frumoasa "Baladă pentru Eminescu" a lui Radu Gyr (Convorbiri literare, 15 iunie 1939), reprodusă spre final.

O DEZBATERE EŞUATĂ

Am primit mai multe mesaje în care mi se cere să-mi spun şi eu punctul de vedere cu privire la recenta dezbatere despre cipurile biometrice desfăşurată la Bucureşti, sub egida A.Z.E.C. Mă îndoiesc că modestul meu punct de vedere mai are vreo importanţă în context, dar încerc totuşi să-l formulez pe scurt, pentru puţinii care şi-au exprimat interesul (sau mai degrabă curiozitatea) de a-l afla.
Cred că prietenul Claudiu Târziu a surprins destul de bine, în cîteva fraze lucide şi amare, sentimentul de mîhnire pe care ni l-a lăsat multora dintre cei de faţă lipsa aproape totală de etică a dialogului, îmblînzită într-o oarecare măsură doar de mărturisitoarea intervenţie telefonică a părintelui Iustin Pârvu. A putut fi auzit astfel – de cei care mai au urechi să audă – adevăratul părinte Iustin, nu cel contrafăcut de retorica belicoasă a unor ucenici care nici nu-l merită, nici nu-l onorează. Reprezentanţii oficiali ai Ministerului de Interne, deşi cam derutaţi de context, au dat dovadă de destulă răbdare, chiar în mai mare măsură decît reprezentanţii oficiali ai Patriarhiei Române (dacă părintele profesor Constantin Coman a rezistat pînă spre sfîrşit ostilităţii apriorice cu care a fost întîmpinat de o parte a asistenţei, părintele profesor Ştefan Buchiu, decanul Facultăţii de Teologie din Bucureşti, întrerupt în mai multe rînduri, a ales să părăsească sala). Dintre invitaţi, prestaţia cea mai slabă mi s-a părut cea a monahului Filotheu Bălan (oţărît şi confuz, inflexibil pe poziţia sa, dar oarecum depăşit de situaţie), iar cea mai consistentă cea a sociologului Dan Dungaciu (pe care, din păcate, prea puţini au mai avut răbdarea şi disponibilitatea să-l asculte cu atenţie).

În aceste condiţii, nu-i de mirare că dezbaterea n-a reuşit să aducă limpezirile scontate şi a făcut o impresie mai degrabă deplorabilă, mai ales celor mai puţin familiarizaţi cu problematica şi curentele interne ale lumii ortodoxe. De altfel, modul în care dezbaterea a fost mediatizată de presa laică (ProTV, Adevărul etc.) a aruncat totul în derizoriu, cum s-a întîmplat mai demult şi în cazul Tanacu. Ortodoxia a reuşit din nou să lase impresia unei elementarităţi superstiţioase şi vociferante, cele cîteva discursuri mai miezoase (părintele Coman, sociologul Dungaciu, părintele Şişmanian) fiind pînă la urmă înecate în atmosfera aproape toxică, punctată penibil de istericalele maicii Ecaterina (Monica) Fermo şi ale unui „grup de presiune” care a venit şi a plecat cu ideea fixă (şi pînă la urmă absurdă) că organizatorii şi-ar fi propus să-l denigreze pe bunul părinte Iustin Pârvu sau să şubrezească bazele Ortodoxiei!
Că, arătînd deplină consideraţie faţă de părintele Iustin şi prevalîndu-se de aceeaşi poziţie faţă de cipurile biometrice ca şi monahul Filotheu, se poate discuta şi altfel, în termeni de actualitate, cu date şi argumente sistematizate, ba chiar cu o bibliografie internaţională la zi (căci problema şi-au mai pus-o şi alţii, din cele mai diverse perspective), o arată studiul-raport alcătuit recent, la solicitarea Mitropolitului Teofan (în sfîrşit, un ierarh al B.O.R. care a înţeles că, înainte de a te pronunţa, e bine să încerci să te informezi!), de părintele profesor Mihai Valică şi care poate fi citit chiar pe acest blog. Cu părintele Valică poţi fi sau nu de acord, dar nu-i poţi contesta coherenţa şi seriozitatea. Provocarea în sine rămîne, indiferent de proporţiile pe care i le dau unii sau alţii, părîndu-mi-se la fel de neavenit şi să faci abstracţie de ea, şi s-o prefaci în psihoză naţională.
Iniţiatorului şi moderatorului acestei tentative de dezbatere, preşedintele A.Z.E.C. Răzvan Bucuroiu, i s-a reproşat mai cu seamă că şi-ar fi ales tendenţios invitaţii. Ţin să precizez că suspiciunea respectivă nu are absolut nici un temei. Trebuiau să fie de faţă Mînăstirea Petru-Vodă (care declanşase reacţia publică), Patriarhia Română (care, ca de obicei, replicase pripit şi superficial, dar care, pînă la urmă, rămîne, împreună cu Sf. Sinod, suprema instanţă bisericească) şi Ministerul de Interne (care gestionează oficial problema noilor paşapoarte). Adresîndu-se acestor trei foruri, d-l Bucuroiu nu putea să le impună ce reprezentanţi să-şi trimită, ci fiecare i-a trimis pe cei pe care i-a considerat potriviţi. Singurul invitat contactat efectiv de d-l Bucuroiu a fost d-l Dan Dungaciu, pentru că se impunea într-adevăr un unghi de vedere sociologic. D-l Dungaciu, recunoscut pentru competenţa şi onestitea sa profesională, nu cred că ar putea fi receptat ca „duşman” de nici una dintre „taberele” implicate, de toate fiind apropiat (şi apreciat) de-a lungul vremii. Şi atunci unde mai rămîne loc pentru pretinsa tendenţiozitate subversivă a d-lui Bucuroiu în „selecţia” respectivă?!

Înţeleg, în acest context, amărăciunea d-lui Bucuroiu şi hotărîrea sa, adusă la cunoştinţă chiar în finalul dezbaterii, de a demisiona din funcţia de preşedinte al A.Z.E.C., căci nu e prima oară cînd este bănuit fără temei de intenţii impure, pe de o parte, iar, pe de altă parte, s-a dovedit o dată în plus că A.Z.E.C. nu reuşeşte, dintr-un motiv sau altul, să se ridice la bunele intenţii ale celor care au fondat-o şi care s-au săturat, pe bună dreptate, să tot fie „ţapii ispăşitori” ai disensiunilor curente dintr-o lume românească incapabilă – şi chiar nedoritoare – de a-şi îmblînzi năravurile şi de a coagula într-un sens sau altul. La rîndul meu, fără a fi apucat să discut acest aspect cu d-l Bucuroiu, îmi propun să demisionez, la prima întrunire a Comitetului Director, din funcţia de vice-preşedinte al A.Z.E.C., pentru că am, ca şi d-l Bucuroiu, destule alte lucruri de care să mă ocup mai cu folos – şi cu o discreţie a implicărilor publice care îmi vine, personal, mult mai bine. Le lăsăm satisfacţia impură celor care vor privi retragerea noastră ca pe un triumf al manevrelor lor diversioniste şi dizolvante. Pentru noi nu mai contează demult, nici ca prieteni, nici ca adversari.

Scriind aceste rînduri, mi-am adus aminte, cu regret, că la alcătuirea recentului meu volum de sonete (Rug aprins) am lăsat pe dinafară „falsul sonet” pe care-l reproduc mai jos – şi pe care l-aş fi putut scrie foarte bine sub impresia pe care mi-a lăsat-o această dezbatere eşuată şi atît de trist relevantă pentru chipul de azi al creştinătăţii noastre...

Credinţa nu se pierde prin vrăjmaşi,
ci-n lupte mai degrabă se-ntăreşte,
dar o smintesc cei care cred orbeşte
şi se prefac în cîinii ei trufaşi.

Credinţa noastră-i sfîntă nebunie,
e taină grea de pîine şi de vin,
dar n-are dinţi, nici gheare, nici venin,
nu muşcă, nu împroaşcă, nu sfîşíe.

Credinţa creşte dreaptă din iubire
şi nu e ţel, ci stîlp de foc pe cale,
spre cel ce şi la ceas de răstignire
se roagă din prisosul milei sale
să fie-n cer iertaţi şi-aceia care
piroane-i bat în mîini şi în picioare.

Răzvan CODRESCU

UN STUDIU-RAPORT DE PR. PROF. DR. MIHAI VALICĂ

Postez aici încă un punct de vedere teologic asupra cip-urilor biometrice, ce are meritul unei documentări la zi. Este vorba de un studiu-raport solicitat autorului - Pr. Prof. Dr. Mihai Valică - de ÎPS Teofan Savu, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei. Îi mulţumesc părintelui Valică pentru îngăduinţa de a-i publica textul pe blogul meu şi pe site-ul Editurii Christiana (al cărei constant colaborator este).

România – un posibil loc de început

al pecetluirii apocaliptice?

Din ianuarie 2009 a început în România, cu o grabă suspectă şi tacită, eliberarea de paşapoarte şi permise de conducere cu cip RFID[1], fără ca cineva să cunoască în detaliu datele stocate pe cip. În vederea aderării fără rezerve la spaţiul Schengen[2], prevăzută pentru 2011, şi executând cu multă râvnă şi acrivie directivele UE[3], România extinde procedeul şi la alte documente personale, cum ar fi: actul de identitate, cardul de sănătate, precum şi alte documente de călătorie.

Pe fondul acestei acţiuni, Părintele Justin Pârvu a dat un comunicat, care a creat anumite controverse, contestaţii şi reacţii.
Cu binecuvântarea ÎPS Teofan, prezint mai jos părerea mea referitoare la problema ridicată de Părintele Justin, întrucât sunt doctor în Teologie Socială Aplicată, disciplină care reglementează moral relaţia Bisericii cu lumea[4], şi cadru didactic universitar la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” din Iaşi, specializarea Biserica azi. Istorie şi actualitate.

1. Sinteza psiho-teologică a comunicatului Părintelui Justin Pârvu din data de 14.01.2009[5]
a. Îndemnat de glasul conştiinţei şi curăţia inimii, Părintele Justin atenţionează cu duh profetic, de pericolele unui posibil început de însemnare cu numărul fiarei apocaliptice 666[6] şi consideră planul naţional de introducere a cipurilor biometrice pentru buletin şi paşaport ca o vreme „premergătoare acestei profeţii”[7], deci nu derularea însăşi a profeţiei[8].
b. Nu acţiunea cipurile biometrice în sine este egală cu pecetluirea, ci aceasta reprezintă doar un început şi „o capcană a vrăjmaşului”[9]. E posibil ca ulterior aceste date să fie folosite pentru trecerea la acţiunea propriu-zisă, iar o dată începută, să pregătească pas cu pas, psihologic-aperceptiv şi mental, acţiunea finală: pecetluirea.
c. În acest context, Părintele Justin îi îndeamnă pe credincioşi să fie vigilenţi şi, dacă e nevoie, chiar jertfelnici: să primească martirajul, dacă vor fi forţaţi să primească „inofensiva” acţiune, adică acceptarea cipurilor biometrice pentru buletine şi paşapoarte.
d. Recunoaşte că nu este de datoria sa să facă această atenţionare, ci ar fi fost de datoria „arhipăstrorilor, mai marii acestei Biserici”, însă din cauză că ei nu iau atitudine, sau nu consideră acest lucru un pericol, se substituie acestora şi, din dragoste pentru neam şi Biserică, trage un semnal de alarmă, considerând ca acest „proiect le răpeşte de fapt oamenilor libertatea” şi ar grăbi şi chiar ar uşura ulterior procesul de pecetluire.
e. Cuvintele: „Este vremea muceniciei! Luptaţi până la capăt! Nu vă temeţi!” vor să marcheze acest lucru şi vor să spună că dacă acum, când acţiunea este abia la început, creştinii nu vor fi capabili de jertfă şi împotrivire, mai târziu va fi şi mai greu.
f. Dacă această acţiune nu ar fi fost proorocită cu 2000 de ani în urmă de Sf. Apostol şi Evanghelist Ioan, demersul pe care guvernanţii, cu ştiinţă sau neştiinţă, îl fac prin acest proiect nu ar fi fost pus sub semnul întrebării sau al contestării, ci nebăgat în seamă, sau poate chiar considerat un lucru benefic. Însă dacă luăm în serios Sf. Scriptură, şi în special proorocia din Apocalipsă 13, atunci, după părerea mea, demersul Părintelui Justin este justificat teologic, responsabil şi profetic, întrucât există multe date comune între acţiunea introducerii cip-urilor biometrice şi atenţionarea profetică din Apocalipsă[10].

2. Legislaţia naţională, internaţională şi europeană referitoare la cip-urile biometrice
a. Regulamentului Consiliului Europei nr. 2.252/2004[11] dă recomandări şi detalii tehnice privind cip-urile biometrice[12], însă nici o ţară din lume nu s-a grăbit să le implementeze cu atâta acrivie tehnică şi obedienţă. România este prima ţară-pilot-cobai de pe planetă cu un asemenea proiect experimental, iar guvernarea trecută a reglementat aceasta prin: OGU 94/2008[13], HG 1566/2008[14], OG 207 din 04/12/2008[15].
b. Acţiunea cip-urilor biometrice a „început în pas de marş” în judeţul Ilfov, de la 1 ianuarie, iar până în iunie 2009 se urmăreşte extinderea sistemului informaţional biometric în toată ţara.
c. Din decembrie 2008 a început în România emiterea unui nou model de permis auto de tip card, care conţine de asemenea un cip electronic pe bază de cod de bare. Cip-ul conţine date personale uzuale, date medicale, istoricul bolilor, contravenţii rutiere etc. Acţiunea a început fără o bază legislativă şi fără o promovare corespunzătoare prin mass-media.
d. Pentru 1 ianuarie 2011 este programată introducerea noilor cărţi electronice de identitate cu cip. Platforma-pilot-cobai informaţional va fi implementată în judeţul Caraş-Severin, de unde se va extinde proiectul şi în celelalte judeţe[16]. Informaţiile sunt memorate pe 2 suporturi: banda optică şi circuit integrat de tip smartcard (cip). Datele înscrise nu pot fi şterse, ci se poate doar adăuga la ele informaţii, iar această acţiune o poate face nu numai Ministerul Internelor, ci şi cel al Comunicaţiilor![17] Există aşadar un drept discreţionar asupra naturii şi cantităţii informaţiilor înscrise, întrucât nu este reglementat cine are dreptul să înscrie, care sunt criteriile de selecţie a ceea ce trebuie înscris şi cea ar putea afecta imaginea sau confortul psihic al persoanei în cauză etc.
e. Abuzurile se extind şi mai aberant prin legea 298 din 21 nov. 2008, care obligă pe furnizorii de servicii de comunicaţii electronice să păstreze orice convorbire telefonică, orice sms sau e-mail pe ultimile 6 luni şi să le pună la dispoziţie, la solicitarea autorităţilor competente.[18]
f. Îngrijorător este faptul că nici o lege sau normă naţională, europeană sau internaţională nu garantează discreţia, securitatea absolută a datelor înscrise şi nu prevede sancţiuni clare pentru cei ce le-ar utiliza în alte scopuri, sau ar comite erori tehnice sau neglijenţă în securizarea datelor.
g. Până în prezent doar Asociaţia Civic Media[19] a semnalat şi contestat abuzul acestor legi şi încălcarea drepturilor omului, pe când unii membrii „justiţiari” ai societăţii civile sunt preocupaţi mai departe şi interesaţi obsesiv doar de scoaterea icoanelor din şcoli...

3. Scopul cip-urilor RFID
Anunţate deja de doi ani, paşapoartele biometrice conţin imaginea facială şi amprentele deţinătorului. Cerute de Statele Unite, paşapoartele vor fi emise în premieră de România, în ciuda faptului că unii experţi, susţin că este nevoie de doar patru ore pentru a decripta informaţiile de pe cip[20].
Cip-urile RFID sunt menite să înlocuiască codul de bare de pe produsele din magazine şi să controleze „pozitiv” individul, cu intenţia de a-l proteja şi în scopul creşterii gradului de securitate al acestuia[21], însă nu s-au luat în seamă în mod real şi pericolele şi vulnerabilitatea sistemului. Componentele şi alte operaţiuni electronice ale cip-ului biometric sunt deja mediatizate şi se găsesc pe larg în literatura de specialitate[22].
3.1. Avantaje ale cip-urilor RFID
a. Din punct de vedere economic şi comercial:
1. Uşurează, scurtează şi eficientizează considerabil procesul de producţie.
2. Datorită capacităţii de stocare a cip-urilor, se reduce timpul de cumpărare a produselor prin identificarea şi livrarea rapidă a acestora şi oferă posibilitatea refacerii stocurilor în timp util.
b. Din punct de vedere militar:
1. Servesc cu mare precizie atingerea obiectivelor militare, precum şi a celor de spionaj.
c. Din punct de vedere al evidenţei, identificării şi ajutorului unei persoane în caz de urgenţă:
1. Introducerea cip-urilor în paşapoarte este considerată o măsură de siguranţă în plus[23] de către guvernele ţărilor[24] care le-au introdus deja parţial.
2. Conectarea la anumite baze de date publice naţionale şi internaţionale oferă în cîteva minute toate informaţiile vitale despre persoana căreia i se scanează un document personal prevăzut cu cip RFID.
3.2. Dezavantaje ale cip-urilor RFID
1. Informaţiile din memoria cipului pot fi citite de către orice cititor, nu doar de către cele specializate[25]. Astfel, cu un simplu calculator performant, orice date, oricît de criptate ar părea, pot fi sparte[26] într-un timp extrem de scurt (cel mult patru ore) [27] şi chiar falsificate[28].
2. Controlul total asupra cetăţenilor. Se va şti în orice clipă unde sîntem, cu cine sîntem, tranzacţiile financiare, rutele de călătorie, timpul petrecut în anumite locuri şi alte date, ce vor fi folosite după bunul plac al posesorilor acestor baze de date.
3. Cip-urile nu pot fi detectate de simţurile fiziologice sau percepţia umană. Deci nu vor putea fi evitate.
4. Microcipurile implantate la animale au provocat cancer în aproximativ 10% din cazurile implanturilor. Ţesutul cancerigen a apărut întotdeauna în jurul cipului RFID[29].
5. Cip-urile RFID sînt sensibile la anumite tipuri de radiaţii ori contactul cu surse încărcate cu electricitate.
6. Nu există inclusă în cip-uri opţiunea: Nu colecta date statistice despre mine.
7. Cel care va refuza cip-urile din varii motive, va fi lipsit de serviciile publice, care cer o identificare la baza de date, generând astfel o izolare şi înstrăinare socială. Deci persoanele fără cip nu există.
8. Cip-urile sunt o sursă de informaţie gratuită pusă la dispoziţie pentru serviciile de spionaj la toate nivelurile, iar date personale pot fi deturnate în diferite scopuri sau făcute publice fie din neglijenţă, fie intenţionat.
9. Cip-urile biometrice pot avea avantaje pe termen scurt, dar pe termen lung pot fi un pericol real. Ele compromit metodele existente de securitate pe baza celor 2 elemente introduse, folosind presupunerea că ele nu sunt accesibile publicului, nici măcar în mod criptat. De exemplu, dacă ai o bază de date cu amprente şi pentru a intra în sistem este nevoie de amprenta unei persoane, nu trebuie să fie persoana acolo, poţi să iei din baza de date a poliţiei amprenta ei. În mod paradoxal, cip-urile biometrice diminuează siguranţa unei ţări. Ele permit accesul pe baza paşaportului altcuiva, fară a fi nevoie ca el să fie de faţă. Nu te mai verifică nimeni fizic, totul se bazează pe sistem. De aceea, expunerea informaţiilor digitale ale românilor discreţionar şi fără nici un discernământ reprezintă o acţiune fie inconştientă şi iresponsabilă, fie de trădare a propriilor cetăţeni.
10. Serviciul 112 permite găsirea locaţiei telefonului. Oricând te poate localiza fără să apelezi, numai datorită faptului că telefonul primeşte semnal. Acelaşi lucru se poate extinde la cip-urile RFID.
11. Evidenţa strictă a vieţii personale la toate nivelurile elimină şansa de a repara o neglijenţă, o greşeală sau o neputinţă de plată, de exemplu faţă de o bancă. Cazul americanilor cu dosar financiar. Dacă uiţi să faci o plată, eşti catalogat ca rău platnic toată viaţa. Nu mai primeşti un împrumut, niciodată.
12. Monitorizarea prin satelit pe baza identificării faciale reprezintă o ameninţare la propria viaţă, dacă luăm în consideraţie ghidarea rachetelor antipersoană prin satelit. O eventuală lovitură de stat omoară orice persoană cu ajutorul rachetelor ghidate după recunoaştere facială. Tehnic acest lucru este deja posibil. Deci cip-ul biometric poate servi şi la terorism, ucideri şi crimă organizată.
13. Autentificarea biometrică se poate realiza şi atunci când persoana deţinătoare a documentelor biometrice este moartă: este nevoie doar de mâna sa, sau de un ochi, pentru a intra într-un sistem. Astfel banii din cont, sau alte acţiuni financiare sau administrative, care necesită informaţii biometrice, se pot obţine doar dacă ai cadavrul. Deci pericolul cip-urilor biometrice se prelungeşte chiar şi atunci când omul este fără viaţă.

4. Opoziţii şi atitudini contra cip-urilor biometrice în lume
Luând în consideraţie aspectele de mai sus, precum şi din motive de etică civică sau etică a tehnologiei biometrice, unele instituţii, persoane sau asociaţii religioase, civice sau profesionale se opun vehement, cum ar fi: unii americani[30], sârbii[31], grecii[32], scoţienii[33], alte ţări occidentale, piloţii britanici[34] etc.
Introducerea cip-urilor este, fără îndoială, un scandal. „În toate aceste cazuri revolta nu trebuie privită ca o reacţie provenită pe fondul unui fanatism religios, aşa cum încearcă să o sucească unele glasuri din presă, ci, mai întîi de toate, ca o reacţie de apărare împotriva unei înregimentări forţate într-un sistem de supraveghere suspect”[35].

5. Omul redus de la imago Dei la un simplu număr sau cip electronic
Dacă se respinge din motive de bioetică clonarea biologică, de ce nu s-ar respinge din aceleaşi considerente şi „clonarea electonică biometrică”, având ca motivaţie teologică învăţătura Bisericii Ortodoxe despre antropologie.
Imago Dei în om după Sfinţii Părinţi este unitară atunci când exclude orice concepţie substanţialistă despre „chip”, care constă în mod funcţional, practic, în manifestarea vieţii sale spirituale, ca nevoie primordială şi centrală. Primatul vieţii spirituale activează aspiraţia fiinţei noastre umane spre absolut, spre arhetipul ei divin (Origen), spre Dumnezeu.
Prin „Harul lui Hristos, prin dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi prin împărtăşirea Sfântului Duh”[36], omul reuneşte, în ipostasul său creat, divinul şi umanul, după chipul lui Hristos, adică „chipul Celui ceresc”[37], ajunge „la măsura vârstei plinătăţii lui Hristos”[38] şi astfel devine dumnezeu prin har. În acest sens spune Sfântul Vasile cel Mare că „omul este o făptură care a primit poruncă să devină Dumnezeu”[39], adică „chip al Chipului” – eikon Eikonos.
Deci omul are un destin hristologic, întrucât originea (αρχιν) lui este în Hristos, Care este Chipul, icoana lui Dumnezeu. Omul real „s-a născut atunci când Hristos a intrat în viaţă şi s-a născut”[40], iar ziua naşterii lui Hristos „este zi de naştere a umanităţii”[41]. Omul este alcătuit teologic, iar chipul său are o valoare teologică, hristică, şi nu îl putem amaneta sau împrumuta, sau permite să fie folosit fără voia şi libertatea noastră.
Valoarea ontologică a omului nu constă, sau nu se află în el însuşi, înţeles în mod autonom, cum susţin teoriile materialiste, în suflet, minte, intelect, sau exclusiv în persoana omului, cum susţin sistemele filozofice contemporane, ci în Arhetipul lui. De vreme ce omul este o icoană, existenţa lui reală nu e determinată de elementul creat din care este făcută icoana, sau din voia lui liberă, ci de Arhetipul (Modelul) ei necreat. Omul este înţeles astfel de Părinţii Bisericii “în mod ontologic numai ca fiinţă teologică. Ontologia lui este iconică”[42].
A permite ca chipul nostru să fie „clonat electronic” şi înregimentat în cip-uri, iar apoi manipulat după bunul plac al cuiva, înseamnă a „amaneta” ceea ce nu ne aparţine şi a reduce identitatea noastră iconică, care este unicat, la un număr într-o bucată de plastic.
Aceasta este ca şi când ai folosi o icoană ca placă video, sau hard disc... Din punct de vedere moral este un sacrilegiu, sau cel puţin o desacralizate, întrucât se petrece o coborâre a dimensiunii spirituale, respectiv a chipului iconic uman, într-o folosinţă strict materială şi terestră. Or, chipul nostru aparţine arhetipului divin, adică lui Dumnezeu.
Deci cip-urile biometrice, în acest context, contravin învăţăturii biblice şi patristice despre antropologia creştină, întrucât reduc, circumscriu, deci mărginesc chipul/icoana fiinţei umane la o simplă tehnologie şi suport electronic de emiţătoare şi implanturi.

6. Propuneri şi perspective
Lăsând la o parte orice panică şi tulburare, care nu fac cinste creştinilor, refuzul în masă al unor experimente pe care Guvernul României le aplică în serie[43] ar trebui să ne pună pe gânduri şi să ne întrebăm dacă ne mai simţim, sau mai suntem consideraţi şi trataţi ca persoane umane, ori ca o simplă marfă, pe care se poate pune o etichetă, cip-uri etc.
Nimeni din Guvern, nu s-a gândit să supună această temă dezbaterii publice, ca o problemă de etică cetăţenească sau de etică biometrică a tehnologiei moderne[44], aşa cum s-ar cuveni unei ţări democratice, la care se pare că suntem doar figuranţi.
Propun ca implementarea privind cip-urilor biometrice să fie amânată, până ce această problemă va fi dezbătută public.
Sf. Sinod al BOR să iniţieze toate demersurile legale pe lângă organismele responsabile, pentru a nuanţa legile privind paşapoartele şi alte documente personale, în raport cu convingerile ştiinţifice, religioase sau morale ale cetăţenilor.
Până atunci să se respecte legislaţia actuală, privind noile cărţi de identitate, respectiv Ordinul 1190 din 31 iulie 2001 al Ministerului de Interne, care menţionează că „persoanele care refuză cartea de identitate din motive religioase“ primesc buletine de tip vechi[45]. La fel, HG 978/2006 privind fotografiile de paşaport, care dă posibilitatea personalului monahal ca „fotografia să poată fi realizată cu capul acoperit, din motive religioase”.
Prin opoziţia fiecăruia, prin trezirea unei solidarităţi de conştiinţă creştină la nivel naţional, putem cere legiuitorului să abroge noile legi din domeniul actelor electronice de identitate, sau să le aplice diferenţiat, fără ca aceasta să conducă la un regim discriminatoriu din punct de vedere politic, economic sau al serviciilor sociale.
Personal cred că introducerea cip-urilor este neconstituţională şi antidemocratică, întrucât nu s-a realizat prin dezbatere publică naţională şi încalcă flagrant "drepturile omului" prevăzute în Constituţia României[46] şi în alte legi internaţionale[47].
Am convingerea că Sf. Sinod va interveni la forurile legislative în acest sens, pentru a linişti problemele de conştiinţă ale credincioşilor BOR, şi va demara conceperea unei doctrine sociale[48], care să reglementeze moral relaţia Bisericii cu lumea la toate nivelurile. După părerea mea, aceasta ar pune capăt oricăror speculaţii, precum şi unor substituiri şi intervenţii singulare, referitoare la cip-urile biometrice şi nu numai, care apar pe alocuri în cuprinsul Patriarhiei Ortodoxe Române.

