URMEAZĂ POSTUL MARE

Călugăr athonit (foto: Al. M. Niţă)

SFÎNTUL ŞI MARELE POST

Postul, ca înfrînare de sine în numele lui Dumnezeu, este o armă puternică pe calea mîntuirii şi împotriva diavolului. Hristos Însuşi a postit 40 de zile în pustia Carantaniei, biruind cele trei mari ispitiri (cf. Matei 4, 1-11, şi Luca 4, 1-13).
Cele mai de seamă sărbători ale anului bisericesc sînt precedate de perioade de post mai lungi sau mai scurte. Acestea sînt în număr de patru (înşirate aici după cronologia anului bisericesc, care începe la 1 septembrie): Postul Naşterii Domnului (din 15 noiembrie pînă în 24 decembrie, adică pînă în ajunul Crăciunului), Postul Sfintelor Paşti (întins pe durata a şapte săptămîni ce precedă marele praznic al Învierii Domnului, începînd şi sfîrşindu-se la date variabile, în funcţie de data anuală a Paştelui), Postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel (care se încheie pe 28 iunie, adică în ajunul praznicului respectiv, dar care începe la date variabile, în funcţie de acelaşi calendar pascal) şi Postul Adormirii Maicii Domnului (din 1 pînă în 14 august, adică pînă în ajunul praznicului respectiv)*.
Dintre acestea patru, Postul Sfintelor Paşti este cel mai lung (la cele şase săptămîni de la Lăsatul Secului de brînză pînă la Florii, se adaugă postirea din Săptămîna Mare, dar şi săptămîna de post parţial dintre Lăsatul Secului de carne şi Lăsatul Secului de brînză) şi mai aspru (cu mai puţine dezlegări), drept care i se şi spune Postul Mare. În limbajul tradiţional, se mai numeşte şi Postul Patruzecimii sau Păresimile. El închipuie postul de 40 de zile al Mîntuitorului** (Matei 4, 2; Marcu 1, 13; Luca 4, 2) şi este rînduit de Biserică în vederea pregătirii binecredincioşilor creştini pentru întîmpinarea cît mai trează şi mai cuviincioasă a celei mai importante sărbători creştine de peste an (cum se socoteşte în Răsărit, căci în Apus pare să prevaleze Naşterea Domnului).
Creştinul dreptcredincios se spovedeşte şi se împărtăşeşte la capătul fiecăreia din cele patru perioade mari de post (ba chiar şi mai des, la sfatul duhovnicului), sau măcar o dată pe an – şi atunci o face, de regulă, la capătul postului pascal, primind Învierea uşurat de păcate şi cuminecat cu Trupul şi cu Sîngele Domnului, adică primenit şi întărit întru cele mai dinlăuntru ale sale***.
Postul Mare începe oficial în zi de luni, după Duminica Izgonirii lui Adam din Rai (cînd se lasă sec de brînză, după ce în duminica anterioară – a Înfricoşatei Judecăţi – se lăsase sec de carne), şi durează propriu-zis pînă la Florii, dar în fapt se prelungeşte pînă în noaptea Învierii. În vechime se făcea distincţie între Păresimi (Postul prepascal) şi postul special din Săptămîna Mare (Postul Paştelui propriu-zis). Cu timpul, însă, cele şase săptămîni şi cea de-a şaptea au ajuns să fie tratate ca perioadă unitară de post pascal (săptămîna a şaptea fiind culminaţia celor anterioare).
Tradiţia ortodoxă este foarte severă în privinţa acestui “post al posturilor”. Prima şi ultima săptămînă din cele şapte sînt de o asprime aparte, recomandîndu-se ca în lunea şi marţea primei săptămîni, ca şi în Săptămîna Patimilor, să se mănînce doar o singură dată pe zi, seara (şi atunci, la rigoare, numai pîine şi apă), iar în Vinerea şi în Sîmbăta Mare să se ţină “post negru” (adică ajunare totală)****. În acest post nu se mănâncă deloc carne, ouă şi brânză (lactate). La peşte sînt doar două dezlegări în tot postul: de Buna Vestire/Blagoveştenie (e şi o vorbă populară care zice: “În ziua de Blagoveşte/ Tot românu’ mîncă peşte”) şi de Florii. Nu se consumă vin şi se mănîncă doar bucate “fără unsoare” (ulei), cu excepţia sîmbetelor şi duminicilor, precum şi a zilelor de Aflarea Capului Sfîntului Ioan Botezătorul (24 februarie), Mucenici (9 martie) şi Buna Vestire (25 martie). Doar bolnavii au dezlegare pe toată durata postului la untdelemn şi la vin, dar cu măsură. Se înţelege că în acest răstimp nu se fac nunţi sau alte petreceri/chefuri.
Postul – care “potoleşte trupul, înfrânează poftele cele nesăturate, curăţeşte şi înaripează sufletul” (Sfântul Ioan Gură de Aur) – nu se reduce, desigur, la mîncare şi la băutură, căci atunci ar fi simplu regim sau dietă (ajutînd sănătăţii trupului, dar nicidecum mîntuirii). Înfrînarea de la mîncare şi băutură este doar faţa cea mai concretă şi mai exterioară a postului. În răstimpul postului, se cuvine să ne păzim de excese şi smintiri toate cele cinci simţuri, iar nu în ultimul rînd gîndurile. Înfrînarea trupească e de mare preţ, dar de şi mai mare preţ este înfrînarea sufletească, curăţirea şi întărirea spirituală, asceza interioară. Înfrînarea din afară nu-şi atinge scopul duhovnicesc decît dacă o înlesneşte pe cea dinlăuntru şi se conjugă cu ea. Să fim mai buni, mai smeriţi, mai generoşi, mai înţelegători, mai iertători – iată adevăratele roade pe care trebuie să le aducă postul în noi. A-ţi păzi gura de clevetiri sau ochiul de atracţii deocheate e adeseori mai anevoie decît să nu mănînci carne sau să nu bei vin. Postul e o luptă complexă cu tine însuţi şi-şi împlineşte rostul în inima fiecăruia. Adevăratul post nu trebuie să te facă mai palid la faţă sau mai puţin gras, ci să te aducă în acea stare îmbunătăţită a fiinţei tale în care să fii gata să te bucuri pur cu îngerii şi “să ierţi toate pentru Înviere”. (Vecernia iertării din Duminica Izgonirii lui Adam din Rai - numită şi Duminica Iertării - este, de altfel, prima dintre slujbele Postului Mare: în prezenţa preotului, credincioşii îşi cer iertare unul altuia, cum o vor face şi spre sfîrşitul veghii pascale: "Iartă-mă, frate!" - "Dumnezeu să te ierte".)
Postul este răstimp predilect al sobrietăţii şi al interiorizării, iar acest lucru se vede nu numai în viaţa noastră personală, dar şi în atmosfera din biserici: slujbele sînt mai lungi şi mai dese, cîntările mai tînguitoare (amintind în mai mare măsură de căderea şi de slăbiciunile noastre, dar nu fără nădejdea şi putinţa de a le depăşi cu ajutorul lui Dumnezeu), veşmintele preoţilor şi odoarele sfintelor locaşuri se cernesc parcă şi ele treptat, culminînd în Săptămîna Patimilor, cînd se despobobesc de-a dreptul.
Cu toate acestea, făptura omenească şi lumea nu trebuie să ajungă de tot posomorîte, căci ne deplîngem şi ne războim puţinătatea, dar nu ne pierdem încredinţarea în mila şi dreptatea de Sus. S-a spus despre creştinul ostenitor că trăieşte mai degrabă, în acest răstimp al pocăinţei transfiguratoare, un fel de “tristeţe radioasă”. De altfel, Domnul Însuşi ne învaţă că postirea nu trebuie să devină ostentativă, “de ochii lumii”, ci să ne apropie tainic de Dumnezeu, Care singur cunoaşte măsura fiecăruia – nu pe dinafară, ci pe dinăuntru (cf. Matei 6, 16-18).
Şi tot Hristos ne învaţă, răspicat, despre puternica legătură dintre post şi rugăciune. Din însumarea lor iese adevărata putere spirituală, de care şi demonii se tem. Fără disciplina postului, rugăciunea riscă să se risipească, iar fără dialogul permanent cu Dumnezeu, înfrînările noastre riscă să rămînă deşarte. De aceea, în răstimpul postului, Biserica cheamă la mai multă şi mai rîvnitoare rugăciune. Şi cu cît ne rugăm mai mult, cu atît şi puterea noastră de înfrînare creşte, căci dacă sporim în nevoinţă şi ducem cu bine pînă la capăt crucea postului, aceasta nu se face fără harul cel de Sus.
Dintre toate rugăciunile cu care ne putem ruga, una a devenit specifică Sfîntului şi Marelui Post:
Doamne şi Stăpînul vieţii mele, duhul trîndăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpînire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie. Iar duhul curăţiei, al gîndului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-mi-l mie, robului Tău. Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osîndesc pe fratele meu, că binecuvîntat eşti în vecii vecilor. Amin.
Această rugăciune – a Sfîntului Efrem Sirul (306-373, prăznuit pe 28 ianuarie) – este citită de două ori – pe alocuri şi de trei ori – la sfîrşitul fiecărei slujbe din timpul Postului Mare, de luni pînă vineri. La prima citire, în biserică, ea e însoţită de o metanie la fiecare cerere*****, după care toţi cei de faţă fac douăsprezece închinăciuni (spunînd: „Dumnezeule, curăţeşte-mă pe mine păcătosul”), iar întreaga rugăciune este repetată cu o singură metanie la sfîrşit.
“De ce ocupă un loc aşa de important această scurtă şi simplă rugăciune în slujbele de Post? Pentru că recapitulează, într-un mod unic, toate elementele pozitive şi negative ale pocăinţei şi constituie, ca să spunem aşa, o «verificare» pentru ostenelile noastre personale de-a lungul Postului. Acestea au ca scop mai întâi eliberarea noastră de câteva boli duhovniceşti fundamentale, ce ne modelează viaţa şi fac practic imposibilă chiar încercarea de a ne întoarce noi înşine către Dumnezeu...” (Al. Schmemann, op. cit., pp. 35-36).
Într-adevăr, să nu mai trîndăvim, ci să petrecem întru trezvie (căci “Mirele vine la miezul nopţii şi fericită e sluga pe care-o va afla priveghind...”), să nu ne risipim în grijile lumeşti, să nu ne semeţim cu fapta şi cu cuvîntul, ci să ne smerim întru curăţie, cu răbdare înţeleaptă şi dragoste cuminecătoare, maxim de exigenţi cu noi înşine şi maxim de indulgenţi cu ceilalţi.
“Rugăciunea Sfîntului Efrem sugereazã exact ce este de fapt asceza: post, dar nu numai de hrana trupului, ci şi de toropeala sufletului, pentru ca să nu mai trăim numai cu pîine (imagini, sunete, provocări), ci cu tot cuvîntul care iese din gura lui Dumnezeu (Matei 4, 4). Să postim de patimi, de dorinţa de a stăpîni şi de a osîndi, pentru a atinge adevărata libertate de care vorbea Sfîntul Ioan Scărarul: Fii ca şi un împărat întru lumina ta, stai ridicat întru smerenie, poruncind rîsului din tine: Du-te, şi se duce [cf. Matei 8, 9], lacrimilor dulci: Vino, şi vin, iar trupului care nu mai este tiran, ci slugă: Fă aceasta, şi face (Scara, 7, 3)” (cf. Olivier Clément, Trei rugăciuni: Tatăl nostru, Rugăciunea Împărate ceresc, Rugăciunea Sfîntului Efrem Sirul, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2001).
Dar eforturile noastre de îmbunătăţire nu trebuie să se rezume la perioada postului, ci roadele postirii trebuie să se vadă mai ales în viaţa noastră de după aceea, ca învrednicire permanentă a trăirii întru Hristos. În acest sens ne atrage atenţia Sfîntul Ioan Gură de Aur (grăind în actualitatea eternă a Duhului):
„Am lepădat povara postului, dar n-am lepădat rodul lui, pe care e vremea să-l culegem. A trecut oboseala nevoinţelor, dar să nu treacă rîvna faptelor bune. S-a dus postul, dar să rămînă evlavia. Mai bine spus, [...] a trecut postul cel trupesc, dar n-a trecut postul cel duhovnicesc. Acesta e mai bun decît acela, iar acela pentru acesta s-a făcut. Du­­pă cum, cînd posteaţi, vă spuneam că se poate să nu posteşti, deşi posteşti, tot astfel şi acum vă spun că se poate să posteşti, deşi nu posteşti. [...] Cum poate să nu postească cel care posteşte? Iată: cînd cineva se opreşte de la mîncări, dar nu se opreşte de la păcate. Cum poate să postească cel care nu posteşte? Iată: cînd se bucură de mîncare, dar nu gustă din păcat. [...]
Poate să se îmbete şi cel care nu bea vin („Vai de cei care se îmbată fără vin!” – Isaia 28, 1) şi poate să fie cumpătat şi cel care bea vin („Foloseşte-te de puţin vin pentru stomacul tău şi pentru desele tale slăbiciuni” – I Timotei 5, 23). [...] Şi oare nu ne învaţă Apostolul: „Nu vă îmbătaţi cu vin, în care este desfrînarea, ci umpleţi-vă de Duhul” (Efeseni 5, 18). Acesta este beţia cea bună. [...] Umple mintea pînă sus cu Duhul, ca pe un pa­­har, ca diavolul să nu mai poată turna nimic în el! [...] Paharul nostru de bună beţie să fie potirul cel duhovnicesc, potirul neîntinat al sîngelui Celui Înviat, care nu îmbată, nici nu moleşeşte, ci ne întăreşte întru cumpătare. [...] De această beţie să ne îmbătăm, iar de la cealaltă să ne abţinem, ca să nu pîngărim acest mare praznic, al pămîntului şi al cerului deopotrivă. Căci bucurie mare este astăzi şi pe pămînt, şi în cer. Dacă, atunci cînd se întoarce un singur păcătos, este bucurie pe pămînt şi în cer [Luca 15, 7], cu cît mai mare bucurie va fi în cer cînd întreaga lume este smulsă din mîinile diavolului? Acum saltă de bucurie îngerii, acum se veselesc arhanghelii, acum heruvimii şi serafimii prăznuiesc împreună cu noi Învierea cea de a treia zi” (cf. Sfîntul Ioan Hrisostom, Cuvîntări la praznice împărăteşti, col. “Izvoarele Orto­doxiei” – 5, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1942).

Răzvan CODRESCU

* Creştinii dreptcredincioşi mai postesc, prin rînduială bisericească, în miercurile şi vinerile de peste an, cu excepţia celor notate în calendar cu Harţi (dezlegare oficială de la postire, din raţiuni bisericeşti), precum şi de Înălţarea Sfintei Cruci (14 septembrie), de Ajunul Bobotezei (5 ianuarie) şi de Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul (29 august).
** În simbolistica biblică, numărul 40 este tainic legat de răstimpurile „curăţirii”: potopul a durat 40 de zile şi 40 de nopţi; evreii au rătăcit prin pustie, cu Moise, 40 de ani; Iisus s-a retras în pustie şi a postit 40 de zile etc.
*** Cu rare excepţii (bolnavi grav, muribunzi etc.), Împărtăşirea nu se face fără osteneala prealabilă a postirii şi fără mărturisirea păcatelor (iar dacă se face, e spre osîndă). Duhovnicul care te spovedeşte este cel care te dezleagă să te împărtăşeşti.
**** În Joia Mare (avîndu-se în vedere asprimea deosebită a zilelor următoare), se admit totuşi două mese şi chiar consumul măsurat de vin şi ulei, dar în această privinţă nu există un acord perfect între toate ariile ortodoxe.
***** “După fiecare cerere a rugăciunii facem o metanie. Metaniile nu sînt limitate la rugăciunea Sfîntului Efrem Sirul, dar constituie una dintre caracteristicile distinctive ale întregului cult din timpul Postului. Totuşi, aici, semnificaţia lor este revelată mai bine ca niciodată. În lungul şi dificilul efort al însănătoşirii duhovniceşti, Biserica nu a pus bariere între suflet şi trup. Omul, în întreaga sa fiinţă, s-a îndepărtat de Dumnezeu; omul, în întreaga sa fiinţă, trebuie restaurat, trebuie să se întoarcă [la Dumnezeu]. Catastrofa creată de păcat constă, cu siguranţă, tocmai în biruinţa cărnii – animalul, iraţionalul, plăcerea din noi – asupra duhovnicescului şi dumnezeiescului. Dar trupul este slăvit, trupul este sfînt, aşa de sfînt încît Dumnezeu Însuşi «a luat trup». Atunci, mîntuirea şi pocăinţa nu dispreţuiesc trupul, nu îl neglijează, ci au în iconomia lor restaurarea trupului, readucerea lui la funcţiile sale reale, ca expresie a vieţii duhovniceşti, ca templu al nepreţuitului suflet omenesc. Ascetismul creştin este o luptă nu împotriva trupului, ci pentru trup. Din acest motiv, întreaga fiinţă umană – suflet şi trup – face pocăinţă. Trupul participă la rugăciunea sufletului întocmai cum sufletul se roagă prin şi în trup. Metaniile, semne «psiho-somatice» ale pocăinţei şi ale smereniei, ale adorării şi ale ascultării, reprezintă astfel prin excelenţă ritualul de Post” (Alexander Schmemann, Postul cel Mare, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1995, pp. 39-40).

(Capitol din volumul Ghid pascal, Editura Christiana, Bucureşti, 2009)

----------------------------------------------------
----------------------------------------------------

Floriile la ţară (foto: Sorin Toma)

OBICEIURI POPULARE
ÎN PERIOADA POSTULUI PASCAL

Lăsatul Secului şi Păresimile

Postul Paştelui sau Postul Mare, fixat în funcţie de data anuală a sărbătorii, durează 40 de zile (cît a postit şi Mîntuitorul retras în pustie), fiind de altfel denumit popular “Păresimile” (cuvînt ieşit – oricît nu s-ar părea – din latinescul quadragesima). Lăsatul/Lăsata Secului (Zăpostitul) se face, după rînduiala Bisericii, în doi timpi: Lăsatul Secului de carne şi, o săptămînă mai tîrziu, Lăsatul Secului de brînză. Postul din Săptămîna Mare se adaugă consecutiv Păresimilor, încît, în fapt, perioada de post de dinaintea Învierii este de şapte săptămîni (ba chiar de opt, dacă punem la socoteală şi săptămîna dintre cele două Lăsaturi de Sec).
E vremea acum să se împace om cu om (postul nu-i post, dacă ţii duşmănii), împăcările fiind adeseori pecetluite cu chefuri şi hore. Se fac plăcinte cu brînză, se bate alviţa şi se mănîncă musai cîte un ou fiert, zicîndu-se: “Ou, ouşor,/ Fie-mi postul mai uşor!”. După credinţa tradiţională, “cu un ou se astupă şi cu un ou se destupă gura la Paşti”. Masa, cu tot ce-a rămas pe ea, se lasă neridicată pînă a doua zi de dimineaţă, pentru ca peste noapte să se înfrupte şi morţii. Numai oalele se pun cu gura în jos, ca să nu fie pagubă în casă.
Lunea de după Zăpostit se numeşte Lunea Curată (denumire corelativă cu Săptămîna Albă). Acum se face Spolocania sau Spălăcania: gurile se clătesc ritual cu borş sau cu rachiu, se spală bine vasele în care s-a gătit “de dulce” sau “de frupt” (în unele părţi, operaţiunea aceasta e rezervată zilei următoare, numite chiar Marţea Vaselor), se aduce “apă de nea” de la pădure şi se stropeşte casa, pe dinăuntru şi pe dinafară.
Tot acum se face, pe alocuri, şi darea în tărbacă a cîinilor sau jujeul, obicei straniu şi desigur precreştin: cîinii sînt zburătăciţi pe uliţi cu joarde şi pietre, li se leagă tinichele de cozi şi oamenii (mai ales copiii) fac haz de spaima şi schelălăielile lor.

Caii lui Sîntoader
(prima săptămînă din Postul Mare)

Stranie din cale-afară este sărbătoarea numită “Caii lui Sîntoader”, ce începe în sîmbăta din prima săptămînă a Postului Mare şi se întinde pe nu mai puţin de 8 zile. Sîntoader, cel care-l ţine pe dracul de păr (dar care n-are nimic de-a face cu vreun Sfînt Teodor din calendarul bisericesc!), are cai nărăvaşi, cu care nu-i bine să ai de-a face dacă nu ştii cum să-i îmblînzeşti. După unii, nici n-ar fi cai propriu-zişi, ci un fel de feciori-cai, cu copite, cozi şi coame bogate, părăsiţi oarecînd de drăguţele lor. E totuşi o legătură tainică între ei şi caii din sat, care sînt acum, oarecum preventiv, mai bine trataţi ca niciodată.
Răstimpul e folosit pentru multe vrăji. Fetele mari, în prima dimineaţă de Sîntoader, ca să aibă păr frumos (“Sîntoadere, Sîntoadere,/ Creşti cosiţa fetelor/ Cît coadele iepelor”), şi-l spală cu o fiertură vegetală din care nu lipseşte omanul/Inula helenium (pe care, cînd îl culeg, îl “plătesc” cu pîine şi sare depuse la locul cu pricina: “Oman mare, Domn mare,/ Eu îţi dau ţie pîine şi sare,/ Tu să-mi dai mie o coadă de păr mare!”) şi în care se pune şi lapte de iapă. Nici o fată nu iese din casă în ziua de Sîntoader înainte de a se fi spălat pe cap, “căci altminteri caii le vor paşte părul”.
Tot acum, copiii mai răsăriţi şi junii se fac fraţi de cruce, jurîndu-se aşa (pe pîine şi sare, sau chiar pe vin amestecat cu cîteva picături din sîngele fiecăruia): “Eu ţi-oi fi frate/ Pînă la moarte./ M-oi lăsa de pîine şi de sare mai bine/ Decît să mă las de tine!”. Asemenea frăţie îi ţine legaţi pînă la moarte. Iar dacă unul moare, celălalt continuă să-l pomenească aşa: “Avusei şi eu fărtate/ Şi n-am avut de el parte!”.
Femeile fac colivă pentru morţi sau împart colaci însemnaţi în chip de potcoavă. În zilele de Sîntoader nu se mai toarce, nu se mai sapă, nu se lucrează după apusul soarelui, nu se pun ouă la cloşcă, nu se iese la pădure, nu se fac petreceri, nu se umblă noaptea pe uliţi. Austeritatea aceasta e conformă, în general, cu cerinţele postului, chiar dacă raţiunile ei sînt mai degrabă magice decît religioase.

Miezul Păresimilor
(la jumătatea Postului Mare)

Miezul Păresimilor sau Păreţilor este mijlocul/jumătatea Postului Mare şi cade în miercurea celei de-a patra săptămîni din post. Ziua aceasta este cu stricteţe păzită mai ales de către femei, care nu lucrează nimic, ca să nu-şi piardă, cum se crede, sporul peste an. Este însă îngăduită şi recomandată numărarea ouălor (elemente de bază în perspectiva praznicului pascal) pe care le-au făcut pînă atunci găinile din gospodărie. Dacă numărul acestora iese cu soţ, se zice că-i de bine.

Părintele Gheorghe Calciu (care, în clipele sale de răgaz, era un mare povestitor) îşi amintea, din copilăria lui dobrogeană (anii '30): “La înjumătăţirea postului, miercuri, mama ne chema pe cei mai mici – cei mari erau la lucrarea cîmpului, a viei etc. – şi ne punea să numărăm ouăle. În anii buni, putinile erau pline cu ouă albe, de cele mai multe ori aveam peste trei sute de ouă; în anii mai slabi aveam peste 200. Cea mai tainică treabă pe care o făcea mama era în serile de martie, cînd, la lumina unei lumînări, cerceta ouăle alese de ea pentru a le pune la cloşcă. Ouăle cu bănuţ le punea de o parte. Din ele urma să iasă puii care vor face ouăle pentru Paştele anului următor. Ce taină a vieţii cunoştea mama, cu cîtă convingere făcea ea cruce peste ouăle care vor scoate pui! Tare mi se părea mie că treaba pe care o făcea mama semăna, într-un fel pe care nu-l înţelegeam, cu Învierea”.
Fetele cred că vor fi mai ochioase dacă în această zi ajung să se spele pe faţă la rîu chiar în momentul cînd se trag clopotele la biserică (unde seara se face slujbă de priveghere).
Înjumătăţirea Postului nu-i simplă tradiţie populară, ci bisericească (la Vecernia zilei de joi din a patra săptămînă a postului se spune: „Postul, pricinuitorul bunătăţilor, şi-a adus acum înjumătăţirea sa, arătîndu-se bineplăcut prin zilele ce au trecut, şi spre cele ce urmează punînd înainte folosinţa; căci îndemnarea spre lucruri bune face mult bine. Pentru aceasta, făcînd spre plăcere lui Hristos, Dătătorul tuturor bunătăţilor, să strigăm: Cela ce ai postit pentru noi şi ai răbdat Crucea, învredniceşte-ne ca fără de osîndă să ne împărtăşim cu dumnezeieştile Tale Paşti, vieţuind în pace şi cu vrednicie slăvindu-Te, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfînt”), raportîndu-se simetric la aşa-numita Înjumătăţire a Praznicului din miercurea celei de-a patra săptămîni de după Paşti: “Textul evanghelic citit la Înjumătăţirea Praznicului (Ioan 7, 14-36), care începe cu cuvintele: «Iar înjumătăţindu-se praznicul, S-a suit Iisus în templu şi învăţa» (Cîntarea a 5-a a Canonului), se leagă de evenimentul petrecut «la mijlocul» sărbătorii Corturilor. [...] Textul evanghelic de la Cincizecime (Ioan 7, 37-53) începe acolo unde se termină Înjumătăţirea Praznicului Cincizecimii şi cuprinde făgăduinţa Duhului Sfînt sub chipul «rîurilor de apă vie». Această temă a «apei vii», simbol al harului, serveşte ca leitmotiv în slujba Înjumătăţirii Praznicului şi justifică transpoziţia cincizecimică a sărbătorii [evreieşti a] Corturilor” (L. Uspensky, Vl. Lossky, Călăuziri în lumea icoanei, Editura Sophía, Bucureşti, 2003, p. 206).

Lazărul/Lăzărelul
(în ajunul Floriilor)

Numele acestei sărbători se leagă desigur de Sîmbăta lui Lazăr, care, în calendarul bisericesc, precede Floriile. În fantezia populară, Lazăr cel înviat din morţi a devenit însă un personaj pitoresc, legat probabil de nişte vechi obiceiuri păgîne privitoare la moartea şi învierea naturii. În ţara Mioriţei, Lazăr – alintat îndeobşte “Lăzărelul” – e văzut mai ales ca un ciobănaş care, plecat cu oile la păscut, se urcă într-un copac, să le culeagă frunze, dar cade de acolo şi se prăpădeşte în floarea tinereţii. În scenariul popular, mireasa lui, Lăzăriţa, în rochie albă şi cu coroniţă de flori pe cap, îl plînge mută de durere, mişcîndu-se înainte şi înapoi, în mijlocul unui cerc de tinere fete. Ele umblă aşa din casă în casă, iar din cîntecul tărăgănat al însoţitoarelor reiese că, în cele din urmă, trupul ciobănaşului, găsit de surorile lui (sau, în altă variantă, numai de sora lui mare mare, soţia lui Dragobete), udat cu lacrimi, scăldat în lapte dulce şi acoperit cu frunze de nuc, înviază şi se preface în flori.
O legendă mai hazlie pretinde că moartea Lăzărelului s-ar fi tras din dorul de plăcinte: mamă-sa, ocupată cu torsul, nu-i face pofta, iar el, tăvălindu-se de necaz în jurul ei, se înţeapă în fusul scăpat din mîna femeii. Tot surorile sînt cele care îl bocesc, iar de atunci ar fi rămas şi obiceiul jelitului la mort. De altfel, sîmbăta respectivă este dedicată pomenirii morţilor (“Moşii de Florii”), pentru care se fac şi se împart mai cu seamă plăcinte. În Muntenia şi în Dobrogea, femeile se abţin de la tors. În mod firesc, Lazărul anunţă şi apropierea Paştilor, cea mai importantă sărbătoare religioasă a anului: „Lazăre,/ Nefericitule,/ Cînd vor veni Paştile?”. Şi Lazăr, de colo: “Iată-le, iată-le după uşă,/ Cu mielul de gît!”.