Pr. Prof. Dr. Mihai VALICĂ
Universitatea "Al. I. Cuza", Iaşi,
Facultatea de Teologie Ortodoxă
„Dumitru Stăniloae”

21 ianuarie 2009,
la pomenirea Sfinţilor Mucenici
Maxim Mărturisitorul şi Neofit

[1] Prescurtare de la Radio Frequency Identification Device.
[2] Toate datele despre Acordul Schengen, inclusiv descrierea Centrului SIS (Schengen Informational System) din Strasbourg, sunt descrise pe larg în I Simfonia tou Senghen, To Pontiki, Athena, 1997, ediţia a II-a, lucrare oficială ce conţine textul integral al Acordului, intervenţia de protest Van Outrive şi legea "Pentru protecţia persoanei la prelucrarea datelor cu caracter personal", votată de parlamentul elen în martie 1997.
[3] Vezi http://consilium.europa.eu/prado/RO/1611/docHome.html.
[4] Vezi Pr. Dr. Mihai Valică, Prof. Univ. Dr. Pavel Chirilă, Andreea Băndoiu, Cristian Popescu, Teologie socială, Ed. Christiana, Bucureşti, 2007.
[5] www.calauzaortodoxa.ro
[6] Vezi Apocalipsa 13, 16-17.
[7] Vezi www.calauzaortodoxa.ro, comunicatul, p. 1.
[8] Unele concluzii sunt trase şi în urma unor discuţii personale avute cu părintele Justin, după publicarea comunicatului cunoscut.
[9] Idem, ibidem.
[10] Vezi Pr. dr. Ioan Mircea, Apocalipsa, Ed. Harisma, Bucureşti, 1995, pp. 213-235; Mircea Vlad, Apocalipsa 13 - Sfârşitul libertăţii umane, la adresa: http://www.razboiulnevazut.org/carte.php?id=97.
[11] Vezi http://ec.europa.eu/prelex/detail_dossier_real.cfm?CL=en&DosId=189152; http://register.consilium.europa.eu/pdf/en/04/st06/st06406-re01.en04.pdf
http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:L:2004:385:0001:0006:EN:PDF
[12] Vezi Opinion 3/2005 on implementing the Council Regulation (EC) No 2252/2004 of 13 December 2004 on standards for security features and biometrics in passports and travel documents issued by Member States (Official Journal L 385 , 29/12/2004 P.1 - 6).
[13] Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 485 din 30/06/2008.
[14] Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 842 din 15/12/2008.
[15] Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 831 din 10/12/2008.
[16] Vezi OGU 184/2008.
[17] Vezi Norme metodologice ale OGU 69/2002.
[18] Legea nr. 298/2008 privind reţinerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului sau de reţele publice de comunicatii, precum şi pentru modificarea Legii nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal şi protecţia vieţii private în sectorul comunicaţiilor electronice, a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 780 din 21.11.2008.
[19] Asociaţia Civic Media, prin preşedinte fondator Victor Alexandru Roncea, cu sediul în Bucureşti, web www.civicmedia.ro, e-mail office@civicmedia.ro, în temeiul disp. art. 1 pct. 1 si 7 din legea nr. 554/2004 formulează contestaţie împotriva disp. Hotărârii de Guvern nr. 1566/2008 din 25/11/2008 pentru modificarea şi completarea Hotărârii Guvernului nr. 557/2006 privind stabilirea datei de la care se pun în circulaţie paşapoartele electronice, precum şi a formei şi conţinutului acestora. Vezi pe larg http://victor-roncea.blogspot.com/2009/01/in-al-11-lea-ceas-civic-media-contestat.html.
[20] Vezi RFID http://www.technovelgy.com/ct/Technology-Article.asp?ArtNum=20; http://epic.org/privacy/rfid/ (exemple de RFID cu probleme) ; http://www.darknet.org.uk/2008/06/hackers-crack-london-tube-oyster-card/ (RFID spart).
[21] Vezi fundamenatrea legilor mai sus menţionate.
[22] Vezi 1. E. Bowman, ‘Everything You Need to Know About Biometrics’, Identix, 2000. 2. A. Bromme, A Classification of Biometric Applications Wanted by Politics: Passports, Person Tracking, and Fight against Terror, Kluwer, BV Deventer, The Netherlands, 2002, pp. 207-19. 3. M. Foucault, Discipline and Punish: The Birth of the Prison, Penguin, 1979. 4. K. A. Gates, ‘Wanted Dead or Digitized: Facial Recognition Technology and Privacy', Television and New Media, Vol. 3, No 2 May 2002, pp. 235-38. 5. D. Lyon, Theorizing Surveillance: The Panopticon and Beyond, Willan Publishing, 2006. 6. P. H. O’Neil, Complexity and Counterterrorism:Thinking About Biometrics, Taylor & Francis, 2005, pp. 547-66. 7. Pravoslavni Episkop Žički, ‘Svetom Arhejerejskom Saboru Srpske Pravoslavne Crkve’, Blagovesnik Žički, 2006. 8. J. Tasić, ‘Protiv Velikog Brata’. DANAS 16.-17. december 2006. 9. J. D. Woodward, Biometrics: A Look at Facial Recognition, RAND, 2003. PUBLIC POLICYANALYSIS WBSO; http://www.rfidnews.org/http://ifile.it/10gd7ji/3540710183.zip; http://www.filefactory.com/file/295b26/n/1596931949_rar; http://www.filefactory.com/file/2f269a/.
[23] Conţine 50 de elemente de siguranţă, cu 18 mai mult decât actele actuale. Vezi http://www.frontnews.ro/social-si-economic/eveniment/pasaportul-biometric-cea-mai-noua-arma-a-romaniei-impotriva-comertului-de-infractionalitate-19018.
[24] Malaiezia în 1998, Irlanda, Japonia, Pakistan, Germania, Portugalia, Polonia, Spania în 2006, Marea Britanie, Australia şi SUA în 2007, Serbia şi Coreea în 2008, România în 2009. Numai România implementează sistemul complet şi fără rezerve.
[25] Din acest moment, posesorul de buletin / paşaport / carnet de conducere / card de sănătate / card de credit care conţine cip devine cea mai uşoară pradă în faţa oricui are un cititor de cipuri RFID şi/sau un calculator.
[26] Paşaport biometric spart în 2008 în UK. De atunci UK şi Irlanda contestă cip-urile biometrice. Vezi http://www.gss.co.uk/news/2008/04/?&id=4988; http://www.guardian.co.uk/technology/2006/nov/17/news.homeaffairs
[27] Vezi http://www.darknet.org.uk/2008/06/hackers-crack-london-tube-oyster-card/ (RFID spart).
[28] Vezi http://omroep.vara.nl/tvradiointernet_detail.jsp?maintopic=424&subtopic=38690; http://www.theregister.co.uk/2006/08/04/cloning_epassports/
[29] Vezi K. Albrecht, Microchip-Induced Tumors in Laboratory Rodents and Dogs: A Review of the Literature 1990-2006.
[30] Vezi Electronic Frontier Foundation şi de CASPIAN, două organizaţii din SUA luptă pentru libertatea individuală în faţa măsurilor de urmărire şi control electronic impuse de guverne. Katherine Albrecht este fondatoarea şi preşedinta CASPIAN (Grupul consumatorilor care sunt împotriva invadării intimităţii de către supermarketuri – Consumers Against Supermarket Privacy Invasion and Numbering) şi autoare a lucrării „Cipurile-spion: Cum plănuiesc mega-corporaţiile şi guvernul să vă urmărească orice mişcare cu RFID” (Spychips: How major corporations and government plan to track your every move with RFID). ; La un pas de Semnul Fiarei, un documentar de Katherine Albrecht: http://video.google.co.uk/videoplay?docid=-2029681589148358971&hl=en
[31] Western Balkans Security Observer English Edition (Western Balkans Security Observer English Edition), issue: 4 / 2007, pages: 6268, on www.ceeol.com.
[32] Vezi Comunicatul Sfântului Munte Athos catre poporul ortodox: http://victor-roncea.blogspot.com/2009/01/crestini-organizati-va-formular-de.html; parlamentul scotian respinge noile carduri de identitate cu cip RFID.
[33] Parlamentul scotian a votat impotriva propunerii guvernului Marii Britanii de a emite carduri cu cip de tip RFID. Masura nu are nici un efect legislativ insa membrii parlamentului scotian au opinat ca aceste noi carti de identitate nu vor scadea criminalitatea si nici nu vor creste securitatea cetatenilor, in schimb vor afecta puternic drepturile civile. Parlamentarul Fergus Ewing a declarat in fata parlamentului local ca guvernului nu-i poate fi acordata increderea ca va pastra in siguranta datele stocate pe cipuri si ca intreaga investitie de 5 miliarde de lire sterline este o teribila risipa care ar putea fi folosita mult mai eficient in alte scopuri.
[34] Vezi http://sorinalukacs.wordpress.com/2009/01/16/pasapoartele-biometrice-un-semn-al-apocalipsei-ori-o-simpla-masura-de-securitate/; sursa: Pilots threaten to strike over ID cards; Pilotii britanici ameninta cu greva datorita noilor carduri de identitate cu cip RFID
[35] Citat în http://savatie.wordpress.com/2009/01/15/scandalul-cip-urilor/
[36] 2 Cor 13, 14; Rom 16, 24.
[37] 1 Cor 15, 49.
[38] Efeseni 4, 14. Majoratul omului coincide cu hristificarea lui (christopoiesis).
[39] Paul Evdokimov, Femeia şi mântuirea lumii, Ed. Christiana, Bucureşti, 1995, p. 51.
[40] Sfântul Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos 4, PG 150, 604A.
[41] Sfântul Vasile cel Mare, La Naşterea lui Hristos 6, PG 31, 1473A.
[42] Panayotis Nellas, Omul – animal îndumnezeit. Perspective pentru o antropologie ortodoxă, Ed. Deisis, Sibiu 2002, p. 69.
[43] Vezi vaccinarea cu Gardasil, „anexarea şi livrarea” României la UE fără referendum, legea 298 din 2008, cip-urile biometrice etc., acţiuni care arată dispreţul aleşilor noştri faţă de cetăţeni şi o privare a libertăţii noastre de opinie şi de acţiune în perfectă armonie cu Constituţia României.
[44] Vezi BITE (http://www.biteproject.org/) – research and to launch public debate on bioethics of biometric technology; http://www.cssc.eu/media_coverage.php:
[45] Din păcate, actul este de circulaţie internă şi este inaccesibil pentru public.
[46] Vezi art.26: Autoritatile publice respecta si ocrotesc viata intima, familiala si viaţa privata. Persoana fizica are dreptul sa dispuna de ea insasi, daca nu incalca drepturile si libertatile altora, ordinea publica sau bunele moravuri; art. 28: Secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri postale, al convorbirilor telefonice si al celorlalte mijloace legale de comunicare este inviolabil. Vezi şi art. 53 şi 148.
[47] Art. 1 din Declaratia universala a drepturilor omului spune ca toate fiintele se nasc libere si egale in demnitate si in drepturi. Art. 12. Nimeni nu va fi supus la imixtiuni arbitrare in viata sa personala, in familia sa, in domiciliul lui sau in corespondenta sa, nici la atingeri aduse onoarei si reputatiei sale. Orice persoana are dreptul la protectia legii impotriva unor asemenea imixtiuni sau atingeri.
[48] Vezi Mihai Valică, Eine heutige Philanthropiewissenschaft und Diakonietheologie im Kontext der Orthodoxen Lehre und der Tradition der Rumänisch-Orthodoxen Kirche, lucrare de doctorat, Freiburg 2007; Mihai Valică, Pavel Chirilă, Andreea Băndoiu, Cristian Popescu, Teologie socială, Ed. Christiana, Bucureşti, 2007.

CE-I ÎNGĂDUIT A PRIMI CREŞTINUL ŞI CE NU

Postez aici textul de mai jos la sugestia d-lui dr. Pavel Chirilă. Textul face parte din volumul ieromonahului Grigorie Sandu, Mântuitoarea frică de Dumnezeu, Editura Christiana, Bucureşti, 2008. Discretul nevoitor de sub „cerurile Oltului” a fost medic în lume şi are un dar al scrisului care s-a mai manifestat şi în alte cărţi (semnate sau nesemnate). Pe coperta finală a ultimului său volum apărut citim: „Stai în chilie şi chilia singură te va învăţa! – spun Sfinţii Părinţi în Pateric. Adevărul cuvântului lor insuflat de Duhul Sfânt am încercat să-l aşez spre folosul altora în paginile acestei cărţi; poate ultima, căci chilia mă învaţă tot mai mult lucruri care mă privesc doar pe mine...”

Cred că textul de faţă, indiferent de creditul care i se acordă sau nu, are meritul de a încerca, în sistemul lui de referinţă, să stabilească nişte criterii distinctive şi să inducă o atitudine de echilibru responsabil în faţa provocărilor veacului. (R. C.)

DESPRE CE ESTE ÎNGĂDUIT

ŞI CE NU ESTE ÎNGĂDUIT

A PRIMI CREŞTINUL

„Cerul şi pământul vor trece,
dar cuvintele Mele nu vor trece”.
(Matei 24, 35)

Cu aceste cuvinte a încheiat Domnul nostru Iisus Hristos răspunsul dat ucenicilor la întrebarea lor cu privire la vremurile care vor precede cea de a do­ua venire a Sa. Aşadar, înainte de toate, creştinul tre­buie să primească statornic gândul că vremurile lui Antihrist neapărat vor veni. Dar „să nu vă amă­geas­că nimeni, cu nici un chip; căci ziua Domnului nu va sosi până ce mai întâi nu va veni lepădarea de credinţă şi nu se va da pe faţă omul nelegiuirii, fiul pierzării” (II Tesaloniceni 2, 3).
Se pare că aceste vremuri s‑au apropiat, căci sunt ca şi împlinite atenţionările Sfântului Apostol Pa­vel către ucenicul său: „Şi aceasta să ştii că, în zilele din urmă, vor veni vremuri grele. Că vor fi oameni iu­bi­tori de sine, iubitori de arginţi, lăudăroşi, trufaşi, hu­li­tori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără cucer­ni­cie, lip­siţi de dragoste, neînduplecaţi, clevetitori, neîn­frânaţi, cruzi, neiubitori de bine, trădători, necuviincioşi, îngâm­faţi, iubitori de desfătări mai mult decât iubitori de Dum­ne­zeu, având înfăţişarea adevăratei credinţe, dar tă­gă­du­ind pu­terea ei. Depărtează‑te şi de aceştia!” (II Ti­motei 3, 1‑5).
Cei prin care se pregătesc de pe acum con­di­ţi­i­le domniei lui Antihrist cu dibăcie încearcă să se­me­ne, atât în mintea celor ce cred în ştiinţă, cât şi în mintea celor ce cred în Dumnezeu, ideea că lucrurile duc firesc şi inevitabil spre acest final dorit de ei. Demonstraţia lor se bazează pe cunoştinţe as­tro­nomice convertite în astrologice, astfel încât să slu­jească ideii pe care vor să o implanteze în mintea oa­me­nilor. Se porneşte de la faptul ştiinţific ştiut că a­xa Nord‑Sud a Pământului descrie în mişcarea ei un con complet în 25764 de ani. Viteza de precesie este, deci, de un grad în 71,5667 ani. Zona cerească din ju­rul e­clipticii (planul orbitei Pământului) cu o lăţime de 18 grade se numeşte zodiac, pentru că aici se gă­sesc ce­le 12 constelaţii parcurse succesiv de Pământ în miş­ca­rea sa anuală. Fiecărei constelaţii îi revin pe ecliptică 30 de grade. Mişcarea de precesie acoperă ce­le 30 de grade ale unei constelaţii în 30 x 71,5667 = 2147 de ani, durată care este interpretată ca o eră în viaţa ci­vi­li­za­ţiei umane. Luând ca reper punctul vernal gamma al echi­­nocţiului de primăvară, în anul 6509 î.H. acest punct a ieşit din constelaţia Racul şi a intrat în Gemeni. Pes­te 2147 de ani, adică în anul 4362 î.H., punctul e­chi­nocţial ieşea din Gemeni şi intra în constelaţia Ta­u­rul. După alţi 2147 de ani, deci în anul 2215 î.H., punc­­tul echinocţiului de primăvară părăsea Taurul şi intra în Berbec. În anul 68 î.H. punctul vernal ga­m­ma intra în constelaţia Peştilor, unde se află şi a­cum, până în a­­nul 2079 d.H., când, părăsind Peştii, va in­tra în Văr­să­tor.
După ce câştigă încrederea oamenilor cu a­ces­­te afirmaţii, strict ştiinţifice şi adevărate, se apro­pie de scopul lor legându‑le cu evenimentele biblice, ca să‑i câştige şi pe cei credincioşi. Încep prin a pro­pune că în anul 6509 î.H., când se intra în constelaţia Gemenilor, a avut loc facerea lumii, a lui Adam şi a Evei. Să reţinem însă că greşesc cu cca. 1000 de ani în plus, dar au neapărată nevoie ca evenimentul bi­blic să fie la acea dată, ca să poată derula mai de­par­te sce­nariul lor astrologic cu un pas de 2147 ani. De fapt, autorii scenariului nici nu cred în ce, din vicle­ni­e, spun. Când susţin că în acest an punctul luat ca re­per a ieşit din constelaţia Racului şi a intrat în Ge­meni, au o scăpare de logică: ca să iasă din conste­la­ţia Ra­cu­lui, trebuia ca ea să existe deja. Înseamnă că pen­tru ei universul exista mai dinainte, nu a fost fă­cut a­cum. Când în anul 4362 î.H. se intra în constelaţia Taurului, se susţine că ar fi avut loc potopul biblic. Biblia îl plasează însă cu cca. 1500 de ani mai târziu. Cu 2215 ani înainte de Hristos, când se intra în constelaţia Berbecului, apăreau marile imperii, în­col­­ţea ştiinţa, gândirea umană începea să accepte exis­ten­ţa unui Dumnezeu unic, Moise primeşte Ta­blele Legii Vechi şi instituie religia mozaică, prin ca­re se con­­sacră monoteismul yehovist legat de Dum­ne­zeu Tatăl. Spre sfârşitul acestei perioade (cca. 500 ani î­na­inte de Hristos), apar reformatori care tran­sfor­mă po­liteismul în monoteism: Buddha pentru hin­duism şi Confucius pentru daoism, deşi amân­do­uă aceste cre­dinţe sunt mai degrabă fără Dumnezeu per­sonal. În anul 68 î.H. Europa conduce lumea prin no­ul imperiu roman, se nasc Sfinţii Părinţi Ioachim şi Ana, prin care se pregăteşte venirea lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care va domina prin creştinism toată pe­­rioada cât Pământul se va afla în zodia Peştilor. În anul 2079 d.H., o dată cu intrarea în zodia Văr­­sătorului, va fi era Duhului, care se susţine că va în­­ţelepţi pe oameni să înţeleagă deplin voia lui Dum­ne­zeu şi adaugă abil că lumea va fi organizată într‑un stat unic, condusă de un preşedinte mondial, religii­le vor dispărea prin unirea într‑o singură Biserică, ce va a­­vea un singur Mare Preot, în persoana liderului po­litic mondial, ca şi cum aceasta ar fi voia lui Dum­ne­­zeu.
Menţionarea evenimentelor trecute la date pro­­­­puse de ei are rolul de a întemeia calendarul lor astrologic şi astfel să scoată concluzia următoare: a­şa cum s‑au întâmplat întocmai în trecut cele pro­o­ro­cite, pentru că reflectă voia lui Dumnezeu din mo­ment ce sunt descoperite prin rânduielile din uni­vers, tot aşa se vor confirma şi cele viitoare. Intenţio­nea­­ză să ne bage astfel în cap ideea că statul unic şi li­­de­rul unic sunt de neevitat, pentru că aşa este ho­tă­rât de Dumnezeu de când a făcut lumea şi i‑a ascuns vi­­i­to­rul în mersul stelelor. Aceste idei sunt intens mediatizate în Apus şi mulţi deja cred aşa, inclusiv ortodocşi ajunşi să tră­iască pe acolo.
Globalizarea planetei într‑un stat unic este vestită ca voie a lui Dumnezeu prin faptul că în anul 2079 poziţia stelelor se va aranja astfel încât se poate interpreta de cititorii în stele că tronul din Nord va fi purtat de peştele din Sud. Se făgăduieşte că va fi o perioadă de mare fericire pe Pământ, pentru cei ce con­duc şi pentru cei ce sunt conduşi, deoarece ste­le­le cele mai cunoscute din constelaţia Vărsătorului, în ca­re se va intra, se numesc Sadalmelik şi Sadalsuud, adică "Fericirea regelui" şi "Fericirea lumii". Regele unic va fi şi preot suprem, pentru că această constelaţie co­­respunde în mitologie cu Ganymede, faimosul prinţ troian care a ajuns paharnicul lui Zeus, ca un rege jertfitor. Cre­din­ţa unică înseamnă Elohim = Alah = Dao = Brah­ma. Glo­ba­lizarea este prezentată ca o conse­cin­ţă inevi­ta­bi­lă a legilor care guvernează universul, a legilor lui Dum­nezeu, care, extrem de interesant, se pre­cizează că nu este acelaşi cu Yehova. Dar, dacă nu este Dum­ne­zeu revelat în Sf. Scriptură, nu poate fi decât vrăjmaşul!!!
Făcând din fenomenele astronomice nu nu­mai ceasul nostru cosmic, ci şi indicator al mersului so­ci­e­tă­ţii omeneşti, autorii unor asemenea teorii New A­ge reuşesc, din păcate, să îi aburească pe mulţi, fie că sunt oameni de ştiinţă, fie că sunt oa­meni de cre­dinţă. Preşedintele mondial pe care vor să ne o­biş­­nuiască a‑l aştepta nu poate fi decât An­ti­hris­tul, ca­re la vremea sfârşitului va sluji mai ma­re­lui demonilor, indiferent cum este el numit. Ni se im­plantează i­de­ea că în câteva decenii urmează să se întâmple toate acestea, aşa cum s‑au întâmplat şi ce­le trecute, apa­rent asociate cu calendarul lor as­tro­logic.
Tot mai multe dintre semnele amintite de Mân­tu­itorul şi detaliate în proorocii de Duhul Sfânt că vor anunţa apropierea sfârşitului pot fi regăsite în via­ţa societăţii umane de astăzi. Globalizarea politică a început şi se lucrează frenetic la conturarea Statului Unic Mondial. Două continente, Europa şi America de Nord, au devenit deja, practic, două state. Germenul viitoarei con­du­ceri unice există în Organizaţia Naţiunilor Unite, ca par­lament, şi în Consiliul de Securitate, ca guvern. Per­sonal, cred că se va împlini înainte de anul 2079. E­venimentele se vor precipita, căci vrăjmaşul ştie că are timpul limitat şi că se apropie de sfârşit. Pe mă­sură ce are impresia că este stăpân peste situaţie, va forţa lucrurile.
Ecumenismul pregăteşte şi el cu migală uni­rea Bisericilor. Organizaţia Naţiunilor Unite a lansat de­ja proiectul pentru construirea Bisericii Întâlnirii, în ca­re să fie reunite cele cinci religii importante: iu­da­ismul, creştinismul, islamismul, hinduismul şi bu­dis­mul. Fiindcă ni se pregăteşte sfârşitul, se gă­sesc şi oa­meni care încearcă să îi pregătească pe se­me­nii lor pen­­tru primirea cum se cuvine a acestui ine­vitabil sfâr­şit. Este regretabil că nu se face acest lu­cru cu în­ţe­lepciunea şi cu autoritatea Bisericii.
Lăsată pe seama unor iniţiative particulare, lu­crarea aceasta este păguboasă din mai multe pun­c­te de vedere. În primul rând, pentru că se dă prilejul să se reproşeze Bisericii că nu‑şi face datoria faţă de cre­dincioşi, lăsându‑i abandonaţi în ceaţă, ceea ce ar pu­tea mări distanţa dintre Biserică şi credincioşi, con­tri­­buind la împlinirea dorinţei masonice de a scoate Bi­se­rica din viaţa oamenilor. Oamenii trebuie să‑i sim­tă permanent grija şi ocrotirea ei de Mamă. În al doilea rând, pentru că, neavând re­cu­noaş­terea necesară în faţa tuturor, cei care vorbesc se fac as­­cultaţi numai de o mică parte a poporului, mai e­xact, doar de cei care mai ştiu câte ceva din învă­ţă­tu­­ra Bisericii despre vremurile din urmă, sunt deja îngrijoraţi şi gata să se sperie de mesajele mai alar­mis­­te decât este cazul în acest moment. În al treilea rând, pentru că se dă prilej de a­fir­­mare a unor opinii cărora le lipseşte bunul dis­cer­nă­mânt de a separa ce se poate primi de ce nu se poate primi şi cele pregătitoare de cele finale. Nu a­vem ne­voie de un mic segment panicat, ci de un în­treg po­por care ştie ce face.
Sigur că Biserica are dreptate dacă spune a­cum că „nu este încă vremea lui Antihrist”, dar a­ceas­ta nu înseamnă că poate spune: „Staţi liniştiţi, nu este în­că vremea lui Antihrist!”. Nu putem sta liniştiţi când i se pregăteşte calea. Desigur că lucrurile îşi vor vedea de mersul lor în aceeaşi direcţie, căci ce a zis Mântuitorul în Evanghelia Sa şi Duhul Sfânt în pro­orocii că va fi, aceea nu se poate să nu se împlinească, con­form citatului cu care am început acest text, dar tre­buie să ne găsim pregătiţi pentru cele ce vor veni. Pentru aceasta trebuie spus clar ce este propriu acestei etape şi ce ne rezervă viitorul, ce se poate ac­cepta acum şi ce nu se poate accepta, nici acum, nici în viitor.
Ca să nu se facă viaţa oamenilor imposibilă î­na­­inte de vreme, ameninţaţi de unele voci cu pier­de­rea mântuirii dacă vor folosi carduri în loc de bani, aş fi vrut să aud din partea Bisericii enunţate câteva prin­cipii în baza cărora oamenii să răspundă pro­vo­că­rilor făcute de o lume în fond necreştină, care la e­şaloanele sale superioare are masoneria mondială, iar masoneria, de la anumite grade secrete în sus, îi are ascunşi pe Înţelepţii Sionului. Dacă ar vedea ei că Bi­serica şi‑a pregătit poporul pentru cele viitoare, poa­te nici nu ar mai propune ce au în gând a face şi, ca la Ninive, s‑ar amâna sfârşitul acestei lumi până vor gă­si altă cale de împlinire a scopurilor lor.
Dar aşa, pregătesc ei dinainte poporul pentru a primi propunerile lor, iar Biserica, şi de va riposta în faţa faptului împlinit, nu va mai avea audienţă. Dum­­nezeu, în preştiinţa Lui, când a insuflat Sfân­tu­lui Ioan Apocalipsa, ştia care va fi atitudinea noastră, dar aceasta nu înseamnă că vrea sau ne de­ter­mi­nă să avem această lipsă de reacţie care grăbeşte so­si­rea vremurilor apocaliptice.
Ca să ieşim din ceaţă, după părerea mea, principiile sunt următoarele:
1. Numărul 666, repetat numai el pe toate ce­le, devine o pecete în sensul Apocalipsei, adică pe­ce­tea lui Antihrist. Numărul 666 prezent într‑o enu­me­rare, alături de alte numere, nu are această sem­ni­fi­caţie. Sau dacă pe unele lucruri ar fi 666, iar pe al­te­le, de exemplu, 222, de asemenea nu ar avea sem­nificaţia de pecete. Dar dacă numai 666 se repetă peste toate, devine într‑adevăr pecetea descoperită de Dum­ne­zeu autorului Apocalipsei: „Şi ea [fiara - n. n.] îi sileşte pe toţi, pe cei mici şi pe cei mari, şi pe cei bogaţi şi pe cei să­raci, şi pe cei slobozi şi pe cei robi, ca să‑şi pună semn pe mâna lor cea dreaptă sau pe frunte. Încât nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, de­cât numai cel ce are semnul, adică numele fiarei, sau nu­mărul numelui fiarei. Aici este înţelepciunea. Cine are pricepere, să socotească numărul fiarei; căci este număr de om. Şi numărul ei este şase sute şaizeci şi şase” (Apocalipsa 13, 16‑18).
Nu este o întâmplare oprirea asupra acestui nu­măr. Dacă, din respect, ar fi vrut să ţină cont de sen­­sibilităţile creştinilor, aşa cum în baza mult trâm­bi­ţatelor drepturi ale omului ţin cont de sensi­bili­tă­ţile credincioşilor din alte religii şi de pretenţiile gru­­­purilor de tot felul (vezi cazul gay), ştiinţa şi tehnica de astăzi ar fi permis în mod sigur depăşirea difi­cul­tăţilor create de folosirea altui număr, chiar dacă ar fi adevărat că 666 oferă nişte avantaje în lucrul cu cal­culatorul. Este însă un atac deliberat la adresa creş­­tinis­mului. Cei din spatele masoneriei cunosc Scrip­tura şi au pregătit îndelung terenul ca să poată organiza lucrurile exact aşa cum nu le este îngăduit creş­ti­nilor să facă fără să se lepede de Dumnezeu. Să vedem ce se poate folosi şi ce trebuie respins din ce­ea ce este pecetluit cu acest număr.
2. Întrucât în Sf. Scriptură avem scris că cel ce va primi pe trupul său acest semn al fiarei va fi şters din Cartea Vieţii („Şi al treilea înger a venit du­pă ei, strigând cu glas puternic: Cine se închină fiarei şi chi­pu­lui ei şi primeşte semnul ei pe fruntea lui, sau pe mâna lui, va bea şi el din vinul aprinderii lui Dumnezeu, tur­nat neamestecat, în potirul mâniei Sale, şi se va chinui în foc şi în pucioasă, înaintea sfinţilor îngeri şi înaintea Mielului” – Apocalipsa 14, 9‑10), nu este îngăduit nici u­nui creştin să primească implantarea pe trupul lui a unui cip, sau ce o fi şi cum se va numi, sub nici un motiv, chiar cu preţul vieţii. Creştinul trebuie să refuze acest lucru chiar da­­că viclenia vrăjmaşului va face să nu fie asociată la început cu o lepădare explicită de credinţă, ci se va ar­gumenta cu înlăturarea pericolului de pierdere sau furare a cardului etc. Oricum, va avea con­se­cin­ţa unei căderi din har. Sunt sigur că până la urmă dia­vo­lul va vrea să obţină de la oameni mărturisirea le­pă­dă­rii de Hristos, căci nu se mulţumeşte doar cu în­vi­nu­­irea noastră implicită la Judecată. Ar obţine prea puţin înşelându‑ne fără să ştim ce se întâmplă. Când va fi mai stăpân pe situaţie, va pune condiţii mai as­pre. Iar cei căzuţi din har prin compromisuri an­te­ri­oa­re nu vor avea tăria de a rezista când se va ce­re o a­­pos­tazie explicită. Această lepădare nu este în­gă­du­ită nici măcar de formă, amăgindu‑ne cu gân­dul că în taină am rămas credincioşi lui Hristos. A­vem din vie­ţile sfinţilor mucenici dovada că nu au a­runcat nici de formă tămâie pe altarul zeilor pentru a‑şi scăpa via­ţa.
Referitor la locurile de implantare pe trup, să nu ni se pară întâmplător că „cercetările” recente au găsit adecvate fruntea şi mâna dreapta, adică exact lo­­curile proorocite în Apocalipsă.
3. Dacă această pecete rămâne exterioară tru­pului nostru, consecinţele se diferenţiază în felul ur­mă­tor: a) Dacă primirea unui document de orice fel, pecetluit cu numărul 666, este condiţionată de o le­pă­­dare oricât de indirectă de Dumnezeu şi de dreap­ta credinţă, trebuie refuzată cu orice preţ (de altfel, ca o­ri­ce lepădare, condiţionată sau nu de 666 sau de alt­ceva), chiar dacă lipsa documentului va complica via­­ţa, de exemplu prin imposibilitatea de a vinde şi cum­­păra, conform proorociei din Apocalipsă. b) Dacă nu se aminteşte în nici un fel de Dum­nezeu şi pecetluit cu 666 este un lucru exterior, se poa­te primi, căci cel pe care Mântuitorul l‑a numit stă­pânitorul lumii acesteia (l‑a numit, nu l‑a făcut; el a ajuns să se înstăpânească prin uzurparea ade­vă­ra­tu­lui stăpân înşelat de el – omul) şi‑a pus sau îşi va pune pecetea sa peste toate lucrurile. Aproape nu se mai găsesc în magazine obiecte care să nu aibă pe ele codul de bare* în care zace ascuns şi 666. Ca urmare, şi cardul care tinde să înlocuiască ba­nii lichizi, chiar dacă are pe el însemnul 666, este tot un instrument de lucru exterior, care poate fi pri­mit. Martirii primelor veacuri se foloseau şi ei de mo­­­­ne­dele pe care erau însemnele zeilor păgâni, cât timp nu era implicată o lepădare de credinţă. Cardul es­te şi el un instrument de plată. Dacă eu mă pot le­gi­ti­ma cu un alt act de identitate că sunt persoana pro­pri­e­ta­ră a contului desemnat cu un număr din ca­re poa­te face parte şi pecetea 666, cardul este i­den­tic în acest caz, de exemplu, cu o pungă de cafea pe ca­re o fo­lo­sesc, deşi se află şi 666 în codul de bare de pe ea; sau cu o bancnotă cu însemne masonice, pre­cum euro. c) Dacă în viitoarele acte de identitate per­soa­na mea este desemnată însă cu un număr, precum co­­dul numeric personal de acum, în care este pre­zen­tă şi pecetea 666, aşa ceva nu se poate primi, chiar dacă rămâne un act exterior, nu mi se implantează pe trup. Nu se poate să semnez că „Eu sunt persoana cu nu­mă­rul 666…”. Tot ce se conjugă cu „a fi” nu ne es­te permis să fie decât prin Dumnezeu. Diavolul nu poa­te fi amestecat decât în „a avea”. Îmi este, deci, în­gă­du­­­it să conjug: „Eu am cardul cu numărul 666…”. Dar eu, ca persoană, din alte documente cu care mă le­gi­ti­mez, rezultă că sunt ZX, nu 6661480824... d) Aş putea avea chiar un act de identitate, cu sau fără cip (dacă ne sunt cunoscute informaţiile de­pu­­se, nu contează forma de depozitare a in­for­ma­ţi­i­lor, afectată de nivelul tehnologic al fiecărui mo­ment), care este înseriat din fabricaţie cu un număr al lui din care face parte şi pecetea 666, dacă eu ca persoană a­jun­­să proprietară a acelei legitimaţii sunt numit nu prin această serie a actului, ci prin nume sau printr‑un cod numeric personal nepecetluit cu 666.
Situaţia ar fi similară fostelor buletine sau ac­tu­alelor cărţi de identitate, modificate în viitor doar în sensul că nu vor mai avea înscrisuri clasice, ci un suport electronic pentru informaţii şi în numărul lor in­clus 666. Când mi se atribuie mie, se completează nu­­mele meu şi un cod personal fără 666. În acest caz, pecetea este a actului, nu a mea, şi, cum spu­neam, pot conjuga: „Eu am cartea de identitate cu nu­mărul 666164...”, aşa cum acum am CI cu seria GX, nr. 164594. Acea serie de fabricaţie a cărţii de i­den­titate atribuite mie poate fi folosită ca şi până a­cum ca in­for­maţie suplimentară de identificare a mea, fără a mă confunda eu cu ea. Pecetea este pre­zen­tă pe ea ca pe orice produs din lumea aceasta, de ca­re am spus că ne putem folosi. An­tihristul este stăpân să‑şi conducă cum vrea lumea aceasta, în care mi s‑a dat să trăiesc şi nu pot trăi decât folosindu‑mă de ce găsesc în ea. Însă eu nu‑l am de stăpân, cât timp persoana mea, care Îl mărturiseşte pe Dumnezeu, rămâne nepecetluită şi se leapădă de el, chiar cu preţul prigoanei pentru nepecetluire.
Folosirea cip‑urilor viitoare devine însă îngri­joră­toa­re, deoarece informaţiile nefiind la vedere, e­xis­­tă pericolul ca în el, fără ca eu să ştiu ce scrie des­pre mine acolo când l‑am acceptat, să fiu persoa­na cu numărul 6661480824..., nu cu numele ZX şi doar posesor al cip‑ului cu numărul 666... De aceea este de dorit să nu primim forme de legitimaţii în ca­re nu­mele şi codul meu personal nu sunt la ve­de­re. Cât despre carduri, pentru pace în suflet, a­cum credincioşii pot insista ca banii să le fie depuşi într‑un cont personal. Se pare că există această for­mă legală, dar se ţine în secret sau, oricum, nu se stimu­lează a­pe­­larea la ea, chiar se descurajează.
Biserica ar trebui să se implice pentru a ob­ţi­ne în mod oficial din partea statului această scăpare cre­dincioşilor săi care nu vor să primească un card. O­bli­­gatoriu nu poate fi, din moment ce trebuie să se fa­că cerere pentru atribuirea lui. (Vedeţi viclenia dia­vo­lului? Ne pune să cerem noi! Probabil că aşa va fi şi cu cele din urmă, ca să ne poată acuza la Judecata Dom­nului, după cum spuneam mai sus, printr‑o le­pă­­dare explicită, făcută chiar la cererea noastră.) Cere­rea îl face, deocamdată, opţional; nu se cere ceva ca­re e obligatoriu. Iar Biserica trebuie să aibă grijă ca sta­tul să nu‑l facă obligatoriu.
Rezumând, principiile amintite ar fi:
– sub nici o formă, ştiută sau nu acum, în­tre­vă­­zută sau nu în viitor, nu pot primi pecetea în le­gă­tu­­ră cu persoana mea, nici în acte şi cu atât mai pu­ţin în trup;
– mă pot folosi de lucruri pecetluite ex­teri­oa­re persoanei mele.
Pornind de la aceste principii, fiecare poate în­ţe­lege ce poate accepta şi ce trebuie să respingă în a­ceastă perioadă premergătoare ultimilor trei ani şi ju­mă­tate din viaţa acestei lumi, când va domni în mod declarat pe pământ Antihristul, căruia, după cum am a­rătat, i se pregăteşte calea. Cel care face altfel o face pe propria răspundere cu privire la consecinţe. Iar con­­secinţele sunt pierdere de har. Biserica trebuie să ne atragă atenţia că deşi Apocalipsa aminteşte doar de pecetluirea trupului, primirea unei legitimaţii în care este pecetluită persoana este o cădere din har, şi, astfel, vom ajunge neputincioşi să rezistăm ispitei fă­ţi­­şe din vremurile în care fiara îşi va da arama pe fa­ţă. În acele vremuri, pedeapsa va începe încă din viaţa aceasta. Un părinte al Bisericii a propovăduit că apa dată de Antihrist pe timpul secetei îngăduite de Dum­nezeu în vremurile din urmă nu va ţine de sete, iar cei ce se vor lepăda de Antihrist vor bea ulei sfin­ţit şi nu le va mai fi sete de apă. Dumnezeu va mai fa­ce o ultimă chemare la pocăinţă în acel timp ră­mas: „Şi am auzit glas mare, din templu, zicând celor şapte în­geri: Duceţi‑vă şi vărsaţi pe pământ cele şapte cupe ale mâniei lui Dumnezeu. Şi s‑a dus cel dintâi şi a vărsat cupa lui pe pământ. Şi o bubă rea şi ucigătoare s‑a ivit pe oamenii care aveau semnul fiarei şi care se închinau chipu­lui fiarei” (Apocalipsa 16, 1‑2).
Dar mai îngrijorătoare trebuie să fie osânda veşnică („Şi fumul chinului lor se suie în vecii vecilor. Şi nu au odihnă nici ziua, nici noaptea cei ce se închină fia­rei şi chipului ei şi oricine primeşte semnul numelui ei” – Apocalipsa 14, 11). Cei care vor vedea în Antihrist şi pro­­orocii lui nişte câştigători se vor înşela, pariind pe cel ce pierde, căci „fiara a fost răpusă şi, cu ea, pro­o­ro­cul cel mincinos, cel ce făcea înaintea ei semnele cu care amă­gea pe cei ce au purtat semnul fiarei şi pe cei ce s‑au în­chi­nat chipului ei. Amândoi au fost aruncaţi de vii în ie­ze­rul de foc unde arde pucioasă. Iar ceilalţi au fost ucişi cu sabia care iese din gura Celui ce şade pe cal, şi toate pă­să­ri­le s‑au săturat din trupurile lor” (Apocalipsa 19, 20‑21).
Fericiţi cei care, nepierzând harul prin în­cu­vi­in­­­ţări anterioare, vor arăta „răbdarea sfinţilor, care pă­zesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Iisus” (A­po­ca­lipsa 14, 12). Despre aceştia, care vor putea rezista cu preţul vieţii presiunii de apostazie din vremea sfâr­şitului, autorului Apocalipsei i s‑au descoperit ur­­mătoarele: „Şi am văzut sufletele celor tăiaţi pentru mărturia lui Iisus şi pentru cuvântul lui Dumnezeu, care nu s‑au închinat fiarei, nici chipului ei, şi nu au primit sem­nul ei pe fruntea şi pe mâna lor. Şi ei au înviat şi au împărăţit cu Hristos mii de ani” (Apocalipsa 20, 4).

Ieromonah Grigorie Sandu

* Codul de bare a fost imaginat pentru a putea citi u­şor pe ambalajele unor mărfuri numărul de identificare a pro­dusului şi preţul cu ajutorul unui fascicul de lumină. Nu­­merele sunt codificate printr‑o convenţie de alternare a unor linii negre şi albe, cu trei grosimi diferite: subţiri, mij­­locii şi groase. De exemplu, cifra unu este codificată prin trei bare de grosime mijlocie, în ordinea negru, alb, ne­gru; ci­fra doi are la mijloc zona albă subţire; cifra şase are toa­te barele subţiri; cifra şapte are zona albă de la mij­loc groa­să. Dacă urmăriţi codul de bare de pe orice produs, veţi con­sta­ta că are la început, la mijloc şi la sfârşit bare ceva mai pre­lungite în jos; veţi mai constata că totdeauna această ex­cepţie o face acelaşi tip de bare: două bare negre sub­ţiri, despărţite de o zonă albă, subţire şi ea; dar acest cod am spus că este al cifrei şase! Aşadar, pe toate produsele, în a­ce­­­leaşi poziţii, se află de trei ori şase, adică pe toate este pre­­zentă pecetea 666! Că-i o pecete independentă de numărul de identificare al produsului şi de preţul aces­tu­ia o dovedeşte faptul că aceste cifre 6 nu fac parte din codul pro­dusului sau din preţ. Calculatorul descifrează aceste in­formaţii utile numai din succesiunea barelor mai scur­te, dar refuză citirea lor dacă nu sunt prezente cele trei gru­pări de bare mai lungi, adică dacă produsul nu are pecetea 666.

---------------------------------
---------------------------------

În curs de apariţie:

Ieromonah Grigorie Sandu, Vademecum [Ghid] creştin ortodox. Cunoştinţe minim necesare în lumina învăţăturii Sfinţilor Părinţi, ediţia a doua, revizuită şi completată, Editura Christiana, Bucureşti, 2009.

GRIGORE VIERU A TRECUT PRUTUL DE SUS

Pentru că “elitele” culturale româneşti s-au dezinteresat de soarta lor şi pentru că în România post-comunistă n-a reuşit să se coaguleze şi să impună semnificativ o dreaptă autentică, în măsură să apere şi să promoveze coherent şi hotărît valorile şi interesele naţionale, mulţi basarabeni de bună-credinţă, inclusiv intelectuali şi artişti notabili, au ajuns să fie atraşi de flaşnetarii naţional-comunismului, în frunte cu un Adrian Păunescu sau un Corneliu Vadim Tudor. Această încîrdăşire conjuncturală a aruncat asupra lor o umbră de suspiciune adeseori nemeritată şi i-a expus unor judecăţi oarecum apriorice şi superficiale, dacă nu chiar dispreţului sau indiferenţei publice.
Acesta a fost, din nefericire, şi cazul regretatului Grigore Vieru, poet remarcabil şi vie conştiinţă românească, membru de onoare al Academiei Române din 1990 şi mare sacerdot al eminescianismului în lumea românească de dincolo de Prut. Primise în anul 2000 din partea Guvernului României Medalia “Eminescu – 150 de ani de la naştere”, iar în noaptea fatală de 15 spre 16 ianuarie a. c. se întorcea tocmai de la un concert organizat în memoria lui Eminescu undeva în sudul Moldovei. În marginea Chişinăului s-a zdrobit, de stîlpul unui panou publicitar, cel care n-a încetat pînă în ultima clipă să creadă lui Eminescu şi idealului unionist al tuturor românilor, cel care a ars ca o flacără pe rugul aprins al limbii române şi care în 1973, cînd a trăit bucuria primei vizite în România, a formulat fraza aceea care stă în cumpănă cu tot restul operei lui: “Dacă visul unora a fost ori este să ajungă în Cosmos, eu viaţa întreagă am visat să trec Prutul”.
În februarie ar fi împlinit 74 de ani. Măsura vieţii şi-a dat-o, iar destinul lui postum rămîne spînzurat de un vers care nu se uită: “Şi din mormânt voi spune mulţimii adevărul”. Fie ca să existe mereu o mulţime cu nevoie de adevăr, iar sufletul poetului să-şi afle odihna în Cuvîntul cel mai presus de cuvinte! (R. C.)

Alarma (versuri pentru copii), 1957 ● Versuri pentru cititorii de toate vârstele, 1965 ● Bărbaţii Moldovei, 1967 ● Duminica cuvintelor, 1969 ● Abecedarul, 1970 ● Aproape, 1974 ● Mama, 1975 ● Un verde ne vede!, 1976 ● Metafore albastre, 1991.

---------------------------------

DINTR-UN INTERVIU CU REGRETATUL GRIGORE VIERU

L-am petrecut în această iarnă spre dumnezeieştile lăcaşuri pe poetul şi apologetul limbii române pentru fraţii de dincolo şi de dincoace de Prut, Grigore Vieru, cel care s-a săvârşit în urma unui năprasnic accident în apropiere de Chişinău, la întoarcerea de la comemorarea “Luceafărului” la Cahul, chiar în 15 ianuarie. Redau în cele urmează fragmente din interviul făcut cu el la Chişinău, în toamna lui 2002. (Drd. Stelian Gomboş, Consilier la Secretariatul de Stat pentru Culte)

- Domnule Grigore Vieru, cum aţi descoperit poezia, cum aţi început să scrieţi?
- Mi-este teamă că o să repet nişte lucruri. Am mai fost întrebat, inclusiv de copii, de unde vine poezia mea, şi am răspuns de fiecare dată că din suferinţă şi singurătate. Eu am trecut prin suferinţă şi singurătate din copilărie. Sunt născut în 1935, iar în 1946-47 noi am trecut prin mari încercări, noi, românii din Basarabia. A fost o mare secetă, o mare foamete, când au murit mai mulţi decât în război. Dar acea foamete a fost programată, organizată. A fost, într-adevăr, o mare secetă, dar fiecare ţăran avea în pod o rezervă de porumb, de grâuşor, de fasole. Eu sunt fecior de plugari, ţin minte anii aceia. Dar şi noi, cu toate că mama era văduvă de război, aveam în pod nişte rezerve. N-ar fi trebuit să moară nici un suflet, cu toată seceta, căci şi cei mai sărăcuţi mai aveau ceva rezerve. Dar au venit păgânii şi ne-au măturat podul. Chiar şi la noi, cu toate că mama era văduvă de război, au urcat şi ne-au măturat podul şi nu ne-au lăsat nici un grăunte. De aceea, au murit mai mulţi ca în război. Ţin minte că mama pleca la Cernăuţi în căutarea unui pumn de făină, de grăunţe, scotea din casă ce mai putea să aibă o văduvă, un covoraş, nişte lăicere, ca să le vândă la Cernăuţi, ca să ia ceva de mâncare pentru mine, că eram mic, şi surioara mea, mai mare decât mine. Se întorcea după două-trei zile de la Cernăuţi, unde pleca cu soră-mea, iar eu rămâneam singur în casă […]. Şi-atunci, în nopţile acelea de singurătate, am compus primele versuri. O aşteptam pe mama şi spuneam: „Vino tu, vino tu!”, şi-mi părea că vine, apărea chipul ei, şi eu spuneam: „Nu te du, nu te du!”. Acestea erau primele mele versuri, pe care le-am făcut în 1946, aşteptând-o pe mama. [...]
Marea poezie românească am descoperit-o nu la şcoală, pentru că ea era interzisă, ci din proverbele noastre, care nu puteau fi interzise, din cântecele noastre populare, pe care le auzeam pe la şezătorile la care mergeam cu soră-mea, din ghicitorile noastre [...]
Mai târziu am scris foarte multe poeme şi cântece dedicate limbii noastre. Nu puteam s-o numesc limbă română, dar n-am numit-o nici limbă moldovenească. Răsfoiţi întreaga mea creaţie şi nu veţi găsi nici un poem în care să fi cântat limba moldovenească. Ştiam că poemele acestea vor ajuta neamul meu în această margine de ţară, poporul, şi-mi vine să cred că chiar l-au ajutat.
- Cum a fost întâlnirea cu poezia română, când Prutul n-a mai putut fi menţinut de alţii drept graniţă între fraţi?
- Cu poezia română m-am întâlnit fără să ştiu că mă întâlnesc cu poezia română, prin istoria noastră, prin proverbele noastre, prin cântecul pe care-l cânta mama, îl cânta tata, dar mai târziu, după dezgheţul hrusciovist, m-am întâlnit în primul rând prin poetul nepereche, Eminescu, prin Alecsandri, prin anii '57-'58, când ajunseseră la noi în Basarabia într-un mod selectiv. [...] Pe urmă, desigur că au fost editaţi toţi clasicii noştri din Moldova şi i-am studiat în ultimii ani la facultate. Apoi, sigur că am cunoscut şi poezia lui Blaga, care a venit mai tâziu în Basarabia, apoi şi a lui Arghezi. Dar m-am întâlnit cu poezia română şi prin poezia generaţiei de aur a lui Nichita, a lui Labiş şi Nichita Stănescu.[...]
- De care poeţi români de peste Prut vă simţiţi mai apropiat?
- De poeţii care au venit şi ei din suferinţă. De Goga şi Bacovia. Iar ca expresie poetică sunt şi eu poet al timpului pe care îl trăim şi nu mă pot desprinde de acesta, ca expresie. Deci, cred că aş veni tot din Bacovia, dar şi din Blaga, Stănescu, Sorescu şi din Păunescu, care este un mare poet, vă rog să reţineţi aceasta, dincolo de unele poeme de-ale lui de ocazie, din care are destule [...]. Eu am spus că eu vin din tradiţia noastră folclorică şi clasică, dar eu sunt un poet modern, ca expresie şi ca simţire. Şi, ca exemplu, dacă nu vă supăraţi, vă spun un poem din două strofe, pe care l-am scris nu azi, ci pe la începutul anilor 70, şi care se numeşte “Făptura Mamei”: Uşoară, maică, uşoară/ C-ai putea să mergi călcând/ Pe seminţele ce zboară/ între ceruri şi pământ!/ În priviri c-un fel de teamă,/ Fericită totuşi eşti –/ Iarba ştie cum te cheamă,/ Steaua ştie ce gândeşti.
- Dincolo de optimismul poetului, să acceptăm şi vizionarismul său. Avem o patrie de cuvinte întreagă. Când credeţi că am putea avea şi o patrie de pământ întreagă?
- Deci, vă pot spune. Eu sunt autorul mai multor cărţi de versuri pentru copii şi al unor manuale pentru copii. Am fost la multe întâlniri cu copii din clasele primare, din gimnaziu, din licee şi, când intru, de pildă, în sala de clasă, la clasa întâi, prima întrebare pe care o pun copiilor este: „Ce limbă vorbiţi, copii, moldovenească sau română?”. Copiii îmi răspund în cor: „Limba română”. Apoi: „Copii, ce sunteţi, moldoveni sau români?”. Copilaşii îmi răspund în cor: „Români!”. Deci ei au la ora actuală 7 anişori. Când vor absolvi liceul, se vor trezi chiar cu totul, vor avea 18 ani, ei vor fi în România întreagă, vor realiza ceea ce n-am realizat noi, cei rătăciţi, înfricoşaţi de Siberii şi de toate. Repet, mersul istoriei nu mai poate fi întors şi vom veni spre ţară, dar şi ţara trebuie să vină spre noi, să ne înţeleagă, să nu ne jignească. Mulţi români din ţară, care nu ne cunosc suferinţa, ne fac ba ruşi, ba kaghebişti, ba cutare... Să nu uite că suntem români şi am trecut prin mari suferinţi. Basarabia este un copil cu inima în afara pieptului. Am văzut un film documentar despre un copil care s-a născut cu inima în afara pieptului, iar nişte mâini de aur ale unor chirurgi au reuşit să pună inima la locul ei. Asta este şi Basarabia: un prunc cu inima în afara pieptului. Inima Basarabiei trebuie pusă la locul ei. Locul ei este limba română, este istoria română, credinţa strămoşească. Şi lucrul acesta îl putem face numai împreună, în primul rând românii din ţară şi apoi românii de-aici.