Floriile
(cu o săptămînă înainte de Paşti)

Aceasta este denumirea populară a sărbătorii din duminica ce precede Săptămîna Patimilor. Pe alocuri i se spune şi “Duminica Vlăstarilor”. Fiecare creştin care duce la biserică flori de primăvară şi primeşte în ziua de Florii ramuri de nuc sau de salcie, sfinţite de către preoţi, devine vestitor al marii sărbători a Intrării Domnului în Ierusalim. De fapt, ramurile de nuc şi de salcie amintesc de ramurile de finic (copac specific din zona Ţării Sfinte) cu care mulţimile L-au întîmpinat odinioară pe Hristos. Aşezate la icoane, sau deasupra uşilor şi a ferestrelor, aceste ramuri protejează casa şi pe cei ce locuiesc în ea. Nu mai puţin importantă este folosirea lor pentru tratarea diferitelor boli, de-a lungul întregului an.
Salcia poartă, în conştiinţa poporului, binecuvîn­tarea Mariei. Se zice că atunci cînd Fecioara a trebuit să treacă un rîu, salcia s-ar fi plecat peste apă, înlesnin­du-i trecerea. Drept răsplată, Maica Domnului a binecuvîntat-o, hărăzindu-i să nu se facă niciodată cărbune (ca bietele “lemne de foc”) şi să fie purtată an de an la altar. Conform tradiţiei, cu crengile de salcie sfinţite în biserică oa­me­nii se întorc acasă şi, după ce ating cu ele creştetele pruncilor, ca să crească mari şi fru­­moşi, le anină la icoa­nă, păstrîndu-le peste an. Trei mîţişori (muguri) de salcie înghiţiţi la Florii l-ar pă­zi pe om, tot anul, de durerile de gît. Dacă dădea furtuna sau grin­dina, se credea că aces­tea puteau fi oprite tot cu mîţişori de salcie sfinţită, afu­mîndu-se cu ei fie casa, fie ograda. Se pu­neau mîţi­şori şi-n apa în care erau scăldaţi copiii de ţîţă, ca să fie apăraţi boli şi de deochi.
Abundă obiceiurile locale legate de spălarea pe cap în ziua de Florii: unii se tem să se spele, ca nu cumva să albească, precum pomii aflaţi în floare; alţii, dimpotrivă, cred că dacă se spală cu o fiertură de busuioc şi ciucuri de prapor purtat la o înmormîntare de fată mare, ba dacă mai şi varsă apa la rădăcina unui păr, vor avea plete mai frumoase şi mai bogate. În unele părţi, fetele fierbeau, la miezul nop­ţii dinspre Florii, apă cu salcie şi busuioc, iar ziua se spălau cu ea pe cap, zicînd: “Cu­mu-i părul înflorit,/ Aşa şi păru-mpletit!/ Cum te uiţi la păru-n floare,/ Aşa şi la fata mare!”.
În unele zone ale ţării, de Florii, se agaţă într-un pom înflorit şi mărţişorul primit de 1 martie. Din vechea sărbătoare romană – Floralia – închinată zeiţei Flora nu pare să mai fi rămas decît numele. Vechii semnificaţii de reînviere a naturii i s-au adăugat cu timpul semnificaţii legate de pomenirea celor adormiţi: se fac pomeni, iar mormintele se curăţesc şi se împodobesc cu crenguţe de salcie. În popor se spune că aşa cum este vremea de Florii, aşa va fi şi de Paşte. Postul nu s-a încheiat, dar celor care îl ţin Biserica le dă în această zi dezlegare la peşte. Mîncatul peştelui de Florii – ca şi de Buna Vestire („În ziua de Blagoveşte/ Tot românu’ mîncă peşte”) – nu este însă o obligaţie religioasă, cum par să creadă unii, iar pentru cei ce nu postesc, sau postesc doar aproximativ, mîncatul de peşte cu tot dinadinsul nu are în sine nici o noimă.

Marţea Seacă
(Marţea Mare)

Denumirea de “Marţea Seacă” (numită aşa, desigur, ca şi vinerea aceleiaşi săptămîni, cu referire la imperativul abstinenţei radicale) şi tradiţiile populare legate de ea – nelucratul, scăldatul ritual etc. – n-au nimic bisericesc, ci sînt vădite resturi de credinţe şi practici păgîne.

Joimăriţa
(Joia Mare)

Numele acestei sărbători populare vine de la Joia Mare (joia din Săptămîna Patimilor, numită şi Joia Neagră, sau, mai rar, Joia Seacă), personificată de imaginaţia populară în chipul unei năluci monstruoase, locuind în funduri de pădure, pe pustii sau în creierii munţilor, înarmată de obicei cu un vătrai şi cu o căldare de jăratec, pedepsind mai ales femeile şi fetele leneşe (de pildă, în mediul tradiţional, pe cele ce nu terminau de tors pînă în Joia Mare, cărora le ardea degetele şi fuioarele netoarse). Se crede că dacă doarme cineva în această zi, va fi netrebnic tot anul. În ea nu se doarme, dar nici nu se lucrează. Femeile n-au voie decît să facă borş şi să roşească ouăle pentru Paşti.
Oamenii obişnuiesc – unii chiar în curtea bisericii – să facă focuri pentru morţi, din vreascuri rupte cu mîna, sau să aprindă lumînări pe morminte, cu credinţa că în preajma Paştilor morţii se pregătesc să vină în vizită pe pămînt. “Focul morţilor” e însoţit de pomeni (cu mîncăruri şi băuturi de post). Nu se spală rufe în Joia Mare, ca să nu se scurgă lăturile la morţi, în loc de ce li se dă de pomană. Joimăriţa le inspectează pe toate, să vadă dacă s-a respectat datina. Copiii umblă cu toaca prin sat, cîntînd: “Toacă tocănelele,/ Joia, Joimărelele./ Paşte popa vacile/ Pe toate ogaşele,/ Duminică-i Paştele”. Tot acum cade şi “Nunta urzicilor” (acestea, o dată înflorite, nu mai sînt bune de mîncat; dar nici zile de post nu mai sînt multe...). În unele părţi, tinerii obişnuiesc să facă “strigare peste sat”, dînd în vileag greşelile sau smintelile unor membri ai comunităţii.
Lepădarea lui Petru (inclusă în cele 12 evanghelii citite seara în biserică), săvîrşită în apropierea unui foc, stă la baza obiceiului ca în dimineaţa Joii Mari, înainte de a cînta cocoşii a treia oară, oamenii să aprindă focuri prin curţi.

Vinerea Seacă
(Vinerea Mare)

În Vinerea Mare, în cadrul domestic, nu e îngăduit altceva decît să frămînţi şi să coci pască (pe alocuri, e „pogorămînt” şi pentru cozonaci, dar în nici un caz nu se va face pîine!). Se ţine post negru, iar principalele griji sînt ca dimineaţa să calci peste un obiect de fier (ca să nu te mai loveşti tot anul!), iar seara să mergi la biserică şi să treci pe sub Sfîntul Aer/Epitaf. După slujba Prohodului, nu numai biserica se înconjoară de trei ori, ci şi propria casă, cu lumînarea aprinsă adusă de la biserică şi cu care se face cruce pe fiecare perete, ca pază împotriva stihiilor. De altfel, lumînarea – ce e bine să se aprindă şi la Înviere – nu se aruncă, ci se păstrează ca un fel de talisman: o poţi reaprinde peste an, dacă stihiile se răzvrătesc, căci are putere mare şi sfîntă. În seara Vinerii Mari se aprind lumînări şi pe la morminte, ce se lasă acolo pînă se trec de tot (chiar cu riscul de a fi furate de babe şi folosite la fel de fel de farmece).
E loc în această zi şi de lecuiri minunate. Se crede că poţi scăpa de guşă dacă ţi-o speli cu apă neîncepută, înainte de răsăritul soarelui, sau dacă ţi-o atingi cu trei oase găsite pe aiurea (dar tot pînă să răsară soarele) şi zici: „Vinerea Seacă,/ Guşă seacă!”. Cică dacă nu scapi aşa de guşă, măcar nu-ţi creşte mai mult... De mare efect ar fi şi să te cufunzi de trei ori într-o apă rece în zori, sau să umbli desculţ prin rouă: tot anul bolile te vor ocoli.

Răzvan CODRESCU

LA CE VĂ AŞTEPTAŢI ?

Comunicatul Patriarhiei
cu privire la paşapoartele biometrice

În şedinţa de lucru din ziua de miercuri, 25 februarie 2009, Sfântul Sinod a adoptat, în unanimitate, hotărârea nr. 638/2009 în legătură cu problema noilor paşapoarte electronice care includ date biometrice:

1. Ia act de scrisoarea nr. 638 din 28 ianuarie 2009 a Preafericitului Părinte Patriarh Daniel adresată Ministerului Administraţiei şi Internelor prin care se solicită o serie de precizări în legătură cu noile paşapoarte electronice care includ date biometrice. (vezi anexa 1).
De asemenea, ia act de lămuririle aduse prin adresa nr.3622071 din 5 februarie 2009 a Ministerului Administraţiei şi Internelor – Direcţia Generală de Paşapoarte (vezi anexa 2) din care rezultă două asigurări importante:
a. A avea un paşaport este un drept şi nu o obligaţie, paşaportul fiind un document eliberat la cerere pentru cei ce doresc să călătorească în afara spaţiului Uniunii Europene. Astfel, se deduce că cei care invocă obiecţii de conştiinţă sau motive religioase au libertatea să nu solicite acest nou tip de paşaport;
b. Fiecare cetăţean are dreptul de a cunoaşte în mod direct conţinutul datelor personale incluse în noul paşaport electronic care include date biometrice.

2. Constată că însăşi opinia Comisiei Europene exprimată, la 16 martie 2005, prin Grupul European pentru etica în ştiinţă şi noile tehnologii este împotriva implantării în corpul uman a cip-ului electronic: „utilizarea pentru scopuri nemedicale a implanturilor de informare şi comunicare constituie o potenţială ameninţare la demnitatea umană şi societatea democratică” (pct. 6.4), iar „implanturile destinate supravegherii ... ar putea fi folosite de către autorităţile statale, indivizi sau grupuri pentru a creşte puterea lor asupra altora” (pct. 6.4.4).

3. Întrucât unele persoane au reticenţe faţă de paşapoartele biometrice, se va interveni pe lângă instituţiile Statului Român (Preşedinţie, Parlament, Guvern) cu solicitarea de a se adopta măsurile necesare pentru modificarea şi completarea legislaţiei în vigoare prin extinderea prevederilor referitoare la cazuri de urgenţă (paşaport temporar) şi la cazuri când, din motive de conştiinţă sau religioase, persoana nu doreşte paşaport electronic care include date biometrice.

4. În viitor, orice iniţiativă de interes general bisericesc, care provine dintr-o eparhie, trebuie, mai întâi, analizată şi dezbătută la nivelul centrului eparhial şi al sinodului mitropolitan, iar apoi să fie înaintată Sfântului Sinod, spre dezbatere şi hotărâre.5. Văzând tulburarea provocată de opiniile confuze şi contradictorii cu privire la noile paşapoarte biometrice, Sfântul Sinod îndeamnă clerul, monahii şi credincioşii să rămână statornici în credinţa în Mântuitorul Iisus Hristos, Biruitorul iadului şi al morţii, să sporească în rugăciune şi fapte bune, vieţuind creştineşte în familie, mânăstire şi societate, fără a răspândi panică şi îngrijorare prin preocupare excesivă pentru lucruri trecătoare. Astfel, Dumnezeu ne va lumina, ne va apăra de tot răul şi ne va ajuta să săvârşim binele.

Biroul de Presă al Patriarhiei Române

26.o2.2009

---------------------------------

---------------------------------

UPDATE 27.02.2009

COMUNICAT F.O.R.

Forul Ortodox Român (F.O.R.) – organizaţia federativă a asociaţiilor ortodoxe din România – luând act de comunicatul Biroului de Presă al Patriarhiei Române şi de felul în care a fost prezentată presei hotărârea Sfântului Sinod al BOR din 25 februarie 2009 de către purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române, pr. Costel Stoica, face următoarea declaraţie:

1. Comunicatul Biroului de Presă al Patriarhiei Române nu precizează nicăieri că Sinodul nu a fost complet. Din adunare a lipsit ÎPS Bartolomeu, unul dintre cei cinci mitropoliţi ai Bisericii Ortodoxe Române. Se ştie că în data de 19 februarie 2009, Sinodul Mitropolitan al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, alcătuit din opt ierarhi şi prezidat de Mitropolitul Bartolomeu s-a exprimat categoric, în unanimitate, împotriva introducerii paşapoartelor biometrice, invocînd argumente teologice şi lipsa unei dezbateri publice prealabile.
Prin urmare, Sinodul nu a fost complet, din el lipsind unul dintre cei mai respectaţi şi iubiţi ierarhi ai BOR, aflat pe poziţii contrare faţă de hotărîrea din 25 februarie 2009, declarată ulterior „unanimă”.
Cerem să fie făcută publică, fără întârziere, stenograma integrală a dezbaterii sinodale, pentru a vedea pe ce baze s-a ajuns la concluziile comunicate. Altminteri este justificată impresia că Sinodul a luat o hotărâre doar în baza unei declaraţii, de altfel jignitoare, venită din partea Ministerului de Interne, prin care ortodocşilor li se oferă „dreptul” de a nu solicita noile paşapoarte, adică de a nu călători. Amintim că dezbaterile Sinoadelor Ortodoxe ecumenice s-au făcut întotdeauna cunoscute credincioşilor, pentru a arăta felul în care s-a ajuns la o concluzie sau alta, făcînd referire şi la opinia exprimată de fiecare episcop în parte prezent la sinod (vezi Actele Sinoadelor Ecumenice). E un exemplu obligatoriu de urmat într-un caz de importanţă capitală ca acesta.

2. Comunicatul Biroului de Presă al Patriarhiei Române nu oferă o soluţie corectă la problema pusă în dezbatere, fiind mai degrabă o tentativă de intimidare, prin recurs la autoritate, a celor care au propus o dezbatere democratică în sînul Bisericii, în calitate de cetăţeni ai statului român. Prin exprimările ambigue ale acestui comunicat, care nu poartă semnătura Sfântului Sinod, ci doar pe aceea a Biroului de Presă al Patriarhiei Române, se produce o tulburare mult mai mare decât aceea pe care Sinodul şi-a propus să o stăvilească.

3. Este inadmisibilă logoreea purtătorului de cuvânt al Patriarhiei Române, pr. Costel Stoica (la Realitatea TV), care lasă impresia că se identifică cu Sfântul Sinod, depăşindu-şi, în declaraţiile sale de presă, atribuţiile sale de purtător de cuvânt şi asumându-şi rolul de judecător în numele Bisericii.
Pr. Costel Stoica nu a fost încă judecat pentru declaraţia sa că “Biserica Ortodoxă încuviinţează avortul în cazul violului”, făcută vara trecută în cazul fetei de 11 ani însărcinate în urma unui viol. Cazul a fost folosit de lobby-ul pro-avort pentru a încerca liberalizarea şi mai pronunţată a unei legi care a permis deja uciderea în 19 ani peste 7 milioane de suflete.
Declaraţia sa de ieri, 26 februarie 2009, prin care a smintit adunarea credincioşilor, contrazice flagrant tradiţia biblică şi canonică a Bisericii, precum şi rezoluţiile emise de un organ bisericesc – Comisia de Bioetică.
Considerăm că, înainte de a-l lăsa pe pr. Costel Stoica să reprezinte Patriarhia Română, Sfântul Sinod ar trebui să-l judece pentru astfel de declaraţii necugetate făcute în presă. Acum, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, folosindu-se de prilejul anunţării unei hotărâri de Sinod, a făcut dezvăluiri din viaţa sa privată, declarând că el şi „colegii săi” îşi vor face paşaport biometric „pentru a fi printre primii”, ceea ce este o sfidare a celor pe care Sinodul declară că îi menajează pe motive de conştiinţă şi de credinţă, dar şi o manipulare a opiniei publice incompatibilă cu funcţia respectivă.

4. Având în vedere declaraţiile necugetate şi necanonice ale purtătorului de cuvânt al Patriarhiei, potrivnice duhului şi literei Sfintei Scripturi, cerem Sfântului Sinod să confirme că încercările de reducere la tăcere a credincioşilor în stil miliţienesc nu reprezintă punctul de vedere al Sinodului, ci eventual o nouă iniţiativă personală a purtătorului de cuvânt.

Sfântul Sinod trebuie să rămână garantul păcii şi al armoniei, pronunţându-se categoric şi fără echivoc ori de câte ori cineva încearcă să răpească libertatea credincioşilor.

Forul Ortodox Român
27 februarie 2009

Forul Ortodox Român (F.O.R.), structură federativă fără personalitate juridică, a fost fondat la 29 noiembrie 2008, prin consensul reprezentanţilor a 60 de organizaţii civice cu caracter cultural şi social, care au participat la Conferinţa Asociaţiilor Laicatului Ortodox Român (C.A.L.O.R.). F.O.R. este coordonat de liderii organizaţiilor: Fundaţia „Sfinţii Martiri Brâncoveni”, Asociaţia Pro Vita – Bucureşti, A.R.T.R.I. şi Asociaţia „Rost”.

DR. PAVEL CHIRILĂ: VINDECAREA

La Editura Christiana din Bucureşti a apărut cartea d-lui prof. univ. dr. Pavel Chirilă intitulată Vindecarea, reflectînd experienţa a 40 de ani de practică medicală (alături de regretata sa soţie, dr. Maria Chirilă, căreia volumul îi şi este închinat) şi sintetizând preocuparea constantă a autorului de fundamentare şi definire a conceptului de „medicină creştină”.
Reamintesc că d-l dr. Pavel Chirilă este ctitor al Asociaţiei Filantropice Medicale „Christiana” (Bucureşti), al Centrului Medical „Naturalia” (Voluntari) şi al hospice-ului „Sfînta Irina” (Voluntari), precum şi ctitor a trei mînăstiri ortodoxe: Christiana (Bucureşti), Nera (Caraş-Severin) şi Dobric (Bistriţa-Năsăud).
Noua sa carte poate fi procurată mai ales de la Librăria Sophia (Bucureşti, str. Bibescu Vodă 19, vizavi de Facultatea de Teologie) sau prin Societatea de Difuzare „Supergraph” (str. Ion Minulescu 36, sector 3, Bucureşti, cod 031216; tel.: 021/3206119, fax: 021/3191084, e‑mail: editura@sophia.ro).
Reproduc aici, ca două posibile provocări la lectura noului volum, un mai vechi articol sintetic al d-lui dr. Pavel Chirilă despre “Conceptul de medicină creştină”, precum şi o recenzie a mea la volumul Conceptul de medicină creştină. 1. Sfînta Scriptură citită de un medic ortodox (Editura Christiana, Bucureşti, 2001; rezumat în limba engleză: Concept of christian medicine. 1. The Holy Scripture, read by an orthodox physician, book drafted with the blessing of his Eminence Teofan, Metropolitan of Oltenia, 2003), cu care Vindecarea se află în intimă legătură. (R. C.)

CONCEPTUL DE MEDICINĂ CREŞTINĂ

Principala premiză a medicinii creştine este aceea că actul medical – adică descifrarea bolii, identificarea deopotrivă a cauzelor ei biologice şi spirituale, pre­cizarea evoluţiei şi prognosticului, profilaxia şi tratamentul – trebuie să se săvîr­şească în cadrul spiritual al Bisericii, pentru că Hristos este Tămăduitorul absolut. Altfel spus, doctorul tratează, dar Dumnezeu vindecă.

Recurs la tradiţie

Deşi Sf. Scriptură abundă în teme medicale, deşi vindecarea sufletească şi trupească este funcţia cea mai evidentă a Bisericii, deşi Sf. Părinţi s-au referit adeseori la viaţă, moarte, suferinţă, vindecare, doctori şi leacuri, deşi adevăratul întemeietor al aşezămintelor spitaliceşti nu este nimeni altul este Sf. Vasile cel Mare, conceptul specific de medicină creştină lipseşte aproape complet din limbajul teologilor şi medicilor contem­porani. În zilele noastre, cînd ştiinţa medicală a căzut în mare măsură în cursa mate­ria­lismului ateist, iar sufletele bolnavilor sînt ispitite de fel de fel de “spiritualităţi” străine de creştinism, fundamentarea acestui concept, prin reasumarea unei tradiţii de două ori milenare, este mai necesară decît oricînd.

Între a fi “ceva” şi a fi “cineva”

În Vechiul Testament îi întîlnim implicaţi în actul tămăduirii trupeşti atît pe doctor cît şi pe preot. Noul Testament aduce noutatea tămăduirii harice a bolilor sufle­teşti şi trupeşti de către Hristos şi apostolii Săi, punîndu-se astfel bazele slujirii tămădui­toare a Bisericii, din care fac parte atît clericul cît şi medicul. Desigur, Tradiţia nu a exclus ştiinţa medicală axată doar pe trup, dar a îngăduit-o şi a folosit-o numai în măsura în care ea nu a abătut bolnavul de la credinţa în Dumnezeu. În accepţia comună astăzi, cea a medicinii trupului, sănătatea înseamnă strict inte­gritatea corpului şi buna funcţi­o­nare a tuturor organelor. În accepţia teologică creştină, cu rădăcini în Sf. Scriptură şi în Sf. Tradiţie, starea de sănătate deplină înseamnă mult mai mult. Omul reprezintă o unitate deplină între suflet şi trup. Sufletul e legat de trup, dar depăşeşte materialitatea acestuia, făcînd din om o persoană capabilă de îndumnezeire şi destinată eternităţii. Altfel spus, fiinţa umană este, prin suflet, nu doar ceva, ci şi cineva, în măsură să intre în relaţie conştientă cu iubirea divină.

De la vindecare la mîntuire

Bolile fizice au întotdeauna cauze sufleteşti sau spirituale, care nu pot fi descoperite eficient decît în Biserică, trup tainic al lui Hristos Mîntuitorul. Medicina atee ignoră aceste cauze adînci, se rezumă la efectele lor (între care încearcă să stabilească rela­ţii de “cauzalitate” pur materială) şi se opreşte neputincioasă la poarta morţii. Medicina atee crede, mai mult sau mai puţin înfricoşată, că moartea înseamnă dispariţie în neant. Medicina creştină trăieşte însă în adevărul Învierii lui Hristos, Care ne-a eliberat de frica morţii şi ne-a dat încredinţarea vieţii veşnice, pe care o mărturisim cu bucurie în cîntările pascale: “Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcînd şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”. În creştinism, vindecarea primeşte pentru prima dată un sens eshatologic, adică legat de mîntuirea şi îndumnezeirea omului întreg, în perspectiva tainică a obşteştii învi­eri şi veacului ce va să vie, cînd, după cuvîntul apostolic, “acest trup stricăcios se va îm­brăca în nestricăciune”. Pentru prima dată cuvîntul “vindecare”, în accep­ţie medicală, devi­ne insuficient, fracturat de însuşi sensul lui biologic.

Medicină şi sacralitate

Din cei zece leproşi care L-au întîlnit pe Iisus şi s-au curăţit de lepră, numai unul s-a şi mîntuit, anume acela care a intrat într-o relaţie personală cu Hristos, întorcîndu-se şi mulţumindu-I. Aşadar, principala condiţie a însănătoşirii trupului şi sufletului este încrederea în grija personală a lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi. Doctorul nu este, de fapt, decît un slujitor care are zilnic o mulţime de prilejuri de a-L descoperi bolnavilor pe Hristos, Adevăratul Tămăduitor. Actul medical este astfel, dincolo de competenţa ştiinţifică, încărcat de sacralitate, sufletul bolnavului se bucură de preţuirea şi cercetarea atentă a medicului, iar trupul se ridică de la o simplă structură anatomică la sensurile anatomiei spirituale, ca mădular al trupului lui Hristos. Medicina creştină operează cu mijloace specifice: patologia şi terapia medicală se corelează cu patologia şi terapia spiri­tuală. Aceasta nu înseamnă, desigur, că Dumnezeu, în marea Lui bunătate şi milă faţă de bolnavi, nu dă ştiinţa tratării trupurilor şi unor medici atei, dar acţiunea acestora nu este decît una parţială, redusă la “animalitatea” fiinţei umane. Medicul creştin crede şi măr­tu­riseşte că omul este infinit mai mult: fiinţă personală şi nepieritoare, creată “după chipul şi asemănarea” lui Dumnezeu.

Dr. Pavel CHIRILĂ

Ierom. Teofan (Evloghie) Munteanu (Mînăstirea Nera)