A consemnat

Stelian Gomboş

BENEDICT MOLDOVEANU: CELE DOUĂ CALENDARE

Mi s-a părut deosebit de interesant – fie şi numai ca provocare la rediscutarea poncifelor modernităţii şi la reevaluarea temeiurilor tradiţionale – acest text aflat pe site-ul “Moldova Noastră”. Le mulţumesc proprietarilor site-ului pentru prompta şi calda încu-viinţare pe care mi-au dat-o de a reproduce textul şi pe blogul meu.

Două timpuri diferite

Mai că majoritatea celor care îşi dau cu părerea despre aşa-numita „problemă a calendarului” – atît cei care sprijină păzirea calendarului ortodox, cît şi cei care îndreptăţesc lepădarea acestuia în favoarea celui apusean – pun într-o oală măsurători diferite: unii zic că metrul este mai exact decît kilogramul, ceilalţi se zbat să demonstreze contrariul – kilogramul este mult mai exact decît metrul şi chiar decît litrul.
Ce vreau să afirm prin aceasta? Că cele două calendare – ortodox şi apusean – măsoară fenomene şi procese cu totul deosebite între ele, care, practic, nu vin deloc în atingere unul cu celălalt. Faptul că termometrul are unitatea de măsură „grade”, iar tăria băuturii alcoolice se măsoară în unităţi numite tot „grade”, precum şi unghiurile se măsoară cu un măsurător numit raportor care de asemenea este divizat în unităţi numite şi ele „grade”, nu rezultă nicidecum că toate aceste instrumente – termometrul, alcoolmetrul şi raportorul – măsoară acelaşi obiect cu aceleaşi unităţi de măsură. Ce am putea crede despre un cineva care ar pune un termometru într-un pahar cu vodcă şi ar declara, triumfător şi sigur de „corectitudinea” şi „exactitatea” măsurării sale: „Vodca are 22 de grade! Iar pe etichetă e scris că are 40 de grade! Deci, e contrafăcută!”?
Faptul că atît un calendar, cît şi celălalt folosesc, formal, aceleaşi unităţi de măsură – ore-zile-săptămîni-luni-ani – nu înseamnă că ele, ca şi situaţia cu gradele, măsoară acelaşi obiect. Astfel, calendarul apusean măsoară ritmicitatea rotaţiei aparente a Pămîntului în jurul axei sale raportată la părelnica rotaţie a Pămîntului în jurul Soarelui. Adică, calendarul apusean măsoară „timpul astronomic” care este folosit pentru organizarea activităţilor bancare – calcularea exactă a zilelor scadenţei, a profitului îndatorat, a dobînzilor acumulate etc. Pe cînd calendarul ortodox măsoară timpul liturgic, dar unităţile lui de măsură sînt altele, deşi, aparent, coincid cu cele ale calendarului apusean. Să vedem, totuşi, care sînt deosebirile.

Unităţile de măsură ale timpului liturgic

Timpul liturgic se măsoară cu asemenea unităţi de măsură ca ziua (crugul zilei), săptămîna (crugul săptămînii), luna (crugul mineic/mineal) şi anul (crugul anului).
Ziua liturgică se împarte în patru slujbe ale ceasurilor (orelor) şi în slujbele de Vecernie, Utrenie şi Liturghie. Între aceste slujbe, potrivit unor reguli precise – în funcţie de crugurile celelalte – se pot adăuga slujba pavecerniţei (mari sau mici) şi cea a miezonopticii. Ziua liturgică începe, spre deosebire de ziua astronomică, nu la ora 12 noaptea (ora 00), ci la apusul soarelui.
Ziua liturgică se împarte în 4 străji de noapte (de la apusul soarelui pînă la răsăritul lui) şi în 4 străji de zi (de la răsăritul soarelui pînă la apusul lui). De aceea, lungimea străjilor se schimbă simţitor în funcţie de anotimp – vara străjile de zi sînt mai lungi decît cele de noapte, iar iarna dimpotrivă. Străjile sînt corelate cu slujbele numite „ceasuri” – Ceasul Întîi, Ceasul al Treilea, Ceasul al Şaselea şi Ceasul al Nouălea. La fel, în întreaga lume ortodoxă, orele de începere a Vecerniei şi a Utreniei sînt diferite în funcţie de anotimp. Cînd calendarul apusean a introdus pentru comodităţi comerciale (tehnico-financiare) noţiunea de „ora de vară” şi „ora de iarnă”, Biserica Ortodoxă folosea demult – de la începuturile sale – potrivirea începerii slujbelor sale la anotimp – la ora concretă a apusului soarelui: indiferent de ora concretă a zilei, apusul soarelui arăta momentul începerii slujbelor din crugul zilei respective.
Şi nu este deloc întîmplător de ce slujbele îşi încep măsurătoarea cu seara, iar nu cu ora 12 noaptea sau cu dimineaţa: seara simbolizează în Ortodoxie existenţa lumii de la facerea sa pînă la Întruparea Mîntuitorului, pe cînd Utrenia (slujba de dimineaţă) şi Liturghia vestesc tocmai Întruparea, Răstignirea şi Învierea Lui.
După cum ziua liturgică începe la apusul soarelui, tot aşa săptămîna liturgică începe nu cu ziua de luni, cum sîntem obişnuiţi cu munca noastră pentru pîinea cea de toate zilele (cea spre fiinţă), ci cu ziua de Duminică – Ziua Domnului Iisus Hristos, căci „nu numai cu pâine trăieşte omul, ci [...] şi cu tot Cuvântul ce iese din gura Domnului” (Deut. 8, 3)
Chiar şi etimologic cuvîntul duminică provine în limba română din latinescul dies domenica – ziua domnească, adică ziua Domnului. În slavonă şi în rusă ziua aceasta se numeşte Voskresenie – adică Învierea, ziua Învierii, deşi în alte limbi slave (catolice sau greco-catolice) ea se numea nedelea.
Ca şi orice zi liturgică, ziua de duminică începe în seara din ajun care, potrivit calendarului apusean, se numeşte „sîmbătă seara”, iar la noi, la ortodocşi, se numeşte începutul zilei de Duminică. Săptămîna liturgică se împarte în 7 zile liturgice, fiecare avînd semnificaţia sa, ceea ce imprimă fiecărei zile un specific deosebit de slujire. Astfel, bunăoară, ziua liturgică de luni este consacrată puterilor cereşti – îngerilor din toate cele nouă cete, acelor fiinţe cugetătoare care au fost zidite de Dumnezeu pînă la zidirea oamenilor. Ziua de miercuri comemorează îndurerat înţelegerea făcută de membrii Sinedriului întru pierzarea Mîntuitorului şi faptul vînzării de către Iuda Iscarioteanul a Mîntuitorului pentru cei treizeci de arginţi. Ziua de vineri este închinată cinstirii patimilor pe Cruce ale Mîntuitorului şi morţii Sale trupeşti. De aceea miercurea şi vinerea toţi creştinii, spre deosebire de necreştini, postesc, adică (1) se abţin de la mîncatul pe săturate şi gustos, ceea ce implică reducerea diversităţii alimentare doar la bucate de origine vegetală, (2) soţii se înfrînează de la apropieri trupeşti şi (3) se concentrează mai mult asupra rugăciunii şi gîndurilor legate de aceste evenimente pline de durere.
Suprapunerea acestor două cruguri – a celui al zilei cu cel al săptămînii – imprimă slujbelor zilnice – ceasurile, Vecernia, Utrenia şi Liturghia – un specific datorat zilei săptămînale respective. Astfel, suprapunerea zilei de Duminică (Duminica face parte din crugul săptămînal) cu Vecernia, Utrenia sau cu Liturghia (care sînt slujbe din crugul zilei) transformă aceste slujbe în slujbe deosebite – în Vecernia Mare, Liturghia conţine deosebite pericope (fragmente din Evanghelie citite în timpul slujbelor) evanghelice, precum şi fragmente speciale din epistolele apostoleşti.
Crugul anului se împarte în trei perioade inegale (spre deosebire de calendarul apusean, care se împarte în 4 trimestre sau două semestre, toate avînd aceeaşi durată exprimată în luni, nu şi în zile). Perioada întîi este numită a Triodului şi începe cu trei duminici pînă la începutul Postului Paştelui şi se încheie în sîmbăta Paştelui. Cea de a doua perioadă a anului liturgic se numeşte a Penticostarului şi începe cu Duminica Paştelui şi se încheie cu Pogorîrea Duhului Sfînt (durează 50 de zile, după cum arată şi denumirea sa în limba grecească). A treia perioadă a anului liturgic, numită a Octoihului, începe a doua zi după Sărbătoarea Pogorîrii Duhului Sfînt şi se încheie în sîmbăta dinainte de Duminica Vameşului (cu care începe Triodul).
Dat fiind că ziua Paştelui se schimbă de la un an la altul, la fel se schimbă şi toate datele de începere şi de încheiere a acestor trei perioade din care este alcătuit anul liturgic. Mai mult chiar, dacă într-un an Paştele se sărbătoreşte mai tîrziu, iar în anul următor mai devreme, atunci perioada Octoihului este mai scurtă. Iar dacă Paştele cade într-un an mai devreme primăvara, iar anul următor el cade mai tîrziu, atunci perioada Octoihului este mai lungă. Astfel, pe cînd cele două perioade ale anului liturgic – Triodul şi Penticostarul – au durate fixe, perioada Octoihului poate să dureze de la 26 de săptămîni la 34 de săptămîni.
Aceste împărţiri ale anului liturgic nu pot fi nicidecum exprimate, interpetate în limbaj de trimestre, semestre, anotimpuri sau „oră de vara”/”oră de iarnă”.
La fel ca şi în cazul celor două cruguri mai mici – al zilei şi al săptămînii –, crugul anului se suprapune peste acelea, conferind fiecărei slujbe semnificaţii în plus faţă de cele pe care ele le capătă în funcţie de perioada zilei (ceasurile, Vecernia, Utrenia sau Liturghia) sau a săptămînii (luni-marţi ... sîmbătă-duminică). Astfel, fiecare slujbă bisericească este corelată (1) cu perioada zilei liturgice respective (sau Ceasurile, sau Vecernia, sau Utrenia, sau Liturghia), (2) cu perioada săptămînii liturgice în care se află ziua respectivă (lunea, sau marţea, sau ... sau sîmbăta, sau duminica), (3) cu perioada anului liturgic (a Triodului, sau a Penticostarului, sau a Octoihului).
În afară de aceasta, anul mai conţine încă o subdiviziune care nu formează un ciclu: este vorba de lunile mineale, adică de lunile Mineiurilor. Fiecare zi a anului este atribuită unui Mineu lunar – Mineiul lui Decembrie, sau Mineiul lui August etc. Mineiurile conţin slujbe închinate sfinţilor, precum şi Maicii Domnului, Mîntuitorului, Arhanghelilor. Astfel, Mineiurile conţin sărbătorile cu dată neschimbătoare, adică acele sărbători care în fiecare an cad în aceeaşi zi a lunii: Naşterea Domnului se serbează în fiecare an pe data de 25 decembrie a calendarului ortodox (ceea ce corespunde zilei de 7 ianurie a calendarului apusean), iar Schimbarea la Faţă a Mîntuitorului se sărbătoreşte în fiecare an pe data de 6 august (adică pe 19 august după calendarul apusean), Bunavestirea se sărbătoreşte la 25 martie (7 aprilie după calendarul european).

Sărbători speciale datorate suprapunerii
crugului anual cu cel mineal

Ca şi în cazul tuturor celorlalte cruguri, şi ciclul mineal se suprapune peste crugurile anului, săptămînii, zilei, generînd sărbători speciale, care nu se întîmplă în fiecare an. De asemenea, suprapunerea ciclului mineal cu crugul anului conduce nu numai la sărbători speciale, dar şi schimbă durata unui post – a postului apostolic, numit şi Postul Sfinţilor Petru şi Pavel.
Bunăoară, atunci cînd sărbătoarea de dată neschimbătoare Buna Vestire coincide cu sărbătoarea (cu dată schimbătoare) Învierii Domnului (Paştele), se produce o sărbătoare specială, numită Kiriopasha – Paştele Domnesc. La fel, avem sărbătoare specială cînd Buna Vestire coincide cu Intrarea Domnului în Ierusalim. Aceste sărbători au un tipic special, cu tropare speciale.
Sărbătoarea cu dată fixă „Cei 40 de mucenici din Sevastia” cade mereu exclusiv în perioada postului Paştelui, ceea ce consemnează şi cîntările acestei slujbe mineale: „Ceata cea de patruzeci de ori strălucitoare, oştirea cea aleasă de Dumnezeu, a strălucit cu cinstitele ei pătimiri asupra Postului, sfinţind şi luminînd sufletele noastre” [Stihiră la Laude, glasul 1]. „Purtătorilor de biruinţă ai lui Hristos, cu pomenirea măritei voastre pătimiri aţi făcut cinstitul Post şi mai luminat. Că patruzeci fiind la număr, sfinţiţi Postul cel de patruzeci de zile, urmând cu pătimirea voastră pentru Hristos, patimei Lui celei mîntuitoare. Pentru aceasta, avînd îndrăzneală, rugaţi-vă, să ajungem cu pace şi la Învierea cea de a treia zi a Dumnezeului şi Mîntuitorului sufletelor noastre” [Stihiră la Laude, glasul 5]. „Astăzi este luminata pomenirea voastră cea de peste an, preafericiţilor, care luminează cu lumină Postul care a început; pe care prăznuindu-l cu credinţă, împreună cu voi strigăm: Bine eşti cuvîntat, Dumnezeul părinţilor noştri” [Cîntarea a 7-a, Canonul al 2-lea, Stihul 1].
Această rînduială a timpului liturgic a fost aşezată la Soborul Întîi a toată lumea şi adăugită la alte soboare. Această rînduială de slujire liturgică lui Dumnezeu nu a fost schimbată niciodată pînă la eliminarea din unele Biserici locale a calendarului ortodox şi înlocuirea lui cu calendarul apusean (european). Dat fiind că eurocalendarul nu este conceput pentru măsurarea timpului liturgic, ci doar a celui astronomic, în Bisericile locale care şi l-au însuşit, în locul celui rînduit de Sfinţii Părinţi, au început tot soiul de abateri.

Abaterile în slujbele bisericeşti
datorate înlocuirii calendarului liturgic
cu cel astronomic (bancar)

Introducerea calendarului apusean, total nepotrivit pentru măsurarea crugurilor liturgice (căci el nici nu a fost prevăzut pentru aceasta, spre deosebire de calendarul ortodox), a deplasat cu 13 zile sărbătorile cu dată fixă faţă de aceleaşi sărbători din calendarul ortodox. Doar că în calendarul ortodox sărbătorile cu dată fixă sînt corelate cu sărbătorile cu dată schimbătoare (vezi exemplele ilustrative de mai sus), pe cînd în calendarul apusean o asemenea corelare nu există şi, în principiu, nu poate exista.
Astfel, o dată la fiecare 4-5 ani în Bisericile care au eliminat calendarul liturgic şi au introdus calendarul comercial-astronomic nu are loc Postul Sfinţilor Apostoli, deoarece începutul acestui post este determinat de o sărbătoare cu dată schimbătoare – Paştele, iar sfîrşitul lui de o sărbătoare cu dată neschimbătoare – 30 iunie (12 iulie, după calendarul apusean) – Ziua Sfinţilor Apostoli. Atunci cînd data începerii postului cade pe 30 iunie sau după această zi (conform calendarului apusean), postul nu mai poate avea loc, deoarece canoanele prescriu ieşirea din post începînd cu Sărbătoarea Apostolilor.
Un şir întreg de sărbători – ca Kiriopasha, Bună Vestirea suprapusă cu Intrarea Domnului în Ierusalim şi altele – niciodată nu pot fi sărbătorite de către creştinii din Bisericile care au trecut la calendarul european (şi ca atare nici nu se sărbătoresc).
Sărbătorirea celor 40 de mucenici din Sevastia deseori nu se sărbătoreşte în Post, după cum prescriu canoanele bisericeşti şi conţinutul însuşi al comemorării (care aminteşte explicit de Post), ci în cîşlegi, spre deosebire de creştinii din Bisericile care păzesc calendarul aşezat de Sfinţii Părinţi. Întreaga slujbă mineală vorbeşte despre aceşti sfinţi cu referire la Postul Paştelui, iar creştinii din Bisericile eurocalendaristice se înfruptă şi se veselesc fără înfrînarea cuvenită, necinstind, astfel, mucenicia celor 40 de sfinţi.
Mai mult chiar, pînă la hotărîrea congresului panortodox din anul 1948 de la Moscova, Bisericile care s-au lepădat de calendarul liturgic în favoarea celui comercial-astronomic sărbătoreau chiar şi Paştele în zile deosebite de ceilalţi creştini care continuau să păzească calendarul Sfinţilor Părinţi, deşi Soborul Întîi a toată lumea din anul 325 a oprit sub certare de anatemă sărbătorirea răzleaţă de către creştini a Paştelui. Astfel, Biserica Constantinopolului din anul 1918, iar Biserica Română din anul 1925 şi pînă în anul 1948 au sărbătorit de cîteva ori Paştele separat de ceilalţi ortodocşi, căzînd singure, prin voia ierarhilor, clericilor şi creştinilor lor, sub anatema Sfinţilor Părinţi, a Bisericii Biruitoare din Ceruri, chiar dacă această anatemă nu s-a formulat în vreun document.
Toţi creştinii cunosc fenomenul Pogorîrii Luminii Sfinte în sîmbăta Paştelui în Biserica Mormîntului Domnului din Ierusalim. Această pogorîre se produce potrivit calendarului Sfinţilor Părinţi, adică calendarului ortodox. Bisericile locale care s-au lepădat de acest calendar au fost constrînse ca cel puţin această sărbătoare centrală a creştinismului să o serbeze împreună cu ortodocşii care cinstesc hotărîrile Sfinţilor Părinţi, prin care hotărîri a grăit Duhul Sfînt.
Mai puţini sînt cei care ştiu despre fenomenul înnourării Muntelui Taborului din Israel (Palestina) în ziua Schimbării la Faţă a Mîntuitorului, fenomen care se produce în zorii zilei de 19 august (calendar european), ceea ce coincide cu data de 6 august a calendarului ortodox.
De ce oare aceste fenomene nefăcute de mîna omului – Pogorîrea Luminii Sfinte la Mormîntul Domnului în sîmbăta Paştelui, Înnourarea Muntelui Taborului în ziua Schimbării la Faţă – se produc în potrivire cu calendarul liturgic, iar nu pe potriva calendarului astronomic-comercial? Şi aceasta se produce în FIECARE an de cînd Biserica a început să sărbătorească aceste evenimente din lucrarea mîntuitoare a Domnului nostru Iisus Hristos. Oare nu e şi aceasta o dovadă că lui Dumnezeu Îi este bineplăcută slăvirea lucrării Sale tocmai în acele zile pe care El le-a rînduit prin slujitorii Săi credincioşi – Sfinţii Părinţi ai Bisericii –, iar nu în zilele pe care oamenii şi le-au ales după placul lor?

Două calendare – liturgic şi mamonic:
două slujiri – lui Dumnezeu şi lui mamona

În scurta expunere de mai sus am încercat să arătăm că cele două calendare – cel liturgic şi cel astronomic – măsoară, de fapt, obiecte diferite şi au, în consecinţă, utilităţi diferite, deşi folosesc, aparent, unităţi de măsură denumite „identic” – zile-săptămîni-luni-ani. De fapt, una e ziua liturgică şi alta e ziua astronomică: ziua liturgică este alcătuită din slujbe bisericeşti, pe cînd ziua astronomică este alcătuită din ore, minute şi secunde – de muncă, de odihnă, de somn etc. Săptămîna liturgică este alcătuită din cîntări şi rugăciuni corelate cu cinstirea unor evenimente din lucrarea lui Dumnezeu, pe cînd săptămîna lumească, profană, este alcătuită din 5 zile de lucru şi două zile de odihnă. Anul liturgic este alcătuit din trei perioade – a Triodului, a Penticostarului şi a Octoihului, iar anul astronomic profan este alcătuit din 4 trimestre (sau 2 semestre, sau 12 luni, sau 365/366 de zile).
Calendarul apusean măsoară curgerea vieţii lumeşti, a obligaţiilor financiar-bancare dintre oameni, pe cînd calendarul liturgic măsoară timpul liturgic ca timp care uneşte în împreună-slujire Biserica Biruitoare, formată din cei care se află deja în Ceruri, în Împărăţia lui Dumnezeu, cu Biserica Luptătoare, alcătuită din cei care încă luptă aici împotriva duhurilor văzduhului, a patimilor, întru cucerirea porţilor Raiului.
De aceea, este absurdă polemica în jurul „problemei calendarului” de pe poziţiile „care calendar este mai corect, mai exact?”. Pentru Biserică doar un singur calendar este corect – cel liturgic, cel bisericesc, iar pentru activitatea bancară, pentru orice activitate subordonată băncilor (fiscul, comerţul, economia, investiţiile, cursul valutar etc.) unicul calendar potrivit este cel european/apusean.
După cum este absurd să măsori distanţa în kilograme sau volumul în metri liniari, tot aşa este absurd să organizezi slujirea bisericească după calendarul european (numit cu emfază „stil nou”, calendar „îndreptat”). Aşa-numitul „calendar îndreptat” pe care, chipurile, îl folosesc Bisericile locale care s-au lepădat de calendarul Sfinţilor Părinţi este „îndreptat” doar în raport cu calendarul apusean, fiind exact pe următoarele 40 de mii de ani, pe cînd calendarul catolic ar fi exact pentru următorii 4000 de ani. Dar nici unul dintre aceste două calendare – catolic sau „îndreptat” – nu măsoară timpul liturgic: cel „îndreptat” măsoară timpul astronomic, iar cel catolic, devenit pan-european, măsoară timpul economico-financiar.
Pentru un creştin este absurdă această distanţă de-a dreptul astronomică de ani (reîntemeierea omenirii prin familia lui Noe s-a produs, conform tradiţiei, cu mai puţin de 6000 de ani în urmă), deoarece fiecare creştin ştie că Omenirea se află acum în ultima perioadă a fiinţării sale fizice, numită de Dumnezeu „vremurile de pe urmă”. Nimeni nu ştie cît va dura această perioadă – depinde de pocăinţa oamenilor, de întoarcerea lor la Dumnezeu, de revenirea lor la Biserică Lui, la viaţa întru Hristos: cu cît mai mulţi oameni au să apuce calea îngustă a Mîntuirii, a luptei împotriva patimilor, a duhurilor văzduhului, cu atît mai mult timp va acorda Dumnezeu acestor oameni ca ei să se mîntuiască, căci „Eu nu voiesc moartea păcătosului, zice Domnul Dumnezeu; întoarceţi-vă deci şi trăiţi!” (Iezechiel 18, 32). Tot din nedorinţa morţii păcătosului, Dumnezeu se îndură de creştinii acelor Biserici locale care s-au lepădat de timpul slujirii Lui în favoarea timpului slujirii mamonei (timpul bancar – timpul apusean/european) şi îi primeşte aşa cum sînt ei, cu calendarul lor neliturgic, doar în cazul în care aceştia nu caută să-şi îndreptăţească greşeala trecerii la calendarul mamonic, cum fac neo-iudeii (jidovii, în limbaj liturgic) care îşi îndreptăţesc hotărîrea de a-L răstigni pe Mesia cel Adevărat şi Unic. La fel şi în cazul în care nu caută să-i smintească pe creştinii păzitori ai timpului liturgic prin chemarea acestora la repetarea gravei greşeli săvîrşite între anii 1918-1924 de Biserica din Constantinopol şi de Biserica Autocefală Română, şi în 1968 de Biserica Bulgariei.
Introducerea calendarului mamonei a dezbinat unitatea Bisericii lui Hristos în ceea ce priveşte slujirea de obşte, slujirea bisericească, slujirea liturgică, dezbinarea fiind lucrarea eminamente a diavolului, căci verbul românesc a dezbina se traduce în greacă prin verbul dhiavollo, iar numele de diavol înseamnă dezbinătorul. „După roadele lor îi veţi cunoaşte. Au doară culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini?” (Matei 7, 16). Nu poate calendarul mamonei (al slujirii banului) să fie mai „corect”, mai „exact” decît calendarul Paştelui, al Învierii Domnului Hristos, al slujirii sărbătoreşti a lui Dumnezeu şi a Sfinţilor Săi.
„Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte Sfînta Jertfă cu Pace a o aduce!”. Iar omul nimic nu are al său decît sufletul ca să aducă drept jertfă lui Dumnezeu: „Ale Tale, dintru ale Tale, Ţie Ţi-aducem de toate şi pentru toate!”. Iar sufletul I se poate aduce lui Dumnezeu doar prin pocăinţă: „Jertfa lui Dumnezeu este duhul umilit...” (Psalmul 50, 18). Altceva omul nu are al său, dar şi sufletul său, această viaţă îi este dar de la Dumnezeu. Iar slujirea întru Domnul se poate face şi se face împreună cu toţi laolaltă – cu cei deja în Ceruri şi cu cei care vor să ajungă acolo. Iar slujirea împreună (cuvîntul grecesc Lit-urghie înseamnă împreună-lucrare) se face după timpul liturgic, al împreună-slujirii Bisericii Luptătoare împreună şi sub îndrumarea Bisericii Luptătoare a Sfinţilor Părinţi, care şi astăzi ne călăuzesc prin canoanele lor.

Benedict MOLDOVEANU

DE CE EMINESCU ?

Fotografie de pe blogul “Ovidius Publius Naso” (ovidjus.wordpress.com)

LUPTA CU TEMEIURILE

I

În spiritul iconoclast al ideologiilor curente, lumea românească a devenit şi ea, la răscruce de milenii, scenă a unei “demitologizante” lupte cu temeiurile, a unui soi de arheomahie pretins soteriologică. E ca şi când copacul s-ar lupta cu propriile lui rădăcini...
Diabolizarea Tradiţiei[1] tinde să ne prefacă, la est de Edenul consumist al civilizaţiei occidentale (singurul “paradis” îngăduit!), într-o pseudo-naţiune cu creierii spălaţi. Noua inchiziţie ideologică utilizează adevărate ghilotine propagandistice, decapitînd deopotrivă oameni şi idei, sub cuvînt că acesta ar fi preţul ieşirii noastre dintr-un lung anonimat istoric şi al integrării într-o Europă tot mai americanizată, în care civilizaţia utilitaristă şterge identităţile şi tolerează din ce în ce mai indispusă orice angajament moral sau spiritual.
Tendinţa programatic antitradiţionalistă a fost inaugurată în Vest, prin secolul al XVIII-lea, şi a fost radicalizată în Est, cu bolşevismul, în prima jumătate a secolului XX. Apoi, o dată cu alunecarea oarecum paradoxală a comunismului spre naţionalism, Estul a redevenit mai “conservator” decît Vestul (chiar dacă vădeşte, adesea, o viziune viciată a tradiţiei). În fond, dincolo de formele concrete şi de diferenţele de accent, avem de-a face cu un rău general, ce sapă de multă vreme la temeliile istorice, religioase şi culturale ale lumii europene (şi ale lumii creştine în genere). E o lume ce pare să fi obosit de propriul ei trecut, adică de sine însăşi. Dar, la o privire mai atentă, procesul acesta generalizat nu este tocmai unul “natural”; antitradiţionalismul en vogue, înainte de a fi expresia unei uzuri “spontane”, a fost şi este o afacere dirijată de forţe şi interese mai mult sau mai puţin oculte, ce au lucrat şi continuă să lucreze sistematic în acest sens. Ideologizarea lui este un indiciu clar de premeditare. Lumea contemporană ni se înfăţişează, în devenirea ei, sub aspect moral-spiritual, ca o ruină premeditată. Ea este victima unor ideologii dizolvante, ce urmăresc o manipulare mondialistă şi al căror succes este condiţionat de transformarea omenirii într-o massă amorfă şi dezrădăcinată, fără memorie şi fără transcendenţă, care să răspundă neproblematic la comenzi şi să nu-şi dorească decît ceea ce i se sugerează de către establishment.
Lupta se duce, pe de o parte, cu credinţele şi cu ideile moştenite şi, pe de altă parte, cu oamenii care le-au întruchipat (sau – mai rar – le întruchipează încă). Cum ideile sunt abstracte, iar oamenii concreţi, s-a constatat că e mult mai eficient să te lupţi cu ideile prin oameni; “opinia publică” are alergie la idei, dar e sensibilă la bîrfă, la amănuntul picant, la şarja biografică. Ergo: compromite omul (minţind, dacă nu-ţi oferă el însuşi pretexte), căci atunci şi ceea ce reprezintă el, ideatic sau atitudinal, va fi pus la îndoială, dacă nu chiar devalidat.
Orice tradiţie naţională, bunăoară, are personalităţile ei consacrate, ce funcţionează, în condiţii fireşti, ca repere şi ca modéle. Dacă vrei să dinamitezi tradiţia/o tradiţie, atunci loveşti, în primul rînd, în aceste temeiuri umane concrete. Rezultă, desigur, o luptă mai mult cu morţii decât cu viii. Dar e cu atît mai lesnicioasă, căci morţii nu se mai pot apăra! Că se vor găsi unii – “romantici” ai adevărului – care să le sară în apărare, încercînd să deconspire şi să limiteze acest holocaust spiritual? Vor fi puţini şi-i vei putea califica drept... “minoritate reacţionară”. Miza manevrei este alta: să ajungi la urechile “marelui public”, care nu gîndeşte, ci doar înregistrează...

Monument Cervantes în Golden Gate Park (San Francisco)

II

Sînt încă sub amara impresie a lecturii unei cărţi care a făcut ceva vîlvă în preajma recentei împliniri a 400 de ani de la moartea lui Miguel de Cervantes y Saavedra (1547-1606). Îmi amintesc, de altfel, că încă de acum vreo 12 ani, răsfoind un număr din cotidianul ABC (publicaţie spaniolă considerată “de dreapta”, într-o presă de un stîngism agresiv), constatasem cu stupoare că, la p. 50, în loc de altă comemorare (erau atunci 390 de ani de la moartea creatorului lui Don Quijote), i se lua un interviu scriitorului Fernando Arrabal, campion al stîngii intelectuale franco-spaniole, care tocmai publicase această carte intitulată Un esclavo llamado Cervantes (Un sclav numit Cervantes), editată chiar la Madrid, ba încă de Espasa-Calpe. Acesta susţine, cu un fel de cinism maniacal (în interviu încă şi mai radical decît în carte), teza că Cervantes ar fi fost... homosexual. Braţul nu şi l-ar fi pierdut la Lepanto: tăierea braţului era o pedeapsă aplicată curent în epocă pentru cei dovediţi a fi întreţinut relaţii homo-sexuale... Reporterul manifestase şi el o umbră de îndoială, dar nu îndrăznise prea mult. Cînd i se vorbise despre misoginia bolnavă a lui Cervantes, pusese timid problema Dulcineei din Toboso. Interlocutorul îi rîsese în nas: o parodie de ideal utopic! În realitate, nu era decît o ţărancă duhnind a bălegar; Cervantes şi-a pus în ea, de fapt, tot dezgustul faţă de femeie... El avea plăcere mai degrabă la cardinali... N-a fost doar sclav la Alger, ci sclavul propriei slăbiciuni. De aici şi obsesia cuplului masculin; perechea don Quijote – Sancho Panza reprezintă năluca romanescă a unui homosexual! Iată taina “geniului naţional” al Spaniei!
Dar aceasta – lăsînd la o parte cazul Arrabal – e şi taina “geniului naţional” al Angliei (cum se stipulase mai demult, pe baza sonetelor, dar nu numai), iar printr-o “revelaţie” mai recentă şi taina “geniului naţional” al Italiei (pe baza relaţiei “paideice” de tinereţe şi apoi a episodului din Infern – XV, 22 şi urm. – cu Brunetto Latini[2])! S-ar zice că faimoasei sintagme “aceşti bolnavi care ne conduc” ajunge treptat să i se opună, insidios şi oarecum vindicativ, sintagma “aceşti homosexuali care ne reprezintă”...
Îmi aduc aminte, inevitabil, cum este terfelit, într-o anumită presă românească, Eminescu[3]. E drept, nu s-a gândit nimeni să-l facă homosexual; ajunge să se arate că a fost nebun, “sifilitic”, poate chiar obsedat sexual... Cum să-l mai iei în serios? Era reacţionar (şovin) tocmai pentru că nu era sănătos... Pe vremuri, cineva îl şi psihanalizase[4]... Un bolnav, dintr-o familie bolnavă, într-o lume bolnavă... Iată taina “geniului naţional” al României! Halal pilon al tradiţiei! Cum “să intri în Europa” cu aşa cineva?!...
Întocmai cum, în ordinea religioasă, dacă vrei să subminezi creştinismul, loveşti în “omul Isus” (societatea americană “Modern People News”, de pildă, n-a găsit deunăzi cauză mai nobilă decît aceea de a turna un film despre viaţa sexuală a lui “Isus din Nazareth”, prezentîndu-l tot ca pe un homosexual![5]), la fel, în ordinea culturală, dacă vrei să subminezi o tradiţie naţională, loveşti cu predilecţie în figura ei cea mai “exponenţială”, în temeiul ei cel mai “mitizat” – Dante, Shakespeare, Cervantes, Eminescu, “epilep-ticul” Dostoievski etc. Demitizarea, desacralizarea, “spălarea creierilor” – iată condiţiile sine quibus non pentru a fi agreat în paradisul terestru al “Europei comune” şi al “Noii Ordini Mondiale”!
Iar dacă îndrăzneşti să vorbeşti de temeiuri, de fundamente, fie ele culturale sau religioase, atunci, se înţelege, eşti... “fundamen-talist” (că “temeinic” nu te face nimeni!); şi rişti să nu te mai spele toate apele pămîntului!

Răzvan CODRESCU

[1] Ci nu a “tradiţionalismului”, care adeseori îşi merită cu prisosinţă oprobriul! (Despre tradiţionalismul prost, a se vedea şi articolul meu mai vechi “Tradiţii şi «apucături»”.)
[2] Ce-i drept, lui Dante i se concede de către unii, ca şi lui messer Brunetto, un fel de sodomie sui generis, „spirituală” sau „intelectuală” (cf., de pildă, André Pézard, Dante sur la pluie de feu, Paris, 1950).
[3] Culminaţia reprezentînd-o acel dezgustător număr al Dilemei de acum cîţiva ani (cf., între altele, în arhiva lunii ianuarie 2008 de pe acest blog, grupajul intitulat „Recitindu-l astăzi pe Eminescu”), ale cărui ecouri au şi fost adunate într-un volum nu mai puţin coroziv (Cazul Eminescu, Editura Paralela 45, Piteşti, 1999).
[4] Dr. C. Vlad, ridiculizat la vremea lui de G. Călinescu.
[5] “Isus” figurează, de altfel, pe baza unor supoziţii stupide, şi în relativ recentul Dicţionar gay al lui Lionel Povert (trad. rom. Iulia Stoica şi Felix Oprescu, Editura Nemira, Bucureşti, 1998)! O viziune nu mai puţin profanatoare asupra lui “Isus” ne oferă – cum am putea uita? – şi imunda piesă Evangheliştii a euro-preotesei Alina Mungiu(-Pippidi), simptomatică pentru întregul fenomen al antitradiţionalismului dizolvant şi profanator la meridian românesc.

TAINA JERTFEI: CAZUL MOŢA -MARIN

Valle de los Caídos

În 2009 se împlinesc 70 de ani de la sfîrşitul Războiului Civil spaniol (1936-1939). De acest episod din istoria Europei contemporane se leagă şi unul dintre cele mai neobişnuite şi mai controversate cazuri din istoria românească a secolului XX: jertfa asumată a tinerilor avocaţi legionari Ion I. Moţa (n. 5 iulie 1902, la Orăştie) şi Vasile Marin (n. 29 ianuarie 1904, la Bucureşti), căzuţi împreună la Majadahonda, lîngă Madrid, în ziua de 13 ianuarie 1937.
O rememorare documentară a acestui caz – astăzi în mare măsură necunoscut sau cunoscut deformat – nu are nimic de-a face cu idealizarea celor doi luptători naţionalişti, nici cu eventuala încercare de a polei prin jertfa lor imaginea istorică de ansamblu a Mişcării Legionare (capitol clasat, se pare, în conştiinţa critică a posterităţii). E doar un prilej de cunoaştere mai corectă şi mai deplină a propriului trecut, precum şi de meditaţie asupra sensului creştin al jertfei, adeseori tot mai neînţeles de men-talitatea noastră curentă. Angajarea politică a celor doi a pus sub semnul suspiciunii autenticitatea jertfei lor, şi e de văzut în ce măsură această suspiciune este sau nu îndreptăţită pînă la capăt.
Nu m-a călăuzit în acest demers pretenţia constipată sau iluzia utopică a “obiectivităţii”, încercînd să fiu doar onest şi coherent, în pielea mea de “subiect”, în care mă simt bine şi la care ţin. Îmi fac datoria de a atrage din capul locului atenţia că cei interesaţi doar de dimensiunea strict politică a celor doi protagonişti istorici ar face bine să o caute în altă parte. Aici accentul cade pe sensul mistic şi moral al jertfei lor, care mi se pare că transcende imediatul istoric. Desigur, aspectele politice sau ideologice nu lipsesc, dar ele rămîn secundare şi tangenţiale, constituind, în opinia mea, o miză astăzi inactuală.
Ştiu că la lectura pe blog este dificil să se parcurgă sincronic notele de subsol, dar fac aici un apel aparte la răbdarea cititorului interesat, avertizînd că textul nu poate fi înţeles deplin şi corect în afara numeroaselor note organic complementare. (R. C.)

Majadahonda: Monumentul Moţa-Marin

“Jertfa e măsura creştinătăţii noastre.”
(Ion I. Moţa)

I

Antoine de Saint-Exupéry, în romanul-eseu Citadelle[1], pune pe seama imperialului său Înţelept această meditaţie de o solemnă şi amară luciditate: “Generalii mei, în trainica lor prostie, mă întrebau: «Pentru ce oamenii noştri nu mai vor să lupte?». Ca şi cînd ar fi spus, scandalizaţi în meseria lor: «Pentru ce nu mai vor să secere grîul?». Iar eu schimbam întrebarea, care, astfel pusă, nu ducea la nimic. Aici nu era vorba despre o meserie. Mă întrebam deci, în liniştea iubirii mele: «Pentru ce oamenii aceştia nu mai vor să moară?». Şi înţelepciunea mea căuta un răspuns”...
Anevoie s-ar putea închipui o întrebare care să privească mai direct şi mai adînc “civilizaţia” europeană a acestui tîrziu de lume. Căci “Pentru ce oamenii nu mai vor să moară?” înseamnă, de fapt, “Pentru ce lumea nu mai este în stare de jertfă?”. Mi-e însă teamă că utilitarista noastră “înţelepciune” nu doar că nu caută un răspuns la această întrebare, dar nici măcar nu-i mai înţelege teribila gravitate.
Şi totuşi, în urma noastră stă o întreagă “civilizaţie a jertfei”: lumea creştină, de două ori milenară, a cărei piatră unghiulară este jertfa lui Hristos. O lume care s-a născut din jertfa lui Dumnezeu pentru oameni şi a dăinuit prin jertfa oamenilor pentru Dumnezeu. Lipsa spiritului de jertfă este măsura cea mai exactă a des-creştinării lumii în care trăim.
Împăratul-Înţelept meditează mai departe, “în liniştea iubirii” sale: “Căci nu-ţi dai viaţa nici pentru animale, nici pentru case, nici pentru munţi. Obiectele dăinuie fără ca nimic să le fie sacrificat. Dar îţi dai viaţa pentru a salva nodul divin care le leagă, transformîndu-le în domeniu, în imperiu, în imagine dragă şi apropiată. Îţi transpui viaţa în această unitate, căci, murind, o clădeşti în continuare. Moartea capătă preţ numai prin dragoste”...
Lipsa jertfei e, pînă la urmă, lipsa iubirii. A fervorii pe care o poate da numai iubirea luminată de credinţă. În absenţa credinţei şi-a iubirii, care sînt ale “omului” din noi, nu ne rămîn decît egoismul şi spiritul de conservare, care sînt ale “fratelui porc”. Dez-dumnezeirea lumii este echivalentă cu dez-umanizarea ei. Şi cu triumful “obiec-telor” (care dăinuiesc şi fără jertfă) asupra “subiectelor” (ce se mîntuiesc jertfind).
“Dar cum ar fi putut să accepte să-şi dea viaţa în schimbul unor interese vulgare? Ceea ce interesul comandă în primul rînd este să trăieşti [...] Dar oamenii mei, nemaiavînd dragoste de nimic, de ce ar mai fi murit? Iar aceia dintre ei care mureau din pricina asprimii unor îndatoriri, pe care le acceptau fără a le înţelege, mureau ţepeni şi cu ochii mînioşi, zgîrciţi în cuvinte, în severitatea dezgustului lor”...
Cînd un sens mai presus de “lume” sau de “vremuri” dă “gust” vieţii, atunci moartea poate fi valorificată şi “gustată” ea însăşi: fie la modul mistic (Vivo sin vivir en mí/ y tan alta vida espero,/ que muero porque no muero[2]), fie la modul eroic (De ce, Gottfried, de ce ne înspăimîntă/ o rană-n piept şi-un hîrb de scut beteag,/ cît încă-n noi Ierusalimul cîntă/ şi mai păstrăm prăjina unui steag,/ sau cînd nobleţea-ntreagă stă, ne-nfrîntă,/ în sîngele rămas pe zale cheag?[3]), fie în orice alt mod de a fi întru ceva care te transcende[4]. Există moarte apoteotică şi împlinire prin moarte. Dar cînd viaţa aceasta nu mai găseşte nici un sens şi nici un “gust” dincolo de ea, moartea rămîne doar o ameninţare absurdă şi “dezgustătoare”; riscul trece drept “nebunie” şi eroismul drept “fanatism”. Neputinţa se asociază cu impietatea: lumea de azi nu doar că nu mai are disponibilitate pentru jertfă, dar nici nu mai e în stare s-o înţeleagă şi s-o preţuiască (în mod real şi autentic, nu demagogic şi retoric). Lumea lui “nu merită să mori pentru nimic” e, de fapt, o lume care “nu mai are nimic sfînt” – cea mai rea dintre lumile posibile.
“Iată pentru ce căutam în inima mea o învăţătură nouă, care să-i însufleţească; apoi, înţelegînd că nu există raţionament sau înţelepciune care să ducă la aceasta [...], m-am rugat Domnului să mă lumineze”...
Cei doritori să afle mai departe soluţia Împăratului-Înţelept, aşa cum i-a descoperit-o “înţelepciunea divină”, citească al XIV-lea capitol din cartea lui Saint-Exupéry! (Eu mărturisesc aici că n-am izbutit, citindu-l, să mă lămuresc cine e “fascistul”: autorul mort ca un erou în războiul antinazist, personajul fictiv sau poate... Dumnezeu Însuşi?!)

Moţa şi Marin, cu puţin înaintea plecării în Spania

II

De fapt, mi-am adus aminte de toate aceste lucruri într-o zi de invernală mizerie românească, citind maian în presa dîmboviţeană cîteva mojicii “comemorative” la adresa celor doi legionari români căzuţi la Majadahonda.
Peste acest episod complex de eroism creştin contemporan s-a aşternut cu încetul uitarea, fie dintr-o bine manipulată confuzie a planurilor (fervoarea religioasă trecînd drept simplă patimă politică), fie dintr-o indiferenţă vecină cu impietatea (caracteristică a civilizaţiilor laicizate). Toate cele trei dictaturi succesive (carlistă, antonesciană, comunistă) avînd interesul să-l treacă sub tăcere (ca şi neocomunismul sau stîngismul actual), iar Biserica însăşi conformîndu-se idiosincraziilor oficiale (mai ales că-i implicat în “afacere” Apusul “eretic”), generaţiile mai tinere nu doar că au o percepţie greşită a episodului respectiv, dar îndeobşte îl ignoră cu desăvîrşire. Dincolo de restrînsele cercuri legionare, el abia de mai este reţinut cu titlu de curiozitate senzaţionalistă, pe un fond de sărăcie informativă care nu face decît să-i consolideze obscuritatea. Să rupem o clipă vălul acestei uitări/obscurizări şi să rememorăm faptele în nuditatea lor, dacă nu spre a le găsi tîlcul ultim, măcar spre a li-l căuta cu dreaptă înfiorare.
În Spania, după retragerea de la conducerea statului, în 1930, a generalului Miguel Primo de Rivera[5], stînga triumfă electoral în oraşele mari, în aprilie 1931. Regele Alfonso XIII părăseşte ţara, fără însă a abdica formal. Noua structură parlamentară nu întîrzie să profite de context, proclamînd abolirea monarhiei şi trecerea la forma de guvernămînt republicană. În anii următori, stînga spaniolă alunecă din ce în ce mai mult spre comunism (Frontul Popular), cu asistenţa interesată a Moscovei. Scopul comunizării Spaniei era, în viziunea cominternistă, acela de a prinde Europa într-un uriaş cleşte comunist, cu o gheară în Răsărit şi cu alta în Apus. În urma alegerilor din februarie 1936, mica majoritate obţinută de Frontul Popular permite formarea unui guvern dominat de comunişti (care lucrau în legătură directă cu “consilierii sovietici”). Situaţia devenea mereu mai tensionată şi mai primejdioasă, nu numai pentru Spania conservatoare, dar şi pentru întreaga Europă creştină.
Picătura care a umplut paharul a fost asasinarea de către comunişti, la 13 iulie 1936, a lui Calvo Sotelo, liderul opoziţiei monarhiste. Reacţia îndelung aşteptată s-a produs în sfîrşit: aureolat de succesele sale militare şi de o înaltă prestanţă morală, generalul Francisco Franco Bahamonde (pe care Junta de Defensa Nacional îl va numi în curînd Generalísimo şi Şef al Statului), aflat în fruntea trupelor din Marocul spaniol, aruncă mănuşa guvernului roşu de la Madrid şi porneşte, din noaptea de 17 spre 18 iulie 1936, o adevărată Reconquista, răspunzînd sincronic Revoluţiei comuniste. Războiul Civil spaniol s-a internaţionalizat la scurt timp de la izbucnirea lui[6]: Germania şi Italia au sprijinit făţiş forţele naţional-conservatoare, iar Uniunea Sovietică şi comuniştii de pretutindeni au întărit, ca pentru o cauză proprie, forţele pretins “democratice” (faimosul “Ajutor Roşu”, ale cărui principale unelte în România au fost Ana Pauker şi Valter Roman). Marile puteri democratice, Franţa, Anglia şi Statele Unite, au adoptat formal o atitudine nonintervenţionistă, dar în realitate au ajutat (propagandistic şi nu numai) “brigăzile internaţionale” de sorginte comunistă, în numele formal al “libertăţii” şi “democraţiei”. În Franţa, mai ales, propaganda antifranchistă a căpătat aspectele cele mai sinistre (în dublul înţeles etimologic al cuvîntului), mai ales prin lobby-ul intelectualităţii gauchiste, marxiste sau marxizante (ce va exalta experimentul sovietic pînă spre sfîrşitul anilor ’60, cu o iresponsabilitate politică şi morală care constituie una dintre cele mai mari ruşini ale secolului XX)[7]. Revoluţia comunistă spaniolă, antimonarhică şi anticatolică (după modelul mai vechi al Revoluţiei franceze – “Cu maţele ultimului popă îl vom spînzura pe ultimul rege!” – şi după cel, mai recent, al bolşevismului rus), şi-a îndreptat cu precădere violenţele împotriva Bisericii şi a valorilor creştine în genere, ajungînd pînă la orori aproape inimaginabile[8]. Ostilităţile au durat aproape trei ani. La 28 martie 1939, Franco pătrunde în Madrid, iar la 1 aprilie triumful său este definitiv; se instituie astfel un regim autoritar relativ digerabil şi benign – cum a fost şi cel al lui Salazar în Portugalia[9] – prelungit pînă la moartea sa (noiembrie 1975), lăsînd în urmă-i o Spanie reconsolidată (una, grande, libre) şi pregătind restaurarea paşnică a monarhiei (prin tînărul Juan Carlos de Borbón, astăzi rege septuagenar). Nu foarte departe de Madrid, la Valle de los Caídos, s-a ridicat un impresionant complex monumental în memoria victimelor Războiului Civil, în care (dacă nu-i cumva doar o legendă colportată în mediile spaniole conservatoare) se spune că, printr-un gest de înalt cavalerism, s-ar odihni laolaltă nu doar acei Caídos por España y por Dios ("Căzuţi pentru Spania şi pentru Dumnezeu"), ci şi – fără menţiune – adversarii lor de acelaşi sînge. Tot acolo se află înmormîntat, în catedrala tăiată în stîncă, şi controversatul Caudillo (Conducătorul)[10].

Francisco Franco - El Caudillo

Pe la începutul lui octombrie 1936, puţin după victoria asupra comuniştilor în faimoasa bătălie pentru Alcázar[11], ambasadorul Spaniei naţionaliste la Bucureşti, Don Pedro de Prat y Soutzo[12], primea o scrisoare din partea generalului Gheorghe (Zizi) Cantacuzino, zis “Grănicerul”, erou al primului război mondial şi preşedinte al Partidului “Totul pentru Ţară” (bastionul politic al Mişcării Legionare, continuator al dizolvatei Gărzi de Fier), în care se comunica doleanţa Legiunii Arhanghelul Mihail de a-i oferi în semn de omagiu colonelului José Moscardó Ituarte (ulterior general), eroul de la Alcázar[13], o spadă de onoare, din oţel de Toledo, cu mînerul lucrat de artizani legionari, pe care generalul român o folosise în ultimul război. Scrisoarea va fi urmată de vizita generalului, ce era în măsură să comunice şi componenţa echipei care urma să se deplaseze în Spania sub conducerea lui, aprobată ca atare de Corneliu Zelea Codreanu, “Căpitanul” Mişcării Legionare: avocatul Ion (Ionel) I. Moţa (mîna dreaptă a lui Codreanu şi – din 1927 – cumnatul său), de 35 de ani; preotul ortodox Ion Dumitrescu-Borşa (secretar general al Partidului “Totul pentru Ţară”), de 38 de ani; prinţul Alexandru (Alecu) Cantacuzino (diplomat de carieră), de 34 de ani; inginerul Gheorghe Clime (comandantul Corpului Muncitoresc Legionar), de 47 de ani; avocatul Nicolae (Neculai) Totu, de 32 de ani; economistul Bănică Dobre, de 28 de ani; avocatul Vasile Marin (şeful legionar al Capitalei), de 33 de ani (adăugat echipei în ultima clipă, la repetatele lui insistenţe). Toţi aceşti fruntaşi legionari, după înmînarea spadei de onoare, aveau să se încadreze, ca simpli soldaţi, în armata naţionalistă spaniolă.