şi dr. Pavel Chirilă în Sf. Munte Athos

ÎNTRE HIPPOCRATE ŞI HRISTOS
Fundamentele biblice ale medicinii creştine

Ca reflex al unei anumite suspiciuni faţă de o modernitate adeseori impioasă, Biserica Ortodoxă nu s-a preocupat îndeajuns de dialogul necesar cu noul univers al ştiinţelor, răspunzînd oarecum inabil provocărilor curente ale contemporaneităţii. Unii au crezut, pornind de aici, că Ortodoxia ar fi structural incompatibilă cu evoluţiile complexe ale societăţii şi culturii, spre deosebire de creştinismul apusean, mult mai receptiv şi mai flexibil. O astfel de concluzie este pripită şi superficială. Nu Ortodoxia însăşi, prin temeiurile sau tradiţia ei, este refractară angajamentului social sau cultural, ci o anume înţelegere limitată a ei, determinată de cauze istorice şi psihologice. Dacă se poate vorbi de o criză actuală a discursului ortodox şi de instaurarea, pe alocuri, a unei anumite mentalităţi falimentare, faptul nu este consecinţa unei insuficienţe obiective, adică explicabile prin natura însăşi a Ortodoxiei, ci provine din cauze şi condiţii subiective, adică explicabile prin inadecvarea oamenilor care o slujesc la complexitatea crescîndă a misiunii lor. Privită dincolo de conjuncturi, reasumată biblic şi patristic, decomplexată în faţa ostentaţiilor laicismului intelectual, Ortodoxia se dovedeşte (au arătat-o cu prisosinţă mai ales cîţiva ruşi şi cîţiva greci, precum şi cîţiva mari convertiţi evrei sau occidentali, de-a lungul întregului secol XX, iar la noi un Stăniloae sau un Steinhardt) nu numai vie din punct de vedere mistic, dar şi capabilă să răspundă adecvat, în duhul ei propriu, dar şi pe limba vremurilor noi, tuturor problemelor curente ale omului şi societăţii. Mai mult decît atît, mai marea rigoare dogmatică, prospeţimea mistică şi sensibilitatea morală o pot ajuta să regăsească un echilibru mai just între tradiţie şi modernitate, amendînd excesele secularizante ale unor confesiuni şi culte creştine neortodoxe, care au depăşit măsura în sens invers, cum este cazul cu anumite forme de aggiornamento din lumea romano-catolică sau, mai recent, cu disoluţia teologică a anglicanismului. Reangajată critic, dar şi avizat în numai aparent oţioasele dezbateri de idei ale contemporaneităţii, înţelegîndu-şi menirea nu ca pe o frondă stearpă şi opărită, ci ca pe o formă subtilă de mesianism istoric, valorificîndu-şi propria tradiţie cu “curăţenie de porumbel” şi “viclenie (înţelepciune) de şarpe”, Ortodoxia are şansa de a contribui decisiv, în timp, la “deosebirea duhurilor” într-o lume destructurată moral şi spiritual, a cărei primenire nu poate fi străină de redescoperirea sacralităţii, de întoarcerea la Dumnezeu (aşa cum intuise chiar şi un om atît de puţin religios ca mereu invocatul André Malraux).
În acest context, nu poate decît să ne bucure să aflăm că “Centrul de Studii Teologice Aplicate, patronat de Mitropolia Olteniei, dezvoltă programe de cercetare biblică şi patristică cu caracter inter-disciplinar, cu scopul de a sprijini lucrarea Bisericii în lume, aplicînd rezultatele cercetărilor şi oferind soluţii teologice în diverse domenii: misiune, ştiinţă, bioetică, medicină, drept, asistenţă socială, pedagogie, sociologie, ecologie”.
Sub egida acestui ambiţios Centru de Studii Teologice Aplicate al Mitropoliei Olteniei şi cu binecuvîntarea Î.P.S. Teofan, la Editura Christiana din Bucureşti a apărut substanţialul volum Conceptul de medicină creştină. 1. Sfînta Scriptură citită de un medic ortodox, al cărui autor, dr. Pavel Chirilă, este deja binecunoscut şi în lumea medicală, şi în cea eclesială, atît ca practician performant (comuna Voluntari a devenit de mai mulţi ani, datorită priceperii şi abnegaţiei soţilor Chirilă, capitala medicinii creştine româneşti) şi ctitor al Asociaţiei Filantropice Medicale “Christiana” (spital, şcoală, editură etc.), cît şi ca autor de lucrări în materie, uneori cu sprijinul unor colaboratori apropiaţi (dr. Maria Chirilă, pr. Mihai Valică ş. a.): Meditaţie la medicina biblică, Terapie naturistă, Reţetar selectiv de etnofitoterapie, Medicină naturistă. Fitoterapie. Acupunctură. Homeopatie, Introducere în medicina pastorală (ca să mă refer numai la principalele contribuţii apărute în volume).
Noul volum – care cred că impune definitiv în lumea românească postcomunistă conceptul de “medicină creştină” (absent sau insuficient fundamentat în “cuvîntul teologilor şi medicilor contemporani”) – se deschide cu o introducere sintetică a autorului (pp. 7-19), în care prima parte este dedicată fundamentării teologice şi definirii ştiinţifice a conceptului respectiv (“Există o medicină creştină”), iar a doua schiţează dimensiunea practică şi deontologică a problemei (“Abordarea bolnavului”). Textul, limpede şi coherent, de o înaltă conştiinţă profesională, lipsit de morga savantlîcurilor inutile, însufleţit de forţa angajării lăuntrice şi de puritatea asumării evanghelice, echivalează cu o memorabilă profesiune de credinţă, aşa cum nu s-a mai făcut auzită în lumea medicală românească de la vestitele cursuri de fiziologie ale marelui savant, medic şi profesor Nicolae C. Paulescu (1869-1931), adevărat apostol şi cruciat al medicinei ca “sacerdoţiu” (cf., între altele, Noţiunile de “suflet” şi “Dumnezeu” în fiziologie, Editura Anastasia, Bucureşti, 1998, passim). Călcînd cu discreţie pe urmele ilustrului său predecesor, dr. Pavel Chirilă aduce un plus de rigoare şi trăire ortodoxă, cu o deschidere avizată spre diferitele ipostaze ale medicinii tradiţionale, dar şi cu o realistă percepţie a circumstanţelor actuale.
Medicina creştină nu poate fi concepută altfel decît ca o “medicină eclesială”, în care “actul medical […] se săvîrşeşte în Biserică”, sub încredinţarea că “Hristos este Tămăduitorul absolut fără de Care vindecarea nu este posibilă”. De altfel, “Sfînta Scriptură abundă de teme medicale”, iar “vindecarea sufletească şi trupească este funcţia cea mai evidentă a Bisericii”, după cum reiese din întreaga literatură patristică. Oricît de mare ar fi tentaţia “trufiei luciferice” a medicinei de azi, noţiuni precum cele de sănătate, boală sau vindecare nu pot fi “rupte de Cauza cauzelor, Dumnezeu”. Omul – care, avînd “chipul” lui Dumnezeu ca dar, este chemat să-şi lucreze liber “asemănarea” cu El – n-are deci ca ţel în-lumirea, ci în-dumnezeirea, destinul său proiectîndu-se în veşnicie. Omul este “trup şi suflet în unitate deplină”, iar “trupul acesta muritor anticipează trupul înviat şi pnevmatizat” al veacului ce va să vie. Neavîndu-şi valoarea în sine şi nereducîndu-se la logica hedonistă a lui aici şi acum, “trupul trebuie guvernat de suflet şi păstrat neprihănit”. Prin suflet/spirit, ceva-ul materialităţii noastre devine cineva, individualitatea brută se ridică la unicitatea personală (“medicina creştină este o medicină care abordează pacientul ca persoană pentru a cărei mîntuire S-a răstignit şi a înviat Hristos”). Aspirînd spre Dumnezeu ca spre Alfa şi Omega tuturor plinătăţilor, sufletul omului este în mod natural creştin (anima naturaliter christiana – Tertullian) şi reclamă o abordare în consecinţă (tocmai prin această dimensiune “pnevmatologică” deosebindu-se decisiv medicina umană de… medicina veterinară). Armonia funcţională între trup şi suflet, echivalînd cu “sănătatea deplină, perfectă”, după care omul suspină laolaltă cu Firea, “a existat doar în Rai şi va mai exista după Înviere”. Aici, în interval, păcatul a atras după sine boala şi moartea, dar suferinţa este legată de taina mîntuirii: “Boala, suferinţa şi moartea au fost mijloace ale pedagogiei divine”, iar “aplecarea spre cauzele spirituale ale bolii este o condiţie absolută a vindecării” (a se vedea lista de extracţie biblică a “Cauzelor spirituale ale bolilor” – pp. 117-128). “Vindecarea, un act divino-uman şi eclesial” capătă astfel “pentru prima dată în creştinism, […] un sens eshatologic”. Dumnezeu Îşi asistă în permanenţă Făptura, iar omul se cade să răspundă prin “încrederea în grija personală a lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi” (cf., de pildă, Matei 6, 28-30, sau Luca 12, 6-7). În ce-l priveşte pe doctor, Noul Testament îi cere, înainte de toate, smerenie şi credinţă, el fiind, de fapt, “numai un slujitor care are zilnic o multitudine de prilejuri de a-L descoperi bolnavilor pe Hristos, Adevăratul Tămăduitor”. Altfel spus, cu mijloacele lui specifice, “doctorul este – în conceptul de medicină creştină – un lucrător ales în iconomia mîntuirii bolnavului”, “un mădular mirean al Bisericii”. Aşa stînd lucrurile, “patologia medicală se corelează cu patologia spirituală, iar evoluţia bolii este condiţionată de acceptarea şi intervenţia terapiei spirituale”. Este vorba deci de “un tratament complex: medical şi spiritual”, cu conştiinţa fermă că “doctorul tratează, Dumnezeu vindecă”.
Volumul se continuă cu o vastă crestomaţie tematică, extrasă cu răbdare din Vechiul şi Noul Testament. Materia – cu trimiteri precise şi cu minime indicaţii auctoriale, ce asigură însă “decodarea” lesnicioasă a limbajului biblic în limbajul ştiinţific actual – este împărţită în şapte mari secţiuni tematice: I. Bolile pomenite în Biblie; II. Cauzele spirituale ale bolilor; III. Vindecarea – act divino-uman; IV. Cei ce nu se vindecă; V. Moartea; VI. Învierea; VII. “Nici plîngere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi…” (starea de după obşteasca înviere, din Împărăţia lui Dumnezeu descrisă de Sf. Ioan în Apocalipsă, cap. 21). Cele mai ample sînt secţiunile I şi III (care privesc şi cel mai direct aria simptomatică şi practica terapeutică). Este cel mai complet inventar apărut la noi al moştenirii medicale a Bibliei, util deopotrivă specialiştilor şi publicului larg, căci sănătatea, boala, moartea şi învierea ne privesc pe toţi mai presus de “căprării”, confundîndu-se, pînă la urmă, cu însuşi destinul nostru personal şi comunitar.
În loc de încheiere, autorul include un “Cuvînt pentru doctorii spitalelor secularizate” (p. 328), din care împrumut şi eu finalul recenziei de faţă, căci sintetizează de minune, cu patosul unei deliberate simplităţi mărturisitoare, esenţa acestei cărţi “de veghe şi tămadă”: “Iubite coleg, am fost un timp directorul unui spital creştin. Îţi mărturisesc că fără Hristos nu poţi face nimic. Suferinţa care ne înconjoară are o semnificaţie mai presus de cadrul social în care lucrăm. Ea strigă către Dumnezeu şi duce cu ea credinţa sau necredinţa noastră. Meşteşugul tămăduirii îl avem de la Dumnezeu, căci El dă daruri bune tuturor oamenilor. Dacă eşti ateu sau indiferent religios, ştiinţa de a trata ţi-a dat-o Dumnezeu pentru bolnavii care suferă. Dacă adaugi la leacurile tale şi rugăciunea, atunci ştiinţa de a trata devine o harismă pe care o ceri de la Dumnezeu şi o meriţi. Dacă prin noi bolnavul s-a apropiat de Hristos, de Biserică – Cerul se bucură. Dacă prin noi, prin prezenţa noastră, bolnavul s-a depărtat de Hristos, mai bine ar fi fost pentru el şi pentru noi să nu ne întîlnească. […] Îţi propun să nu ne asumăm nici un merit al vindecării bolnavilor, căci Doctorul tratează, Dumnezeu vindecă, iar noi sîntem, conform Scripturii, doar slugă netrebnică…”
Pînă la urmă, medicina creştină e un pariu între smerenia care înalţă şi trufia care doboară. Şi poate că urgenţa cea mai mare a “omului recent” e tocmai aceea de a se vindeca, înainte de orice altă boală, de prea multa lui deşteptăciune…

Răzvan CODRESCU

Doctori fără de arginţi

în Aşezămîntul Mînăstirii Christiana

-----------------------------------------------

Pentru informaţii asupra Editurii Christiana,

accesaţi site-ul www.editurachristiana.ro

CLUJ: SINODUL MITROPOLITAN ŞI BIOMETRIA

MITROPOLIA CLUJULUI, ALBEI, CRIŞANEI ŞI MARAMUREŞULUI


COMUNICAT DE PRESĂ

Sinodul Mitropolitan al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, luând act de reacţiile unor medii monahale şi teologice faţă de introducerea sistemului de supraveghere biometrică în România, consideră că acestea sunt îndreptăţite, ele urmând însă să fie supuse unor analize şi nuanţări, atât la nivelul Sinoadelor locale. cât şi la acela al Sfântului Sinod plenar.
Oficial, semnalul a fost dat prin Hotărârea de Guvern nr. 557 din 26 aprilie 2006 privitoare la introducerea paşapoartelor electronice, în care sunt stocate datele biometrice ale persoanei, adică imaginea facială, impresiunea digitală, precum şi alte elemente de identificare.
Mai mult, deşi Hotărârea îi priveşte pe toţi cetăţenii României, ea nu a fost precedată de o dezbatere publică, aşa cum s-ar fi cuvenit într-o ţară democratică. Pentru 1 ianuarie 2011 este programată introducerea noilor cărţi electronice de identitate cu cip. Acesta are forma şi dimensiunea unei aşchiuţe în care se stochează datele biometrice ale unei persoane; el poate fi implantat nu doar într-un act de identitate (buletin, paşaport, card comercial sau sanitar), ci şi în corpul uman, sub pielea palmei, a unui deget sau a cefei, iar conţinutul său poate fi citit de la distanţă şi de către oricine, cu ajutorul unui calculator sau a unui aparat de receptare anume construit. Nu există nici o lege naţională sau internaţională care să garanteze discreţia sau securitatea absolută a datelor înscrise în cip, acestea fiind, practic, la dispoziţia oricărui factor instituţional sau privat şi constituind un sistem de supraveghere a cetăţenilor pe toată durata vieţii lor, şi chiar după moarte.
Argumentul că acest sistem de supraveghere contribuie la identificarea şi urmărirea delicvenţilor constituie o ofensă la adresa întregului popor român, care nu poate fi tratat ca o bandă de infractori.
Dimpotrivă, acest sistem de supraveghere e un atentat la libertatea şi intimitatea oamenilor, drepturi consfinţite nu numai de legile civile, ci şi de normele religioase. E ca şi cum un duhovnic ar divulga secretul spovedaniei, fapt aspru pedepsit în rânduielile bisericeşti, dar cu drept de cetăţenie în sistemul transparenţei fără perdea. Biometria nu numai că nu o sancţionează, dar, dimpotrivă, o legiferează, omul fiind tratat nu ca făptură a lui Dumnezeu, înzestrată cu suflet, inteligenţă şi libertate.
În concluzie, facem un apel către Domnul Traian Băsescu, Preşedintele României şi garantul respectării Constituţiei, să facă tot ceea ce îi stă în putinţă spre a-i asigura cetăţeanului român dreptul la libertate şi viaţă particulară, în consens cu principiile convieţuirii sociale.

În şedinţa din 19 februarie 2009, Cluj-Napoca

† BARTOLOMEU, Arhiepiscop şi Mitropolit
† ANDREI, Arhiepiscopul Alba Iuliei
† SOFRONIE, Episcopul Oradiei
† IUSTINIAN, Episcopul Maramureşului şi Sătmarului
† PETRONIU, Episcopul Sălajului
† IRINEU BISTRIŢEANUL, Episcop Vicar Cluj
† VASILE SOMEŞANUL, Episcop Vicar Cluj
† IUSTIN SIGHETEANUL, Arhiereu Vicar Maramureş

---------------------------------

---------------------------------

Un text demn de citit pe site-ul d-lui Ovidiu Hurduzeu:

"Au voie ortodocşii să critice tehnologia?"

RĂZVAN IONESCU: POVARA OMULUI DEOSEBIT

Il n’y a pas de héros sans auditoire...
(André Malraux)

Într-un orăşel din Ungaria un handbalist român este ucis mişeleşte de către membrii unei notorii bande de criminali, care de multă vreme face „legea” în zonă şi în faţa căreia – din moment ce e atît de cunoscută şi există încă – autorităţile în drept se dovedesc „lipsite de eficienţă”. La aflarea terifiantei veşti, spontan, oamenii din micul oraş încep să se adune, unul cîte unul, la locul unde tînărului sportiv român i-a fost mîrşav luată viaţa. Cu ochii în lacrimi, locuitorii din Veszprem aprind lumînări, aşază flori. Nu pleacă. Rămîn acolo, împietriţi, într-un amestec deopotrivă de durere şi de indignare. Lacrimile lor se amestecă cu picăturile de ploaie şi cei cîţiva fulgi de zăpadă răzleţi care nu pot, şi nici nu vor, să şteargă sîngele de pe caldarîm. Celor prezenţi li se adaugă alţii şi alţii. Din cîteva zeci, ajung cîteva sute. Poate o mie. Nu strigă, nu scandează. Doar tac. Cu toate astea prezenţa lor exercită o formidabilă presiune. Asurzitoare. Sînt toţi un urlet tăcut. Un urlet care face să tresară autorităţile, lumea, chiar şi pe unul dintre criminali, care anunţă că ar intenţiona să se predea... Un urlet care trece dincolo de graniţe. De aici încolo, însă, pe teritoriul României...
Nu. Mai bine tac. Nu pot şi nu vreau să spun altceva decît că... spontaneitatea dispare. Cu sprijinul neprecupeţit al televiziunilor, unde „tatulici” este doar unul dintre substantivele care îmi vin acum în minte, unul dintre multe altele, dospite în falansterul presei comuniste studenţeşti de odinioară, în stare şi astăzi să compromită tot ce ating. Chiar şi Piaţa Universităţii.

Cu două săptămîni în urmă, la Braşov, a avut loc un jaf armat, în urma căruia au fost ucişi doi oameni. Unul din ei a murit împuşcat de chiar făptaşul pe urmele căruia se năpustise cu mîinile goale. Avea 55 de ani şi se numea Gheorghe Lala. Nu era un atlet cu muşchii dăltuiţi în sălile de sport, nu avea alură de justiţiar ori superman şi nici o cît de cîtă notorietate care să-l facă vandabil după gustul şi criteriile zilelor noastre. Purta ochelari, iar zîmbetul şi lumina ce i le-am descoperit pe chipul rămas în cele cîteva fotografii par să întunece puterea de înţelegere a arealului care i-a supravieţuit şi căruia ne este dat să-i fim contemporani. Sau complici. Într-o lume a urii, a frustrărilor şi a însingurării, Gheorghe Lala a iubit oamenii şi s-a dăruit lor firesc, deplin, fără rest, pentru că „asta a fost esenţa vieţii lui” – după cum mărturisesc toţi cei care i-au fost apropiaţi. „Era un om deosebit” – spune despre Gheorghe Lala directoarea unei sucursale de bancă. Uneori, mai ales în astfel de cazuri, din pricina emoţiei, a tensiunii, cuvintele sînt neputincioase, vin greu, par banale, stîngace ori sărace în conţinut. Nu şi în acest caz. Directoarea sucursalei de bancă a folosit, poate fără voia ei, cu precizie, cuvîntul cel mai potrivit. Ce poate altceva însemna să fi „deosebit” decît să fi... altfel decît ceilalţi? Iar Gheorghe Lala, „un om deosebit”, a făcut ceva, ceea ce ceilalţi n-ar fi făcut. În cultura şi civilizaţia păgînă acestui „ceva” i s-ar putea spune sacrificiu sau ofrandă. În cultura şi civilizaţia creştină i se spune jertfă de sine. Şi totuşi, în pofida exemplarităţii gestului său şi a zgomotului stîrnit de eveniment, el, Gheorghe Lala, a murit cu zîmbetul pe buze, plecînd discret, către biserica din Predeal, printre ai cărei ctitori s-a numărat şi unde a oferit ajutor constant vreme de 15 ani. Un om deosebit care, din pornirea sufletului său generos, a făcut ceva ce lui îi stătea în fire, în vreme ce celorlalţi nu. Erou, aşadar, l-a făcut nu numai firea lui, ci şi absenţa celorlalţi.
Aproape concomitent cu gestul lui Gheorghe Lala, un respectat duhovnic, ale cărui cuvinte au fost aşezate cu îndemînare pe frontispiciul îngrijorărilor legate de introducerea paşapoartelor biometrice, avertiza că a trecut vremea vorbelor şi îndemna credincioşii la fapte de curaj, fapte mărturisitoare: „Acum e timpul jertfei, prin vorbărie şi prin conferinţe nu mai facem nimic. Să te duci, române drag, fără frică, direct spre vîrful sabiei, ca străbunii noştri cei viteji, să te duci ca o torpilă japoneză, să mori în braţe cu vrăjmaşul!”. Oare ce altceva a făcut Gheorghe Lala, de în vacarmul veacului iubirii de sine, jertfa sa autentică, izvorîtă din dragoste de semeni şi uitare de sine, faptă rară şi plină de nobleţe în lumea creştină de astăzi, nu a avut ecoul cuvenit exact acolo unde s-ar fi cuvenit să-l aibă şi nu a fost asumată deplin (aşadar, şi public) tocmai de către cei a căror vocaţie este jertfirea?
Absorbită de cifre şi cip-uri, lumea creştinilor a tăcut, Biserica a tăcut, aşijderi glasul duhovnicilor naţionali, la fel asociaţiile, comisiile şi forurile activismului creştin. Tocmai atunci cînd societăţii, aflate într-o răzbită derivă morală, ar fi fost nevoie să i se deosebească în primul rînd înţelesurile naturale, fireşti, ale atitudinii creştine, sau să primească un mesaj spiritual, mîngîietor, ca să nu spun duhovnicesc. S-au auzit numai clopotele bisericii din Predeal şi reverenţele autorităţilor de stat şi locale. Atît de preocupaţi sîntem doar de propriile noastre zgomote ori marote, încît am ajuns să nu mai sesizăm nici sunetele esenţiale şi autentice de lîngă noi?
Cît despre autointitulata (vai!) „societate civilă”, ce şi cum să spui? Preocupată doar de „vocalizele cu procent”, a rămas demult încremenită în propriul ei „recent”! Cineva îmi spunea că tot Braşovul s-ar fi cuvenit să iasă cu o floare şi o lumînare aprinsă, în semn de solidaritate cu familia şi jertfa lui Gheorghe Lala... Aşa, ca la Veszprem... Fatalitate. N-a fost să fie... În schimb, am avut de-a face cu gestul auroral plin de solidaritate al unor luptători K1, care s-au precipitat să arate unei poliţii lovite de orbul găinilor cum se jucau ei de-a baba oarba făcînd genuflexiuni cu suspectul (fost) principal, în cadrul organizat al clasicei terapii pre-operatorii, ce se aplică îndeobşte suferinzilor de glaucom. Cu alte cuvinte, în loc de o societate unde, atunci cînd e cazul să putem fi toţi ca unul, am ajuns să fim jucaţi în picioare şi amuţiţi de societatea... K1! Tocmai pe strada care poartă întipărită pentru generaţii momentul-emblemă al solidarităţii braşovene, „15 noiembrie”, nu am fost în stare (încă?) să ne adunăm cu o floare şi o lumînare aprinsă, atrăgînd astfel atenţia autorităţilor (poliţie, justiţie, parchet etc.) „lipsite de eficienţă”, dar deopotrivă şi „societăţii K1 pline de eficienţă şi randament”, că sîntem mai mulţi şi purtăm cu toţii o minimă responsabilitate pentru viitorul copiilor noştri? Braşovul este un oraş cu o ferventă viaţă artistică, viaţă muzicală, viaţă literară. Sensibilităţile noastre încep şi se sfîrşesc doar în săli de concerte, în librării şi în galerii de artă? Dincolo de vanitatea fiecăruia dintre noi, zace doar „golul istoric” din poemul bacovian „Lacustră”?

Printre atîtea cipuri, întrebări-cheie, cifre, profeţi şi opinii inept-apocaliptice, poate că – cine ştie? – se va mai afla răgazul citirii acestui fragment de poem:

Trăim într-o eră în care nesimţirea este dominantă
Şi apreciată,
Iar bunătatea şi sensibilitatea sînt luate în derîdere
Şi nimic mai mult.
Societatea îmi prezintă cu eleganţă
Minunatul sentiment de scîrbă
Şi îmi hrăneşte un demon interior numit furie
Cu un sortiment complex şi delicios
De prostie
Ce îţi poţi dori mai mult de la valorile adevărate ale lumii
Bazate pe popularitate şi nu pe calitate,
Ce îţi poţi dori mai mult de la lume,
Dacă nici măcar tu nu te oboseşti să faci
Nimic...

Nu vă grăbiţi să le judecaţi! Aceste versuri nu le-am scris eu. Autorul lor este un adolescent care, peste numai cîteva luni, la 7 iunie 2009, va împlini 16 ani. Îl cheamă Sebastian, iar versurile le-a scris pe 13 ianuarie 2009, cu două săptămîni ÎNAINTE ca tatăl lui să moară. Pe tatăl lui îl chema Gheorghe. Gheorghe Lala.

Răzvan IONESCU

Acest text a apărut, sîmbătă 14 februarie a. c., în Gazeta de Transilvania. Aici a fost preluat de pe blogul d-lui Răzvan Ionescu ("Ferestre în pridvor"). Cei care vor dori să comenteze textul, sau să adauge precizări, o pot face pe blogul respectiv (aici nu vor fi înregistrate comentarii de subsol, cu excepţia unor eventuale intervenţii auctoriale).

CRIZA LĂUNTRICĂ

Pieter Bruegel, Turnul Babel (1563)

“Criza” a devenit un fel de loc comun al discur­sului contemporan. Ai impresia că, în absenţa ei, politi­cienii sau oamenii de cultură – ca să nu mai vorbim de pseudo-profeţii apocaliptici – s-ar simţi cu totul încurcaţi. Atît de bine ne-am obişnuit cu ideea de criză încît, dacă fenomenul n-ar mai exista, cred că ne-am strădui să-l inventăm!
Oricît ar părea de paradoxal, e oarecum mai co­mod să trăieşti în vremuri de criză: individul pare mai puţin responsabil (“Criza e de vină!”) şi se poate instala într-un negativism perpetuu (epocile de criză sînt epoci prin excelenţă criticiste; de altfel, cuvintele “criză” şi “cri­tică” au acelaşi etimon grecesc: krinein, “a judeca”). În absenţa crizei, exigenţele ar fi mult mai mari pe toate planurile, iar insul ar trebui să se definească prin pozi­tivitate constructivă. Lumea noastră – comparabilă, tipo­lo­gic, cu vechiul “alexandrinism” – este însă o lume de “cri­tici”, iar nu una de “creatori”; nici nu-ţi mai poţi da sea­ma dacă această sterilitate gălăgioasă constituie cauza sau efectul crizei despre care tot vorbim...
“Criza” este, de altfel, o noţiune anevoie de defi­nit. S-ar putea vorbi chiar de o criză permanentă a ome­nirii “căzute în istorie”*. Istoria ne apare ea însăşi ca o criză a Creaţiei, ce se îndreaptă, cu succesive convulsiuni, spre marea judecată (krisis) de apoi**. Pe de altă parte, fiecare epocă, de cînd lumea, s-a simţit oarecum “în criză” prin raportare la epocile anterioare; prezentul a avut întotdeauna un fel de “sentiment epigonic”, trecutul închizînd în sine “vîrsta de aur” sau “paradisul pierdut” (ca unul ce va fi fost “mai aproape de zei”, zicea Platon). În fine, ca să venim la criza pe care o invocăm astăzi în mod curent, ea nu pare să reprezinte decît ultima fază (unii îi zic postmodernitate) a ceea ce am putea numi “criza modernităţii”, avîndu-şi rădăcinile spi­ri­tuale în umanismul prost al Renaşterii, iar rădăcinile politice în ideologia revoluţionară de sorginte masonică. Toate temeiurile lumii fuseseră răsturnate în numele unui “progres” iluzoriu, pe care “stupidul secol al XIX-lea” (Léon Daudet) l-a supralicitat pînă la caricatură. Cînd spiritul s-a sesizat, răul se cronicizase deja: deriva lu­­mii n-a mai putut fi controlată. Topos-ul crizei a obsedat secolul XX încă de la începuturile lui (O. Spen­gler – Der Untergang des Abendlandes, N. Berdiaev – Le nouveau Moyen Age, R. Guénon – La crise du monde moderne, J. Evola, Rivolta contro il mondo moderno etc.), iar noi l-am în­­cheiat în aceeaşi notă – poate mai puţin tragică în ex­pre­sie, dar mult mai tragică în fond. Cuvintele s-au tocit, prăbuşirea continuă...
Ţinînd seama de toate acestea, s-ar putea spune că nu existenţa sau inexistenţa stării de criză deosebeşte o epocă de alta, ci gradele acestei stări, cu ele­mentele con­crete în care se exprimă.
Criza actuală este cu atît mai profundă şi mai pri­mejdioasă cu cît pare să se fi banalizat în conştiinţa noas­tră curentă. Vorbim despre criză, dar nu mai avem ade­văratul sentiment al gravităţii situaţiei. Iar adesea îi igno­răm cauzele adînci şi bîjbîim năuci pe la superficiile ei. Fără a ne da seama, crezînd că ne luptăm cu criza (... nu mai merge, monşer, mă-nţelegi...), nu facem decît să o hrănim, asemenea bolnavului care, necunoscîndu-şi natu­ra bolii şi tratînd-o anapoda, îşi grăbeşte de fapt sfîrşitul.
Lumea de astăzi nu pare să conştientizeze cu ade­vărat decît aspectele derivate şi exterioare ale crizei în care bălteşte. Se vorbeşte mult prea des de “criză poli­tică”, de “criză economică”, de “criză socială”, dar din ce în ce mai rar de “criză spirituală” sau de “criză morală”. Cel mult se invocă o vagă “criză a culturii”; dar cultura, aşa cum este înţeleasă astăzi, ne apare ea însăşi de-spiri­tualizată şi de-moralizată; ipotetica rezolvare a “crizei cul­turii” (presupunînd, prin absurd, că ea s-ar putea salva pe cont propriu) nu ne-ar face, în aceste condiţii, mai con­sistenţi decît sîntem. Cultura modernă – ruptă de cult şi devenită surogat profan al spiritualităţii autentice – poate fi, în perversiunea ei autonomă, chiar mai dăunătoare omu­lui decît “starea de natură”***.
Adevărata criză de fond e cea moral-spirituală: nu cea a în-făptuirilor omului, ci cea a omului însuşi. Purtăm un viciu endemic în cele mai dinlăuntru ale noas­tre; din acest miez bolnav se dezvoltă, ca o cangrenă, tot răul ce ne înconjoară. Zadarnic ne luptăm numai cu lu­mea; “lupta cea bună”, în sens paulinic, se dă în sufletul şi-n carnea noastră. Ar fi, mai presus de toate, vremea “ar­ma­ghedonului” lăun­tric.
Problema omului nu mai este astăzi aceea de a fi într-un fel sau altul, ci aceea de a fi sau a nu fi pur şi simplu (hamletianul to be or not to be este, într-un fel, cer­tificatul de botez al modernităţii). Nu “plăcerea”, “cu­noaş­terea” sau “creaţia” tre­buie să ne preocupe prioritar, ci MÎNTUIREA, al cărei centru este Dumnezeu, cu “chi­pul” şi “asemănarea” Lui în făptura omenească. Criza modernă este totuna cu dez-dumnezeirea lumii; ieşirea din criză nu poate să însemne, în consecinţă, decît opţi­unea moral-spirituală pentru pariul existenţial al re-în-dumnezeirii noastre printr-o nouă metanoia. “Căutaţi mai întîi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate celelalte se vor adăuga vouă” (Matei 6, 33; Luca 12, 31)...
Să nu uităm însă că “împărăţia lui Dumnezeu” în­cepe înlăuntrul nostru (Luca 17, 21) şi că pînă la urmă “lumina lu­mii” nu-i decît stră-lumina transfiguratoare a Duhului Ce “se roagă în noi cu sus­pine negrăite” (Romani 8, 26)****.

Răzvan CODRESCU

* Timpul istoric este timpul devorator – rezultat al păcatului, dar şi condiţie a mîntuirii. El marchează o stare ontologică degradată, dar provizorie în raport cu “destinul” etern al Creaţiei. Dacă “plata păcatului este moartea” (Romani 6, 23), Firea primeşte totuşi chemarea la înviere, prin Hristos. “Fiinţa – în înţelesul ei adevărat şi deplin: vere summe esse – ar tre­bui să se elibereze de timp sau măcar de durata în care se petrece omul păcătos. Tot ce-i inserat în timpul pe care îl trăim nu este, în sensul greu al cuvîntului...”, scrie H. I. Marrou în a sa Théo­lo­gie de l'histoire (cf. tr. rom.: Teologia istoriei, Institutul Euro­pean, Iaşi, 1996, p. 46). Şi mai departe: “Eşecul, cel puţin relativ, este legea întregii istorii, loc al atîtor retrageri şi unde chiar şi victoriile, scump plătite, rămîn părelnice şi precare. Să privim lucrurile în faţă: ca să nu fie ameninţată de sărbezime, legea creştină trebuie să se con­frunte cu această viziune sinistră, trebuie să simtă pe frunte aripa în­fricoşătoare a disperării. Numai atunci se va manifesta fără con­fu­zie şi transfer iluzoriu, înţelegînd că, prin aceste drame, suferinţe şi eşe­curi aparente, planul divin al mîntuirii se realizează totuşi...” (p. 49).
** În principiu, orice ordine nouă implică o dez-ordine prealabilă (des­­tructurarea falimentară a ordinii vechi). Din perspectivă creştină, “criza istoriei” se rezolvă în eschatologie, ca triumf al “judecăţii” di­vine asupra “judecăţilor” omeneşti. A se vedea, pe acest blog, şi textul intitulat “Sensul creştin al istoriei”.
*** Prin Cultură, omul trebuie să depăşească Natura, fără însă a o per­verti. “Bunul sălbatic” e preferabil “rafinatului decadent”; primul e viu şi-şi păstrează virtualităţile (fiind ne-isprăvit, în sensul bun al “ispravei”), pe cînd cel de-al doilea e agonic şi secătuit (fiind ispră­vit, în sensul rău al “isprăvirii”). Sau, altfel spus, unei culturi a ne-firescului îi este preferabil firescul ne-cultivat; “sălbaticul” este, în aceste condiţii, mai aproape de Dumnezeu decît “rafinatul”. Pe ase­me­nea temeiuri îşi putea îngădui tînărul Mircea Eliade să facă en passant elogiul “analfabetismului” (mai aproape – fără a se confunda cu ea – de fericirea evanghelică a “sărăciei cu duhul”).
**** Să ne amintim, pe de altă parte, şi de avertismentul augustinian (Sermones, 179, 1): Verbi enim Dei inanis est forinsecus praedicator qui non est intus auditor (“În deşert e cuvîntul predicatorului care vorbeşte altora ceea ce n-a auzit mai întîi înlăuntrul său”).

DAN PURIC LA 50 DE ANI

Dragoş Pîslaru (Părintele Valerian), Răzvan Ionescu, Dan Puric... Duhovnicul, teologul, predicatorul... Toţi trei, la origine, actori... Nu seamănă deloc unul cu altul, dar ţin laolaltă în Hristos şi răscumpără, din mers, păcatele curente ale breslei...
Conectată la esenţial, arta interpretării devine de la sine artă a mărturisirii, scena devine pe nesimţite amvon, talentul devine pînă la capăt talant. Tîlcuire şi cuminecare, exorcizare a cuvintelor întru Cuvînt, suflet dezmărginit în Duh... (Răzvan Codrescu)

LA MULŢI ANI, DAN PURIC !

POVESTEA «OMULUI FRUMOS»

Omul frumos Dan Puric este un personaj misterios, talentat şi tulburător. Cu el şi datorită lui, poţi căuta şi chiar ai şansa de a găsi frumuseţile şi adevărurile ascunse în spatele lucrurilor vizibile. Mi-am imaginat întotdeauna că undeva ar putea exista un monument care să reprezinte Omul cu O mare, adică Omul frumos. M-am întrebat ce ar scrie el la baza acestui monument sau, de fapt, ce a putut scrie în cuprinsul celei de-a doua cărţi a lui, cu acest sugestiv titlu? Cu toate aceste gînduri şi stări m-am dus deunăzi la Ateneul Român – la conferinţa (de fapt, întîlnirea de suflet) şi la lansarea cărţii despre “Omul frumos”. Şi acolo, precum şi în cartea pe care am citit-o de-a lungul unei nopţi aşezate şi blînde de februarie, am găsit răspunsul...
„Nu ştiu dacă acest monument ar putea fi construit în afară” – a declarat artistul. “Dacă ar fi aşa, ar fi ceva mort. El ar trebui să fie în sufletul nostru. Şi dacă trebuie spus ceva, ar trebui spus în gînd. În sensul că, neştiind de unde vii şi nici încotro te duci, păstrezi acea scînteie divină din tine, şi în acel timp binecuvîntat nu mai poţi fi încălecat nici de doc-trine, nici de ideologii şi nici de interese economice. Pentru că stăpînul tău suprem, în sensul bun, este acest mare anonim căruia îi spunem Dumnezeu. Şi iată, în acest fel, este un monument al Omului, închinat permanent lui Dumnezeu, fiindcă El ne-a lăsat acea scînteie divină din noi, ca să putem să ne desăvîrşim”... (Stelian Gomboş)

D-L RADU CARP DESPRE DISPUTA PAŞAPOARTELOR BIOMETRICE

Paşapoartele biometrice,
între moderaţie şi pasiune

Începutul acestui an a fost marcat de o dispută în primul rând la nivelul laicilor şi clericilor ortodocşi, dar nu numai, aflată în plină derulare, pe tema introducerii paşapoartelor biometrice. Totul a început de la o scrisoare deschisă din 14 ianuarie adresată de părintele Iustin Pârvu de la Mânăstirea Petru-Vodă, publicată în presa centrală, urmată de apariţia mai multor opinii pro şi contra. Dezbaterea organizată pe 22 ianuarie de A.Z.E.C. – Asociaţia Editorilor şi Ziariştilor Creştini – nu a făcut altceva decât să constate că în interiorul Bisericii Ortodoxe există voci radicale care se opun paşapoartelor biometrice, după cum există poziţii din interiorul ierarhiei care condamnă acest demers. În afara Bisericii, situaţia este oarecum identică: o grupare care dispune de puternice mijloace mediatice şi o alta care se opune celei dintâi, în timp ce categoria celor care au (deocamdată) rezerve să se exprime public pe această temă nu este deloc de neglijat.
Biserica Ortodoxă nu a luat imediat o poziţie în această privinţă, iar ulterior, după ce controversa publică a luat amploare (inclusiv prin organizarea unui miting de protest în faţa Patriarhiei), a anunţat că va avea consultări cu Ministerul Administraţiei şi Internelor, urmând ca o poziţie oficială să fie formulată la reuniunea Sfântului Sinod de la sfârşitul lunii februarie.
Cum este posibil ca o temă care implică aspecte tehnice destul de complicate să genereze atâta patimă în dezbaterea publică? – iată o întrebare care apare în mod firesc. Pentru a formula un punct de vedere în legătură cu această temă, se cuvine a începe cu o altă întrebare: care este relaţia dintre paşapoartele biometrice – şi în general documentele de identitate ale persoanei – şi religie? Cei care se opun acestui tip de paşapoarte au invocat o serie de motive, cât mai îndepărtate de adevărata miză a dezbaterii în plan religios. S-a spus că aceste paşapoarte sunt uşor de falsificat, că sunt un semn al apropierii Apocalipsei ş.a.m.d. În general, s-a omis un aspect care ar fi trebuit să stea în centrul luărilor de poziţie ale celor care pretind a trata această temă din perspectivă religioasă: există o legătură strânsă între persoană, aşa cum aceasta este văzută de teologia răsăriteană, şi protecţia datelor personale? Toate atributele persoanei trebuie protejate din partea imixtiunilor oricărei autorităţi, deoarece fiecare persoană este unică. Orice intervenţie nejustificată a statului în gestionarea datelor personale lezează deopotrivă un drept individual, dar şi o valoare pe care religia o ocroteşte şi o proclamă ca fiind fundamentul său. Problema care se pune este ce înseamnă în acest context intervenţie justificată (orice stat trebuie să aibă o evidenţă a cetăţenilor săi) şi respectiv nejustificată. Altfel spus, care este limita de intervenţie a statului în gestiunea datelor personale, de unde începe abuzul şi care ar fi răspunsul teologic adiacent.
Actuala dezbatere, pentru a nu condamna la derizoriu o temă importantă, ar trebui pusă în aceşti termeni. Este necesară o reflecţie teologică asupra persoanei în contextul social actual, în care protecţia datelor personale ar trebui să fie răspunsul celor care cred în Dumnezeu la întrebările celor care nu cred. Înainte de a da un răspuns pe tema paşapoartelor biometrice, B.O.R. ar trebui să continue efortul de a adapta teologia persoanei la timpurile noastre prin atenţia acordată protecţiei datelor personale, fără ca prin aceasta să se modifice datele unei asemenea teologii, ci doar să se producă o adecvare, necesară pentru a răspunde unor temeri generate de confuzii.
Cum B.O.R. şi-a perfecţionat în ultima vreme mijloacele prin care doreşte să-şi transmită mesajele către propriii credincioşi şi nu numai (post de radio, televiziune, cotidian), se naşte firesc întrebarea : de ce până acum nu au fost prezentate puncte de vedere teologice pe marginea problemei paşapoartelor biometrice ? Studiul profesorului de teologie de la Iaşi, pr. Mihai Valică, oricât de multe imperfecţiuni ar avea, ar fi putut să constituie un punct de pornire în mass-media lumii bisericeşti şi să nu rămână la stadiul de puncte de vedere exprimate pe Internet. Timpul nu este însă pierdut.
În anul 2002 am avut ocazia să aleg un subiect de cercetare pentru un proiect care urma să aibă loc la un prestigios institut din străinătate. Singura constrângere era ca tema să aibă în vedere Uniunea Europeană. La acea dată nu exista un Tratat constituţional, tema bunei guvernări de-abia începea să fie dezbătută, la fel ca şi cea a protecţiei drepturilor omului în cadrul Uniunii Europene. Dorind să dezvolt un subiect legat de rolul religiei în spaţiul public european, am ales protecţia datelor personale, existând la acea dată un cadru normativ care avea să se dezvolte în anii următori (rezultatul este cartea Dreptul la intimitate şi protecţia datelor personale. De la acquis-ul comunitar la legislaţia românească, apărută în limba română în anul 2004). M­-am bazat pe o intuiţie, anume că această temă – şi nu cea a dialogului între religii şi Uniunea Europeană, sau a dialogului interconfesional – va deveni prim-planul în care religiile şi instituţiile se vor situa pe poziţii opuse. Privind retrospectiv, intuiţia se dovedeşte a fi fost întemeiată.
Pentru ca dezbaterea pe marginea paşapoartelor biometrice să fie cât mai substanţială, şi ca ea să fie capabilă a oferi răspunsuri adecvate temerilor difuze ale celor care se opun paşapoartelor biometrice, este necesar a face câteva precizări de ordin normativ. Tema paşapoartelor biometrice în spaţiul autohton a fost generată de impunerea în ordinea juridică internă a unui Regulament nr. 2252/2004 adoptat de Consiliul Uniunii Europene “privind standardele pentru elementele de securitate şi elementele biometrice integrate în paşapoarte şi în documentele de călătorie emise de statele membre”. Acest Regulament a fost adoptat ca urmare a modificărilor intervenite în legislaţia S.U.A. după atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001. Începând cu 2002 a intrat în vigoare Enhanced Border Security and Visa Entry Reform Act care stipula că statele ai căror cetăţeni nu au nevoie de a intra în S.U.A. cu vize trebuie să introducă paşapoarte biometrice în răstimp de 2 ani, în caz contrar urmând a fi introdus un regim de vize. De fapt, 11 septembrie a fost folosit în acest caz de administraţia de la Washington pentru a tranşa o mai veche dispută în relaţia cu Uniunea Europeană. În cadrul Consiliului Europei a fost semnată încă din 1981 o convenţie privind protecţia datelor personale, iar o dată cu Directiva 95/46/CE Uniunea Europeană s-a dotat cu o legislaţie care impune standarde extrem de ridicate în legătură cu stocarea datelor personale şi transferul acestora în ţări terţe. Directiva respectivă specifică faptul că un transfer de date personale ale cetăţenilor statelor membre poate avea loc doar dacă statul care solicită transferul are un standard de protecţie a datelor personale similar celui european. Cum în Statele Unite nu există asemenea standarde uniforme la nivel federal (singurul element de identificare a persoanelor fiind social security number), ci doar la nivel izolat, în cazul unor state din componenţa federaţiei, a apărut o dispută transatlantică pe această temă. 11 septembrie a fost folosit ca motiv pentru ca S.U.A. să ceară acces în bazele de date personale ale statelor membre U.E., legea din 2002 fiind un prim pas în acest sens. Au urmat mai multe dispute pe acest subiect, dintre care cele mai cunoscute sunt legate de acordul controversat Europol – F.B.I. şi gestiunea bazelor de date ale companiilor aviatice care efectuează zboruri transatlantice. Cea mai vizibilă parte a acestei dispute se poartă pe marginea paşapoartelor biometrice. Este, de altfel, singurul domeniu legat de protecţia datelor personale în care există un acord parţial între S.U.A. şi U.E., Regulamentul 2252/2004 încorporând cerinţele legii americane din 2002. Acest lucru a fost posibil datorită existenţiei unei Rezoluţii a Consiliului U.E. din 2000 prin care se solicita introducerea unor standarde comune în domeniul paşapoartelor, însă doar la nivel de recomandare pentru statele membre. Regulamentul 2252/2004 a transformat caracterul acestor standarde din recomandări în norme obligatorii. Această trecere s-a făcut cu destul de multă precauţie. În primul rând, paşapoartele trebuie să includă o fotografie facială şi amprentele digitale, acestea fiind aşa-numitele date biometrice, însă condiţia includerii lor în paşaport este ca “suportul de stocare […] să aibă o capacitate suficientă pentru a garanta […] confidenţialitatea datelor”. În plus, se specifică foarte clar că datele de identificare biometrice nu trebuie să fie incluse în cărţile de identitate emise de statele membre – cu alte cuvinte, în interiorul U.E. nu este nevoie de paşapoarte biometrice. Chiar dacă era evident că Directiva 95/46/CE se aplică în continuare, Regulamentul 2252/2004 subliniază existenţa sa şi faptul că dispoziţiile sale se aplică în paralel cu cele ale Directivei. Statele membre trebuie să se asigure că nici un alt fel de date personale, în afară de cele menţionate de Regulament, nu sunt incluse în paşapoartele biometrice. Această regulă e justificată de Regulament prin aplicarea principiului proporţionalităţii, ceea ce înseamnă că punerea în aplicare a Regulamentului nu trebuie să depăşească “ceea ce este necesar pentru îndeplinirea obiectivelor urmărite”. Regulamentul specifică faptul că trebuie transpus în legislaţiile statelor membre în cel mult 18 luni pentru fotografia facială (până în iunie 2006) şi în cel mult 36 de luni pentru amprentele digitale (până la sfârşitul anului 2008). Aceste termene au fost impuse pentru a stimula dezbaterea naţională pe marginea unui subiect controversat, iar diferenţa între cele două termene de transpunere arată că U. E. este conştientă de sensibilitatea foarte ridicată a includerii amprentelor digitale în paşapoarte.
O altă întrebare care se pune este dacă includerea datelor biometrice în paşapoartele cetăţenilor U.E. şi circulaţia acestor paşapoarte în ţări terţe poate duce la încălcarea interdicţiei de a opera un transfer de date personale în state care nu aplică Directiva 95/46/CE. Apărătorii Regulamentului 2252/2004 afirmă că un asemenea transfer nu se produce, dat fiind sistemul performant de criptare a datelor. Însă, din moment ce cheile de criptare sunt transmise autorităţilor vamale din state care nu sunt membre U.E. şi atâta vreme cât nu putem afirma cu certitudine că acest sistem de criptare nu poate fi decodat, întrebarea rămâne deschisă.
Dacă transpunerea Regulamentului 2252/2004 în ordinea juridică internă a statelor membre U.E. se va face fără mari incidente, disputa privind modalitatea de eliminare a vizelor de intrare în S.U.A. pentru cetăţenii statelor nou intrate în U.E. (printre care şi România) va fi pusă în alţi termeni: nu va mai fi nevoie în principiu de negocieri bilaterale, ci vor conta negocierile purtate în numele U. E., în cadrul cărora va putea fi formulat un argument ce poate fi decisiv în direcţia unei decizii unitare a administraţiei de la Washington legată de eliminarea vizelor pentru toate aceste state.
În România nu a avut loc nici o dezbatere publică privind acest Regulament până în ianuarie 2009, după ce normele interne de aplicare a acestuia au intrat în vigoare. Dacă această dezbatere publică ar fi avut loc, cu siguranţă punctele de vedere pro şi contra exprimate în acest moment ar fi arătat cu totul altfel. Este vorba de o situaţie mai generală: în România perioada de punere în aplicare a Regulamentelor nu este folosită pentru a genera dezbateri publice pe marginea conţinutului lor, pentru a găsi cea mai potrivită formă a legii interne, ci, ca şi în cazul de faţă, Regulamentele sunt transpuse în legea internă, în cel mai fericit caz, nu cu mult înainte de expirarea perioadei indicate pentru transpunerea în legea internă.
Faptul că nu a existat o dezbatere publică pe marginea legii interne prin care se transpune un Regulament este reprobabil, însă au mai existat cazuri similare. Ceea ce surprinde în privinţa transpunerii acestui Regulament este că legea internă adaugă la acest Regulament, în ciuda interdicţiei exprese în sens contrar despre care am menţionat anterior. Astfel, potrivit art. 2, lit. d) din H.G. nr. 557/2006 privind stabilirea datei de la care se pun în circulaţie paşapoartele electronice, precum şi a formei şi conţinutului acestora, se specifică faptul că prin date biometrice se înţeleg “imaginea facială, impresiunea digitală, precum şi orice alte date ale persoanei care pot fi introduse în mediul de stocare electronică”. Printre aceste date ar putea figura şi codul numeric personal, principala dată personală care se bucură de protecţie juridică la nivel naţional şi european şi care poate fi prelucrat şi stocat în condiţii extrem de restrictive. Prin H.G. nr. 557/2006 se mai stabilea că paşapoartele biometrice vor fi puse în circulaţie începând cu data de 31 decembrie 2008.
Pe data de 4 decembrie 2008, înainte cu câteva săptămâni de data limită la care România trebuia să transpună Regulamentul 2252/2004, apare O.U.G. nr. 206/2008 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate. Motivarea urgenţei acestui act normativ este bazată tocmai pe necesitatea transpunerii acestui Regulament. O.U.G. nr. 206/2008 prevede la art. 7 că “datele biometrice incluse în paşapoarte sunt imaginea facială şi impresiunea digitală a două degete”. Guvernul nu a consultat în vederea redactării acestei O.U.G. autorităţile care ar fi putut avea un punct de vedere întemeiat, cum ar fi Autoritatea Naţională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal. Pentru ca prevederile Regulamentului 2252/2004 să fie respectate întocmai, ar trebui ca legea de aprobare a O.U.G. nr. 206/2008 să precizeze că numai aceste date biometrice sunt incluse în paşapoarte şi să se abroge explicit art. 2, lit. d) din H.G. nr. 557/2006.
În concluzie, transpunerea în ordinea internă de drept a Regulamentului 2252/2004 s-a făcut fără dezbaterea publică necesară în intervalul de transpunere, fără a face diferenţa între cele două categorii de date biometrice, prin două reglementări succesive care se contrazic prin faptul că una adaugă la dispoziţiile Regulamentului, iar cea de-a doua se rezumă la a le repeta. Transpunerea prin H.G., O.U.G. şi ulterior lege de aprobare a O.U.G. creează dificultăţi suplimentare de aplicare a acestor reglementări. Ar fi fost firesc ca aceasta să fie făcută printr-un singur tip de act normativ, iar cea mai indicată formă era o lege dezbătută şi votată în Parlament, precedată de dezbateri publice.
Principala problemă care se pune în legătură cu paşapoartele biometrice se referă la prevederile Regulamentului 2252/2004. Includerea amprentelor digitale reprezintă fără nici o îndoială o încălcare a dreptului la viaţă intimă, reglementat atât de Carta Drepturilor Fundamentale (art. 7), cât şi de Constituţia României (art. 26). Cât priveşte posibilitatea de contestare a Regulamentului pe baza Cartei, nu se poate da un răspuns cert. Atâta vreme cât Tratatul de la Lisabona (care oferă forţă juridică obligatorie Cartei) nu este încă în vigoare, la prima vedere o asemenea contestare nu ar fi posibilă. Cu toate acestea, atât Curtea Europeană de Justiţie, cât şi instanţele naţionale şi-au bazat unele decizii pe prevederile Cartei, prin urmare o contestare având la bază o asemenea motivaţie ar putea avea câştig de cauză. Există şi un alt aspect în care Regulamentul este în contradicţie cu Carta şi prin urmare poate fi contestat : aceasta din urmă recunoaşte dreptul la obiecţie pe motive de conştiinţă “în conformitate cu legile interne care reglementează exercitarea acestui drept” (art. 10, alin. 2). Regulamentul nu permite ca o persoană să poată refuza un paşaport biometric pe motive religioase şi să i se ofere posibilitatea emiterii unui alt tip de paşaport.
În ceea ce priveşte contestarea în faţa instanţelor din România a dispoziţiilor Regulamentului pe baza dreptului la viaţa intimă consacrat de Constituţie, situaţia este destul de confuză. În 2003, Constituţia a fost revizuită în aşa fel încât s-a precizat că reglementările comunitare cu caracter obligatoriu (Regulamentele intră în această categorie) “au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne” (art. 148, alin. 2). Întrebarea care se pune este dacă prevederile constituţionale intră în categoria “legi interne”. În lipsa unei jurisprudenţe a instanţelor judecătoreşti sau a Curţii Constituţionale, nu se poate da nici în acest caz un răspuns cert. Contestarea Regulamentului 2252/2004 în faţa instanţelor este utilă pentru a oferi o interpretare a art. 148, alin. 2 care ar putea fi invocată şi ulterior în cazuri similare. La momentul revizuirii Constituţiei, posibilitatea ca o reglementare a U.E. să vină în contradicţie cu drepturile fundamentale consacrate în Constituţie nu s-a pus, deoarece se credea la acel moment că se va ajunge mult mai rapid la integrarea Cartei în tratatele constitutive. Alte state membre U.E. au fost mult mai precaute în a acorda prioritate faţă de legislaţia internă tuturor reglementărilor U.E. cu caracter obligatoriu. Unele dintre acestea au ratificat Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa (Franţa) şi, ulterior, Tratatul de la Lisabona (Republica Cehă) numai după ce instanţele constituţionale au verificat compatibilitatea între aceste tratate şi Constituţie. Dacă ar fi existat posibilitatea ca reglementările U.E. cu caracter obligatoriu să fie integrate în legislaţia naţională numai după ce eventuale cereri de verificare a compatibilităţii între acestea şi Constituţie ar fi fost soluţionate în instanţă, Regulamentul 2252/2004 ar fi putut fi contestat înainte de a fi transpus în legislaţia internă.
Prin urmare, introducerea în Constituţie a priorităţii dreptului comunitar, care nici măcar nu face parte din reglementările comunitare cu caracter obligatoriu, ci rezultă din jurisprudenţă, a făcut ca posibilităţile de contestare a unor asemenea reglementări contrare drepturilor fundamentale să fie extrem de limitate. Din păcate, aşa cum ne arată Regulamentul 2252/2004, o asemenea situaţie este posibilă, chiar dacă este mai degrabă excepţia decât regula în materie.
O a treia posibilitate de contestare a Regulamentului 2252/2004 se bazează pe faptul că standardele minime de securitate pentru paşapoartele biometrice ar trebui să nu aibă un caracter obligatoriu. Aceste standarde privesc domeniul Justiţie şi Afaceri Interne, definit, în marea sa majoritate, prin reglementări cu caracter de recomandare pentru statele membre ale Uniunii Europene. Acesta reprezintă de fapt şi modalitatea de contestare a acestui Regulament aleasă de unele state membre (Polonia) în faţa Curţii Europene de Justiţie. Argumentul folosit în acest caz este mult mai greu de combătut din punct de vedere juridic decât toate celelalte descrise mai sus şi are mari şanse de a fi admis. Este posibil, prin urmare, ca prin decizia Curţii, pentru toate statele membre U.E., paşapoartele biometrice să nu fie emise, sau să fie emise doar în condiţiile respectării dreptului la obiecţie pe motive religioase.
Paşapoartele biometrice reprezintă o problemă care ţine în primul rând de respectarea drepturilor omului, mai ales a unor drepturi care ţin de libertatea religioasă (protecţia datelor personale, obiecţia de conştiinţă pe motive religioase) sau nu sunt legate de aceasta (dreptul la intimitate) şi de raportul extrem de alambicat între dreptul comunitar şi dreptul intern. Din păcate, argumentaţia laicilor care contestă vocal introducerea acestor paşapoarte s-a îndepărtat de la o viziune bazată pe respectarea libertăţii religioase, după cum autorităţile statului, încă de la revizuirea Constituţiei din 2003, au dovedit până acum că nu au înţeles cum ar trebui să fie configurat raportul dintre dreptul comunitar şi dreptul intern.
Poziţia B.O.R. a fost până acum de a se delimita de cele două extreme, ambele având drept consecinţă blocarea oricărei dezbateri serioase privind elementele biometrice care fac parte din actele de identitate. Nu ne rămâne decât să sperăm că Sfântul Sinod va continua aceeaşi conduită de moderaţie, dar cu rezultate mai concrete.

Radu CARP

PĂRINTELE IUSTIN NONAGENAR

90 - PĂRINTELE ARHIMANDRIT IUSTIN PÂRVU - 90

Noi nu avem nevoie de libertatea lor democratică, ci de libertatea deplină a conştiinţei, să fii un om liber moral, despătimit... Pentru că nouă în conştiinţă ne vorbeşte Dumnezeu. (Părintele Iustin)

PACE, SĂNĂTATE ŞI LA MULŢI ANI !

PAŞAPOARTELE BIOMETRICE: F.O.R. ÎNTREABĂ

COMUNICAT DE PRESĂ

Mai multe asociaţii ale laicatului ortodox

solicită informaţii privind caracteristicile legale şi tehnice

ale paşapoartelor şi carnetelor de conducere biometrice

Luând act de discuţiile publice şi de rezonanţa socială deosebită provocate de introducerea paşapoartelor biometrice şi a noilor permise de conducere, pentru a înţelege dimensiunea reală a acestui eveniment, dar şi pentru a exprima public un punct de vedere, Forul Ortodox Român, organizaţie federativă a asociaţiilor de orientare creştin-ortodoxă, reprezentată de jurişti, teologi, matematicieni, specialişti I.T., jurnalişti etc., a solicitat autorităţilor publice (Ministerului Administraţiei şi Internelor, Autorităţii de Supraveghere a Datelor cu Caracter Personal, Direcţiei Generale Paşapoarte, Centrului Naţional de Administrare a Bazelor de Date privind Evidenţa Persoanelor, Inspectoratului General al Poliţiei Române) informaţii privind caracteristicile legale şi tehnice ale acestor documente.

Persoană de contact: Rafael Udrişte (rafael.udriste@gmail.com), tel. 0748/034951

CĂTRE:

I. Ministerul Administraţiei şi Internelor, D-lui Ministru DAN NICA
II. Autoritatea de Supraveghere a Datelor cu Caracter Personal, D-nei Preşedinte GEORGETA BASARABESCU
III. Direcţia Generală Paşapoarte, D-lui Director General – Chestor de Poliţie AUREL VASILE SIME
IV. Centrului Naţional de Administrare a Bazelor de Date privind Evidenţa Persoanelor, D-lui Director – Comisar Şef CORNEL VLAD
V. Inspectoratului General al Poliţiei Române, D-lui Comisar Şef de Poliţie GINO BOŞMAN

---------------------------------

---------------------------------

În temeiul Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţii de interes public,
În vederea lămuririi unor aspecte privind caracteristicile legale şi tehnice ale paşapoartelor biometrice şi ale noilor permise auto,
Prin prezenta, vă rugăm să răspundeţi la următoarea:

SOLICITARE DE INFORMAŢII PUBLICE

1. Care sunt caracteristicile (aprobate prin lege) ale documentului electronic românesc – paşaport şi permis de conducere (tip de memorie, tip de criptare, model de RFID utilizat, rolul microcip-ului în gestionarea informaţiilor, câte nivele de securitate s-au proiectat pentru protecţia informaţiilor, cum se poate proteja informaţia la distrugere sau suprascriere)?

2. Care sunt standardele europene şi naţionale care au stat la baza proiectării arhitecturii interne a paşaportului românesc, în formatul actual, cuprinzând mediu de stocare electronică a datelor?

3. Care este instituţia investită cu protecţia şi accesul la datele înscrise în noile acte cu mediu de stocare electronică a datelor?

4. Ce instituţie şi la ce nivel (Punct de trecere a Frontierei, Unitate de Poliţie, Primărie, Spital, Consulat/Ambasadă, Autorităţi din alte ţări) are dreptul de actualizare şi/sau modificare a informaţiilor conţinute în mediile de stocare electronică a datelor cuprinse în paşapoarte/permise de conducere (Dispozitiv de Identificare prin Radiofrecvenţă DIRF (RFID) sau altceva). În acest caz, este inclus, ca etapă obligatorie, şi acordul prealabil al posesorului documentului?

5. Care este procedura de supraveghere a autorităţilor cu privire la corectitudinea utilizării informaţiilor stocate pe microcip-uri în scopul strict al identificării persoanei?

6. Care este procedura de auditare a autorităţilor privind utilizarea corectă a informaţiilor stocate? Cine face auditul acestor autorităţi? Cine asigură auditarea nivelului de criptare a documentelor şi a metodologiei folosite?

7. Care este actul normativ ce prevede sancţionarea instituţiilor cu atribuţii în materie, în cazul încălcării normelor de utilizare a informaţiilor stocate în microcip?

8. Care este garanţia (în condiţiile în care nu au apărut normele de aplicare a OUG 207/2008) că vor fi respectate prevederile Art. 7 din Legea 248/2005 modificată prin OUG 207/2008 privind regimul de circulaţie al cetăţenilor români în străinătate?

9. Care este modalitatea de achiziţie a echipamentelor şi serviciilor aferente implementării sistemului de emitere a paşapoartelor/ permiselor de conducere cu medii de stocare a informaţiilor biometrice?