Generalul Cantacuzino şi grupul celor plecaţi în Spania

Iniţiatorul acţiunii – chiar dacă nu în toate detaliile ei – fusese Ionel Moţa. La 1 decembrie 1936, el le scria părinţilor săi: “Trebuie să mai adaug, pentru a înlătura orice judecăţi greşite, că eu n-am fost trimis de nimenea în Spania, ca să i se facă vreo răspundere pentru asta, ci că eu singur am avut, cel dintîi, gîndul şi dorinţa de a lua parte la aceste lupte, pentru care am cerut şi am primit aprobarea şefului nostru, mărginind el această aprobare la numai o lună de zile” (cf. Testamentul…, ed. cit., p. 23, subl. mea). El a formulat, de altfel, şi motivaţia cea mai pregnantă şi mai sintetică: “Se trăgea cu mitraliera în obrazul lui Hristos! Se clătina aşezarea creştină a lumii! Puteam noi să stăm nepăsători?!”, scria, cu o retorică amară, dar virilă, în epistola testamentară citată la nota 13 (ibidem, p. 9); şi, presimţindu-şi moartea, adăuga (ibid., pp. 9-10): “Nu e o mare binefacere sufletească, pentru viaţa viitoare, să fi căzut în apărarea lui Hristos? [...] Eu aşa am înţeles datoria vieţii mele. Am iubit pe Hristos şi am mers fericit la moarte pentru El!” (aceste din urmă cuvinte sînt înscrise şi pe monumentul comemorativ de la Majadahonda, inaugurat la 13 septembrie 1970, după ce locul fusese marcat mai întîi cu o cruce de piatră, încă din 1949[14]). Acelaşi sentiment responsabil îl trăiau şi ceilalţi membri ai echipei. Vasile Marin îi scria soţiei sale la 23 noiembrie 1936: “N-am făcut actul acesta din disperare sau aventură, ci perfect lucid. Era o datorie de onoare care apăsa pe umerii generaţiei noastre. L-am făcut cu acelaşi drag ca şi cînd ar fi fost vorba de ţara mea”[15]. Erast Călinescu, în grupajul intitulat “Cruciaţi ai secolului XX: mărturii din vuietul luptei”[16], selectează din memorialele lui Bănică Dobre[17] şi pr. Ion Dumitrescu-Borşa[18] următoarele pasaje cu valoare motivaţională: “Se învolburase, în nebunia ucigătoare a urii, satanica pornire împotriva Crucii. Trosneau în îndepărtata Spanie catapetesmele [sic] bisericilor şi plîngeau, batjocorite, madonele din Alcázar. Ura, setea de sînge şi prigoana împotriva lui Hristos se cuibăriseră în însorita Peninsulă Iberică”, nota primul, străduindu-se să fie cît mai liric şi mai solemn; iar al doilea căuta tonuri apocaliptice în care să-şi reverse legitima indignare popească: “Pe pămîntul Spaniei începuse războiul între fiii aceluiaşi neam, împărţiţi în două tabere. Tabăra lui Satan, comunismul, care pusese stăpînire pe conducerea ţării, întindea arma spre uciderea celor rămaşi în credinţa lui Hristos şi în dragostea de Patrie. Generalul Franco, ajutat de cei mai demni şi cinstiţi generali, ridica steagul naţionalismului şi declara războiul Crucii… Bolşevicii din Rusia au luat chiar ei, efectiv, comanda. Trimit armate, maşini de război, muniţii şi încep să omoare preoţii şi să dărîme bisericile. Moaştele sfinţilor sînt scoase din sicrie şi batjocorite. Passionaria, o agitatoare comunistă, fostă patroană de bordel, ucide episcopii Bisericii prin ruperea gîtlejului cu dinţii”!
Echipa legionară pleacă spre Spania în seara zilei de 24 noiembrie, din Gara de Nord, pe un traseu ocolit. “Trecerea prin punctul de frontieră Ghica-Vodă [Bucovina] s-a făcut în cele mai bune condiţiuni. Mergem în Spania prin ruta Polonia-Berlin-Hamburg-Lisabona, din voia şi bunul plac al regimului d-lui Léon Blum, care a găsit de cuviinţă să refuze delegaţiei româneşti, care duce o spadă eroului de la Alcázar, Moscardó, vizele de trecere prin Franţa. O, dacă generalul Cantacuzino, erou al războiului mondial, cavaler al Legiunii de Onoare, ar fi mers să felicite pe Largo Caballero [şeful suprem al armatelor republicane] şi pe zeiţa revoluţiei, Passionaria, ce mai primiri triumfale în accentele «Internaţionalei» şi cu pumnul strîns drept salut, am mai fi avut!”, notează, cu amară ironie, Vasile Marin[19]. De la Hamburg la Lisabona au mers pe mare[20]. La 2 decembrie sosesc în capitala Portugaliei, fiind întîmpinaţi de ambasadorul Spaniei, iar pe 4, cu trenul, iau drumul Salamancăi, pe atunci cartierul general al lui Franco, unde sînt primiţi de şeful de protocol al acestuia. La salutul de bun-venit, generalul Cantacuzino răspunde cu retorică de cruciat[21]: “Căpitanul legionarilor români, Corneliu Zelea Codreanu, trimite Spaniei naţionaliste, ce apără credinţa şi crucea, şapte capi ai Legiunii, pentru ca să lupte şi să moară, de va cere Dumnezeu, apărînd idealul pe care, ca şi aici în Spania, în îndepărtata ei soră, România, îl are Legiunea şi Căpitanul”. Pe 6 decembrie, spre prînz, ajung la Soria, cartierul generalului Moscardó, unde are loc înmînarea solemnă a spadei de onoare. “Generalul Cantacuzino – scrie Vasile Marin[22] – oferă sabia, pronunţînd cîteva cuvinte[23]. Răspunde Moscardó vădit impresionat, în spanioleşte. E atîta căldură în cuvintele eroului de la Alcázar! […] Moscardó nu are deloc aerul clasic al eroului, aşa cum îl proiectează imaginaţia populară. Este un bărbat înalt, cam de 56 de ani, poartă ochelari, şi o anumită discreţie, care i se citeşte pe faţă şi în mişcări, îi dă înfăţişarea mai degrabă a unui profesor universitar decît a unui militar. Este de o modestie excesivă şi de o politeţe pe care numai oamenii cu adevărat mari o pot arăta. Şi totuşi […] cîtă bărbăţie şi cîtă dragoste de patrie în omul acesta, care preferă să-şi vadă ucis copilul decît să predea Alcázarul, în care se închisese falanga onoarei spaniole; care îşi vede un alt fiu – locotenent – ucis la Barcelona şi care tremură acum pentru viaţa altuia, ce luptă în Asturii!”. Pe 7 decembrie, în automobile, parcurg drumul spre Toledo, unde “vizităm ce a mai rămas din Alcázar”, ieşind de acolo “cu convingerea că, pe deasupra tuturor instrumentelor Diavolului în luptă cu Divinitatea, se înalţă sublim eroismul pus în slujba Crucii, care învinge tot, absolut tot” (V. Marin[24]).

Franco şi Moscardó

În Talavera de la Reina, pe 8 decembrie, sînt repartizaţi în bandera 6, compania 21 din Tercio (Legiunea Străină spaniolă)[25]. “Legiunea Străină spaniolă este o armată de elită, a cărei faimă înspăimîntă pe inamici. Trupa are o disciplină şi o vitejie care înmărmuresc. În orele de răgaz şi veselie, cîntecul legionarilor din Tercio este «Sînt amantul morţii» [marşul legionar El novio de la muerte[26]]… Afirm fără şovăială: este cea mai vitează infanterie din lume”, scria prinţul Al. Cantacuzino (ruda vajnicului general), explicînd şi de ce refuzaseră oferta de a se încadra cu aceleaşi grade militare pe care cu toţii, ca ofiţeri în rezervă, le aveau în România: “Vroiam să luptăm ca soldaţi şi pentru a da un exemplu. Un exemplu de contopire sufletească cu soldaţii, cu cei mici şi necăjiţi, a căror jertfă nu este ornată cu lauri […] Am vrut ca muncitorii şi sătenii şi copiii din şcoală să ştie cu neşovăitoare convingere: comandanţii legionari nu îşi cîştigă gradele şi dreptul la comandă pe temei de privilegiu şi de învîrteală, ci încovoindu-se sub lipsuri, suferinţe şi răni, şi zîmbind cînd şuieră moartea”[27]. După cîteva zile de instrucţie sumară, cei şapte legionari primesc botezul frontului. Luptele îi poartă tot mai aproape de Madrid, pe la Boadilla del Monte, Las Rozas, El Pradillo, Pozuelo, Aravaca[28], Majadahonda[29]. Toţi luptă remarcabil, “uriaşul” Bănică Dobre este rănit, dar toate mărturiile (româneşti şi spaniole) atestă curajul ieşit din comun al lui Moţa, secondat îndeaproape de Marin[30]. Cei interesaţi de detalii pot consulta memorialele deja citate (Alecu Cantacuzino, Bănică Dobre, Ion Dumitrescu-Borşa şi mai ales Neculai Totu[31]), dar şi numărul festiv din Cuvântul studenţesc[32], cu înregistrarea ecourilor de epocă.
Ziua fatală a fost cea de 13 ianuarie 1937. Moţa şi Marin au căzut împreună, zdrobiţi de acelaşi obuz, la doar cîţiva paşi de prinţul Cantacuzino, care reface filmul cutremurător al acelei zile. După-amiază, “pe la ora trei, ocupăm nişte tranşee înaintate […] Ionel Moţa e îngîndurat şi se apucă să scrie, în mare grabă, o scrisoare Căpitanului. Parcă se temea că nu va avea timp să o sfîrşească. Pe la ceasurile trei şi jumătate, încep ghiulele să cadă în jurul nostru şi apar, pe coama unui deal din faţă, trei tancuri înaintînd în linie spre tranşeele noastre […] Bombardamentul se domoleşte vreo jumătate de ceas, apoi reîncepe […] Acum vedem, coborînd coama dealului, vreo treisprezece tancuri mari. Primim ordin să ne culcăm la pămînt în tranşee […] Ionel Moţa ne strigă: «Dacă sîntem înconjuraţi, nu cade prizonier nimenea. Murim toţi împreună!». Sînt ultimele cuvinte pe care ni le-a spus. Pentru ultima oară îi văd vii, alături: Ionel cu fruntea ca un munte înnourat[33] şi Marin cu faţă [ca] de marocan – lăsase să-i crească barba – şi privirea întoarsă spre ascunzişurile sale sufleteşti. Bubuitul devine năucitor. Vîjîitul gloanţelor şi schijelor ne ameţeşte. Exploziile obuzelor ne acopereau cu pămînt […] O detunătură doborîtoare mă forţează să închid ochii. Cînd îi deschid, o clipă după aceea, privirea îmi cade, la un metru şi jumătate de mine, asupra unui corp întins cu faţa spre pămînt. Îngenunchiu şi îi ridic capul. E Ionel Moţa […] La un metru zace Vasile Marin, cu spatele proptit de peretele tranşeei. Mă întorc şi urlu lui Clime şi părintelui Dumitrescu, peste vuietul gloanţelor şi al obuzelor: «Ionel şi Marin sînt morţi!». Peste haina cu stropi cu sînge neînchegat, ceasul lui Ionel Moţa atîrnă de lanţ, cu geamul spart. S-a oprit. E cinci fără un sfert. Prin haina străpunsă şi sfîrtecată a lui Ionel Moţa se văd culorile Drapelului Românesc. E drapelul nostru pe care era scris: Legiunea Arhanghelului Mihail… Îl luase ca să-l poarte cu el, pentru a-l pune în vîrful baionetei la atac sau defilare cînd cuceream un oraş. Cu el speram să intrăm şi în Madrid. Desfac drapelul şi îl întind peste trupurile lor […] Sublocotenentul se apropie de mine şi mă trage la pămînt, după parapet. Îmi zice: «C’est la guerre!… Mala suerte»…”[34]. Trupurile sînt transportate la Toledo şi îmbălsămate la morga spitalului Doncellas Nobles, apoi depuse într-o capelă, unde li se face un prim serviciu funerar.
În 8 ianuarie, Codreanu dăduse o circulară în care-i înştiinţa pe legionari asupra echipei de pe frontul spaniol, pe baza ultimelor veşti care-i parveniseră (“De la 24 decembrie pînă azi, 8 ianuarie, n-am mai primit nici o veste. Dumnezeu să-i ocrotească”, anunţa el cu îngrijorare), deplîngînd cu obidă ostilitatea anumitor organe de presă, unele chiar pretins naţionaliste (“Un preot creştin ortodox merge îmbrăcat în odăjdii să moară pentru apărarea Bisericii catolice, culcată la pămînt de ura comunistă. Sînt foi româneşti care se fac că nu înţeleg măreţia acestui gest! 7 tineri, floarea şi mîndria generaţiei noastre, merg să lupte pentru Hristos, la mii de kilometri de pămîntul ţării […] Sînt foi care nu înţeleg, româneşti!”), şi îndemnîndu-i pe legionari să se pătrundă de pilda eroică a celor şapte voluntari (“Iar voi, legionari din toată România aceasta putredă a politicienilor, să ştiţi că secretul victoriei voastre stă în gestul acestor 7 camarazi, adică: la fel cu ei, [să stăm] cu toţii gata de moarte, înfruntînd uneltirile nenumăraţilor mişei”). O săptămînă mai tîrziu, revenea cu tragicul mesaj: “Legionari, Ion Moţa, întemeietor al Mişcării Legionare, preşedinte de onoare al studenţimei române, şi Dr. Vasile Marin, comandant legionar, şeful organizaţiei Capitalei, amîndoi după 14 ani de chinuri, lovituri şi închisori, îndurate pentru credinţa în neamul românesc, au adormit pentru totdeauna pe frontul de la Majadahonda, întru apărarea Mîntuitorului Iisus Hristos. Vestea sfîşietoare a căzut ca un trăznet peste noi […] Generalul Cantacuzino pleacă mîine să readucă în ţară trupurile lor […] Duminică, 17 ianuarie 1937, se vor face slujbe religioase în biserici. Dumnezeu să primească jertfa lor”[35].
După cîteva zile, sosesc la Toledo generalul Cantacuzino şi inginerul Virgil Ionescu, însărcinaţi de Codreanu să se ocupe cu organizarea convoiului de întoarcere. Martirii români primesc onoruri militare. În cuvîntul de despărţire, generalul Cantacuzino spune (cuvinte redate, între alţii, de Bănică Dobre), milităreşte şi creştineşte, încercînd să transfigureze tragedia (iar nu “s-o exploateze politic”, cum au interpretat indign rău-voitorii): “… din şapte, au căzut doi, scoşi din luptă alţi doi [Bănică Dobre şi Nicolae Totu – primul rănit, al doilea grav bolnav]: gestul nostru simbolic a fost împlinit şi sîntem mîndri că am luptat alături de Dvs., pentru Cruce şi pentru civilizaţie… Sufletele lui Moţa şi Marin plutesc printre noi şi îmi şoptesc să nu dau acestei înmormîntări un caracter de jale, ci unul de sărbătoare naţională”. Întoarcerea s-a făcut pe ruta Franţa-Belgia-Germania-Polonia, cu onoruri primite pe tot parcursul.
Trenul a intrat în ţară pe la staţia de frontieră Ghica-Vodă, în ziua de 9 februarie 1937, întîmpinat de elita legionară (în frunte cu Codreanu însuşi), de rudele celor căzuţi şi de “lume imensă, îngenuncheată” (Bănică Dobre). La ora 6 dimineaţa, generalul Cantacuzino îi dă lui Codreanu un raport laconic, în stilul menţionat. După o scurtă ceremonie, trenul mortuar se îndreaptă spre capitală, dar pe un traseu lung şi ocolit, sfidînd dorinţa oficialităţilor de a se evita manifestările prea extinse şi incitarea “misticismului popular”[36]. Sînt străbătute toate marile provincii istorice ale României: Bucovina de Nord şi Moldova (pornind de la Cernăuţi, cu cea mai importantă oprire la Roman), Transilvania (Cluj, Orăştie – locul de origine al lui Moţa, Sibiu), Oltenia şi Muntenia (Rîmnicu Vîlcea-Slatina-Piteşti-Bucureşti)[37]. În gări, lume pestriţă – de la vlădică la opincă – plînge, îngenunchează în zăpadă, se roagă şi cîntă. Convoiul este însoţit iniţial de aproximativ 60 de preoţi, dar numărul lor creşte pe drum. La Roman, Cluj şi Sibiu ies în întîmpinare episcopii locului, cu binecuvîntări şi oraţii arhiereşti (martorii păstrînd o amintire aparte vicarului mitropolitan de la Sibiu, P. S. Vasile [Stan] Răşinăreanul, ulterior episcop al Maramureşului).

Bucureşti: procesiunea care a precedat înmormîntarea

Trenul intră în Bucureşti (Gara de Nord) la 11 februarie. Catafalcul destinat sicrielor sigilate tronează într-o mare de capete. La serviciul funerar oficiază peste o sută de preoţi. După slujba religioasă, legionarii prezenţi (aprox. 50000, după H. Sima) depun faimosul “Jurămînt Moţa-Marin” (conceput de Codreanu însuşi, în stil de ordin militar-religios, susceptibil să sperie firile mai pozitiviste)[38]. Pe 12 februarie, într-o formulă asemănătoare, însă mai detaliată[39], vor jura “gradele legionare”, în Biserica Sf. Ilie-Gorgani[40] (unde au fost depuse cele două sicrie şi s-a oficiat o slujbă de un fast aparte, ca şi în ziua înmormîntării, cu trei sau patru mitropoliţi şi episcopi, în frunte cu Î. P. S. Nicolae [Bălan] al Ardealului[41], şi cu peste două sute de preoţi). Înmormîntarea propriu-zisă a avut loc pe 13 februarie (la exact o lună de la moartea celor doi), fiind precedată de o lungă procesiune pe străzile capitalei, ce a pornit dimineaţa de la Sf. Ilie-Gorgani şi a ajuns abia spre seară la Casa Verde[42], unde se hotărîse înhumarea, sub un soi de baldachin de lemn (“mausoleu”) ridicat în grabă (lucrările începuseră la 1 februarie) şi cam greoi, distrus de o descărcare electrică în vara aceluiaşi an, refăcut mai trainic, dar ulterior risipit de tot (ca şi rămăşiţele defuncţilor). La Bucureşti, ceremoniile au durat, deci, trei zile[43]. Redau aici două prezentări sintetice, din unghiuri de vedere total diferite, ale evenimentului privit în ansamblu. Dumitru Banea (1911-2000), ţăran din Vurpăr cu grad de comandant legionar, fratele fostului şef legionar al Ardealului, dr. Ion Banea, relatează cu aprindere (parantezele drepte îmi aparţin): “Trenul ajunge în Bucureşti, unde o imensă mulţime aşteaptă sicriele celor doi dragi camarazi. Sînt duşi la Biserica Sf. Ilie-Gorgani, de unde se formează cortegiul, după slujba religioasă făcută de doi mitropoliţi şi un episcop: Î. P. S. Mitropolit Bălan al Ardealului, Î. P. S. Mitropolit Gurie al Basarabiei [alte surse îl omit pe Mitropolitul Gurie – devenit persona non grata, mai ales din pricina atitudinii sale intransigente faţă de concubinajul Carol II-Elena Lupescu –, dar îl pomenesc pe P. S. Veniamin[44], vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor] şi P. S. Episcop Vartolomeu [Stănescu] al Olteniei [Rîmnicului]. Această manifestare, încă nemaiîntîlnită în România, în disciplină de fier, într-o ordine şi frumuseţe nemaivăzute, au arătat Bucureştiului şi ţării întregi puterea Mişcării noastre, dar şi hotărîrea duşmanilor de a ne distruge. Carul mortuar era tras de 80 de fruntaşi ai Mişcării, în cămăşi verzi. Căpitanul, familiile morţilor, Senatul legionar şi gradele legionare urmau cortegiul, cîteva sute de preoţi, apoi studenţimea şi, la urmă, legionari [simpli] şi simpatizanţi. Pe ambele margini ale străzii erau încolonaţi studenţii legionari. La vederea acestei manifestaţii, oamenii priveau cu capul descoperit, unii cu bucurie, alţii îngroziţi de forţa Mişcării”[45]. Iar Francisco Veiga (n. 1958, Madrid), profesor de Istorie contemporană la Universitatea Autonomă din Barcelona, scrie în teza sa de doctorat, onorabil documentată: “Şocul a fost uriaş. Cortegiul a străbătut centrul oraşului, cu o gigantică cruce [vie] în frunte, formată din legionari în uniformă, şi patru sute de preoţi care cîntau psalmi. Erau de faţă mai multe sute de ţărani şi, printre ei, transilvănenii sunau din buciume acorduri funebre, triste şi profunde. Nu lipseau nici reprezentanţii diplomatici ai statelor şi partidelor totalitare, şi chiar soldaţi din Garda Regală [să precizăm că chiar un membru al Casei Regale, Principele Nicolae, era discret simpatizant legionar]. Cortegiul funerar, lung de patru kilometri, a paralizat circulaţia din centrul capitalei, peste care cădea o ninsoare deasă. Stilul Legiunii invadase străzile, dînd o lecţie de neuitat «frivolului» Bucureşti”[46].
Pe 13 ianuarie următor, marcînd un an de la jertfa legionară din Spania, Codreanu, printr-un ordin special, va înfiinţa “Corpul Moţa-Marin”, un fel de unitate de elită, putînd număra pînă la 10000 de membri, în fruntea căreia îl numeşte pe prinţul Al. Cantacuzino. Faptul a rămas pur simbolic, căci plutea deja în aer marea prigoană, cu toate tragediile succesive. În seara zilei de 17 aprilie Codreanu va fi arestat şi nu va mai cunoaşte libertatea pînă la moarte (30 noiembrie 1938). Legionarii încep să fie vînaţi pretutindeni, elita Mişcării este concentrată în lagăre (Miercurea Ciuc, Rîmnicu Sărat, Vaslui) şi începe aşa-numita “decapitare”; primul grup de victime este cel de la Tîncăbeşti (Căpitanul, Nicadorii, Decemvirii); apogeul criminalităţii de stat (cred că fără corespondent, pe timp de pace, în vreo ţară civilizată din Europa secolului XX) este atins în aşa-numita “noapte legionară a cuţitelor lungi” (21 spre 22 septembrie 1939), cînd (ca răspuns la “răzbunarea Căpitanului” – asasinarea “călăului” Armand Călinescu – înfăptuită de o echipă formată în Germania, sub conducerea avocatului Miti Dumitrescu) se ordonă, printr-o hotărîre comună a Palatului şi Guvernului, masacrarea celor internaţi în lagăre, precum şi a cîte 3 legionari din fiecare judeţ al ţării[47], ale căror trupuri să fie expuse în pieţele publice (cum se procedase deja la Bucureşti cu cei nouă “Răzbunători”, în ale căror cadavre se spune că Iorga ar fi lovit cu piciorul[48]). Sînt exterminaţi astfel 252 de legionari aleşi pe sprînceană: 44 în lagărul de la Miercurea Ciuc, 32 în cel de la Vaslui, 13 în cel de la Rîmnicu Sărat, 7 la Spitalul Militar din Braşov, 10 în Bucureşti şi 153 în restul ţării. La Rîmnicu Sărat piere şi prinţul Cantacuzino, comandantul “Corpului Moţa-Marin”, precum şi alţi trei supravieţuitori ai echipei din Spania (Gh. Clime – schingiuit groaznic înainte de a fi împuşcat, Bănică Dobre şi Nicolae Totu)[49]. “Războiul civil” de acasă, cenuşiu şi pervers, purtat fără tancuri şi fără tranşee, s-a dovedit, în cele din urmă, încă mai necruţător…

III

În finalul prefeţei sale la cartea postumă a lui Vasile Marin[50], Nae Ionescu scria, la 17 februarie 1937:
“Vasile Marin a căzut sub zidurile Madridului, alături, cot la cot cu Ion Moţa, în faţa aceluiaşi duşman. Dar a căzut altfel decît Ion Moţa. Nu mai bine, nu mai puţin bine, ci altfel.
Ion Moţa s-a dus să moară. Coborîse adînc în el încredinţarea că mîntuirea neamului nostru are nevoie de jertfa patetică a fiinţei lui trupeşti; şi a plecat într-o transfigurată hotărîre: nu ca să lupte, nu ca să învingă luptînd, ci pentru ca, cu moartea lui, să calce moartea noastră. Dacă Moţa s-ar fi întors nevătămat din război, bucuria omenească a noastră, a celor care l-am cunoscut, ar fi stat alături de îndoiala lui Moţa, care se va fi gîndit că, pentru păcatele cuiva, Dumnezeu i-a refuzat jertfa. Oricît de groaznic ar fi omeneşte gîndul acesta, eu sînt astăzi încredinţat că pentru mîntuirea naţiei noastre Dumnezeu trebuia să accepte jertfa lui Moţa, aşa după cum, pentru mîntuirea neamului omenesc, a acceptat jertfa Mielului.
Vasile Marin se putea însă să nu moară. El s-a dus acolo să stea în faţa duşmanului credinţelor lui, ca să lupte cu el. Să-l învingă? Da, dacă se poate. Dar victoria asta nu era necesară. Necesară în fapta lui Marin era numai prezenţa lui acolo, prezenţă în care moartea era un risc, dar nu o necesitate. Desigur, cînd a plecat dintre ai lui, lepădarea de sine era atît de desăvîrşită încît el se gîndea tot aşa de puţin la întoarcere cît şi la moarte; viaţa lui sau moartea lui nu-l mai priveau pe el personal, de vreme ce principalul nu era moartea lui sau scăparea de la moarte, ci depunerea unei mărturii pentru credinţa lui, cu orice preţ. Noi ştim însă că mărturia lui ar fi fost tot aşa de deplină şi de rodnică, dacă el ni se întorcea neatins; după cum deplină şi rodnică e mărturia tovarăşilor lui care s-au întors.
Cînd deci a hotărît moartea lui Vasile Marin, Dumnezeu a voit să ne certe. De aceea – durerea noastră este întunecată”.
Mulţi au încercat, ca şi Nae Ionescu, să(-şi) explice resorturile interioare sau semnificaţiile mistice şi istorice ale acestui act unic de dublă jertfelnicie mărturisitoare, raportîndu-l atît la spiritul creştin în general, cît şi la spiritul legionar în particular. Las la o parte bîrfele ieftine şi insinuările “şmechere” ale lichelei balcanice[51], care nici măcar în faţa probei irefutabile a morţii nu-şi poate depăşi suspiciunile imunde[52].
Mai lesne de desemnat par semnificaţiile exterioare, valoarea de pildă a actului respectiv (indiferent de estimarea cantitativă a efectelor ei concrete). Nicolae Iorga (suspendîndu-şi pentru o clipă ştiutele idiosincrazii faţă de legionari) scria în Neamul românesc, la 19 ianuarie 1937[53]: “Luptînd pentru credinţa lor creştină şi pentru cinstea poporului lor, pentru ce este etern, scump şi curat în latinitatea nebolşevizată, doi tineri Români, doi Băieţi viteji, Moţa şi Marin, au căzut înaintea Madridului apărat de Roşii […] Cine ştie ce va ieşi din cumplita furtună ce s-a abătut asupra depărtatului pămînt latin, unde se varsă sînge din toate rănile unui nobil neam! Dar, dacă vreodată vom vedea Spania cum a fost, cum trebuie să fie, se va putea spune la noi, cu înduioşată mîndrie, că pentru aceasta au curs şi cîteva picături din sîngele scump al tineretului nostru”[54]. Un alt reprezentant ilustru al generaţiei lui Iorga, Simion Mehedinţi (mult mai favorabil legionarilor, care-l numărau chiar printre “patriarhii” lor), scria în menţionatul număr comemorativ din Cuvântul studenţesc: “Murind de bună voie, ei au spus răspicat: Deschideţi ochii la amestecul străinilor, care vor strivi tot ce este românrsc în România, după cum strivesc astăzi tot ce este spaniol în Spania! […] Moţa şi Marin, prin jertfa lor de bună voie, au dat semnalul unificării sufleteşti a tuturor Românilor care se mai simt Români. Cu sîngele lor românesc ei au vrut să vindece rana înveninată a dezbinărilor din trecut. Aceasta este semnificaţia istorică a morţii lor”.
Liderul cultural al generaţiei tinere, Mircea Eliade, era de părere că “Destinul i-a ales pe ei ca să mărturisească; să arate celorlalţi seninătatea pe care ţi-o dă credinţa, sensul creştin şi eroic pe care îl capătă viaţa atunci cînd eşti gata, în orice clipă, să renunţi la ea” şi că, în consecinţă, “Semnificaţia morţii lor trece deasupra valorilor şi eroismului viril. Moartea voluntară a lui Ion Moţa şi Vasile Marin are un sens mistic: jertfa pentru creştinism. O jertfă care să verifice eroismul şi credinţa unei întregi generaţii”[55]. Portretele pe care tot el le face celor doi, ţinînd să sublinieze, ca şi Nae Ionescu, firile lor atît de deosebite, rămîn antologice, în pofida unei anumite exaltări idealizante: “Ion Moţa avea adversari, dar nu avea nici un duşman. Era un tînăr palid, calm, concentrat; nici un gest frenetic, nici un fel de eroism ostentativ în cuvintele şi privirile lui. Avea priviri limpezi, orizontale. Ghiceai însă o lungă şi nedomolită maceraţie lăuntrică; siguranţa lui în lumea de dincolo, în viaţa sufletului după moarte, îl făcea să sufere şi mai mult de puţinătatea acestei scurte vieţi pămîntene. Nu se temea de moarte. […] Aştepta nerăbdător să se jertfească, să înveţe pe alţii drumul unei vieţi eroice, impersonale. «Martir» înseamnă «martor»; cel care moare pentru o credinţă mărturiseşte pentru ea, dovedeşte celorlalţi că o asemenea credinţă te mîntuieşte de spaima morţii, că în ea găseşti un sprijin, după ce ai găsit un sens al existenţei. […] Ca şi şeful şi prietenul său, Corneliu Codreanu, Ion Moţa credea că misiunea generaţiei tinere este să împace România cu Dumnezeu. […] În ceasul cînd a simţit că Lucifer se încleştează din nou în lupta cu Hristos – Ion Moţa, cruciat ortodox, a plecat dîrz, cu inima împăcată, să se jertfească pentru biruinţa Mîntuitorului. Alţi voluntari, în Spania, au căzut pentru un ideal omenesc – fascismul sau comunismul. Ion Moţa a fost dintre aceia care au căzut pentru un ideal supra-uman – pentru biruinţa lui Hristos” (subl. mea). În ce-l priveşte pe Vasile Marin, acesta “aparţinea unei alte structuri spirituale: era bătăios, ironic, pasionat de lecturi şi de controverse, întotdeauna dispus să asculte un pamflet, o glumă, o pagină frumos scrisă şi curajos gîndită. De cînd l-am cunoscut, acum vreo 12-13 ani, era un cetitor pasionat al «reacţionarilor» francezi, era abonat la Action Française şi cunoştea toate cărţile lui Léon Daudet şi Maurras. Avea temperament de luptător şi fenomenul politic l-a pasionat încă din liceu. Nu bănuiai totuşi, în figura lui rîzătoare, sub vorbele lui întotdeauna ironice – hotărîrea unei jertfe atît de cumplite. Vasile Marin nu mi-a spus niciodată ce crede despre moarte. Plecarea lui în Spania a dovedit însă tuturor ca nu se temea de ea; a căutat moartea cu înverşunare, cu bucurie, ca şi unul care ştie că de-abia din ceasul morţii începe adevărata viaţă, veşnică”.
Alţii au încercat, pe urmele lui Nae Ionescu, să pătrundă încă mai adînc în tainiţele sufleteşti ale acestui martiraj (consideraţiile citate mai sus ale lui Al. Cantacuzino, martor ocular al întregului traseu al jertfei, pînă-n clipa finală, pot fi citite cu folos, chiar dacă par a avea, pe alocuri, o prea evidentă tentă pro domo, nu atît ca legitimare personală, cît ca “spirit de echipă”). Mircea Vulcănescu (unul dintre apropiaţii profesorului, iar mai tîrziu monograf al său), referindu-se numai la cazul complex al lui Moţa şi răspunzînd indirect unor insalubre zvonuri de epocă (perpetuate, din păcate, pînă azi), aduce o perspectivă cu totul originală: “Eu nu cred că Moţa a plecat în Spania pentru a se impune, prin acte de eroism personal, la conducerea Mişcării, împotriva lui Codreanu – cum zic unii – şi nici c-a plecat spre a muri, făcînd loc liber acestuia, care începuse să-l suspecteze că-i vrea locul – cum zic alţii. Eu cred că Moţa a plecat la judecată. La judecata lui Dumnezeu. Ca să răzbune o trădare, ucisese[56]. Şi, oricît ar fi fost achitat de juraţi şi oricît ar fi socotit justificat faptul, dacă omul credea în adevăr în Dumnezeu – şi sînt dovezi că Moţa era credincios – nu se poate ca faptul să nu-i fi dat căinţe amare […] Moţa s-a dus deci la judecata lui Dumnezeu, să lupte pentru Cruce, evident, dar pentru ca Dumnezeu să-i facă judecată. S-a dus deci pentru a dobîndi o evidenţă: Ce-i stă scris? Înainte de a pleca, s-a dus să vorbească şi cu Nae [lăsîndu-i şi cele patru scrisori-testament]. Ce-i va fi spus Nae Ionescu? Cine ştie? Ce i-a putut spune? E foarte probabil că Nae îl va fi lăsat să-şi urmeze destinul, singur, aşa cum a făcut întotdeauna! Dar ce e sigur e că a păstrat, despre el, o amintire neştearsă”[57].
Pînă la urmă, totul rămîne, în privinţa motivaţiilor ultime, într-o taină inepuizabilă şi mereu provocatoare. “Ce i-a făcut pe Moţa şi Marin să se ducă să lupte în Spania?” – se întreabă, insinuant, “trainica prostie”. Dar “imperiala înţelepciune” schimbă întrebarea – care, astfel pusă, nu duce la nimic – şi se întreabă, în liniştea iubirii sale: “Ce i-a făcut pe Moţa şi Marin să vrea să moară în Spania?”.
Taina jertfei stă în răspărul “deşteptăciunilor” noastre. Dacă nu o putem pătrunde, măcar să ne înfiorăm de nepătrunsul ei...