10. Care este istoricul modalităţii de achiziţie a echipamentelor şi serviciilor aferente implementării sistemului de emitere a paşapoartelor electronice (studiu de fezabilitate, proiect tehnic, punctaje tehnice acordate etc.) şi care sunt criteriile care au stat la baza declarării câştigătorului. Totodată, care sunt costurile implementării noilor acte de identitate biometrice şi de unde provin fondurile necesare?

11. Ce studii de vulnerabilitate şi risc există asupra mediilor de stocare a informaţiilor biometrice sau a soft-urilor de scriere a noilor acte de identitate biometrice?

12. Care este standardul internaţional aplicat în România privind funcţionarea sistemelor care lucrează cu date personale?

13. De la ce distanţă pot fi citite mediile/dispozitivele de stocare a informaţiilor biometrice din paşapoarte/permise de conducere utilizând dotarea actuală a autorităţilor din România?

14. De la ce distanţă pot fi citite mediile/dispozitivele de stocare a informaţiilor biometrice din paşapoarte/permise de conducere utilizând tehnologia existentă la nivelul autorităţilor din ţările membre ale U.E. şi S.U.A.?

15. Sunt garantate următoarele cerinţe de confidenţialitate şi securitate a informaţiilor cu caracter personal? Cum?
A. Sistemul să permită doar identificarea persoanei prin citirea informaţiilor de pe document (inscripţionate sau conţinute în mediul/dispozitivul de stocare a informaţiilor biometrice), dar nu şi înregistrarea lor pentru utilizarea ulterioară (de ex.: cei care citesc documentul – paşaport/permis de conducere etc. – nu pot salva informaţiile pentru o utilizare ulterioară în orice alt scop);
B. sistemul să permită interogări (cercetarea bazei de date) doar pe bază de mandat şi să se poată extrage informaţii (prin orice mijloc: imprimare, tipărire etc.) numai aferente persoanelor înscrise pe mandat.

16. Precizaţi temeiul legal potrivit căruia posesorul documentului poate să verifice daca informaţiile inscripţionate pe document – paşaport/permis de conducere etc. – şi cele stocate în mediile/ dispozitivele de stocare a informaţiilor biometrice sunt identice şi că nu există informaţii suplimentare nelegale sau pentru care nu şi-a dat acordul în scris.

17. Care este procedura legală privind consimţământul posesorului documentului în cazul modificării informaţiilor din mediul/dispozitivul de stocare a informaţiilor biometrice?

18. Care este fundamentarea juridică şi/sau tehnică potrivit căreia o memorie pasivă, cu rol de stocare a informaţiilor, în format criptat, nu a fost considerată ca suficientă pentru a fi inclusă în paşaportul electronic?

19. Care este actul normativ în temeiul căruia se impune inserarea în cuprinsul documentelor, paşaport/permis de conducere şi CNP-ul posesorului alături de toate celelalte informaţii?

20. Care este procedura legală prin care posesorul documentului poate verifica informaţiile conţinute în dispozitivul de stocare a informaţiilor biometrice?

21. A fost consultată Autoritatea de Supraveghere a Datelor cu Caracter Personal cu privire la introducerea mediului/dispozitivului de stocare electronică a datelor biometrice ale persoanei? În acest sens, există un act oficial în care să fie exprimată poziţia acestei autorităţi faţă de noile reglementări legislative privind paşapoartele/permisele de conducere?

ASOCIAŢIA ZIARIŞTILOR ŞI EDITORILOR CREŞTINI (A.Z.E.C.)
ASOCIAŢIA „PRO VITA” – FILIALA BUCUREŞTI
ASOCIAŢIA „ROST”
FUNDAŢIA „SFINŢII MARTIRI BRÂNCOVENI”

(Prin Cabinet de avocatură Mihaela Dobre şi Ion Ghigheanu)

A se vedea răspunsurile Ministerului de Interne pe blogul d-lui Claudiu Târziu.

O POEZIE DE GUSTAVO ADOLFO BÉCQUER

Răspund rugăminţii unei vechi prietene, postînd aici versiunea românească – departe, oricît m-am străduit, de frumuseţea originalului – a uneia dintre cele mai cunoscute poezii ale romanticului spaniol Gustavo Adolfo Bécquer (1836-1870). Dedic această modestă tălmăcire primei mele profesoare de limba spaniolă, d-ra Gabriela Tureacu, pe care mi-o amintesc – sînt vreo 35 de ani de atunci – profund preţuitoare a poeziei şi prozei poetice a romanticului spaniol.

Volverán las oscuras golondrinas

Volverán las oscuras golondrinas
en tu balcón sus nidos a colgar,
y, otra vez, con el ala a sus cristales
jugando llamarán;
pero aquéllas que el vuelo refrenaban
tu hermosura y mi dicha al contemplar,
aquéllas que aprendieron nuestros nombres...
ésas... ¡ no volverán !

Volverán las tupidas madreselvas
de tu jardín las tapias a escalar,
y otra vez a la tarde, aun más hermosas,
sus flores se abrirán;
pero aquéllas, cuajadas de rocío,
cuyas gotas mirábamos temblar
y caer, como lágrimas del día...
ésas... ¡ no volverán !

Volverán del amor en tus oídos
las palabras ardientes a sonar;
tu corazón, de su profundo sueño
tal vez despertará;
pero mudo y absorto y de rodillas,
como se adora a Dios ante su altar,
como yo te he querido..., desengáñate:
¡ así no te querrán !

Veni-vor iarăşi negre rîndunele...

Veni-vor iarăşi negre rîndunele
ce în balconu-ţi cuiburi şi-or găti,
şi înc-o dată, cu-aripi jucăuşe,
în geamuri ţi-or lovi;
dar cele ce se-opreau din zbor să vadă
la tine – nuri, la mine – bucurii,
cele deprinse cu-ale noastre nume...
acelea... n-or veni!

Veni-vor iarăşi mîndri caprifoi
grădinii tale zidul a-i sui,
şi înc-o dată, chiar mai plini de vrajă,
pe seară-or înflori;
dar cei scăldaţi de boabele de rouă
al căror tremur stam a-l iscodi,
şi ce cădeau ca lacrimi ale zilei...
aceia... n-or veni!

Veni-vor iarăşi în auz să-ţi sune
ale iubirii şoapte-atît de vii;
din somnul ei adînc inima-ţi poate
atunci o vor trezi;
dar mut, răpit, în sfîntă-ngenunchere,
cum la altar pe Domnul l-ai slăvi,
cum eu te-am fost iubit..., nu-ţi face vise:
aşa nu te-or iubi!

RĂZVAN IONESCU: MEMORIILE LUI VALERIU ANANIA

I. ÎN RĂSPĂR CU VREMEA

Memoriile mele sunt departe de a fi complete...
Dar, aşa cum sunt, ele se vor şi se propun
o mărturie nu numai a unei lumi, ci şi
a unui suflet. E vorba de sufletul meu.
(Valeriu Anania)

Pentru cei îndrăgostiţi mai cu seamă de virtuţile literare clasice ale limbii române, volumul de Memorii aparţinând lui Bartolomeu Valeriu Anania, Mitropolitul Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, apărut la sfârşitul anului trecut la Editura Polirom, va constitui, înainte de toate, un prilej de aleasă desfătare. Admiratorii scrisului său vor avea de altfel surpriza să constate pe parcursul lecturii cum, nu numai o dată, această ultimă carte a celui care a traversat vremi şi închisori, suişuri şi coborâşuri, mereu aşezându-se „în răspăr cu vremea”, dar slujind la fel de neînduplecat la altarul credinţei şi al neamului, pare a pune de multe ori în umbră pagini măiestrite din alte cărţi ale sale, precum Peregrinările ucenicului Apter, Rotonda plopilor aprinşi, Cerurile Oltului, ori din poemele dramatice Du-te vreme, vino vreme!, Steaua zimbrului, Meşterul Manole, Greul pământului sau Mioriţa.
Alcătuit din părţi scrise la intervale mari de timp (o mare parte datând bunăoară din perioada celor unsprezece ani petrecuţi pe pământ american: 1965-1976), respectând o firească înşiruire cronologică, volumul de Memorii al lui Valeriu Anania poate fi cântărit din perspectiva mai multor genuri de expresie a condeiului (evocare, portret, eseu, jurnal, istorie, istorie literară, istorie bisericească, meditaţie, univers concentraţionar ş.a.m.d.), fiecare însă prilejuind pagini de antologie, ce mărturisesc fără tăgadă despre darurile aceluia care a ales Biserica spre a-şi desăvârşi scrisul şi Cuvântul spre a-şi sluji Biserica. Este şi motivul pentru care, la rându-mi, am ales să scriu despre acest eveniment editorial pe parcursul a câtorva episoade, totuşi fără ambiţia de a epuiza toate faţetele acestei opere remarcabile.
Din capul locului trebuie să constat că scrisul părintelui Anania din acest volum de Memorii se dovedeşte a fi până la urmă aşa cum îi este şi firea. Un fascinant şi tulburător amestec de necruţare aspră cu duioşie tandră, ce se revarsă necontenit, în valuri de discreţie, asupra celui care are prilejul să i se afle în preajmă şi să-i priceapă alcătuirea. E semnul de netăgăduit al sincerităţii autorului acestor Memorii, în ciuda unei subiectivităţi inerente, fireşti la urma urmei într-un astfel de demers. Ele încep oarecum abrupt, fără prea mult înconjur, cu rememorarea perioadei adolescenţei petrecute pe băncile Seminarului Central, perioadă ce coincide cu recrutarea autorului în „mănunchiul de prieteni” al Frăţiilor de Cruce, anticameră a Mişcării Legionare, rezervată elevilor de liceu, adolescenţi cu „curăţia de suflet specifică acelei vârste”, în al cărei tumult ardent conştiinţa nu ştia ce să mustre mai abitir: păcatul nepăstrării unei zile de post, ori neascultarea faţă de Legiune şi Căpitan. „Nu cred a-mi fi dat seama că se întreţes aici şi se suprapun nişte planuri, că sufletul meu devine câmpul unor confuzii şi că acest soi de confuzii aveau să genereze, mult mai târziu, tragediile unor oameni pe cât de curaţi la inimă, pe atât de puţin liberi la cuget” – mărturiseşte Valeriu Anania.
Înzestrat de Dumnezeu cu un sentiment al libertăţii aparte, „atins” deopotrivă de morbul scrisului şi al aspiraţiilor literare (care-l făceau, de pildă, să primească în iunie 1939 medalia „Meritul Cultural” chiar din mâna regelui Carol al II-lea, cel socotit drept „asasin al Căpitanului”), dar şi dezamăgit de întâlnirile din felurite împrejurări cu tot soiul de personaje ori de situaţii bizare situate complet la antipodul aspiraţiilor viselor sale de început, Valeriu Anania a dezbrăcat foarte curând cămaşa verde, pe care nu şi-a mai pus-o niciodată. Dar de plătit va plăti toată viaţa, de nu cumva mai plăteşte şi azi. Răspărul de atunci ca şi răspărul de acum. Acea perioadă, în care una din mrejele cu care erau atraşi adolescenţii entuziaşti şi minţile tulburi se înfăţişa sub pretextul elitei selecţionate din tot ce are neamul mai bun, în numele „rolului mesianic al românismului printre seminţiile pământului”, îi prilejuieşte autorului una dintre cele mai tulburătoare pagini din cartea sa, pagină care vorbeşte mai elocvent decât sute de detractori năimiţi despre tragismul acelor vremi şi întâlnirea cu disponibilităţile pe cât de justiţiare, pe atât de adolescentine ale unor tineri care, la „ruleta rusească”, se jucau inconştienţi cu moartea: „Nu am fost ales să particip la marea manifestaţie legionară de la Iaşi, în acel octombrie. Am rămas în internat. De la Iaşi a venit cadavrul lui Tiberiu Georgescu, elev la liceul Şincai, un băiat de o mare puritate sufletească, întotdeauna cu un zâmbet suav pe buze şi în ochii luminoşi. Îl cunoscusem la unele adunări de grup, pe câmpul Cotroceanca. Şi tot acolo îl cunoscusem şi pe «Cărăbuş», coleg şi prieten cu Tiberiu. Se întorceau de la manifestaţie, cu trenul, pe platforma vagonului, în picioare. Cărăbuş avea un pistol (revolver) cu «butie» şi cu un singur cartuş în una din cele şase găuri şi se juca cu el în pieptul lui Tiberiu. Număra, ţăcănind, unu, doi, trei, patru, cinci... şi când ajungea la şase mişca butia cu degetul, trecând glonţul peste ţeavă, şi o lua de la capăt. Tiberiu zâmbea inocent (poate că a şi încercat să-l astâmpere), dar a nu ştiu câta oară Cărăbuş a greşit numărătoarea şi a descărcat unicul glonţ în inima lui Tiberiu. Mortul a fost îngropat apoi legionăreşte, dus pe un car tras la funii de camarazi, am vrut să trag şi eu, dar nu mai aveam uniformă, şi mă uitam la maică-sa care se zdrobea de durere şi nu era în stare să priceapă că dulcele ei fiu ar fi putut să fie împuşcat de oricare dintre cei care îl purtau la groapă. De bietul Cărăbuş n-am mai ştiut nimic. Se zicea că ar fi înnebunit”.
Predispoziţia născută, desigur, din tulburele acelor vremi (dar răspândită încă şi astăzi, cu bună ştiinţă, de câteva condeie agresive, otrăvite şi grobiene) de a vedea peste tot şi în orice manifestare neconformă dogmatic comploturi, conspiraţii, vicii ascunse, origini etnice suspecte şi potenţiali trădători ce surpă încet, metodic şi tenace, întocmai precum cariul, la temeliile „cauzei” întruchipate de fantasmele unor minţi bolnave, este surprinsă de către autor într-un alt episod tulburător, ce-şi are în centrul său un personaj straniu, retras şi tăcut, un modest slujbaş al Seminarului Central, cu îndatoriri de paznic de noapte şi băieş, al cărui principal capăt de acuzare îl constituia (în mintea adolescenţilor din Frăţia de Cruce) faptul că era de origine rus: „... rus fiind, trebuie să fie comunist. În cameră ţinea un aparat de radio, ceea ce înseamna că individul, rus fiind, asculta postul Moscova şi poate – aproape sigur – că-şi făcea note pe care le difuza subversiv în oraş. Ca atare, s-a hotărât o descindere şi o percheziţie. Eram confuz, nu ştiam ce să cred, nu aveam argumente. S-a format echipa de descindere. Au bătut seara târziu la uşa omului, li s-a deschis, au năvălit înlăuntru, unul a luat în braţe aparatul de radio, ceilalţi au început să-i scotocească prin dulapuri şi saltea, şeful l-a întrebat, răstit, unde sunt «documentele». Îndrugând foarte puţin româneşte şi nefiind în stare să explice, omul a izbucnit în plâns. Urmărisem scena, din faţa uşii, mă apuca groaza şi, când l-am văzut pe om plângând, m-am năpustit cu pumnii pe camarazi şi i-am dat afară, urlând. Unul pleca cu aparatul de radio; i l-am adus omului înapoi, fără să-i spun un cuvânt. De câte ori îmi aduc aminte de această întâmplare, îmi simt sufletul năpădit de ruşine. Mai târziu aveam să aflu că Nicolae Kamenev fusese colonel în armata ţaristă şi fugise de comunişti în timpul revoluţiei, ca să-şi câştige o amărâtă bucată de pâine pe pământul românesc, cel atât de ospitalier şi bun”.
Dramele unor timpuri, dramele unor oameni, dramele unor generaţii, dar deopotrivă izbânzile, bucuriile şi frumuseţea unor clipe de viaţă şi destin pe care Valeriu Anania ştie să le surprindă, uneori frust, alteori dojenind şi dojenindu-se pe sine, aşa cum îi e firea, amestec de necruţare, verb acid, cinste sufletească, tandră iubire şi un umor cu totul special. Lectura Memoriilor sale, de întinsă şi deopotrivă densă cuprindere, constituie nu numai fresca vremurilor cărora le-a fost contemporan, cât mai cu seamă o lecţie de viaţă. O lecţie pilduitoare, mai ales astăzi, venită din partea unui pălmaş al vieţii, obişnuit cu aerul tare al înălţimilor de gând, dar căruia nu-i sunt străine nici suferinţele celor ajunşi „la fund”, aşa cum mai este intitulată piesa de teatru a lui Maxim Gorki, Azilul de noapte. N-am folosit întâmplător sintagma de „pălmaş al vieţii”. Pentru că mâinile părintelui Anania nu au nimic din graţia unor mâini de scriitor. Sunt mâini de truditor. De pălmaş, deprins mai degrabă cu uneltele ţăranului din Glăvile, ori ale ocnaşului pe care nu o dată viaţa la trimis „la fund”. De multe ori m-am întrebat cum pot oare mîinile astea alcătui pe albul hârtiei caligrafii atât de minuţioase şi economicoase (deprindere a celor trecuţi prin ocna comunistă de a nu risipi nici o fărâmitură din raţia zilei) ori, mai de curând, de a mânui zilnic, mărunţit şi ferm, la aproape 88 de ani, claviatura unui laptop de ultimă generaţie. Visurile, idealurile, vanităţile, aspiraţiile spre înălţimi, poate chiar şi predispoziţia umană înspre primejdioasele utopii ale desăvârşirilor pământeşti, pe toate părintele Anania şi le-a sublimat în singurele expresii la care omul are acces pe pământ: arta (scrisul) şi credinţa (Biserica). „Sentimentul acesta m-a întârătat în gândul de a ţine mâna pe condei şi a-i dărui vieţii – ca şi morţii – mele un înţeles de care să nu mă ruşinez nici în faţa oamenilor şi nici la scaunul de judecată al lui Dumnezeu”. Această expresie a unei trude asumate în deplină cunoştinţă de cauză se află întipărită nu numai pe paginile operei scrise, dar şi pe mîinile şi chipul părintelui Anania, alături de îndrăzneala de a-şi recunoaşte erorile, de a fi mereu altfel, liber şi „în răspăr cu vremea”, adică, până la urmă, el însuşi. Nu numai din pricina aceasta, Valeriu Anania, Mitropolitul Bartolomeu al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, este şi va rămâne dincolo de vremi unul dintre cei mai dragi bărbaţi (în sensul cel mai adevărat şi mai nobil al cuvântului) ai inimii mele.

II. UN „DRAC DE POPĂ”, UN EMINESCU
ŞI UN SEMN DE CARTE

Puşcăria se trece dormind...
libertatea înseamnă stare de trezie...
(Valeriu Anania)

„- De dracu’ ăla de popă o să am eu grijă” – spunea plin de năduf, acum mai bine de şase decenii, ministrul de Interne, Teohari Georgescu, descins în persoană la Cluj, cu prilejul faimoasei greve studenţeşti din 1946 şi a manifestărilor în fruntea cărora se afla autorul Memoriilor de azi, pe care nimeni nu-l putea nicicum dibui. Ministrul avea să se ţină de cuvânt nu numai atunci, dar şi peste ani, când, mânat de aceeaşi fecundă grijă, îl va aresta în puterea nopţii pe Bartolomeu Valeriu Anania („dracu’ ăla de popă”) din chiar incinta Palatului Patriarhal. Numai că ultimul cuvânt l-a avut, ca întotdeauna Dumnezeu, Care, după scurgerea a aproape jumătate de veac, avea să-l înduplece pe îndărătnicul grevist la treapta arhieriei, fix la locul răzmeriţei de odinioară, înlocuind lanţurile deţinutului cu cârja mitropolitului.
Cu semnul de carte însă a fost altceva. A fost semnul celei dintâi arestări. Un semn de carte care l-a urmărit pe Valeriu Anania toată viaţa. Mai abitir decât Siguranţa. Mai abitir decât Securitatea. Semnul continuităţii unui destin şi al unui straniu tâlc îndoit. Politic şi intelectual. În miezul verii anului 1941, abia ieşit din adolescenţă (împlinise de curând 20 de ani), Valeriu Anania întâlneşte pe străzile Bucureştiului cortegiul funerar al lui Horia Codreanu (fratele lui Corneliu Zelea Codreanu), asasinat cu câteva zile mai înainte de către agenţii lui Mihai (Ică) Antonescu, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri în guvernul mareşalului Ion Antonescu. Atras de o veche cunoştinţă din vremea Seminarului Central, dar cu siguranţă şi de curiozitate, tânărul se alătură cortegiului, după ce este asigurat că există o aprobare din partea autorităţilor, întărită de altfel şi de prezenţa arhiereului vicar Veniamin Pocitan, care oficia slujba înmormântării. La cimitir însă, era pregătită o ambuscadă, asezonată din belşug cu gloanţe de mitralieră, soldaţi, pistoale şi agenţi, căreia cei prezenţi îi cad victime. „La un moment dat a încetat focul şi agenţii au început să ne culeagă, unul câte unul. Când a venit şi la mine un oarecare, m-a percheziţionat şi mi-a căutat în servietă, unde a găsit un Eminescu cu un semn de carte din mătase. Semnul era de culoare verde [culoarea legionarilor] şi agentul m-a înjurat şi mi-a trântit tocul bocancului în sprânceană, de mi-a dat sângele”.
Aşa a început cel dintâi dintre cei 23 de ani de hăituire, prin închisori şi aresturi, cu răgazuri mai mari sau mai mici, cu săptămâni de pribegie prin păduri şi pe culmile munţilor, între o mănăstire sau alta. „Dacă într-un an nu eram arestat ori anchetat, începeam să mă gândesc că ceva nu e în regulă” – mărturiseşte şi astăzi, râzând, Valeriu Anania. Pe lângă studiile înnădite prin mai multe Facultăţi de Teologie, pe lângă cursurile urmate la Facultatea de Medicină şi Conservatorul de Muzică din Cluj, pecetea „semnului de carte” l-a purtat prin multe alte „facultăţi” de faimă funestă: Malmaison, Jilava, lagărul de la Tg. Jiu, închisoarea Curţii Marţiale (Bucureşti), Stamora-Moraviţa, Regimentul de grăniceri Timişoara, Siguranţa Timişoara, Procuratura Timişoara, Clujul (arestat în trei rânduri), domiciliul obligatoriu de la Topliţa, arestul Ministerului de Interne - Bucureşti, apoi „arestarea mare” din 1958 şi condamnarea la 25 de ani de muncă silnică pentru „uneltire contra ordinii sociale”, urmate de periplul între Securitatea Bucureşti şi cea din Ploieşti, apoi din nou Jilava, Piteşti şi, în sfârşit, Aiudul, de unde va fi eliberat la 1 august 1964. În acea zi „am lăcrimat când am văzut copii pe străzile oraşului şi când, ieşiţi la câmp spre Teiuş, am dat cu ochii de verdele pădurii. Doamne, cât de fericiţi putem fi uneori!”.
23 de ani evocaţi în primele 300 de pagini ale Memoriilor. Pagini care, deşi se citesc lacom şi cu sufletul la gură, amestecând ziua cu noaptea, te-ndeamnă să te întorci iarăşi şi iarăşi, întru zăbava aflării resorturilor acestui condei incandescent, care în loc să pârjolească scrijelind, desenează în slovă şi duh de bucoavnă anii „risipiţi”, unul după altul, cu încăpăţânarea de a nu uita, dar încuviinţând deplin la crezul unei generaţii care a priceput înţelesul adânc al propriei jertfiri, pe care a trecut-o peste timp în rugăciunea-testament rostită odinioară de Mircea Vulcănescu: „Să nu ne răzbunaţi!”.
La care din aceste pagini să te opreşti mai întâi? La cea în care este înfăţişată teribila şi deopotrivă zadarnica luptă cu sutele de ploşniţe din celula de la Malmaison, sfârşită în hohotul de râs stârnit la gândul că în pântecele neostoitelor lighioane sângele protagonistului se va fi amestecat cu cel al fratelui său, arestat mai înainte şi deţinut deopotrivă, a cărui iscălitură săpată în lemn o aflase cu lacrimi tremurate în pleoapă pe priciul primei nopţi întemniţate? Ori noaptea de la închisoarea Curţii Marţiale, când, spre a-şi menaja părinţii de starea în care se afla, tânărul deţinut le scrie câteva zeci de scrisori datate diferit, pe perioada următoarelor şase luni, epistole pe care prietenul de-o viaţă Grigore Băbuş avea să le expedieze la datele respective, astfel încât destinatarii să creadă că nimic nu s-a întâmplat? Peste alţi mulţi ani, la Aiud, cei doi fraţi Anania, din nou încarceraţi, dar de astă dată al unui alt sistem politic, se întâlnesc şi cad pentru o clipă unul în braţele celuilalt. Atât, o clipă, cu complicitatea unui gardian emoţionat la rându-i de vestea pe care unul dintre fraţi apucase să i-o şoptească celuilalt: „Să ştii că mămica a murit”. Viaţa însă, merge înainte, anii se scurg unul după altul, puşcăriile rămân aceleaşi şi doar regimul de detenţie se schimbă după politica vremilor. În timp ce comuniştii au încercat ca procesul de reeducare să meargă dincolo de simpla negare şi condamnare a trecutului politic al fiecărui deţinut, ajungând până la apostazia publică, adică „la lepădarea de ceea ce produsese acel trecut, respectiv credinţa creştină”, în închisorile „burghezo-moşiereşti” aghiasma şi busuiocul erau la fel de bine primite în celulele marilor spărgători ca şi în cele ale pungaşilor de rând, iar crucea era întâmpinată cu bucurie şi de legionari, şi de comunişti, şi de evrei. „Chiar şi pentru necreştini sau necredincioşi, apa sfinţită şi busuiocul erau cel puţin simboluri ale libertăţii” – explică autorul.
Când a aflat de cele petrecute la 23 august 1944, dându-şi seama ce va urma, Anania a vrut să fugă din ţară. N-a izbutit. Şi chiar dacă a ajuns de multe ori pribeag, ori fugar în propria ţară, n-a fugit niciodată de el însuşi. Aşa cum nu o face nici în cuprinsul Memoriior sale, chiar dacă preţul plătit în ochii cititorului e uneori greu, dureros şi silnic. În confruntarea cu propria-i conştiinţă, Anania alege singura alternativă în stare să prefacă înfrângerile în izbândă: mărturisirea.
Rememorarea arcului de timp care îmbracă vârstele celor câteva întâlniri dintre el şi Radu Gyr îi prilejuiesc autorului unele dintre cele mai zguduitoare şi mai grele pagini din tot cuprinsul cărţii. Totul începe ca un joc. Încă tineri fiind şi întâlnindu-se la Mănăstirea Polovragi, chiar dacă amândoi fuseseră închişi (Radu Gyr cu ani grei de temniţă în spate şi cu un ochi pierdut pe front), iau deopotrivă puşcăria în râs, într-un fel de joc candid, ce pare azi cu atât mai straniu cu cât tu, cititorule, spre deosebire de protagoniştii de atunci, vei fi ştiind felul în care viaţa avea să-i răscolească pe fiecare. „Radu Gyr făcea haz de gardienii care-l ameninţaseră că «o să-l mănânce ocna» şi se cocoţa în foişorul de deasupra fântânii, cu o coadă de greblă la umăr, strigând peste curtea mănăstirii: - Postul unu, bineee!..., ceea ce mă făcea să-i răspund din cerdac: - Doi, bineee!..., reiterând strigătele soldaţilor de deasupra Jilavei, rotite toată noaptea între posturile de pază”. Ecoul acestui joc se va răsuci peste ani, împlântându-se adânc în destinele celor doi: 25 de ani muncă silnică – Anania, pedeapsa capitală pentru Radu Gyr. De astă dată, la întâlnirea dintre ei, petrecută undeva, într-o sală de aşteptare a unui tribunal unde gardianul moţăia imprudent, „jocul” e mut, iar ecoul său dă pe de lături de atâta tăcere asurzitoare: „- Cât? – m-a întrebat el apoi cu degetul în podul palmei, pe linia destinului. - Douăzeci şi cinci – i-am răspuns eu, de două ori cu toate degetele de la mâini şi o dată cu cele de la una. - Eu sunt condamnat la moarte – m-a informat el cu degetul pe un trăgaci imaginar la tâmplă”.
Între aceste două coperţi ale unui „joc” tragic, căruia amândoi aveau să-i supravieţuiască, se află miezul dureros şi cinic al unui sistem care nu s-a sfiit să recurgă la cele mai abjecte mijloace pentru a-şi atinge scopul. Bătaie, foame, tortură, droguri, tehnici persuasive de anchetă, minciună, şantaj, trădare, orice, numai spre mutilarea sufletească şi asasinatul fizic şi mai ales moral al unei generaţii al cărei martiraj se prelungeşte şi astăzi sub tutela mizerabilă a celor care continuă cu bună ştiinţă sistemul de atunci în alte forme de rafinată expresie politică sau (şi) civică. La procesul lui Radu Gyr, unde autorul Memoriilor a fost adus ca martor al acuzării, dar şi în alte situaţii în care a fost anchetat, administrându-i-se în prealabil droguri, Valeriu Anania a făcut declaraţii, mai mult sau mai puţin grave, ce apăsau asupra celor care, oricum, n-aveau scăpare, fiind condamnaţi de dinainte de către un sistem diabolic. Nimeni nu poate judeca asemnea situaţii în afară de Dumnezeu şi, desigur, de cel aflat în cauză. Or, cel în cauză, deprimat nu numai de propriile-i fapte, dar şi de pleiada de informatori şi martori mincinoşi folosiţi împotrivă-i, conform aceloraşi tehnici, hotărăşte într-un acces de surdă disperare să renunţe la lumina ochilor, ca să nu mai poată vedea o astfel de lume: „Trebuia să-mi înţep ochii, să li se scurgă lumina pe perina nesomnului meu”. Numai că o minte care în toată vremea acestei cumplite detenţii a avut puterea să scrie neîntrerupt (fără hârtie şi creion), prin complicate exerciţii de memorare, dar şi mai dificile operaţii de uitare a pasajelor „căzute” ulterior la atâtea şi atâtea corecturi făcute tot în minte, nu avea cum să cadă pradă orbirii. Dreapta socotinţă şi nădejdea în iertarea Mântuitorului, la care aspiră orice monah, au învins. De atunci şi până astăzi Valeriu Anania a continuat să se şi să ne vadă. Cu siguranţă că l-a ocrotit Dumnezeu. Dar şi semnul de carte, îndrăznesc eu să adaug. Pentru că din puşcăriile comuniste Valeriu Anania va ieşi purtând în memorie între 10.000 şi 12.000 de versuri, adică două piese scrise integral în memorie, în închisoare. În ordine cronologică, ele sunt Steaua zimbrului şi Meşterul Manole.
Nu ştiu în servieta câtor tineri de 20 de ani mai poţi afla astăzi, la o adică, un volum de Eminescu şi un semn de carte (de orice culoare). Iar dacă mă veţi întreba cumva despre vreun alt „drac de popă”, chiar că am să ridic din umeri!

III. O PSIHOLOGIE COMPLICATĂ

... mă gândeam la toată
tragedia neamului românesc
şi plângeam cu faţa-n palme...
(Valeriu Anania)

Aici, pe locul de obârşii, ori peste depărtate mări şi ţări, la intervale de câţiva ani ori câteva decenii, în biografia părintelui Anania revine mereu şi mereu, ca un fel de leitmotiv al suferinţei şi al izbânzii, al libertăţii ori al pierderii ei, un nume drag, pentru mulţi deopotrivă rană a dragostei şi balsam vindecător: Transilvania. Fie ca s-a numit pe rând Sibiu, Cluj, Topliţa, Aiud... Aşa a fost să fie. De ce şi cum de i-a fost dat tocmai lui, unui tânăr iubitor de carte din Glăvile de Vâlcea, să-şi pecetluiască soarta în chip atât de repetat şi straniu cu acest ţinut de dincolo munţi, sunt taine al căror înţeles putem încerca să-l desluşim din paginile volumului său de Memorii, în cuprinsul cărora ne vom întâlni cu nume de legendă ale culturii şi spiritualităţii ardelene din epocă, precum Victor Papilian şi Lucian Blaga, Iuliu Haţeganu şi Ion Luca, episcopul Nicolae Colan (viitor mitropolit al Ardealului) şi Traian Pop, atât de îndrăgitul profesor al Facultăţii de Drept din Cluj.
Eliberarea Ardealului de Nord de sub ocupaţia maghiară din anul 1944 a readus nădejde şi alean multor inimi răstignite de suferinţa exilului în propria casă. Toamna lui 1945 avea să aducă în sfârşit înapoi, acasă, la Cluj, şi Universitatea „Regele Ferdinand” din vremelnicul său refugiu sibian. Frontul înainta spre Berlin şi, la rândul lor, mulţi tineri eliberaţi de sub îndatoririle militare se reîntorceau în sălile de cursuri, să-şi termine studiie întrerupte ori să le înceapă. Printre ei şi tânărul monah Anania, student în anul doi la Medicină şi la Academia Teologică, dar urmând şi studii de vioară în anul întâi la Conservator. O lume în schimbare, care, dincolo de bucuria întoarcerii la ţara-mamă, începea să trăiască angoasele instalării treptate a regimului comunist. Cu toate acestea, spune autorul, „în acel Cluj al primăverii lui 1946, nu comunismul era principala preocupare a vieţii academice, ci problema ungurească faţă de care autorităţile – atât ale Universităţii, cât şi ale oraşului – manifestau destulă ambiguitate”. În atelierele CFR şi la fabrica Dermata din oraş se afla o concentrare masivă de maghiari, ale căror repetate provocări violente erau oblăduite de carnetul roşu al Partidul Comunist, unde, abili, cea mai mare parte dintre ei se înscrisese, intuind că privilegiile dictaturii horthiste ar putea fi prelungite, fie şi în parte, la adăpostul imunităţii cuvenite noii dictaturi a proletariatului. O astfel de provocare avea să ducă la faimoasa grevă studenţească al cărei lider cu autoritate unanim recunoscută va fi tînărul monah cu ambiţii literare, student în paralel la Medicină, Teologie şi Conservator, Bartolomeu Valeriu Anania. Paginile dedicate acestui excepţional moment de demnitate naţională reconstituie în cuprinsul lor portretul unei generaţii al cărei chip de dăruire şi entuziasm curat se întâlnea abrupt, şi nu de puţine ori tragic, cu multiplele faţete ale ipocriziei nou înscăunatului regim „democratic”.
Nicăieri, în nici o altă scriere „de gen”, nu am întâlnit o mai izbutită şi necruţătoare caracterizare a acestei uriaşe şi perfide diversiuni care a fost „comunistul cumsecade”, băiatul „de treabă”, ca în confruntarea dintre intelectualul Lucreţiu Pătrăşcanu, pe atunci ministru al Justiţiei, şi tradiţia aristocratică a universitarului transilvan de odinioară. Citirea şi recitirea unui astfel de moment invită la reflecţie asupra efectelor devastatoare pe care comunismul – şi nu numai el – le-au lăsat întipărite adânc în viaţa universitară şi chipul schimonosit al societăţii de azi: „Profesorii li se adresau studenţilor cu «domnilor colegi», «domnişoarelor colegi» – nici în ruptul capului nu i-ar fi tutuit. Ministrul Justiţiei – care era şi el profesor – a venit cu limbajul de la Bucureşti şi şi-a început discursul cu «Băieţi, eu am venit la voi să ne cunoaştem»... «Băieţii» au mârâit a insatisfacţie, dar ministrul a continuat cu «voi» şi «vouă», «ale voastre», până ce toată sala a irupt în fluierături şi huiduieli şi oratorul a trebuit să părăsească scena într-un vacarm înfiorător”.
„Să te superi când vrei tu, nu când vrea altul” – aceasta a fost lozinca prin care Bartolomeu Valeriu Anania a reuşit să determine atunci pe fiecare student ca pe parcursul grevei academice, vreme de trei săptămâni, să se abţină de a răspunde oricărei provocări şi oricărui act de violenţă, fapt ce ar fi servit din plin părţii adverse. Numai că ispitele veneau nu doar dinspre adversari, ci şi din partea unora la care te-ai fi aşteptat să fie mai degrabă susţinători ai manifestărilor de demnitate naţională. "Nu primesc ordine de la nimeni!” – avea să riposteze scurt şi neînduplecat Valeriu Anania, atunci când un tânăr în poziţie de drepţi i-a cerut ca, din ordinul Mişcării Legionare, să oprească greva.
Noaptea, refugiat în cabinetul de lucru al profesorului Traian Pop, aflat undeva în incinta universităţii, tânărul lider, neştiut de nimeni, îşi avea clipele sale de slăbiciune, pe care şi le petrecea sub pavăza singurătăţii: „Nimeni nu ştia, nimeni nu trebuia să ştie că eu pot să plâng; eu eram şi trebuia să rămân conducătorul încrezător în sine, inspirator de curaj şi îndrumător pe căile cu desăvârşire drepte. Nu, eroii nu au dreptul să plângă, dar eu plângeam cu faţa-n palme şi nu mă ştia nimeni”. Se zice că lacrimile monahilor îngerii le preschimbă în rugăciune de îmbărbătare şi cu siguranţă că trebuie să se fi petrecut aşa şi atunci, de vreme ce Părintele Anania a putut să-şi ducă până la capăt condiţia de exmatriculat perpetuu, mai întâi din facultate, apoi din Cluj, mai pe urmă din societate, iar peste ani, la un moment dat, chiar din propria-i ţară. La insistenţele vehemente ale colegilor săi de a nu pleca din fruntea studenţilor clujeni (cu a căror grevă s-au solidarizat cei dintâi studenţii Şcolii Politehnice din Braşov), Părintele Anania a trebuit să-şi asume condiţia spectaculoasă a liderului incognito. Din marginea pădurii de pe dealul de deasupra Mănăşturului, acolo unde îşi făcuse ascunzătoarea într-o colibă din crengi şi frunzari, un tânăr la fel ca şi alţii cobora pe bicicletă îndreptându-se spre universitate. Aici, trecând pe sub nasul agenţilor Siguranţei, se amesteca pentru câteva clipe cu ceilalţi studenţi şi apoi se strecura într-o cămăruţă, unde împlinea un ritual ciudat. În faţa oglinzii, îşi punea pe obrazul proaspăt bărbierit o barbă din recuzita Operei. Apoi îmbrăca deloc stângaci reverenda clericului. Viermuiala culoarelor universităţii se domolea, studenţii răsuflau uşuraţi, făcându-i loc, cu respect şi admiraţie. Anania se afla iarăşi între ei. Intra într-unul dintre amfiteatre unde colegilor săi, adunaţi ciorchine, le vorbea despre neam, despre credinţă, demnitate şi despre capcanele lumii noi care îşi arăta la orizont zorii. Glasul tânărului, atunci ca şi astăzi, lipsit de sonorităţi onctuoase, era mai degrabă cel al unui comandant mai obişnuit cu ordinele scurte ale oşteanului decât cu metafora dibace a scriitorului, ori blândeţea plină de înţelepciune a vreunui duhovnic. Apoi se furişa din nou în cămăruţa universităţii, unde se supunea tăcut aceluiaşi ritual, de astă dată invers. Îşi scotea reverenda, apoi îşi dezlipea cu grijă barba şi o aşeza în trusa de machiaj. La plecare, se oprea atât cât să-şi aprindă o ţigară chiar de la comisarul Măldărescu, din Serviciul de Siguranţă al Chesturii de Poliţie, care supraveghea intrările şi ieşirile neizbutind să priceapă pe unde se strecura Anania, apoi îşi vedea mai departe, liniştit, de mersul lui pe bicicletă spre Mănăştur.
După scurgerea a trei decenii de la aceste întâmplări, părintele Anania avea să se confrunte din nou cu problema Transilvaniei şi a revizionismului maghiar, dar de astă dată pe pământ american. Numai că riposta pe care românii din America plănuiau să o dea pretenţiilor asupra Ardealului venite în primăvara anului 1976 din partea maghiarilor americani „trebuia înregistrată la Bucureşti ca fiind opera Securităţii, ştiut fiind că securiştii obişnuiau să joace şi pe post de muscă la arat, lăudându-se că ei sunt adevăraţii autori ai unei astfel de acţiuni şi că merită, în consecinţă, grade şi privilegii în plus”. Mesageri ai acestui demers securist tricolor aveau să sosească, rând pe rând, pe pământul făgăduinţei, în persoana unor ierarhi precum episcopul vicar Antonie Plămădeală, episcopul Vasile Coman al Oradiei ori mitropolitul Teoctist Arăpaş al Olteniei. Acesta din urmă, nerăbdător, nu contenea să-l asalteze pe Anania cu îndemnul de a se folosi, în cât mai rapida şi eficienta mobilizare a românilor americani, de experienţa, prestigiul şi notorietatea conferite de greva studenţească din Clujul lui 1946... „A reuşit să mă enerveze şi i-am adus aminte că nu chiar el este cel îndreptăţit să-mi vorbească astfel, ca unul care urca spornic pe treptele carierei eclesiale în timp ce eu, de dragul Ardealului, putrezeam în puşcărie...”.
În multe alte rânduri, autorul Memoriilor de azi se confruntase direct, nu prin intermediari, cu Securitatea, care îi propunea o „colaborare discretă” cu reţeaua ei de informaţii. „Domnilor, am o psihologie complicată” – le răspundea împricinatul. „E cert că eu şi dumneavoastră ne aflăm pe un front comun, acela al cauzei naţionale româneşti, cu deosebirea că eu mă lupt în câmp deschis, pe când dumneavoastră lucraţi, cum se zice, sub acoperire”. Această „psihologie complicată” avea să-l determine pe Valeriu Anania să adreseze de unul singur Senatului american (la 3 septembrie 1976) un memoriu pe tema Ardealului şi a revizionismului maghiar, prin intermediul senatorului Dick Rivers. „Ferice de ţara care are asemenea oameni!”, avea să exclame politicianul american la citirea memoriului cu pricina. Numai că peste doar o lună Securitatea avea să sancţioneze dur îndărătnicia cu care Valeriu Anania, şi după 30 de ani de la greva studenţească clujeană, continua „să nu primească ordine de la nimeni”, oprindu-l în „ţara ferice” şi împiedicându-l vreme de patru ani şi trei luni să se mai întoarcă pe pământul american, fie doar pentru a-şi recupera lucrurile pe care le avea de pe urma unei şederi de unsprezece ani. Preţul de a nu accepta a fi patriot în cârdăşie cu patriotismul Securităţii. Cu toate că era posesor al unui green-card şi ar fi putut cere oricând cetăţenia americană, părintele Anania nu a făcut-o niciodată, pentru că niciodată nu şi-a putut închipui că trupul său s-ar putea odihni în alt pământ decât cel românesc. O „psihologie complicată” pe care iconomia divină avea totuşi să o priceapă şi să o aşeze, după scurgerea a altor 30 de ani, în primăvara lui 2006, la locul ei. Adică, în scaunul de mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului.

IV. ARAMĂ ŞI PORTRETE-N RAMĂ

Viaţa te împovărează oricum.
Totul este dacă povara ei,
acceptată cu umilinţă sau purtată
ca un blestem, îţi proiectează în veşnicie
un grumaz de zimbru
sau o cocoaşă de cămilă.
(Valeriu Anania)

Memoriile lui Valeriu Anania adună în cuprinsul lor cateva zeci de portrete. Uneori autorul îşi propune explicit ca temă de capitol numele unui anume personaj, dar de cele mai multe ori portretele se adună şi se recompun, pe parcursul tuturor celor 700 de pagini, din întâmplări răzleţe, întâlniri peste timp, reconstituri de frază, replici, frânturi de gesturi şi imagini, reacţii ori mărturii venite din partea altora, pe care autorul le transcrie ca atare, văzând în ele confirmarea propriilor sale temeri, nedumeriri ori bănuieli. Pentru cei care au avut prilejul să cunoască în mod nemijlocit pe unul ori pe altul dintre cei despre care autorul Memoriilor scrie, surprizele nu vor fi prea mari. După cum şi întâlnirea cu personaje a căror posteritate ne-am obişnuit să o afăm cumva la polul opus opiniilor părintelui Anania, este de natură să pună serios pe gânduri. Să fie vorba şi aici doar de „răspărul” cu care autorul Rotondei plopilor aprinşi ne-a obişnuit?
Două sunt portretele care, cu siguranţă, nu numai că vor intriga, dar care îl vor şi livra pe memorialist (a câta oară?) dacă nu judecăţilor mânioase, atunci măcar tăcerilor reci-condescendente, venite dinspre partea elitei societăţii civile, ai cărei idoli ies dintre paginile cărţii destul de şifonaţi. E vorba despre Andrei Scrima şi Richard Wurmbrand. Cu primul, părintele Anania şi-a însoţit de multe ori paşii în cursul îndatoririlor pe care le avea în administraţia reşedinţei patriarhale ori ale Bibliotecii de la Antim. Amintirile sunt mai degrabă reci: „Că Andrei (devenit André) Scrima nu simţea deloc româneşte o ştiam demult şi cred că am mai spus-o. Că, în consecinţă, era împotriva oricărei forme de naţionalism sau patriotism (definindu-se pe sine drept «cetăţean al universului») îmi era evident”. Acestor mărturii Valeriu Anania le adaugă impresiile din urma reîntâlnirii, după ani, în America, cu un André Scrima care „vorbea cu o imensă admiraţie (dusă până la adoraţie) despre marele poet Mao” şi care, într-un restaurant, nu se sfieşte ca, de faţă cu autorul Memoriilor, să-i spună chelneriţei: „De fapt, eu nu sunt român, sunt francez, dar cunosc limba română...”. Sau lungile convorbiri telefonice, imediat după decembrie 1989, când Scrima îi mărturiseşte (realitate sau teribilism?) lui Anania că în tot acest răstimp ar fi fost de mai multe ori „incognito” în România. Nu în ultimul rând, mărturiile venite pe la-nceputul anilor ’70, privind amestecul lui Scrima în intrigile exilului românesc din Paris, te pun pe gânduri. Citind toate acestea, mi-am amintit că nici Virgil Ierunca (conform Jurnalului Monicăi Lovinescu) nu se dădea în vânt după Père André. În ceea ce îl priveşte pe Richard Wurmbrand, autorul Memoriilor judecă aspru modul în care acesta şi-a revendicat o aură de martiraj creştin, expunându-şi la posturile de televiziune americane rănile de pe spate, spunând că ele sunt „de pe urma bătăilor din închisorile comuniste”, când ele erau de fapt urmele unei operaţii chirurgicale la plămâni. „Se ştie că securiştii băteau în aşa fel încât să nu rămână semne”. Astfel, pastorul „a stârnit uriaşe valuri de compătimire şi simpatie, ceea ce i-a adus tot atâtea uriaşe sume de bani, ignorând faptul că sfântul nu-şi dezvăluie rănile, ci şi le acoperă, şi uitând pe adevăraţii martiri precum poetul Valeriu Gafencu, rămas în posteritate ca «sfântul închisorilor», sau Gherasim Iscu, fost stareţ al Mănăstirii Tismana, mort în puşcărie, după ce el, cu mâinile lui, îl îngrijise pe fostul său torţionar, aflat în aceeaşi cameră”. Astfel de mărturii (şi vă asigur că nu sunt puţine) nu pot fi comentate în nici un fel. Respiri adânc şi le ţii minte.
Nu numai din această pricină, portetistica Memoriilor merită un capitol aparte, desigur sub rezerva că şi autorul rândurilor de faţă îşi poate avea opiniile sale, mai mult sau mai puţin subiective, atât în alegere, cât şi în comentariu, ca unul care i-a cunoscut în mod direct pe o mică parte din „împricinaţi”, în diverse momente ale vieţii. Având în vedere experienţa carcerală a autorului, ca şi confruntarea sa cu diferite regimuri de represiune, era de aşteptat ca personaje, mai mult sau mai puţin exponenţiale, ale acestei „lumi” să puncteze, cu tipologia lor diversă, cuprinsul Memoriilor. În ciuda terorii psihice, a umilinţelor şi a chinurilor fizice la care a fost supus, părintele Anania scrie despre toţi cu seninătatea rece a unei iertări, ce-şi află graniţa în moartea ambilor părinţi, petrecută în singurătate, departe de feciorii lor, Dumitru şi Valeriu, aflaţi în puşcărie.
Două dintre aceste figuri ale sistemului opresiv rămân în memoria cititorului: Gheorghe Crăciun şi Ion Aramă. Primul se înscrie în categoria acelor stranii coincidenţe care l-au urmărit pe autor de-a lungul vieţii. Şef al Chesturii de Poliţie din Cluj la vremea grevei studenţeşti din 1946, apoi colonel şi comandant al Securităţii Sibiu şi Braşov, şi în sfârşit comandant al închisorii de la Aiud, Gheorghe Crăciun îl va elibera pe Anania în cursul uneia dintre cele trei arestări petrecute la Cluj, motivându-şi curajosul gest pe considerente de simţire naţională, în contrapartită cu eliberarea unui „popă unguresc” arestat pentru că a cântat în biserică imnul naţional maghiar, dar eliberat la intervenţiile episcopilor lui. „Despre conversaţia din Chestura Clujului nu am suflat niciodată vreo o vorbă, într-atât aveam impresia că în pieptul acestui feroce comunist bate – totuşi – o inimă românească” – mărturiseşte astăzi Valeriu Anania. Pe Gheorghe Crăciun l-am cunoscut şi eu, după 1989, asemenea multora, prin intermediul a unul sau două episoade din „Memorialul durerii”, şi mărturisesc că rareori mi-a stârnit cineva un mai profund sentiment de repulsie. Grobian, de un cinism violent şi o impertinenţă fără margini, se încăpăţâna să îşi probeze tratamentul plin de omenie pe care, chipurile, l-ar fi aplicat deţinuţilor de la Aiud, prin administrarea unei alimentaţii naturale şi sănătoase, din resursele proprii ale unor „ferme” pe care le-a ridicat în incinta puşcăriei. În monumentala obrăznicie a colonelului de Securitate, altitudinea sa managerială şi standardele acestor adevărate „staţiuni experimentale pentru sănătatea elitelor” constituie motivaţia principală a longevităţii unora ca Dumitru Stăniloae sau Petre Ţuţea, care graţie unei astfel de alimentaţii au ajuns nonagenari!
Celălalt securist din cuprinsul Memoriilor, maiorul Ion Aramă, anchetatorul ultimei arestări a lui Valeriu Anania, este oarecum atipic. Blond, cu ochi albaştri, purtător al unui chip care nu inspiră câtuşi de puţin spaimă, maiorul Aramă reprezintă aripa intelectuală a Securităţii. „Se mişca uşor în filozofie – de la presocratici până la existenţialism -, în literatură – de la Homer până la Sartre şi Eugen Ionescu”. Cunoscător de limbă franceză, germană şi rusă, avea sarcina de a citi toate manuscrisele literare ale arestatului. Concluzia: „Toată noaptea ţi-am citit «Mioriţa». Ascultă la mine: dacă apucai să ţi-o publici cu un an înainte, acum n-ai fi aici!”; iar peste câteva zile avea să întărească: „Dacă ţi s-ar da drumul acasă şi ai apuca să publici numai două-trei cărţi ca «Mioriţa», noi [subl. mea] nu te mai putem aresta decât în cazul extrem că ai face complot armat împotriva Guvernului. Până la această limită ai deveni intangibil. Suntem, totuşi, sensibili la actele de cultură autentică produse în timpul nostru [subl. mea]”. Avem aici de-a face cu portretul sui generis nu al unui om, ci al unui întreg sistem parşiv, care s-a folosit de nenumărate ori de-a lungul vremii de sentimentele naţionale şi dragostea curată de ţară ale românilor, sistem care, departe de a-şi fi dat duhul, nu ezită să-şi perpetueze „patriotic” şi astăzi prozeliţii tineri, ieşiţi agresiv din te-miri-ce pe la răscruci, ori tupilaţi sumbru în propria salivă otrăvită, „de veghe în lanul de secară” al ortodoxiei şi al românismului contemporan, gata oricând, la nevoie, să semene dezbinare ori să stoarcă profit.
Pasajele cele mai savuroase, chiar dacă uneori dramatice sau amare, ori de natură să descumpănească, rămân cele în care apar oameni ai Bisericii, ierarhi, simpli monahi sau preoţi, teologi ori şefi de Departament al Cultelor, care împreună alcătuiesc o adevărată saga, istorisită de autor fără înconjur, reconstituind, cu precizie de bijutier al slovei, personaje vii aflate în vâltoarea vremilor, a intereselor proprii şi a ascensiunilor clădite pe o relaţie complice între Biserică şi Stat, de cele mai multe ori conjuncturală, ţesută sub semnul compromisului şi al „salvării a ceea ce mai e de salvat” de o parte, şi un fel de „bolero” primejdios şi agresiv din partea puterii seculare, concubinaj în care fiecare pare că e conştient de ipocrizia celuilalt. Atunci când a intrat pe porţile Mănăstirii Antim spre a îmbrăca, aşa cum se spune, „haină îngerească”, autorul Memoriilor, june ucenic, avea să afle chiar din gura unui ierarh, mitropolitului Gurie Grosu al Basarabiei, o „apoftegmă” rămasă celebră şi care poate fi aşezată oricând, cu îndreptăţire, pe frontispiciul acestei întregi pleiade de portrete inedite: „De ce nu rămâi în lume? Că dacă e vorba de oameni răi, îi găseşti şi la mănăstire; şi dacă e vorba de sfinţi, te întâlneşti cu ei pe stradă”.
Desigur, personajul central care domină prin statura şi tragismul său toată această perioadă rămâne cel al patriarhului Justinian Marina, în preajma căruia Bartolomeu Valeriu Anania a stat mult timp, fiind martor al multor întâmplări de taină pe care astăzi le face cunoscute cititorului şi, probabil, al şi mai multor altor întâmplări de taină asupra cărora păstrează o delicată, înţeleaptă şi discretă tăcere. De acum înainte istoricii nu vor putea trece cu vederea peste aceste mărturii ce dau seamă asupra declinului continuu al influenţei celui socotit de către comunişti ca fiind om de încredere al regimului, dar răsplătit cu scaunul de Întâistător al Bisericii şi pentru gestul de a fi oferit la un moment dat adăpost lui Gheorghiu-Dej şi „tovarăşilor” acestuia evadaţi din lagărul de la Tg. Jiu. Memoriile lui Valeriu Anania dau la iveală o faţetă mai puţin cunoscută, deşi bănuită, a lui Justinian Marina: aceea a frământărilor şi tulburărilor unui om din ce în ce mai singur, din ce în ce mai hăituit, pe care contemporanii şi istoria nu l-au cruţat şi pe care urmaşii nu s-au sfiit să-l numească când „patriarhul roşu”, când „omul providenţial pentru ortodoxia românească”. La fel cum el însuşi fusese „inventat” de către sistem, în scurtă vreme, atunci când semnele de „joc dublu”, ori chiar de nesupunere din partea lui Justinian Marina deveniseră din ce în ce mai limpezi, acelaşi sistem îi inventează peste noapte un contracandidat, mult mai docil din punct de vedere politic, în persoana unui teolog de prestigiu, cu studii la Athena şi Strasbourg, profesorul universitar de Noul Testament Iustin Moisescu.
Martor şi degrabă îndatoritor ascensiunii celor doi, gata oricând să schimbe tabăra conform propriilor interese şi atent la direcţia în care suflă vântul, este mai tânărul Teoctist Arăpaş, pe care memorialistul Anania îl caracterizează în fraze şi observaţii iuţi, cu usturime de săgeată. Una dintre ele, însă, rămâne antologică: „În vreme ce aproape toţi clericii ieşeni, în frunte cu mitropolitul Irineu Mihălcescu, nu vedeau în tânărul vicar Justinian Marina decât omul comuniştilor şi îl ocoleau, Arăpaşu a avut intuiţia de a vedea în el propriul său viitor, şi nu s-a înşelat”. Ca şi reproducerea cuvintelor doldora de sensuri (mai ales astăzi) pe care i le spunea acelaşi Teoctist Arăpaş, de astă dată în aprilie 1990, ca patriarh, revenit în fruntea Bisericii, după un scurt exil post-revoluţionar: „Păi, ce era să fac, iată că m-am întors...”. Şi cu toate astea, în ciuda atâtor şi atâtor imense deosebiri care i-au făcut o viaţă întreagă incompatibili, aceşti doi oameni (Anania şi Teoctist) aveau să-şi dea mâna într-o noapte de noiembrie întru împlinirea unui eveniment asupra resorturilor căruia vor da cu siguranţă mărturie, la vreme potrivită, cei care i-au fost contemporani.
Lecţie vie de viaţă şi manual de luat aminte întru relaţia cu puterea seculară, Memoriile lui Valeriu Anania s-ar cuveni citite cu creionul în mână de către mulţi dintre ierarhi, mai tineri sau mai copţi ca vârstă, ori de către cei ce îşi doresc (cu orice preţ) să urce pe treptele „carierei eclesiastice”. Este o lecţie de viaţă ce poartă marca aceluia sub a cărui fotografie un ziar de dincolo de ocean, The Detroit News, a scris cu litere de-o şchioapă, încă din 7 august 1966: „He didn’t want to be a bishop”.