Răzvan CODRESCU

[1] Apărut postum (1948), la Gallimard. În româneşte: Citadela, trad. Şerban Florea, Editura Junimea, Iaşi, 1977 (mai multe reeditări ulterioare).
[2] “Trăiesc fără-a trăi în mine/ şi-o viaţă-atît de-naltă-aştept (sper),/încît mor că nu mai mor odată” (versuri dintr-o faimoasă “Glosă” spaniolă din secolul al XVI-lea, atribuită cînd lui San Juan de la Cruz, cînd Sfintei Teresa de Jesús).
[3] Radu Gyr, “Întoarcerea din Cruciadă” (cf. Poezii, vol. II: Stigmate, Editura Marineasa, Timişoara, 1993, p. 239).
[4] După vorba Fericitului Augustin, două verbe au ridicat două imperii: verbul a fi şi verbul a avea. Oamenii trăiesc (şi mor!) sub semnul unuia sau al celuilalt Iată însăşi tensiunea dintre cele două lumi paulinice, tradusă în dinamica mistico-istorică a celor două “cetăţi” augustiniene: una stă sub semnul “iubirii de Dumnezeu duse pînă la uitarea de sine”, a doua stă sub semnul “iubirii de sine duse pînă la uitarea de Dumnezeu” (cf. De Civitate Dei, XIV, 28). E un comentariu subtil la cuvîntul evanghelic: “Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape sufletul său, acela îl va pierde; iar cine-şi va pierde sufletul pentru Mine, acela îl va mîntui. Că ce foloseşte omului dacă va cîştiga lumea toată, iar pe sine se va pierde…?” (Luca 9, 24-26). Există, astfel, morţi care în-fiinţează şi vieţi care des-fiinţează (o spune într-un loc şi Codreanu, citîndu-l pe Iorga: “Intima noastră stare sufletească din care s-a născut Legiunea a fost aceasta: nu ne interesa dacă vom birui, dacă vom cădea înfrînţi sau dacă vom muri. Scopul nostru era altul: de a merge înainte, uniţi. Mergînd împreună, uniţi, cu Dumnezeu înainte şi cu dreptatea neamului românesc, orice soartă ne-ar fi fost dăruită, înfrîngerea sau moartea, ea va fi binecuvîntată şi va da roade pentru neamul nostru. Sînt înfrîngeri şi morţi care trezesc un neam la viaţă, după cum sînt şi biruinţe dintre acelea care-l adorm, spunea profesorul Iorga odată” – Pentru legionari, Editura “Totul pentru Ţară”, Sibiu, 1936, p. 295). “Nebunia Crucii” preface moartea într-un pariu al vieţii adevărate. Diada viaţă-moarte este depăşită – practic, nu discursiv – în triada viaţă-moarte-înviere. Din această perspectivă, legionarismul nu mai apare ca o “mistică a morţii”, cum s-a spus, ci mai degrabă ca un pariu ratat cu învierea.
[5] A nu fi confundat cu fiul său, José Antonio Primo de Rivera, ce a întemeiat în 1933 formaţiunea fascistoidă Falange Española.
[6] “… devenit, repede, un război între ideologii politice şi interese economice extranaţionale”, scria Mircea Eliade în Vremea, anul X, nr. 472, din 24 ianuarie 1937, p. 3 (articol omis din antologia Profetism românesc, moşită de Dan Zamfirescu, dar reprodus – pp. 36-38 – în volumul Mircea Eliade, Texte “legionare” şi despre “românism”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001, alcătuit de Mircea Handoca).
[7] Desigur, au fost şi notabile excepţii, mai cunoscută fiind cea a scriitorului creştin Paul Claudel, care a închinat un amplu poem “Martirilor spanioli”, din care merită reprodus aici măcar un fragment: “Unsprezece episcopi, şase mii de preoţi măcelăriţi şi nici o lepădare!/ … Trebuie să i se facă loc lui Marx şi tuturor bibliilor imbecilităţii şi urii!/ Omoară, tovarăşe, distruge, îmbată-te, fă sex, căci asta-i solidaritatea umană!/ Toţi aceşti preoţi vii sau morţi, care ne privesc, să nu spuneţi că nu ne-au stîrnit!/ Aceşti oameni, ce ne-au făcut numai bine pe degeaba, nu mai puteau fi toleraţi!/ … Aduceţi gazul! Să-i dăm foc lui Dumnezeu! Va fi o descotorosire de pomină!…” (trad. mea). Cf. şi Alfred Savelle, Spania 1937, Editura “Cultura Poporului”, Bucureşti, f. a., sau *** Prigoana religioasă în Spania, cu o poemă-prefaţă de Paul Claudel, Editura Floris Rom, Bucureşti, 1996. Conform statisticilor istorice, în Războiul Civil din Spania au fost ucişi – cel mai adesea în mod bestial – 12 episcopi, 4000 de preoţi, aproape 300 de călugăriţe şi peste 2000 de călugări. Să menţionăm că în pragul perioadei pascale a anului 2001 a avut loc la Roma, în Piaţa Sf. Petru, ceremonia de beatificare a 233 de martiri catolici ai Războiului Civil din Spania, victime ale “republicanilor”, printre care 30 de misionari ai Acţiunii Catolice şi 12 surori carmelite, cei mai mulţi asasinaţi la Valencia, în prima fază a ostilităţilor (care a fost şi cea mai dură). Alţi 122 de spanioli fuseseră beatificaţi de Papa Ioan Paul II în octombrie 1992.
[8] Iată, pe lîngă cele arătate în nota anterioară, relatarea unui martor ocular, membru al echipei legionare care a luptat în Spania: “ Sîntem concentraţi în dosul unei mănăstiri […] Pe mine mă cheamă locotenentul şi-mi dă în pază un prizonier… Toţi se reped să-l omoare. Eu mă lupt să-l scap. Îmi vine în ajutor Dl. Clime. Comunistul meu îmi oferă 3150 de pesetas, ca răsplată că l-am scăpat de la moarte. Îl refuz politicos şi-i spun că sînt român, avocat. Face ochii mari. Lor li se spune că toţi naţionaliştii sînt cruzi. Ce fac însă comuniştii cu prizonierii! Tăierea nasului, a limbei, scoaterea ochilor – astea sînt fleacuri! Alte chinuri degradatoare, practici murdare ce se termină cu amputarea organelor genitale, ce sînt date să fie mîncate de victimă. Desfacerea cutiei craniene, în care se amestecă creierii cu un băţ. Victima moare în chinuri îngrozitoare, apoi i se urinează pe creieri […] În această mănăstire a fost un centru de rezistenţă comunistă. Interiorul este distrus şi batjocorit. Călcăm pe odăjdii, pe icoane sfărmate şi tăvălite prin murdărie. Tablouri pictate de nume celebre, opere de artă de dinaintea şi din timpul Renaşterii (mănăstirea are 600 de ani) sînt rupte, iar sfinţii cu ochii scoşi. Murdării făcute pe altar, iar secera şi ciocanul mînjite pe pereţi şi pe icoane. O zdreanţă roşie fîlfîie pe crucea mănăstirii, ca o semnătură a profanatorilor […] Intrăm în castelul unui nobil spaniol, părăsit de comuniştii în retragere. Galeria de tablouri, oribil distrusă […] Icoana Madonei este profanată îngrozitor. Capela transformată în latrină. Pe treptele altarului recunoaştem, cu groază, cadavrul unui preot, cu mîinile legate la spate. Are o figură oribilă. Ne priveşte parcă, cu globurile ochilor nefiresc de mari. Apropiindu-ne, ne dăm seama că pleoapele i-au fost tăiate, iar nările umplute cu praf de puşcă şi explodate. Pe pereţi, bucăţi de creier, cu sînge şi fire de păr. În grajdul din curte, o femeie tînără şi cu fetiţa ei de vreo 6 ani, cu hainele sfîşiate, pline de vînătăi şi muşcături, violate, apoi ucise…” (spicuiri din Nicolae Totu, Însemnări de pe front. Note din expediţia legionară în Spania: noiembrie 1936 – ianuarie 1937, Editura Curierul, Sibiu, 1937; ed. a II-a: Colecţia “Omul Nou”, Salzburg, 1952; ed. sp.: Notas del frente español, Editura Dacia, Madrid, 1970, trad. Ov. Ţîrlea).
[9] Cf. Mircea Eliade, Salazar şi revoluţia în Portugalia, Editura “Muncă şi Lumină”, Bucureşti, 1942.
[10] Pentru mai multe amănunte asupra situaţiei politice din Spania de la începutul anilor ‘20 pînă la sfîrşitul anilor ‘30, a se vedea, ca mai la îndemînă, capitolul respectiv (redactat, cu vădită antipatie faţă de franchism, de profesorul american Stanley G. Payne, ce este şi autorul unei cărţi despre falangism) din Hans Rogger, Eugen Weber (coord.), Dreapta europeană. Profil istoric, Editura Minerva, Bucureşti, 1995, p. 142 şi urm. (Războiul Civil este tratat sumar, dar antecedentele lui sînt bine puse în lumină). Una dintre cele mai bune monografii dedicate lui Franco, de pe poziţii de dreapta, cu un bogat material fotografic şi documentar, este Ángel Palomino, Caudillo, Editorial Planeta, Barcelona, 1993.
[11] Este vorba de Alcázar-ul din Toledo (astăzi muzeu), asediat de republicani în vara şi toamna lui 1936, vreme de 72 de zile. A fost unul dintre momentele-cheie ale Războiului Civil spaniol şi una dintre cele mai emoţionante pilde de eroism din întreaga istorie a secolului XX, reamintindu-le spaniolilor de legendara rezistenţă de la Numancia. Franco va declara: La liberación del Alcázar ha sido la mayor ambición de toda mi vida; ahora, la guerra está ganada (“Cucerirea Alcázar-ului a fost cea mai mare ambiţie a vieţii mele; de-acum, războiul este cîştigat” (cf. Ángel Palomino, op. cit., p. 130). A se vedea, în continuare, şi nota 13.
[12] Personalul Ambasadei spaniole de la Bucureşti trecuse de partea lui Franco la 18 iulie 1936 (cf. Claudio Mutti, “Legionarii români în războiul din Spania”, în Puncte cardinale, anul VII, nr. 1/73, ianuarie 1997, p. 4; articol apărut iniţial în publicaţia italiană Storia del XX secolo din noiembrie 1996, pp. 51-57). A se vedea şi Pedro de Prat y Soutzo, Efectul Revoluţiei Naţionale Spaniole în România, Editura Carpaţii, Madrid, 1962.
[13] Colonelul Moscardó asistase telefonic la execuţia fiului său, căzut în mîinile roşiilor (care încercaseră să-l şantajeze astfel să predea Alcázar-ul). Pe 29 septembrie 1936, cînd trupele franchiste cuceresc întregul Toledo, colonelul Moscardó dă acel raport laconic, intrat în istorie: Sin novedad en el Alcázar (“Nimic nou în Alcázar”). Ionel Moţa le scria părinţilor săi, înainte de a lua drumul Spaniei: “Scumpii mei părinţi, în durerea voastră, gîndiţi-vă la ce au avut de îndurat şi alţi părinţi, ca Moscardó, care a stat de faţă, la telefon, la împuşcarea fiului său! Şi totuşi nu a deznădăjduit, ci a luptat şi a trăit, pentru a-şi îndeplini datoria!” (scrisoare datată “Bucureşti, 22 noiembrie 1936”, inclusă în Testamentul lui Ion Moţa; folosesc aici şi în continuare ediţia a VI-a, Colecţia “Europa”, München, 1990, unde fragmentul citat se află la p. 10). A se vedea, ceva mai jos, şi portretul pe care i-l face lui Moscardó, cu mînă sigură, Vasile Marin.
[14] Tranşeea în care au căzut Moţa şi Marin a fost delimitată, de o echipă legionară, încă din toamna lui 1940. La 13 ianuarie 1941 au avut loc primele depuneri de flori. Iniţitiva crucii din 1949 i-a aparţinut lui Traian Popescu, avocat, fost diplomat, stabilit la Madrid din 1947, ulterior editor şi filatelist. Marele monument de mai tîrziu s-a construit, din iniţiativă legionară şi cu sprijinul statului spaniol, după planurile arhitectului Sergio Cifuentes. În fiecare an, la 13 ianuarie, au loc acolo, pînă azi, pelerinaje şi festivităţi comemorative româno-spaniole (cf., între altele, Cultul de la Majadahonda şi Monumentul Moţa-Marin, Biblioteca Documentară “Generaţia Nouă”, Madrid, 1976).
[15] Cf. Vasile Marin, Crez de generaţie, ed. a IV-a, Colecţia “Europa”, München, 1977, p. 235. Osmoza politicului cu religiosul şi datoria faţă de Hristos dincolo de orice diferenţieri naţionale şi confesionale e concentrată în următorul pasaj al lui Moţa, ce exprimă însă poziţia omogenă a întregului grup: “… de va cădea Crucea la pămînt în Spania, se vor clătina temeliile ei şi în România, iar comunismul, dacă va fi azi biruitor acolo, se va năpusti mîine asupra noastră” (“Înţelesul plecării noastre în Spania”, în Cuvântul Argeşului, anul I [1936], nr. 25-26) – rînduri peste care pluteşte grimasa Istoriei.
[16] Puncte cardinale, anul VI, nr. 1/61, ianuarie 1996, pp. 4-5.
[17] Crucificaţii. Zile trăite pe frontul spaniol, Tipografia Isvor, Bucureşti, 1937; ed. a III-a revăzută, Imprimeriile “Cuvântul” SAR, Bucureşti, 1940; ed. a IV-a: Colecţia “Omul Nou”, Salzburg, 1951. Cartea are o scurtă prefaţă semnată de Gh. Cantacuzino-Grănicerul.
[18] Cea mai mare jertfă legionară, carte apărută iniţial la Sibiu, în 1937, reeditată apoi la Bucureşti, în 1940, şi la Salzburg, în 1951. Este singurul supravieţuitor postbelic al echipei ce a luptat în Spania. Din păcate, nerezistînd îndelungatului regim de teroare din închisorile comuniste, devine tipul legionarului renegat şi semnează în Glasul patriei (publicaţie a Securităţii pentru exil) un ciclu de „amintiri“ calomnioase: „Văzute şi trăite în organizaţia legionară” (1963). Destin tragic, greu de judecat…
[19] Rînduri apărute mai întîi în Porunca vremii (12 decembrie 1936), apoi incluse în volumul Crez de generaţie (vezi ed. cit., p. 3). Să menţionăm că la întoarcerea în coşciuge, două luni mai tîrziu, drumul prin Franţa nu le-a mai fost oprit…
[20] În sursele consultate, numele vaporului variază deconcertant: “Monte Olivio”, “Monte Olivia”, “Monte Oliva”…
[21] Un contestabil, dar frumos portret-necrolog al generalului Cantacuzino-Grănicerul (1869-1937) ne-a lăsat, între alţii, Mircea Eliade (“Mitul Generalului”, în Buna Vestire, anul I, nr. 189, 14 octombrie 1937, p. 2; generalul murise pe 9 octombrie): “Generalul Cantacuzino, născut şi crescut cu o respiraţie medievală, fiind unul dintre foarte rarii contemporani care păstrase înţelesul cuvintelor de «bărbăţie», «demnitate», «credinţă», a fost ursit să-şi împlinească munca în mijlocul unei societăţi fără tradiţie eroică şi fără simţul onoarei […] În mijlocul unei asemenea societăţi – scursori balcanice, dezrobiţii sloboziilor, iobagi neînvăţaţi cu libertatea, slugi, argaţi şi arnăuţi – Generalul Cantacuzino cobora parcă din legendă. Nici un complex de inferioritate, o demnitate aristocratică, bărbătească, românească […] Mitul Generalului Cantacuzino a fost preluat şi fructificat de lumea nouă, legionară, în care viaţa sa de magnific precursor nu mai e privită ca o curiozitate psihologică sau socială, ci e înţeleasă şi urmată firesc, cu admiraţie, dar şi cu dragoste. Tinerii care îşi încep viaţa pregătindu-se de moarte alcătuiesc astăzi marea familie românească în care virtutea şi bărbăţia pre-fanariote, realizate de Generalul Cantacuzino, luminează destinele veacului întreg” (reprodus în volumul Textele “legionare”…, ed. cit., pp. 60-62).
[22] Op. cit., pp. 14-15.
[23] Nicolae Totu e aici mai amănunţit: “Generalul trage spada din teacă. O apucă de mîner şi de vîrf şi o arcuieşte […] «Am purtat-o prin bătălii»…” (Însemnări de pe front, ed. cit., p. 18).
[24] Op. cit., pp. 17 şi 18.
[25] De aici înainte, generalul Zizi Cantacuzino, prea în vîrstă pentru a mai duce lupta în tranşee (avea 67 de ani), este nevoit să se despartă de “băieţii lui”.
[26] Era faimos şi un altul, de inspiraţie franceză, La Madelón, un fel de Lili Marleen al legionarilor din Tercio. E de reţinut şi cunoscuta deviză: Legionarios a luchar, legionarios a morir.
[27] Alexandru Cantacuzino, Opere complete, Colecţia “Omul Nou”, f. l. [se pare, reeditare la Miami Beach a ediţiei scoase la München, în 1969], 1990, pp. 159-161. Memorialul din Spania, Pentru Christos, apăruse iniţial la Bucureşti, în 1937, şi a mai fost retipărit separat în Colecţia “Omul Nou”, Salzburg, 1952.
[28] Unde mai tîrziu se va ridica, de către exilul legionar, Căminul “Moţa-Marin”, rămas astăzi într-o situaţie patrimonială incertă.
[29] Unde astăzi se înalţă monumentul menţionat mai sus, a cărui soartă este iarăşi neclară, după decesul ctitorilor şi proprietarilor iniţiali ai locului.
[30] “Între aceşti doi oameni [Moţa şi Marin], atît de deosebiţi ca temperament, se închegase o legătură frăţească, o legătură care pornea de atunci, de la Jilava [episod din 13-29 decembrie 1933], de cînd stătuseră toţi trei împreună cu Sterie Ciumetti [legionar macedonean, asasinat de poliţie în noaptea de 29 spre 30 decembrie 1933], o legătură care avea să-i ducă îmbrăţişaţi în mormînt”, scria Mihail Polihroniade (el însuşi asasinat mai tîrziu, în noaptea de 21 spre 22 septembrie 1939, în lagărul de la Rîmnicu Sărat, laolaltă cu patru dintre supravieţuitorii echipei din Spania: Al. Cantacuzino, Gh. Clime, B. Dobre, N. Totu) în biografia lui Vasile Marin publicată în Cuvântul studenţesc din ianuarie-februarie 1937 (cf. şi Crez de generaţie, ed. cit., p. 235).
[31] “… Nicolae Totu, qui, dans son livre «Notes du front», a laissé la chronique la plus détaillée de ces évènements. On peut vraiment considérer Nicolae Totu comme le chroniqeur de l’expédition légionnaire en Espagne” (Horia Sima, Histoire du Mouvement Légionnaire, Editura Dacia, Rio de Janeiro, 1972, p. 289).
[32] Anul XII, nr. 1-4, ianuarie-februarie 1937. Aici se regăsesc şi biografiile lui Ion I. Moţa şi Vasile Marin, alcătuite de A. Vîntu şi respectiv M. Polihroniade. Cf., pentru amănunte biografice mai bogate, şi Răzvan Codrescu, În căutarea Legiunii pierdute (Editura Vremea, Bucureşti, 2001, pp. 70-100, sau Taina jertfei. Dosar istoric Moţa-Marin, alcătuit prefaţat şi adnotat de Răzvan Codrescu, Editura Puncte Cardinale, Sibiu, 2002 (de unde este extras şi textul postat aici, în care am operat doar puţine modificări şi adaosuri).
[33] Regăsim această imagine metaforică în ultima strofă a Imnului Moţa-Marin (versuri: Radu Gyr; muzica: Ion Mânzatu): “Moţa, Arhanghel şi munte,/ Marin ca o flacără mare…” (cf. Cîntece legionare, Colecţia “Europa”, München, 1977, p. 12, sub titlul “Cîntecul eroilor Moţa-Marin”).
[34] Op. cit., pp. 165-171. Pr. Dumitrescu-Borşa precizează: “Moţa are piciorul stîng despicat şi pieptul ciuruit de schije, iar Marin – capul şi pieptul. Mi se îngăduie să merg cu morţii noştri, să stau de veghe şi să fac rugăciuni pentru ei” (loc. cit. ).
[35] Pentru ambele circulare, a se vedea Corneliu Zelea Codreanu, Circulări şi manifeste: 1927-1938, ed. a V-a [reimprimare după ed. a II-a, corectată şi întregită], Colecţia “Europa”, München, 1981, pp. 117-118.
[36] În tradiţia bisericească, dar şi în conştiinţa populară, martirajul se învecinează – şi chiar se identifică, în numeroase cazuri – cu sfinţenia. N-au lipsit de altfel, mai aproape de noi, voci care să ridice problema sanctificării lui Moţa şi Marin. În ianuarie 1993, revista Gazeta de Vest a iniţiat o anchetă pe tema: “Biserica despre jertfa lui Moţa şi Marin”. Parte din răspunsurile la această anchetă au fost publicate în Almanahul “Gazetei de Vest” pe 1994 (pp. 164-170). Să reţinem două opinii dintre cele mai autorizate (formulate nu fără… “diplomaţie bizantină”): “Jertfa acestor doi băieţi viteji are semnificaţia unei ofrande aduse lui Dumnezeu de poporul român […] Această faptă de jertfă supremă pentru creştinism a lui Ion Moţa şi Vasile Marin a meritat să fie cinstită – destul de tîrziu, la trei ani de la înlăturarea comunismului! – printr-un parastas prin care să se pomenească sufletele celor doi martiri ai Crucii […] şi să se atragă atenţia poporului nostru asupra semnificaţiei majore a acestei jertfe” (părintele Dumitru Stăniloae); “Biserica Ortodoxă Română are datoria sacră ca eroii Neamului jertfiţi pe altarul Crucii – iar printre aceştia un loc de frunte îl ocupă, desigur, Ion Moţa şi Vasile Marin – să fie pomeniţi împreună cu sfinţii” (părintele Constantin Galeriu).
[37] Am menţionat aici doar localităţile mai importante, pentru a da o idee asupra traseului urmat, dar opriri şi ceremonii s-au făcut în numeroase alte locuri. Cele mai lungi şi mai fastuoase au fost totuşi cele de la Roman, Cluj, Orăştie, Sibiu şi, se înţelege, Bucureşti.
[38] “Moţa şi Marin! Jur în faţa lui Dumnezeu, în faţa jertfei voastre sfinte pentru Hristos şi Legiune, să rup din mine bucuriile pămînteşti, să mă smulg din dragostea omenească şi, pentru învierea neamului meu, să stau, în orice clipă, gata de moarte. Jur!” (cf. Circulări şi manifeste, ed. cit., p. 210). A nu se confunda cu jurămîntul legionar curent (inclus în Cărticica şefului de cuib), despre care s-a făcut dezbatere la procesul lui Codreanu din mai 1938 (cf., de pildă, Din luptele tineretului român: 1919-1939, Editura Fundaţiei Buna Vestire, Bucureşti, 1993, pp. 391-392): “Să ne rugăm lui Dumnezeu. Să ne ridicăm cu gîndul la sufletele martirilor Moţa, Marin, Sterie Ciumetti şi ale tuturor camarazilor noştri căzuţi pentru Legiune sau morţi în credinţa legionară. Să credem în învierea României legionare şi în sfărmarea zidului de ură şi de mişelie care o împresoară. Jur că nu voi trăda niciodată Legiunea!” (“S-a făcut mult zgomot în jurul acestui jurămînt. Şi nepricepîndu-se că un legionar îl prestează pentru că este pătruns şi crede în Legiune, iar nu pentru că a jurat ar fi el legat de sufletul Mişcării”, încercase să explice Codreanu, în aceeaşi împrejurare).
[39] “1. Să trăim în sărăcie, ucigînd în noi poftele de îmbogăţire materială. 2. Să trăim o viaţă aspră şi severă, cu alungarea luxului şi a îmbuibării. 3. Să înlăturăm orice încercare a exploatării omului de către om [formulare cam nefericită, pe atunci poate ingenuă, dar insuportabilă astăzi, după lunga experienţă comunistă – n. R. C.]. 4. Să jertfim permanent pentru ţară. 5. Să apărăm Mişcarea Legionară, cu toată puterea noastră, împotriva a tot ceea ce ar putea s-o ducă pe căi de compromisuri sau compromitere, sau împotriva a tot ceea ce ar putea să-i scadă măcar înalta linie morală. Moţa şi Marin, jurăm!” (ibidem, pp. 121-122).
[40] Considerată pînă astăzi “Biserica Legiunii”.
[41] Lunga şi impresionanta rugăciune rostită de înaltul ierarh la căpătîiul celor doi este reprodusă integral de dr. Flor Strejnicu în volumul Creştinismul Mişcării Legionare, Editura Imago, Sibiu, 2000 [ed. a II-a: 2001], pp. 222-224 (după revista Solia din 21 martie 1937).
[42] Noul sediu al Legiunii, din Bucureştii Noi (clădirea mai există şi astăzi), unde Codreanu îşi avea acum domiciliul bucureştean permanent.
[43] Descrierea cea mai amănunţită, dincolo de subiectivismul implicit, rămîne cea a lui Horia Sima (op. cit., pp. 307-320), însoţită şi de cîteva fotografii.
[44] Este vorba, desigur, de Veniamin Pocitan (1870-1955).
[45] Dumitru Banea, Acuzat, martor, apărător în procesul vieţii mele, Editura Puncte Cardinale, Sibiu, 1995, p. 53. Iată şi scurta continuare: “Cel dintîi care ia atitudine duşmănoasă este N. Iorga. Se deplasează în grabă la guvern, intră în sala de şedinţe şi îi apostrofează pe miniştri: «Ce faceţi măi, dormiţi? De ce nu luaţi măsuri imediate şi severe? Nu vedeţi, Codreanu e stăpînul Bucureştiului!». Îi răspunde prim-ministrul Tătărescu: «Nu vă agitaţi, Domnule Profesor, e o manifestare religioasă…». «Lasă că vedeţi voi!»”.
[46] Francisco Veiga, Istoria Gărzii de Fier: 1919-1941. Mistica ultranaţionalismului, trad. rom. Marian Ştefănescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 231. Autorul conchide că acest “şoc uriaş” a sporit nu doar popularitatea, ci şi efectivele Mişcării, care în luna ianuarie 1937 ar fi avut 12000 de cuiburi (cu circa 96000 de militanţi), iar în luna decembrie a aceluiaşi an – 34000 de cuiburi (cu circa 272000 de militanţi). Pe de altă parte, din 10000 de preoţi cîţi erau în ţară, 2000 ar fi făcut parte din Legiune (căutînd în ea, vezi Doamne, “dinamismul şi capacitatea de mobilizare socială care lipseau ortodoxiei creştine”), ca să nu mai vorbim de “foarte însemnata afluenţă de intelectuali”. Acestea sînt însă cifre greu de verificat (chiar rotunjimea lor este suspectă!), indiferent dacă le-au avansat şi alţii (“profesionistul” Armin Heinen sau “amatorul” Sergio Miranda Carrington; cf. notele 70 şi 71 de la p. 242 a ediţiei româneşti). Altminteri nu se poate nega ascensiunea spectaculoasă a Legiunii, dovadă stînd şi rezultatul de la ultimele alegeri libere din România Mare (decembrie 1937), cînd legionarii au obţinut un neaşteptat 15, 5 % din voturi (ceea ce a răsturnat, practic, situaţia politică a ţării, făcîndu-l pe Carol II să recurgă la instaurarea dictaturii regale).
[47] În unele locuri însă, din exces de zel, au fost ucişi şi cîte 4…
[48] N. Steinhardt însuşi pomeneşte de acest episod în Jurnalul fericirii (Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1991, p. 387), nu fără a preciza (cu referire la asasinarea ulterioară a profesorului): „Dar niciodată turpitudinea victimei nu scuză pe ucigaş...”
[49] Pentru soarta celui de-al cincilea (preotul Dumitrescu-Borşa), a se revedea nota 18.
[50] Crez de generaţie, ed. cit., pp. XII-XIII.
[51] “La şmecheri şi la jigodii – observa N. Steinhardt – reacţia numărul unu e întotdeauna bănuiala, iar neasemuita satisfacţie – putinţa de a şti că semenul lor e la fel de întinat ca şi ei” (Jurnalul fericirii, ed. cit., p. 101).
[52] Îndeobşte, în faţa morţii pînă şi bestiile se cutremură. Rudolf Otto povesteşte, în Das Heilige (vestita sa carte despre “sentimentul sacrului”), cum iapa lui, Diana, a fost cuprinsă de o mare nelinişte cînd, într-o împrejurare oarecare, au întîlnit în cale un cadavru cabalin. Dacă pînă şi animalele trăiesc, în felul lor, “cutremurul sacru” în faţa imaginii morţii celor din aceeaşi specie, cît de decăzut trebuie considerat omul pe care moartea însăşi a încetat să-l înfioare?!
[53] Articolul respectiv, “Doi băieţi viteji: Moţa şi Marin”, este reprodus şi în Gh. Buzatu, Corneliu Ciucanu, Cristian Sandache, Radiografia dreptei româneşti: 1927-1941 (Editura FF Press, Bucureşti, 1996, p. 288), de unde îl citez aici.
[54] Iorga se referea, în treacăt (ca să nu spun cu prudenţă), şi la starea de spirit ce generase faptul jertfei lor: “Prinşi de un entuziasm care se cere condus şi nu înăbuşit (pentru că altfel rămîne celălalt entuziasm, contra căruia Statul nu poate lupta îndeajuns şi mai ales singur), încălziţi de o idee căreia i se închinaseră întregi, ei şi-au zis că e preferabil, decît în România însăşi o agitaţie care nu-i aduce întotdeauna bine, să meargă acolo unde nu sînt discursuri şi demonstraţii de stradă, ci omul stă în fiecare clipă în faţa morţii, pentru ce crede el sfînt şi mare”.
[55] Cf. Textele “legionare”…, ed. cit., pp. 37-38.
[56] Trădătorul Aurel Vernichescu a supravieţuit, ceea ce nu schimbă însă situaţia în absolut, din punctul de vedere al răspunderii mistice a “pedepsitorului”.
[57] Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu, aşa cum l-am cunoscut, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992, pp. 99-100. Autorul avea să moară el însuşi ca un martir în temniţele comuniste (la Aiud, prin 1952, cu sublima rugăminte testamentară: “Să nu mă răzbunaţi!”).