V. CETATEA CU FERESTRE SPRE CER

Mă joc cu imaginile
Ca vremea cu paginile...
(Valeriu Anania)

În cuprinsul acestei ample fresce zugrăvite între paginile Memoriilor lui Valeriu Anania, întâlnim o întreagă pleiadă de figuri luminoase, unele pregnante, de prim-plan, care joacă un rol hotărâtor în viaţa memorialistului, altele ce îşi asumă cu discreţie planul secund, dar care, prin statornicie şi curăţenie sufletească, se vor aşeza în cununa piscului cel mai anevoie şi mai rar de atins: acela al binecuvântatei recunoştinţe şi al prieteniei adevărate, călătorite de la un capăt la celălalt al vieţii. Dintre acestea am ales cu grijă doar două, de teamă, mai ales, ca nu cumva să pun prea mult răbdarea cititorilor la încercare, dar şi cu nădejdea că, prin nevrednicele mele omisiuni, voi izbuti măcar să aţâţ curiozitatea acelora care încă nu au aflat răgazul de a se cufunda în citirea acestui monumental amalgam de istorie, spiritualitate şi limbă românească adunat în Memoriile lui Valeriu Anania.
Cea dintâi figură luminoasă pe care am ales-o este cea a unei femei vajnice, cu educaţie aleasă şi farmec aparte: „Mama Olga”, aşa cum avea să-i spună autorul maicii Olga Gologan de la Mănăstirea Bistriţa, „univers de care sufletul meu avea să fie legat pe totdeauna, adăpost al pribegiilor mele şi o vârtelniţă care-mi va trage inima pe roată”. De obârşie din Satulung al Braşovului, acolo unde două vechi familii de oieri se aflau odinioară la mare vază (Gologanii şi Şeitanii), maicile Olga şi Teodosia („Mama Sia”) Gologan, nepoatele uneia din marile figuri ale monahismului românesc, Epiharia Moisescu, călugăriţă de la Mănăstirea Suzana (mănăstire ctitorită tot de o fată din stirpea oierilor de la Satulung, Suzana Arşicu) şi întemeietoare a primului seminar de călugăriţe, pe lângă Leagănul „Sfânta Ecaterina” din Bucureşti, o moşteniseră la conducerea orfelinatului şi a şcolii. Mutat în vreme de război la Mănăstirea Bistriţa, Aşezământul „Acoperământul Maicii Domnului” (alcătuit din orfelinat, şcoală primară, liceu de opt clase, liceu industrial), condus de maica Olga Gologan, adăpostea peste 800 de suflete. Acestora li se adăuga la ceas necunoscut de mai-nainte, când cu sufletul la gură ori cu zăbavă mai îndelungată, când hăituit ori bolnav, când cuprins de nădejdi ori îndoială, mereu în căutarea unui colţ de linişte, a unui petec de hârtie şi a unui capăt de creion, tânărul ierodiacon Bartolomeu Anania, bântuit de patima scrisului şi a cărţilor. „Mama Olga” l-a adăpostit de fiecare dată, ocrotindu-l aşa cum ea însăşi îşi ştia firea ocrotită, în ctitoria Craiovescului, de moaştele Sf. Grigore Decapolitul, care vegheau, atunci ca şi azi, în raclă de argint. „Trăiam senzaţia dureroasă a unui câine rătăcit, căruia ochii şi mirosul nu-i mai spun nimic. Unde să mă duc? La cine să mai cer adăpost? Bani nu aveam, curajul mă părăsise. Preţ de un sfert de ceas am stat aşa, în cumpănă, nehotărât, trist, cu sufletul negru... Până la urmă, tot la Mama Olga m-am hotărât să mă duc. M-a primit, m-a ocrotit, am stat la Bistriţa vreo săptămână...”. Timpul însăşi parcă revine, mereu şi mereu, dimpreună cu părintele Anania, la Mănăstirea Bistriţa şi la “Mama Olga”, spre a-şi roti singur, la nesfârşit, curgerea din clepsidră. La răscruce de vremi, cu o aparte pricepere la oameni, această femeie din neam de ciobani ardeleni, dar cultivată şi cu „un rafinat gust al esteticului” dobândit în faimoasa Şcoală Normală „Elena Doamna”, a avut intuiţia tăvălugului grozav pe care-l vor aduce timpurile în schimbare: „- Vezi, părinte, îmi spunea Mama Olga torcând din nelipsita ei furcă, de ani de zile deschid dimineaţa aparatul de radio, ca să aflu ştirile, şi de ani de zile aud vocea aceea de copil, la deschidere, spunând Tatăl nostru; de la un timp mă simt fericită de câte ori o mai aud, ca şi cum mâine s-ar putea să nu mai fie. A venit vremea, părinte, ca lucrurile mici să ne dea bucurii mari”. În vreme ce mulţi se amăgeau că ţara nu va fi sortită să rămână sub ruşi şi comunişti, “Mama Olga”, cu gândul tot la orfelinatul şi şcolile de la Bistriţa „care ajunseseră a rivaliza cu aşezăminte similare catolice”, dar şi cu simţul ei aparte pentru oameni şi vremi, nu excludea posibilitatea unor legături cu „oamenii zilei”, astfel încât lucrarea ei şi a Bisericii să supravieţuiască. „Doamne, uneori Dumnezeu poate să lucreze şi prin robul Său Nabucodonosor” – spunea.
Tot aici, la Mănăstirea Bistriţa şi tot în prezenţa “Mamei Olga”, avea să se petreacă şi întâlnirea crucială cu patriarhul Justinian Marina, care îl va lua pe tânărul monah Anania ca ajutor la treburile din Dealul Patriarhiei. Dialogul, purtat precipitat, în şoaptă, sub presiunea răspunsului aşteptat în odaia de alături de către Întâistătător, este deopotrivă candid, halucinant, colosal şi tragic, amestec de spaimă şi nădejde, amintind cumva de întâmplările cu fetele sărace în zestre, însă bogate la suflet, ce se trezesc peste noapte smulse din rânduiala lor şi peţite de prinţul din poveste: „- Mamă Olgo, ziceam eu, căznindu-mă să ţin vocea strangulată, pe mine mă cunoaşteţi, eu nu sunt unul care să lucreze cu comuniştii sau pentru comunişti; cum o să fiu eu colaboratorul lui Justinian?... – Mamă, îşi frângea ea mâinile, dar dacă n-o fi comunist? Dacă o fi omul lui Dumnezeu?... – Dacă e omul lui Dumnezeu, de ce s-a dus în vizită la Moscova?, mă încrâncenam eu. – Ei, asta-i, Doamne, părinte, parcă pe la Moscova n-or fi şi oameni de-ai lui Dumnezeu! Dacă e omul lui Dumnezeu, o să te iubească...”. Şi Justinian l-a iubit pe Anania. Chiar şi atunci când nu l-a mai putut scăpa de puşcărie şi singurul semn pe care i-l mai putea trimite, din când în când, se afla ascuns în taina monogramei „J”, pe care ocnaşul o descoperea pe vreuna din cămăşile aflate în pachetul primit la termenul îngăduit de regulament.
Iubitoare a teatrului religios, „Mama Olga” organiza frecvent astfel de reprezentaţii cu elevele de la orfelinatul mănăstirii, ea însăşi imaginând şi ţesând costumele, lăsând scenografia şi regia în seama tânărului monah „Vartolomeu” Anania – asta, desigur, în răstimpul în care acesta nu se afla zvârlit prin vreun beci de închisoare. O astfel de reprezentaţie, în care personajul principal era nici mai mult, nici mai puţin decât Irina, Împărăteasa Bizanţului, îi prilejuieşte, în culise, vajnicei monahii „alcătuitoare şi ţesătoare de costume de teatru” un prelungit moment de reverie în faţa costumului luxuriant al împărătesei. La îndemnurile impacientate ale monahului Anania (deopotrivă şi regizor de culise), “Mama Olga” a răspuns „cu un glas în a cărui linişte se ascundea o mare sfâşiere, de sfârşit de veac: - Lasă-mă, părinte, că nu ştiu dacă voi mai trăi să gătesc o împărăteasă!”. Ştia ce spunea. Maica Olga Gologan avea să se sfârşească împreună cu sora ei, izgonite din mănăstire de către comunişti, alături de alţi monahi şi monahii de pe întinsul ţării, dar va rămâne peste veac în paginile Memoriilor lui Valeriu Anania, mărturie vie despre ţinuta plină de nobleţe, amplitudinea şi deschiderea culturală a şcolilor de sub tutela monahismului ortodox de odinioară.
Cealaltă figură luminoasă, care însoţeşte – pe cât discret, pe-atât de statornic – întreg parcursul celor aproape 700 de pagini ale cărţii este cea a prietenului de-o viaţă, părintele Grigore Băbuş, cu care Valeriu Anania a împărţit chilia chinoviei Antimului, metamorfozată, pe rând, când în „atelier scenografic” pentru machetele de decor ale reprezentaţiilor de teatru religios de la Bistriţa, când în „atelier de poezie”. Părintele Grigore avea curând să se obişnuiască şi cu canonul de a dormi nopţile cu lumina aprinsă, mângâindu-se de fiecare dată cu gândul că, în zorii dimineţii, el va fi cel dintâi cititor al versurilor scrise peste noapte de „Valerică”. Amândoi au împărţit nu numai vremea şi chilia de la Antim, ci şi vremurile şi celula de la Aiud, amândoi au trudit la alcătuirea excepţionalului tezaur de manuscrise şi cărţi aflate astăzi pe rafturile Bibliotecii Sfântului Sinod, amândoi au fost martori solidari la timpurile prin care a trecut Biserica, iar atunci când Bartolomeu Anania a fost ales (fără să candideze), cu majoritate covârşitoare de voturi, pe scaunul arhieresc al Clujului, cel care l-a întâmpinat cu zâmbet şi îmbrăţişare largă, cu ochii scăldaţi în lacrima bucuroasă a sufletului său mare, a fost tot părintele Grigore. S-au despărţit exact acum un an, pe 7 februarie 2008, când arhimandritul Grigore Băbuş s-a mutat în veşnicia cerului, fără să mai apuce să citească Memoriile prietenului său de-o viaţă. Le ştia. Cu toate astea, la Mănăstirea Cheia, acolo unde se retrăsese ca să se pregătească pentru Marea Trecere, şi unde l-am vizitat ades, părintele Grigore îmi strângea braţul cu palma-i tremurândă şi mă ruga ca, de va fi să fie... ori să nu îl mai ajute cumva ochii, să vin să îi citesc eu, pe-ndelete, Memoriile lui "Valerică". I le-am citit, aşa cum m-am priceput, împreună cu dumneavoastră, vreme de cinci vămi, săvârşindu-le cu temei tocmai azi, la vremea săvârşirii...
Nu voi încheia înainte de a încerca să dau un răspuns la întrebarea care ar împlini cel din urmă şi cel mai aşteptat portret al Memoriilor: cel al autorului. Aşadar, cine eşti Bartolomeu Valeriu Anania? O întrebare pe care şi-o pune la un moment dat el însuşi, aşa cum îi e felul, dur şi fără ocolişuri, privindu-se în oglindă, în vreme ce îşi tundea barba şi părul crescute după rânduială călugărească, redevenind „civil”, spre a nu mai fi astfel recunoscut de către agenţii Siguranţei ce căutau pe-un „popă tânăr”, care se afla în fruntea grevei studenţeşti din Clujul lui 1946: „Când mă travestisem: acum, sau mai demult, la Mănăstirea Antim?”. Întrebarea îşi are tâlcul ei, asemeni răspunsului dat de împricinat pe parcursul unei vieţi întregi. Pentru că Bartolomeu Valeriu Anania are puterea de a recunoaşte în tiparul hârtiei că nu vocaţia este cea care l-a purtat pe sub bolta clopotniţei de la Mănăstirea Antim, atunci când a îmbrăcat veşmântul monahal. Cu toate astea nu l-a trădat niciodată, nici măcar când din „ochii codaţi” ai maicii Artemia curgeau lacrimi pe care i le-ar fi cules cu inima „trasă pe roată”, nici în vâltoarea anilor de mai târziu, fie ei de recluziune ori de libertate postdecembristă, nici când a respins rând pe rând toate invitaţiile de a fi episcop, mitropolit ori patriarh, nici peste ocean şi nici hăt! – în Honolulu, unde în exotic ţinut hawaian, pe ţărmul oceanului, monahul scriitor se trudea pe hârtie cu aceeaşi încăpăţânare, tot cu vers de Mioriţă, Stea de zimbru ori Manole Meşter. Veşmântul Bisericii l-a ajutat pe monah să îl desăvârşească pe scriitor, iar scriitorul l-a ajutat pe monah să-şi desăvârşească slujirea, încununându-o la începutul celui de-al treilea mileniu cu diortosirea Sfintei Scripturi. Trebuie să te cheme Anania ca la aproape 70 de ani, retras în „cetatea cu ferestre spre cer” a Văratecului spre a-ţi împlini tihnit propriile proiecte literare, să te înhami de unul singur la suprema încercare a oricărui meşter de literă scrisă: tâlcuirea Cuvântului. Unsprezece ani de aceeaşi mereu încăpăţânată trudă, tulburaţi „doar” de alegerea, la 21 ianuarie 1993, în scaunul arhieresc de la Cluj. De atunci şi până astăzi, acelaşi program respectat cu stricteţe: trei zile de adminstraţie, trei zile la masa de scris. Cine eşti Bartolomeu Valeriu Anania?! Un bărbat care a ştiut să dea mereu răspunsul potrivit cu măsura semnelor pe care i le-a trimis Cel ce l-a ales să-I slujească, în pofida mărturisitei sale lipse de vocaţie. Dacă aşa ni se înfăţişează, în crugul anilor, lipsa de vocaţie, nu-ţi mai rămâne decât să te întrebi cum oare s-ar fi înfăţişat toate în prezenţa ei? Chiar dacă par să aşeze în raftul împlinirilor scriitoriceşti ultimul volum, Memoriile părintelui Anania mai lasă loc berechet de continuare şi multe, poate mult prea multe pagini rămase albe, dat fiind că ele se încheie, oarecum abrupt, la sfârşit de ianuarie 1993. „Şi restul?” – l-am întrebat pe autor. Mi-a răspuns cu aceeaşi spontaneitate categorică: „Restul o să-l scrieţi voi!”. „Bine, bine – am mormăit eu –, numai că la câte ştim noi şi pe care încă nu le-aţi scris..., pe noi cine o să ne creadă?”.
Memoriile lui Valeriu Anania, alături de multe alte din scrierile sale, nu vor avea parte de însingurarea cărţilor citite şi uitate între rafturi de bibliotecă. Cei care le vor citi se vor afla prinşi pe nesimţite în mreaja dulce a unei literaturi perene, care te face mereu şi mereu să revii, descoperind iarăşi şi iarăşi acel celest şi tainic înţeles al vocaţiei de a desluşi Cuvântul în „cetatea cu ferestrele spre cer” atât de largi încât să o îngăduie, la o adică, la taifas, chiar şi pe Mnemosyne.

Răzvan IONESCU

(Text preluat de pe blogul “Ferestre în pridvor”, unde a fost postat în serial)

Din dorinţa autorului recenziei, această postare nu va avea comentarii în subsol.

PR. DR. MIHAI VALICĂ: PRECIZĂRI TEOLOGICE

Părintele profesor Mihai Valică, autorul materialului intitulat "România – un posibil loc de început al pecetluirii apocaliptice?", postat şi pe acest blog, a simţit, în urma ecourilor înregistrate, nevoia unor precizări principiale, mai ales de natură teologică, pe care le puteţi citi în continuare.
La sfîrşitul textului semnat de părintele Valică am adăugat o scurtă prezentare a recentei sale teze de doctorat, Eine heutige Philanthropiewissenschaft und Diakonientheologie, prezentare al-cătuită de d-l dr. Pavel Chirilă. (R. C.)

---------------------------------

A se citi, în continuarea postării iniţiale, şi precizările supli-mentare, adăugate în 07-02.2009.

---------------------------------

Omul între imago Dei şi cip-ul biometric

Introducerea cip-urilor biometrice în paşaport şi în alte documente personale este, fără îndoială, un scandal. În toate aceste cazuri, neacceptarea cip-urilor biometrice nu trebuie privită ca o reacţie pe fondul unui fanatism religios, aşa cum încearcă unii din mass-media să sugereze, ci, mai întâi de toate, ca „o reacţie de apărare împotriva unei înregimentări forţate într-un sistem de supra-veghere suspect”[1].
Lăsând la o parte orice panică şi tulburare, care nu fac cinste creştinilor, experimentele pe care guvernările României de după 1989 le aplică în serie[2] ar trebui să ne pună pe gânduri şi să ne întrebăm dacă cei ce ne conduc ne reprezintă interesele, dacă ne mai tratează ca pe cetăţeni şi persoane umane, ori doar ca pe o simplă marfă, pe care se poate pune o etichetă sau nişte cip-uri şi livra oricui.
Cred că este timpul să se supună această temă dezbaterii publice, ca o problemă de etică cetăţenească sau de etică biometrică a tehnologiei moderne[3], aşa cum s-ar cuveni unei ţări democratice, în care se pare că suntem doar figuranţi.
Introducerea cip-urilor este neconstituţională şi antidemocratică, întrucât nu s-a realizat prin dezbatere publică naţională şi încalcă flagrant „drepturile omului” prevăzute în Constituţia României[4] şi în alte legi internaţionale[5].
În ciuda faptului că UE recomandă 36 de luni ca timp acordat pentru dezbateri publice şi apoi implementarea sistemului cip-ului biometric[6], guvernarea trecută nu a ţinut cont de acest lucru şi, cu o grabă suspectă şi tacită, a trecut la executarea lui.
Privându-ne de libertatea noastră de opinie şi opţiune, executând orbeşte şi slugarnic toate recomandările UE, ba chiar mai scurtând timpul de execuţie şi prin faptul că nu încearcă să le (re)negocieze şi să le nuanţeze după specificul nostru naţional sau spiritual, statul român devine astfel doar un simplu angajat şi funcţionar al Uniunii Europene.
În speranţa că această problemă va fi luată în discuţie, voi vorbi pe scurt în cele ce urmează despre valoarea omului si destinul acestuia din punctul de vedere al antropologiei creştine ortodoxe. Mi-ar plăcea să se ţină seama, în eventualitatea unei dezbateri, şi de acest aspect teologic.
În filosofia elenă, la Platon, la stoici şi mai târziu la neoplatonici[7], tema “Chipul lui Dumnezeu” (eikon – imago Dei) reprezintă un termen fundamental, iar în Vechiul Testament constituie însuşi nucleul antropologiei. În Noul Testament termenul se îmbogăţeşte cu un conţinut hristologic, dând astfel noi dimensiuni antropologiei. După Sfântul Apostol Pavel, Iisus Hristos „este chipul Dumnezeului celui nevăzut”[8]. Omul nu este numai “limbajul lui Dumnezeu”[9], ci chiar imago Dei[10], deci „chipul şi asemănarea Lui”. În literatura patristică imago Dei este axa în jurul căreia se structurează cosmologia, antropologia şi însăşi hristologia[11].
Tema imago Dei reprezintă temelia antropologiei ortodoxe[12]. Acest lucru face foarte greu de explicat - şi cu atât mai greu de înţeles - natura „chipului lui Dumnezeu”, adică omul. Conform Revelaţiei divine, el este creat din trup şi suflet. Trupul este din materia comună Cosmosului, iar natura sufletului are o înrudire specială cu Dumnezeu. „Omul este înrudit cu Dumnezeu”[13], spune Sfântul Grigorie de Nyssa. El explică de ce natura omului se sustrage consideraţiei teoretice – atheoretos –, adică nu poate fi cuprinsă într-o formulare definitivă, sau o definiţie clară a „chipului”. El argumentează că „din moment ce Dumnezeu este necuprins, este cu neputinţă ca «chipul» Lui din om să nu fie şi el de necuprins”[14]. Din acest motiv, tot el spune, este mai uşor să cunoşti cerul decât pe tine însuţi. Omul rămâne un mister şi devine preotul întregului cosmos : „În calitate de pământ, sunt legat de viaţa de jos, dar fiind şi o părticică dumnezeiască, eu port în mine dorinţa vieţii viitoare”[15]. Deci chiar prin actul creaţiei omul poate participa la Existenţa divină, este „neamul lui Dumnezeu”[16], şi din acest motiv „chipul” anticipează îndumnezeirea[17].
Termenul de imago Dei este îmbogăţit de Sfinţii Părinţi ai Bisericii prin diverse păreri teologice. Sfântul Ioan Damaschin scrie: ”În câte moduri se spune expresia «după chip»? După faptul că omul are raţiune, intelect şi libertate; după faptul că mintea omului naşte cuvânt şi emite duh; după calitatea de stăpân a omului....”[18]. Sfântul Epifanie al Ciprului crede că chipul lui Dumnezeu în om este în toată fiinţa umană şi „unde anume este sau unde se împlineşte chipul lui Dumnezeu în om este cunoscut numai de Dumnezeu Însuşi, Cel Care a dat prin har omului existenţa Sa după chip”[19]. Sfântul Macarie Egipteanul consideră că chipul lui Dumnezeu ar fi liberul arbitru, sau comuniunea cu Dumnezeu[20]. Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbeşte despre o „reciprocitate între Dumnezeu şi om”. Ontologic, această reciprocitate se referă la relaţia Arhetip şi imaginea Sa, care trebuie să devină evidentă la nivel existenţial, printr-o dublă mişcare: mişcarea lui Dumnezeu spre om, prin întrupare, şi mişcarea omului spre Dumnezeu pentru îndumnezeire (theosis).
Asemănarea omului cu Dumnezeu „priveşte nivelul existenţial”[21], deci nu ontologic: devenim astfel dumnezei prin har, luând parte la viaţa Dumnezeirii, îndumnezeindu-ne prin participare la viaţa divină. „În sensul îndumnezeirii, asemănarea aceasta conţine desigur un aspect supranatural, însă acesta e mai mult precondiţionat decât un efect”[22].

Chipul omului redus de la sacru la profan

Dacă se respinge din motive de bioetică clonarea biologică, de ce nu s-ar respinge din aceleaşi considerente şi „clonarea electronică biometrică”, având ca motivaţie teologică învăţătura Bisericii Ortodoxe despre antropologie.
„Prin harul lui Hristos, prin dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi prin împărtăşirea Sfântului Duh”[23], omul reuneşte, în ipostasul său creat, divinul şi umanul, după chipul lui Hristos, adică „chipul Celui ceresc”[24], ajunge „la măsura vârstei plinătăţii lui Hristos”[25] şi astfel devine dumnezeu prin har. În acest sens spune Sfântul Vasile cel Mare că „omul este o făptură care a primit poruncă să devină dumnezeu”[26], adică „chip al Chipului” – eikon Eikonos.
Deci omul are un destin hristologic, întrucât îşi are originea (αρχιν) în Hristos, Care este chipul, icoana lui Dumnezeu. Omul real „s-a născut atunci când Hristos a intrat în viaţă şi S-a născut”[27], iar ziua naşterii lui Hristos „este zi de naştere a umanităţii”[28]. Deci omul prin Hristos este alcătuit teologic, iar chipul său are o valoare teologică, hristică, şi nu îl putem amaneta sau împrumuta, ori permite să fie folosit fără voia şi libertatea lui.
Valoarea ontologică a omului nu constă sau nu se află în el însuşi, înţeles în mod autonom, cum susţin teoriile materialiste, în suflet, minte, intelect, sau exclusiv în persoana omului, cum susţin sistemele filozofice contemporane, ci în Arhetipul lui. Omul este înţeles astfel de Părinţii Bisericii “în mod ontologic numai ca fiinţă teologică. Ontologia lui este iconică”[29].
A permite ca chipul nostru să fie „clonat electronic”, înregimentat în cip-uri şi apoi manipulat după bunul plac al cuiva, aceasta înseamnă a „amaneta” ceea ce nu ne aparţine şi a reduce identitatea noastră iconică, care este unică, la un număr într-o bucată de plastic.
Din punct de vedere moral, aceasta este o desacralizare, întrucât se petrece o coborâre a dimensiunii spirituale, respectiv a chipului iconic uman, într-o folosinţă strict materială şi terestră. Or, chipul nostru aparţine Arhetipului divin, adică lui Dumnezeu.
Deci cip-urile biometrice, în acest context, contravin învăţăturii biblice şi patristice despre antropologia creştină, întrucât reduc, circumscriu şi mărginesc chipul/icoana fiinţei umane la o simplă tehnologie, la un suport electronic de emiţătoare şi implanturi.

Pr. Mihai VALICĂ
Dr. Theol. Caritaswissenschaft und christliche sozial Lehre
al Universităţii „Albert Ludwig” din Freiburg, Germania

[1] Citat în http://savatie.wordpress.com/2009/01/15/scandalul-cip-urilor/
[2] Vezi vaccinarea cu Gardasil, „anexarea şi livrarea” României la UE fără referendum, legea 298 din 2008, cip-urile biometrice etc.
[3] Vezi BITE (http://www.biteproject.org/) – Research and to launch public debate on bioethics of biometric technology;

http://www.cssc.eu/media_coverage.php:
[4] Vezi art.26: Autorităţile publice respectă şi ocrotesc viaţa intimă, familială şi viaţa privată. Persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăşi, dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri; art. 28: Secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poştale, al convorbirilor telefonice şi al celorlalte mijloace legale de comunicare este inviolabil. Vezi şi art. 53 şi 148.
[5] Art. 1 din Declaraţia universală a drepturilor omului spune că toate fiinţele se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi. Art. 12. Nimeni nu va fi supus la imixtiuni arbitrare în viaţa sa personală, în familia sa, în domiciliul lui sau în corespondenţa sa, nici la atingeri aduse onoarei şi reputaţiei sale. Orice persoană are dreptul la protecţia legii împotriva unor asemenea imixtiuni sau atingeri.
[6] Vezi

http://ec.europa.eu/prelex/detail_dossier_real.cfm?CL=en&DosId=189152;
http://register.consilium.europa.eu/pdf/en/04/st06/st06406-re01.en04.pdf
http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:L:2004:385:0001:0006:EN:PDF
[7] Vezi H. Willms, Eikon. Eine begriffsgeschichtliche Untersuchung zum Platonismus. 1. Philo von Alexandria mit einer Einleitung über Platon und die Zwischenzeit, Münster, 1935; G. Kittel, Theologisches Wörterbuch zum Neuen Testament, 2, pp. 386-387; P. Aubin, „L´image de l´oevre de Platon“, în Recherches de science religieuse, 41 (1953), pp. 348-379. H. Merki, „Ebenbildichkeit”, în Reallexicon für Antike und Christentum, 4, 1959, pp. 459-479. Aceeaşi idee o găsim la Sf. Macarie Egipteanul: “între Dumnezeu şi om există cea mai mare înrudire”, Omilia XLV, în Scrieri (Omilii duhovniceşti ), trad. de Pr. Prof. Dr. Constantin Corniţescu, Bucureşti, 1992, p. 266.
[8] Coloseni 1, 15.
[9] Elie Wiesel, Chassidimus – ein Fest für das Leben. Célebration hassidique, Seuil, Paris, 1972, p. 94.
[10] Facerea 1, 26-27.
[11] Vezi Vladimir Lossky, Essai sur la théologie mystique de l’ Église d’Orient, Paris, 1944, pp. 109-129.
[12] Antropologia creştină ortodoxă cuprinde şi noţiuni ca: homoiosis, syngeneia, charis, hyothesia, theotis, care vin în completarea noţiunii de imago Dei.
[13] Sfântul Grigorie de Nyssa, Oratio catehetica, 5, citat de Pr. Tache Sterea, Dumnezeu, Omul şi Creaţia în teologia ortodoxă şi în preocupările ecumenismului contemporan, Teză de doctorat, în Ortodoxia XLIX nr. 1-2, ianuarie-iunie, 1998, p. 65. Vezi şi Pr. Dr. Vasile Răducă, Antropologia Sfântului Grigorie de Nyssa, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti, 1996, pp.109-113.
[14] Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre alcătuirea omului 11, PG 44, 153D-156B, apud Panayotis Nellas, Omul – animal îndumnezeit, Perspective pentru o antropologie ortodoxă, Editura Deisis, Sibiu, 2002, p. 60. Vezi şi R. Leys, L’image de Dieu chez S. Grégoire de Nysse. Esquisse d’une doctrine, Bruxelles-Paris, 1951, pp. 77-78.
[15] Paul Evdokimov, L’Orthodoxie, Paris, 1965, p. 80.
[16] Fapte 17, 28-29.
[17] Vezi Paul Evdokimov, op. cit., p. 80.
[18] Sfântul Ioan Damaschin, Despre cele două voinţe în Hristos 30, PG 95, 168B, apud Panayotis Nellas, op. cit., p. 60.
[19] Sfântul Epifanie al Ciprului, Panarion 70; PG 42, 344B, apud Panayotis Nellas, op. cit. p. 60.
[20] Sfântul Macarie Egipteanul, Omilii duhovnceşti, ed. cit. pp. 82-83.
[21] Pr. Tache Sterea, op. cit., p. 67.
[22] Lars Thunberg, Man and the Cosmos, The Vision of St. Maximus the Confessor, Crestwood, 1985, p. 62, apud Pr. Tache Sterea, op. cit., p. 67.
[23] 2 Corinteni 13, 14; Romani 16, 24.
[24] 1 Corinteni 15, 49.
[25] Efeseni 4, 14. Majoratul omului coincide cu hristificarea lui (christopoiesis).
[26] Paul Evdokimov, Femeia şi mântuirea lumii, Editura Christiana, Bucureşti, 1995, p. 51.
[27] Sfântul Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos 4, PG 150, 604A.
[28] Sfântul Vasile cel Mare, La Naşterea lui Hristos 6, PG 31, 1473A.
[29] Panayotis Nellas, op. cit., p. 69.

Ştiinţa Filantropiei şi a Teologiei diaconale actuale
în contextul învăţăturii ortodoxe şi tradiţiei B.O.R.