SENSUL UNEI RESURECŢII

De la idealismul materialist
la realismul spiritual

Gîndirea modernă, sintetizată decisiv în secolul al XVIII-lea din naturismul antropocentric al Renaşterii, din reducţionismul raţionalist al secolului al XVII-lea şi din noua ideologie “progresistă” a iluminismului masonic, suferă, în ciuda valenţelor ei materialist-pozitiviste, de o acută lipsă de realism. Ne complacem, de aproape trei veacuri încoace, într-un idealism parcă incurabil.
Nu e vorba, fireşte, de “idealism” în sensul marxist al termenului (sens încă persistent în limbajul curent şi în structurile mentale ale lumii postcomuniste, dar şi în inerţiile ideologice ale stîngismului occidental). Marxismul a impus, mai mult sau mai puţin teroristic, într-o lume tot mai dezobişnuită de a gîndi pe cont propriu, cîteva false opoziţii de termeni, cu tendenţioase deformări semantice: metafizică-dialectică, dogmatism-criticism, idealism-materialism ş. a. În astfel de “perechi”, primii termeni erau decretaţi “negativi”, iar termenii opuşi erau decretaţi “pozitivi”, marxismul însuşi considerîndu-se pe sine “dialectic”, “critic” şi “materialist”, în răspărul gîndirii tradiţionale, care ar fi fost “metafizică”, “dogmatică” şi “idealistă”. Prin “idealism” marxismul înţelege, în mod forţat şi tendenţios, orice gîndire dispusă să dea prioritate Spiritului, Ideii, adică tot ce se opune principial, într-o formă sau alta, materialismului său radical.
În gîndirea nemarxistă, termenul de “idealism” are un cu totul alt înţeles. Idealismul nu este atît simpla afirmare a primatului ontologic sau axiologic al Spiritului (Ideii), cît excesul teoretizant, siluirea realităţii la modul procustian. Idealistul este, aşa-zicînd, omul care “intră la o idee” şi, obsedat sau vrăjit de ea, o preface abuziv în grilă a realităţii. Idealistul poate fi deopotrivă spiritualist sau materialist, credincios sau ateu, “burghez” sau “proletar”, geniu sau neghiob. Hegel hiper-raţionalistul şi Marx hiper-materialistul sînt, de pildă, la fel de idealişti, adică la fel de... alăturea de realitate. În acest sens, idealismul se opune nu materialismului, cît realismului (simptomatic rămînînd răspunsul lui Hegel la observaţia că ideile lui nu se potrivesc cu realitatea: “Cu atît mai rău pentru realitate!”). Marxismul, fie el soft sau hard, este una dintre cele mai perverse forme de idealism (ne-realism) din întreaga istorie, fapt dovedit şi de ireversibilul său faliment funcţional.
Privit sub aspect teoretic, idealismul poate fi fascinant, ca joc subtil şi chiar generos al minţii omeneşti. Privit sub aspect practic, idealismul este întotdeauna dezastruos (nu l-a făcut Hegel posibil pe Marx?), acţionînd ca o maladie asupra realităţilor.
Vina neintenţionată a lui Hegel (şi a întregii filosofii clasice germane) a fost aceea că, prin excesul său de raţionalism, a determinat o reacţie în celălalt sens: excesul de materialism. Toate formele de idealism post-hegelian (începînd cu marxismul şi pozitivismul), cu impact adînc asupra lumii noastre, s-au altoit – mai mult sau mai puţin făţiş – pe materialism (şi, implicit, pe ateism). Niciodată omenirea nu s-a mai lăsat într-o asemenea măsură tîrîtă în fundături idealiste; niciodată nu a mai existat un asemenea divorţ al omului de realităţile fireşti ale acestei lumi.
Curentele spiritualiste de la sfîrşitul secolului al XIX-lea şi din primele decenii ale secolului XX au încercat o diagnosticare şi o combatere a acestui rău caracteristic, ce a dus la ruina deopotrivă moral-spirituală şi istorico-politică a lumii europene. Din nefericire, gîndirea creştină sau general tradiţionalistă a fost asociată tendenţios marilor totalitarisme de dreapta, ajungînd să fie marginalizată şi diabolizată, mai ales după tragedia celui de-al doilea război mondial, pînă la compromiterea ei aproape universală sub acuzaţia de “reacţi-onarism”. Orice exigenţe morale sau intelectuale au fost eludate în interesul unor perfide interese politice, militare, sociale sau economice. Convenţia raţională a înlocuit Adevărul, iar convenţia empirică a înlocuit Realul. “Realitatea” a fost adică redusă, în mod convenţional, la măsura relativă a minţii şi a simţurilor noastre trupeşti.
După ce a restrîns-o astfel (“e real ceea ce pot înţelege cu mintea şi verifica prin simţuri”), omul modern a căutat tot mai insistent să impună realităţii tiparele minţii lui. Porniţi pe această cale utilitarist-subiectivistă, lumea încetează să mai fie pentru noi ce şi cum este ea de fapt, ci devine tot mai mult, în mod silnic, ce şi cum ni se pare nouă că ar trebui să fie! Dumnezeu a fost anulat prin decret “ştiinţific”, iar lumea Lui, tîlhărită de omul autonom, a fost reinterpretată abuziv şi arbitrar, după măsuri şi cu mijloace omeneşti. Tocmai acesta este, în mare, idealismul, ca atitudine generală de raportare la existenţă; el nu mai reprezintă demult o simplă “dramă a cunoaşterii”, ci devine tot mai mult o profundă dramă a existenţei. Oricărui este i se substituie aproape sistematic un arbitrar trebuie să fie (conform unei presupuse necesităţi ideale, decretate de speculaţia mentală a omului autonom). Dar “aşa trebuie să fie”, dedus nu din natura obiectului, ci din ideea noastră despre obiect, este însăşi formula idealismului prost. Ne aflăm în plină domnie a relativului, ipoteticului şi arbitrarului.
Gîndirea tradiţională, raportîndu-se, într-un fel sau altul, la Absolutul divin, ca unic principiu ireductibil, afla în el garanţia trans-subiectivă a Realului şi a Adevărului. Acolo unde însă Dumnezeu este înlăturat, iar universul desacralizat, totul devine obscur şi arbitrar; Realul şi Adevărul nu mai au nici un temei absolut, iar omul nu mai resimte nici o răspundere mistică sau morală în faţa existenţei. Pierzînd baza transcendentă a Realului, el se îneacă în imanent, în fenomenalitatea brută a lumii, pe care n-o mai poate nici înţelege, nici stăpîni în mod adecvat. Ambiţiile lui explicative rămîn, dar ele se învîrt ameţitor în cercul vicios al subiectivismului anarhic. Este cazul “omului recent” radiografiat de d-l Patapievici, care se mişcă ambiguu între simţurile grosolane şi logica formal(ist)ă, între concretul empiric şi abstractul raţional, între “opacitatea” obiectului şi “jocul” logisticoid al propriei subiectivităţi.
Altfel spus, lumea lui este stătea pe Absolutul divin, trans-subiectiv şi unificator; în termeni tradiţionali, lumea este aşa cum a făcut-o Dumnezeu şi nu altfel; ea se cuvine înţeleasă în raport cu Creatorul ei, deci în context mistico-religios. Omul credincios este o conştiinţă contemplatoare şi oglinditoare a Realului Unic, a Adevărului Suprem. Acesta este realismul spiritual, anticipat în toate religiile autentice şi întruchipat plenar în religia creştină (care depăşeşte principial falsa dihotomie idealism-materialism, afirmînd spiritul fără a nega materia, ci doar subordonînd-o calitativ acestuia, în ordinea obiectivă a creaţiei divine).
Dimpotrivă, lumea lui trebuie să fie stă sub semnul îndoielii problematizante; este lumea “năucului om întrebător” (cum zicea Petre Ţuţea), în absenţa asumată a lui Dumnezeu şi a Revelaţiei. Cîte capete, atîtea idei! În fond, de ce trebuie să fie ca tine şi nu ca mine? De ce trebuie să fie ca voi şi nu ca noi? Ipoteze, argumente, contra-argumente, teorii, aporii... Iar pînă la urmă scepticismul absolut (Quid est veritas?)* sau teroarea ideologică a celui mai tare! Idealismul împotriva Firii...
Nu-mi pot propune aici o inventariere şi o analiză sistematică a tuturor aspectelor şi implicaţiilor acestui rău, pe care-l putem numi deopotrivă idealism materialist sau materialism idealist. Mai vizibile pentru toată lumea sînt, în orice caz, reflexele lui în planul rînduielilor societăţii. Din mentalitatea idealistă s-a născut Statul modern, în retortele însîngerate ale Revoluţiei franceze. Exploatarea demagogică a devizei “Libertate, egalitate, fraternitate” stă la originea întregii disoluţii social-politice şi moral-spirituale a lumii creştine, adică la originea crizei generalizate pe care o trăim astăzi, în moduri deosebite fenomenal, dar identice esenţial. Ierarhiile s-au prăbuşit, valorile s-au răsturnat, pre-judecăţile domnesc pretutindeni. Trăim într-o “lume pe dos”, fără transcendenţă, redusă la bio-istorie, sterilă şi perversă, atomizată şi anarhică. O lume care a pierdut sensul firescului, străduindu-se în-drăcit să forţeze realităţile la a se conforma diferitelor tipare arbitrare ale minţii omeneşti...
Foarte instructivă este, sub acest aspect, şi istoria noastră mai nouă. Eşecul României moderne se explică, înainte de toate, prin mentalitatea idealistă a diriguitorilor ei politici, economici şi culturali, în majoritatea lor covîrşitoare adepţi oportunişti ai ideilor de import şi ai “strategiilor” clientelare. Făcând abstracţie de confuzul moment actual, România modernă s-a mişcat (cu excepţia irelevantă a zbuciumatei perioade 1938-1944) între Statul liberal de model vest-european şi Statul comunist de model slavo-asiatic – şi unul şi celălalt complet nepotrivite realităţilor noastre specifice, de care prea puţini s-au sinchisit în trecut şi se sinchisesc şi astăzi. Aceste realităţi (determinate etnic, istoric şi religios) au fost sistematic forţate să intre în forme sau structuri improprii, împrumutate orbeşte şi absolutizate în mod idealist, de dragul “normelor” internaţionale sau al intereselor politicianiste. Statul democratic de tip liberal a fost transplantat abuziv într-un Răsărit aproape medieval, de o cu totul altă mentalitate istorică şi religioasă decît Occidentul dominant, dovedindu-se o utopie aproape antinaţională. De aici inconsistenţa şi chiar ridicolul vieţii noastre moderne, denunţate corect de critica junimistă a “formelor fără fond”, ca şi de satira necruţătoare (şi, vai, atît de actuală încă!) a lucidului Caragiale. Eminescu a fost, şi în această privinţă, poate conştiinţa naţională cea mai trează: toată publicistica lui (prea puţin cunoscută în ansamblul ei şi pe care adversarii ideologici de astăzi preferă să o conteste fără a o discuta!**) se axează pe denunţarea acestei erori idealiste de stînga. Din demersul eminescian s-a născut vechea dreaptă românească (ce nu se reduce nicidecum la “sperietoarea” numită legionarism), al cărei cuvînt de ordine a rămas realismul naţional, altoit pe tradiţia realismului creştin. Din păcate, diriguitorii efectivi ai Statului, aserviţi mai mereu unor forţe de presiune şi sfere de interes din afara ţării, au refuzat să înţeleagă sau să dea curs acestui imperativ firesc, care nu se opunea “progresului” intern, ci doar cadrelor false care i se fixaseră. Politicianismul şi idealismul au mers mînă în mînă, pregătind iresponsabil prăbuşirea noastră în bolşevism. Idealismul liberal al perioadei 1848-1938 a făcut loc, după cumplita sfîşiere a celui de-al doilea război mondial, idealismului marxist-leninist, ce-a dus la o nouă şi radicală violentare a realităţilor româneşti. Distrugerea vieţii naţionale a fost practic desăvîrşită, vreme de aproape 45 de ani, prin ateismul militant, prin demagogia internaţionalismului proletar, prin comunizarea abuzivă, prin industrializarea forţată, prin ruinarea sistematică a satelor şi agriculturii, totul după dogmele abstracte ale marxismului şi după modelul terorist al Sovietelor, fără nici o legătură cu firea noastră istorică şi morală (pe care morbul comunist a reuşit însă s-o corupă treptat, pînă la a o face irecognoscibilă pe mari segmente sociale).
Astăzi bîjbîim încă în prelungirea comunismului falimentar, pradă unei crize generalizate; încercăm să redescoperim “democraţia” şi aşa-zisul “Stat de drept”, dar nu facem decît să alunecăm pe zi ce trece în vechiul politicianism mimetic, ca şi în alte şi alte mlaştini idealiste, invocînd mereu “modéle străine”, imperative globalizante şi lozinci populiste, într-un dispreţ aproape paranoic al realităţilor concrete, fie ele trecute sau prezente. Ne regăsim în plin “caragialism” post-modern, sub aceeaşi frenezie butaforică a “formelor fără fond”.
Dacă năzuim să punem capăt acestei tragedii naţionale, trebuie să facem efortul de a ieşi din cercul vicios al idealismului de orice fel, recuperînd realismul spiritualităţii creştine tradiţionale, redesco-perindu-L pe Dumnezeu şi redescoperindu-ne pe noi înşine, aşa cum sîntem şi aşa cum putem rodi, după “geniul” nostru intern, în pofida distorsiunilor istorice. Numai atunci va putea fi vorba de o autentică resurecţie naţională.
Sensul resurecţiei noastre – dar şi a întregii lumi moderne, bîntuite de crizele cele mai diverse – nu poate fi decît acesta: de la idealismul materialist al ultimelor veacuri la realismul spiritual al unui viitor cît mai apropiat. Căci, parafrazîndu-l pe Malraux, secolul care abia a început va fi unul realist sau va risca, în cîteva decenii, sinuciderea globală, sub ideea fixă că lumea trebuie să devină ceea ce nu este, nu după cum a rînduit-o Dumnezeu (inamicul numărul 1 al oricărei “inginerii sociale”), ci după cum li se năzare “marilor arhitecţi” de la Washington sau de la Bruxelles, pe lîngă care “Antihristul” nu este decît un biet mit excedentar.

Răzvan CODRESCU

* “Ce este adevărul?”. În faimosul dialog dintre Pilat şi Iisus (Luca 18, 33-38), stau faţă în faţă, la cea mai mare răscruce a istoriei, două lumi şi două mentalităţi: cea veche, apunînd în scepticism, şi cea nouă, răsărind în credinţă. “Omul autonom”, orice căi ar urma, ajunge inevitabil, mai devreme sau mai tîrziu, la întrebarea sceptică a lui Pilat; răspunsul nu poate veni decît de la Dumnezeu, Care este El Însuşi Adevărul. Lumea de azi reiterează, în multe privinţe, criza Antichităţii tîrzii, confirmînd peste veacuri (şi cu atît mai tragic) asprul cuvînt apostolic: “Căci mai bine era pentru ei să nu fi cunoscut calea dreptăţii, decît, după ce au cunoscut-o, să se întoarcă de la porunca sfîntă dată lor. Cu ei s-a întîmplat adevărul din zicală: Cîinele se întoarce la vărsătura lui şi porcul scăldat la noroiul mocirlei sale” (II Petru 2, 21-22).
** A se vedea pe acest blog, în arhiva din ianuarie trecut, grupajul intitulat “Recitindu-l astăzi pe Eminescu”.

Fără comentarii: "Cabină de rugăciune" la New York

(foto: Daily Mail)

P. S.

Primele comentarii la textul de mai sus mi-au impus cîteva precizări importante (pe care am socotit nimerit să nu le las doar în corpul comentariilor, ci să le aşez şi aici, ca post scriptum):

Eu am discutat aici problema la un nivel foarte general. Am pus accentul pe idealismul materialist deoarece mi se pare că îndeosebi cu el ne confruntăm de vreo două veacuri încoace. Există desigur (şi l-am pomenit în treacăt) şi un idealism nematerialist, inclusiv un idealism religios, care suferă de aceeaşi inadecvare cu realitatea, caracteristică oricărui idealism speculativ. Sub aspect creştin, el îşi află într-adevăr originile în scolastica apuseană şi consecinţa "faustică" în protestantism şi neoprotestantism. Pînă la experienţa comunistă (instrumentată teoretic tot de acolo), Apusul a fost, în lumea creştină, laboratorul experimental al idealismelor proaste, iar astăzi îşi redobîndeşte acest primat sinistru (disimulat sub lustrul unei civilizaţii care, înainte să îţi ia sufletul, "îţi ia ochii", cum se spune). Eu - pe urmele altora - am opus generic şi principial idealismului (materialist sau nu) realismul creştin, ca alternativă "soteriologică" trecută, prezentă şi viitoare, dar n-am mers, deocamdată, pînă la "confesionalizarea" discuţiei (care nu-i deloc ilegitimă sau irelevantă, ba dimpotrivă). Deşi am o opţiune ortodoxă, nu sînt de părere că romano-catolicismul şi chiar protestantismul pot fi diabolizate fără rest: e şi acolo o situaţie complexă (după timpuri, spaţii, persoane, daruri), iar Dumnezeu, în marea Lui bunătate, cred că lasă tuturor loc de mîntuire. În ce-i priveşte pe sectanţi (termen pe care eu îl socotesc mult mai potrivit decît cel de "neoprotestanţi"), mi se pare limpede că ei întruchipează cu precădere idealismul în aria religioasă. Concretizînd (acolo unde "ne strînge gheata"), un român trecut la cutare sectă se îndepărtează "idealist" atît de Realitatea divină (experiată prin Biserică şi Sfinţi, în Duhul Cincizecimii), cît şi de realitatea istorică organică a neamului său, cu care intră într-o tristă şi radicală secesiune mentală şi spirituală. Sigur că e libertatea şi treaba fiecăruia, eu nu-mi propun să stigmatizez sau să îndemn la stigmatizare, nici să refuz aprioric orice posibilitate de dialog sau colaborare, dar nu pot să nu observ că la mijloc este o defecţiune de tip idealist (în care trebuie căutată probabil, înainte de toate, "coada dracului"). Ba chiar m-aş încumeta să spun că idealismul religios este mult mai pervers decît cel filosofic sau ideologic, pentru că angajează conştient nu doar viaţa de aici, ci şi viaţa de dincolo. (R. C.)