Pr. Dr. Mihai Valică a încheiat studiile doctorale la Universitatea din Freiburg în domeniul Teologiei Sociale – un domeniu puţin abordat şi cunoscut în spaţiul ortodox. Titlul tezei este sugestiv: Eine heutige Philanthropiewissenschaft und Diakonientheologie.
Bucurându-se de o apreciere unanimă, teza a fost publicată în limba germană şi este în curs de apariţie şi în limba română, la Editura Christiana. Lucrarea publicată în limba germană se găseşte şi în format PDF, pe site-ul Universitätsbibliothek Freiburg, la adresa http://www.freidok.uni-freiburg.de/volltexte/5713/, şi e menţi-onată în Deutsche Nationalbibliothek / German National Library: DissOnline.
În primul capitol autorul face un scurt istoric al Filantropiei în lumea ortodoxă şi motivează necesitatea unei „doctrine sociale a Bisericii” sau măcar „a unei învăţături” sau „gândiri sociale” – bine funda-mentate pe dogma, morala, tradiţia şi canoanele Bisericii noastre.
Biserica este chemată să sfinţească lumea, fără să se lase maculată de lume. Biserica nu poate rămâne indiferentă faţă de marile dureri ale lumii. Biserica poate oferi experienţa, învăţătura, morala ei, ajutorul duhovnicesc şi material oamenilor suferinzi, oamenilor săraci sau celor ce vor să-şi îndrepte viaţa şi să împlinească poruncile lui Dumnezeu, spre mântuire. Pentru aceasta mădularele Bisericii trebuie să cunoască nevoile lumii şi căile eficiente de abordare.
Teza de doctorat este structurată pe patru direcţii principale de abordare:
- baza biblică şi patristică a teologiei sociale, a filantropiei creştine,

a relaţiei Bisericii cu lumea seculară;

- un capitol de teologie comparată pe aceste domenii, având în vedere diferenţele confesionale;
- un capitol de cercetare privind necesitatea redactării de către Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe

Române a unei doctrine sociale, având în vedere provocările lumii secularizate, şi indică posibile izvoare de inspiraţie filantropică şi diaconală ca metoda ştiinţifică caritativă, precum şi din experienţa slujirii a altor Biserici creştine;
- concluzii şi schiţarea unor teze centrale pentru o doctrină socială a Bisericii Ortodoxe.
Textul prezintă cu acurateţe versetele biblice cu temă socială, filantropică şi diaconală, însoţite de texte patristice:
- „În lumea creată toate sunt de obşte”;
- „Întâia şi a doua poruncă”;
- „Hristos – centrul şi izvorul milei”;
- „Universalitatea filantropiei creştine”;
- „Cui i se adresează filantropia creştină?”;
- „Despre bogaţi şi săraci”;
- „Despre camătă”.
Sunt doar câteva teme din cele abordate. Alte capitole prezintă ziditor, dar şi critic relaţia Bisericii cu instituţiile laice şi cu lucrarea societăţii seculare: cultura, ştiinţa, politicul, educaţia, bioetica etc.
Evenimentele sociale şi politice ale ultimelor decenii au dovedit că Biserica este deseori atacată în viaţa ei interioară prin legi profund imorale sau amorale promovate în societatea civilă de către instituţiile statului – instituţii care se prezintă şi doresc a fi nereligioase.
Teza de doctorat a Pr. Mihai Valică oferă, într-un înalt grad teologic şi ştiinţific, instrumentele necesare pentru a apăra Biserica în faţa „invaziei seculare” şi totodată pentru a oferi un ajutor celor care vor să trăiască în duhul Sfintei Tradiţii a Bisericii Ortodoxe. Dacă Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române – singurul care poate decide asupra învăţăturii Bisericii – doreşte să emită principii sau norme asupra teologiei sociale, are acum la îndemână o operă completă în domeniu, cu numeroase referinţe biblice şi patristice şi cu un studiu de teologie comparată.
Teza la care ne referim are şi meritul de a prezenta lumii occidentale valorile Ortodoxiei în acest domeniu al teologiei aplicate.

Prof. Univ. Dr. Pavel CHIRILĂ

----------------------------------

----------------------------------

PR. DR. M. VALICĂ: PRECIZĂRI SUPLIMENTARE (07.02.2009)

1. Responsabilitatea ştiinţifică, economică,
culturală şi socială a creştinului

Tendinţa de a se rupe total ştiinţa de religie, corelarea nedreaptă între economie şi social, mercantilizarea excesivă a legăturilor interumane, revolta individului împotriva speciei umane, “eterna maladie occidentală” (Auguste Comte), exacerbarea Eului şi pierderea dragostei şi a solidarităţii umane, toate acestea l-au pervertit şi transformat pe om din subiect şi persoană, în obiect de cercetare şi o simplă marfă de schimb (de exemplu, provocările Bioeticii şi ale ingineriei genetice, ale ingineriei biometrice etc.), omul pierzând astfel dreptul de a trăi firesc şi liber. Această stare pune în mişcare motorul multor drame şi placa turnantă a neliniştilor noastre. „Atotputernicia ştiinţei şi a economiei” este generată de o criză de conştiinţă, de o pierdere a credinţei şi de sens a vieţii, care a creat o stare de fapt, însăşi spiritul timpului.
„Balsamul, care cicatrizează rănile” acestei stări de fapt este religia creştină; „iar ştiinţa care ne face să convieţuim cu rănile noastre se numeşte filozofie” (Octavio Paz). Omul are de ales să se vindece sau să „trăiască” rănit şi în agonie. Teologia ne învaţă că omul în relaţie cu Dumnezeu şi cu lumea este ipostaza cosmosului (microcosmos). „Natura nu există în ea însăşi, ea este câmpul relaţiilor omului cu Dumnezeu şi cu ceilalţi oameni” [1], potrivit diferitelor forme de relaţii teologice, ştiinţifice şi sociale.
Relaţia teologică constă în aceea că omul trebuie să integreze cosmosul şi ştiinţa în prietenia oamenilor[2]. Relaţia teologică a omului sau a Bisericii cu ştiinţa permit acestora, să considere că ştiinţa este permanent în mod dinamic neterminată şi că nu are absolut nimic de spus în mod direct despre transcendenţă.
Omul de ştiinţă este pe deplin responsabil numai atunci când consideră că cercetarea sa este o adevărată iluminare a iubirii. Deci creştinul poate trăi cercetarea ştiinţifică drept o „asceză a iubirii”[3]. Dacă rodul cercetării se îndreaptă spre om şi pentru om şi întreaga societate, ca asceză a iubirii, atunci cercetarea ştiinţifică păşeşte în sfera socialului şi apoi în cea a teologicului şi a eclesialului, cu toate binefacerile ei.
Metoda isihastă şi filocalică constă în unirea minţii (a inteligenţei) cu inima, deci cunoaşterea raţională, ştiinţifică, cu marea cunoaştere-necunoaştere a lui Dumnezeu în care raţiunea se transfigurează în iubire.
Teologia nu trebuie redusă numai în sfera misterelor, întrucât, „tema energiilor divine necreate nu trebuie să rămână secretul ascezei monahale, ci trebuie să însufleţească prezenţa noastră în «lucrarea comună» a oamenilor”[4], iar ştiinţa trebuie împiedicată „să se constituie într-un sistem pretins total, într-o explicaţie pretins exhaustivă a omului şi a universului”[5]. Învăţătura despre energiile dumnezeieşti necreate trebuie să reprezinte centrul întregii Teologii. Taborul este icoana Ortodoxiei şi a întregii vieţi creştine şi apără taina persoanei cel mai bine. Fără Tabor, Ortodoxia se aggiornează în Catolicism şi se reformează în Protestantism.
Biserica trebuie să lupte împotriva acestei tendinţe de a-şi pierde identitatea ei taborică şi să lupte prin cuvânt împotriva ştiinţei, care urmăreşte să „organizeze creaţia ca o totalitate închisă, în care omul este micul ei dumnezeu”[6] şi care rezumă pe om, numai la ceea ce se vede. Aceasta este una din misiunile principale ale Ştiinţei Filantropice şi a Teologiei Diaconale.
Ortodoxia nu „crede pentru a înţelege” (credo ut intelligam), ci pentru a face adevărul credinţei viu şi lucrător prin iubire „pentru ca omul să aibă viaţă din belşug”[7]. Ea nu urmăreşte cu prioritate să facă credinţa inteligibilă, ci vie. Creştinul care simte că trăieşte în Hristos viu, activ, acela crede nu pentru că ar fi ceva absurd (credo quia absurdum), cum gândea latinul, ci pentru că ceea ce trăieşte este atât de firesc şi plăcut, încât acesta pentru el este cel mai convingător argument al adevăratei credinţe şi al adevăratului Dumnezeu. Teologia Socială „trebuie să arate firescul credinţei într-o lume pentru care creştinismul a devenit atât de nefiresc”[8].
Din păcate, omul cade astăzi nu numai pe drumul între Ierusalim spre Ierihon[9], ci cade şi în Betleem şi în Cana Galileii, în Nazaret şi chiar pe Golgota la Mormântul Învierii, şi în Templu, unde unii, fie învăţători sau profesori în şcoli sau universităţi, fie predicatori sau sacerdoţi, dezbracă pe credincioşi şi pe tineri de adevărul credinţei revelate şi-i rănesc otrăvindu-i cu sofismele ideologiilor la modă sau cu raţionalismul teologic sec şi pustiitor. Azi se cade pretutindeni şi mult mai grav şi în multe chipuri[10]. Acum este timpul mai mult ca oricând să „identificăm pe schimbătorii de bani şi pe negustorii de porumbei” şi să avem curajul, la nevoie şi când trebuie, „să-i scoatem afară din Biserică”[11].
Teologia Socială pentru a arăta firescul credinţei şi a ajuta pe om să-l ridice şi să-l ducă la „Casa de oaspeţi” şi să aibă grijă de el, trebuie să stea permanent într-o relaţie de dialog şi colaborare cu societatea civilă, cea modernă[12] şi postmodernă, seculară sau postseculară, cu scopul de a-i înţelege modul de gândire şi acţiune, de a „lega” ştiinţa actuală de revelaţia divină şi a-i găsi locul şi rostul ei pentru creştinul şi omul de ştiinţă contemporan şi a propune acesteia, ca alternativă, „o ofertă” de viaţă creştină. Societatea postseculară este în pericol fără religie, însă şi religia nu-şi mai are rostul fără societatea actuală, fie că o numim, modernă, postmodernă, seculară sau postseculară[13], în cazul când Biserica va sta cuminte deoparte. Ea trebuie recuperată, reîncreştinată şi cointeresată în slujirea omului.
Acest lucru presupune o pastoraţie responsabilă, o artă dumnezeiască, o adevărată ştiinţă, pentru a putea să convingi şi să motivezi societatea civilă, modernă şi postmodernă să aleagă viaţa în Hristos, în locul haosului şi al autodistrugerii. Cu alte cuvinte, este arta de a şti să prezinţi şi să faci virtutea mai atractivă decât păcatul. Acesta este unul din scopurile principale ale Teologiei Sociale şi Pastorale.

2. Abordare psiho-teologico-socială a omului recent

Pentru cei ce nu înţeleg intervenţia mea referitoare la imago Dei din dezbaterea cip-urilor biometrice, supun atenţiei şi abordarea de mai jos.
Societatea românească tinde să se transforme într-o societate de integrare în care persoana reală, cu natura ei misterioasă şi incomensurabilă, este fasonată după chipul lui homo oeconomicus, ar scrie Ovidiu Hurduzeu, la care subscriu total şi îmi permit să-l completez teologic pe ici, pe colo...
“Acest model ideal este construit dintr-un număr de scheme utilitare aranjate pentru a servi interesele unei civilizaţii tehnologice, utopic egalitaristă, în care alfa şi omega rămân producţia şi consumul de masă. Nu poţi avea însă producţie şi consum de masă, cu alte cuvinte o economie de piaţă integrată, fără unificarea şi standardizarea ideilor, valorilor şi stilului de viaţă ale indivizilor şi fără să-i înregimentezi electronic... Primatul economiei şi al tehnologiei (cele două nu mai pot fi separate) se traduce prin primatul mijloacelor”.
Scopul, de fapt singurul scop, al unei societăţi tehnologice avansate este cum să utilizeze în mod eficient imensele mijloace de care dispune. Sau la nivelul persoanei, cum sa alegi mijlocul cel mai bun pentru a câştiga (profita) imediat într-o situaţie dată. Standardizarea individului nu se face din raţiuni politice, sau de protecţie împotriva terorismului sau a persoanei umane, în general, ci de eficienţă economică şi manipulare ideologică şi putere de control total asupra individului. Transformat dintr-un scop în sine, într-un simplu instrument, fiecare individ trebuie să se comporte ca un angrenaj perfect integrat, întrucât intră în competiţie cu maşinile... Integrarea individului într-o societate tehnologică începe prin “spargerea” unităţii sale organice şi a dimensiunii sale de ontologie teologică iconică.
“Persoana”, cu toate conotaţiile pe care le implică, este tranşată în secţiuni utilitare, iar fiecare secţiune este angrenată într-un anumit tip de reţea economică, ideologică şi de clan mafiot...
„Românii trăiesc încă printre ruinele unui sistem industrial primitiv, moştenit de la comunişti; pe nişte temelii dărâmate au ridicat în pripă o scenă unde încearcă în prezent să încropească un spectacol social şi economic second hand. Metafora asociată este supermarket-ul construit pe fundamentele fostului “circ al foamei”. Producţia (distribuţia) industrială, planificată autoritar şi centralizat este înlocuită de producţia globalizată, instrumentalizată în manieră spectaculară. “Circul foamei” ascundea falimentul sistemului industrial primitiv (al comunismului), supermarket-ul maschează condiţia cvasi-colonială a României în cadrul economiei globale. Ce altceva este supermarketul decât un distributor descentralizat al supraproducţiei economiei mondiale? Alimentele, dichisit ambulate, aduse de aiurea, ascund nitraţii otrăvitori ai adevărului: România nu este în stare nici măcar să-şi hrănească cetăţenii, în plus şi-a asumat obligaţia – conform negocierilor de aderare duse de clasa politică – să transforme 30 la sută din suprafaţa agricolă în pârloagă şi să-şi cip-uiască biometric cetăţenii ca pe o marfă...!
S-a ajuns aici întrucât persoana-eveniment a fost înlocuită de mafiotul şarmant, clănţăul atotcunoscător, “expertul” iluzionist şi politicianul mânjit. Galeria de pseudo-persoane nu este produsă de o cultură personalistă în cădere liberă, ci de o economie în care capitalul financiar şi distribuţia de imagini sunt concentrate în mâna unui număr limitat de indivizi. În loc să moşească cât mai multe persoane-eveniment – aceasta ar fi menirea unei democraţii adevărate – “democraţia” românească produce un număr nelimitat de clienţi (în sensul antic al cuvântului, plebeu fără drepturi depline, dependent de un patrician şi protejat de acesta). Legăturile de dependenţă şi protecţie sunt în mod fals personale; de fapt, sunt legături economice de tip clandestin. Mulţi dintre cei pe care românii îi iau drept “personalităţi” sunt de fapt clienţi ai diferitelor mafii (mafia politică, cea a petrolului, cea din mass-media, cea a “tunurilor” din marile contracte etc.). În România postrevoluţionară „clientul a devenit personalitatea umană de invidiat”.
Trebuie să fim conştienţi că în lumea de astăzi aproape totul este împotriva persoanei, ar vrea-o redusă la condiţia de instrument şi redusă de la imago Dei la imago oeconomicus. Mesajul care ni-l transmite şi creştinismul prin Apostolul Pavel este mai actual ca oricând: „Şi să nu vă potriviţi cu acest veac, ci să vă schimbaţi prin înnoirea minţii, ca să deosebiţi care este voia lui Dumnezeu, ce este bun şi plăcut şi desăvârşit” (Romani 12, 2).

3. Concluzii şi perspective

Esenţa omului nu se află în materia din care a fost creat omul, nici în chipul lui, ci în Arhetipul (modelul) după care a fost creat şi spre care tinde. Aşa cum adevărul icoanei se află în persoana zugravită - pictată pe ea, tot aşa şi adevărul omului se află în modelul lui, Dumnezeu.
Creatorul chipului nostru uman este Creatorul „tuturor celor văzute şi nevăzute”, Care cheamă pe om să ia parte la chipul Fiului Său (Romani 8, 29).
Teologia patristică trebuie să fie o continuă inspiraţie harică şi practică şi nu o povară sau un brand al teologiei ortodoxe sau “ca un soi de marcă înregistrată”. Momentul patristic necorelat la prezent, la nevoile actuale, ci redus doar la trecut şi idealizare, la o simplă înşiruire de cunoştinţe, scolastic chiar, duce teologia ortodoxă actuală şi viaţa pastorală în impas.
Teologia ortodoxă cea biblică şi patristică este o “teologie a feţei”; ca atare, ea nu poate să apară, să crească şi să rodească decât în condiţiile întâlnirii “faţă către faţă”. Teologia Schimbării la Faţă a Mântuitorului de pe Tabor ne învaţă, printre altele, că Dumnezeu vrea să ne arate faţa sau “chipul omului aşa cum este el dorit de Dumnezeu”. Deci Ortodoxia este centrată pe o “faţă” - chip (vezi icoanele) şi se adresează unei alte feţe (omului). De aceea sărutăm icoanele cu sărutare sfântă şi ne apropiem feţele de icoane şi le atingem, ca semn de comuniune şi iubire. Faţă către faţă este imaginea vieţii celei veşnice şi a vieţuirii cu Dumnezeu (vezi Numeri 12, 8; 1 Corinteni 13, 12; 2 Petru 1, 19; 2 Corinteni 3, 18).
Scopul fundamental al Evangheliei, al teologiei biblice şi patristice şi al vieţii pastorale în general este acela al îndumnezeirii omului, deci a persoanei umane şi a ipostasului uman, care include şi chipul nostru. Nu poţi îndumnezei persoana dacă nu o iubeşti, dacă nu o slujeşti. Dacă nu o iubeşti atunci ori o subjugi, ori o manipulezi, ori o foloseşti. Îndumnezeirea omului nu se face prin demostratio, în sensul argumentelor raţionale teologice, ci prin afirmatio – adică a mărturisirii revelaţiei divine – şi prin imitatio Dei, a dăruirii din iubire şi prin împărtăşirea din Sf. Taine.
Îndumnezeirea este, deci, precondiţionată dacă rămâi la ipostaza de imago Dei, de persoană sinergică şi teandrică în relaţie de împreună-lucrare şi comuniune cu Dumnezeu, cu sine, cu aproapele şi cu lumea înconjurătoare, şi nu de instrument...
Teologia ortodoxă, din punct de vedere biblic, patristic şi cultic, este o teologie iconică şi o teologie “faţă către faţă” prin excelenţă. Cine nu-şi asumă prin credinţă şi prin comportament această teologie, atunci îşi desconsideră propria devenire şi veşnicie, se lasă folosit şi-şi amanetează sau vinde oricui chipul, fiinţa, viaţa şi demnitatea...

Pr. Dr. Mihai VALICĂ

[1] Cf. Dominique Beaufils, Pr. Boris Bobrinskoy, Pr. John Breck, Olivier Clément şi colab., Bioetica şi Taina Persoanei. Perspective ortodoxe, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2006, p. 267.
[2] Ibidem, p. 269.
[3] Ibidem, 267.
[4] Ibidem, p. 269.
[5] Ibidem, p. 265.
[6] Ibidem.
[7] Ioan 10, 10.
[8] Gheorghe Fedorovici, “Obiectivul şi mijloacele apologeticii ortodoxe: un exerciţiu şi câteva reguli”, în Tabor. Revistă de cultură şi spiritualitate românească, anul II, nr. 6, sept. 2008, p. 38.
[9] Luca 10, 30.
[10] Cf. şi Gh. Fedorovici, art.. cit., p. 39.
[11] Ibidem.
[12] Modernitatea a presupus separarea activităţilor profane, în primul rând politice şi economice, de religie şi autonomizarea domeniului secularizat în raport cu sfera religiei; modernitatea târzie aduce reorganizarea relaţiei dintre marile forme ale spiritului (ştiinţa, arta, filosofia, religia) şi o nouă motivare a acţiunilor (cf. Prof. Dr. Andrei Marga, “O societate postseculară”, în Ziua de Cluj, 25 sept. 2006).
[13] “Diferenţierea şi autonomia valorilor – atât de convingător descrise de Max Weber, Parsons, Luhmann şi Nassehi – nu au alternativă viabilă în societatea modernă” (apud Prof. Dr. Andrei Marga, art. cit.).

RĂZVAN CODRESCU DESPRE DOAMNA ASPAZIA OŢEL PETRESCU

Întrucît pe internet a fost lansată insinuarea abjectă că eu aş fi fost ireverenţios la adresa doamnei Aspazia Oţel Petrescu, pe care aş fi făcut-o, chipurile, "analfabetă" şi "isterică", mă simt dator să repostez aici textul postat iniţial în martie 2008 şi care ulterior a apărut şi ca prefaţă a celei de-a doua ediţii a cărţii Doamne, strigat-am! (fiind reprodus şi în revista Rost, în numărul dedicat doamnei Aspazia Oţel Petrescu în vara anului trecut).

Semnalînd şi comentînd un anumit număr tematic al revistei Veghea din Braşov, eu am folosit sintagma "analfabetism isterizat", cum era lesne de dedus din context, nu cu referire la cei atraşi în această afacere fără voia lor şi oarecum în necunoştinţă de cauză (cum au fost, dintre cei în viaţă, mai ales Î. P. S. Bartolomeu Anania, d-na Aspazia Oţel Petrescu şi d-l dr. Teofil Mija), ci la cei care au instrumentat întreaga campanie purtată recent împotriva mea şi bazată pe cea mai crasă neînţelegere şi pe cea mai vădită rea-voinţă.

Nu e prima oară cînd aceşti agitatori obscuri, care-şi merită cu prisosinţă şi calificativul de analfabeţi, şi calificativul de isterici, îşi iau abuziv drept paravan anumite personalităţi respectabile, prin care încearcă să-şi suplinească propria lipsă de autoritate şi credibilitate.

S-a mai lansat şi insinuarea - la fel de abjectă - că eu, scriind prefaţa la noua ediţie a cărţii d-nei Aspazia Oţel Petrescu, aş fi înlăturat prefaţa de la ediţia întîi, a d-lui prof. Ion Coja (care ar fi fost mai pe placul autoarei). Cum aş fi putut eu să înlătur prefaţa unei cărţi pe care nu eu am editat-o?! Cei care au avut iniţiativa unei noi prefeţe au fost editorii înşişi (Editura Platytera, în speţă d-l Florin Caragiu), care o pot oricînd confirma. A mijlocit în acest sens şi Părintele Valerian de la Frăsinei (Dragoş-Vasile Pîslaru), de care mă leagă o veche prietenie. Cît despre frumoasa prefaţă a d-lui Coja, eu n-am ignorat-o nicidecum, ci am pomenit-o elogios în textul meu, citînd-o chiar (vezi mai jos, mai ales nota 5).

Tot acest lanţ de minciuni calomnioase n-au nici cea mai mică legătură cu realitatea, ci reprezintă doar efortul nedemn (şi aproape disperat) al unor oameni lipsiţi de scrupule de a încerca să mă compromită cu orice preţ în ochii celor care ar avea naivitatea (mai mult sau mai puţin impură) de a-i lua în serios. Astfel de oameni prefac orice discuţie de principiu în afacere personală şi au ca singură grilă de valori propriile lor simpatii sau antipatii decerebrate.

Revenind la cazul d-nei Aspazia Oţel Petrescu (căreia îi retransmit şi pe această cale omagiile mele), iată cum "am făcut-o" eu de fapt în prefaţa propriei sale cărţi:

EROISMUL FEMININ ROMÂNESC ÎN SECOLUL XX

I

O realitate esenţială a dăinuirii noastre ca neam este şi ceea ce putem numi eroismul feminin: de la crucea umilă a naşterii de prunci şi până la crucea apoteotică a mărturisirii lui Hristos, el a însoţit, hrănit şi vegheat – discret, dar energic – lupta bărbătească a eroilor sau martirilor noştri ştiuţi şi neştiuţi. Păcat că despre femeia româncă – mamă, soră, soţie sau fiică – s-a scris atât de puţin, fiind până astăzi insuficient înţeleasă şi preţuită în drama şi în măreţia ei. E demnă de tot respectul fapta eroică în sine, pe care o înregistrează baladele şi cronicile, legenda şi istoria, dar nu mai puţin vrednică de respect este rezistenţa la încercări şi consimţirea sacrificială a celor care-şi văd plecând la moarte fiii, soţii, fraţii, părinţii, petrecându-i rugătoare, cu inima şi cu gândul, şi asumându-şi tăria de a duce mai departe, în firescul ei cotidian, viaţa dăinuitoare peste toate morţile istoriei.

După veacurile de martiraj auroral care au temeluit Biserica lui Hristos şi în care au primit cununa mucenicească deopotrivă nenumăraţi bărbaţi şi nenumărate femei, eroismul jertfelnic al „sexului frumos” s-a manifestat mai degrabă în forme pasive sau indirecte, îndeosebi sub semnul transfigurator al suferinţei răbdătoare, cel mai adesea mute şi anonime. Eroismul acesta, niciodată absent şi întotdeauna esenţial în economia vieţii, a fost, veacuri de-a rândul, unul cu precădere domestic, circumscris oarecum în „mica biserică” a vetrei seculare, sfinţit de roadele pântecelui şi de roadele gliei, departe de iureşul luptelor sângeroase, de arme, lanţuri, cătuşe şi gratii. Această îndelungată aşezare a lucrurilor a fost însă amarnic tulburată de cumplitele aventuri totalitare ale secolului XX – cel mai crud şi mai pervers dintre toate secolele de după triumful creştinismului: secolul războaielor mondiale, al revoluţiilor comuniste, al lagărelor şi al gulagurilor, al terorismelor de toate culorile, al apostaziilor şi smintelilor amplificate mediatic şi chiar legiferate la adăpostul ideologiilor dominante. Un secol asaltat, de la un capăt la celălalt, de duhul neopăgân, împins nu o dată până la adevărate forme de satanism individual sau colectiv. Un secol în care s-a urmărit parcă programatic – chiar dacă nu s-a reuşit pe deplin – ca lumea lui Hristos să fie prefăcută din mers în lumea lui Antihrist. Comunismul a fost culminaţia politică şi ideologică a acestui marş dizolvant, reiterând – nu în numele altor zeităţi, ci în acela al ateismului radical – marile persecuţii din zorii erei creştine[1]. Martirajul creştin al ţărilor prin care a bântuit „stafia” anunţată de Karl Marx a dublat şi chiar a depăşit numeric martirajul primelor secole, iar în acest context femeia a reintrat şi ea pe scena deschisă a luptelor eroice pentru apărarea credinţei, identităţii, libertăţii şi temeiurilor sănătoase ale vieţii. Provocările vremurilor au smuls-o nu o dată din cadrele îndătinate şi din rosturile fireşti ale existenţei ei domestice şi maternale, aruncând-o pe „câmpurile de luptă” ale veacului, în vălmăşagul celor mai dure încercări în care eroismul ei latent a fost pus să se actualizeze vreodată. Şi trebuie spus că femeia s-a dovedit în nenumărate rânduri capabilă de a fi o adevărată cruciată, iar fiat-ul ei la chemarea Arhanghelului dreptăţii a fost în multe cazuri la fel de ferm ca fiat-ul Mariei la Buna Vestire a naşterii răscumpărătoare.

II

României i-a fost dat să cunoască, în această privinţă, o experienţă poate unică în toată istoria europeană. Iar această experienţă se leagă precumpănitor şi organic de un alt fenomen unic, care a fost cel al legionarismului românesc – nu atât ca front politic, cât ca „şcoală spirituală”, în care, după năzuinţa în atâtea ipostaze întruchipată a harismaticului ei întemeietor, „dacă va intra un om, la celălalt capăt va trebui să iasă un erou” (Cărticica şefului de cuib, ed. 1940, p. 65). Legionarul, înainte de a fi un activist politic, este o vie conştiinţă creştină şi naţională, un reper moral şi un mărturisitor jertfelnic, purtătorul unui eroism existenţial fără de care nimic nu poate nici să se primenească, nici să dureze. Târziu, în dizgraţie şi apoi în închisoare, un Iuliu Maniu a recunoscut dreptatea de principiu a lui Codreanu (care a fost mai degrabă un educator, un formator şi catalizator de conştiinţe şi energii creatoare, decât un lider politic în sensul curent al cuvântului): “Recunosc că Zelea Codreanu a fost superior gândirii mele. Eu am încercat să adopt, în slujba şi salvarea ţării, căi politice; el a ales o cale superioară, şi anume să realizeze mai întâi caractere, educând un tineret care, pe căi de înălţare patriotică, să se dăruiască total, moral şi spiritual; să creeze mai întâi o elită conducătoare şi abia apoi un partid” (apud vol. Din luptele tineretului român: 1919-1939, Editura Fundaţiei Buna Vestire, Bucureşti, 1993, p. 267). Nu este locul aici a intra în istoria legionară dintre cele două războaie, pentru a arăta cât de mare şi de complex a fost aportul femeilor/fetelor în mişcarea lui Codreanu. Se ştie că eroismul lor mărturisitor a mers chiar până la sacrificiul suprem (cazul cel mai tulburător rămânînd cel al Nicoletei Nicolescu). Dar nu neapărat moartea este măsura eroismului asumat. Ba se poate spune că uneori a trăi eroic, asumându-ţi toate consecinţele unui act de curaj şi rectitudine, într-o lume care te vânează din toate părţile şi e gata să-şi ascută ghearele pe spinarea ta, este o cruce mai grea decât moartea. Sau, altfel spus, cel mai mare gest de curaj eroic nu este să mori pur şi simplu, ci să trăieşti clipă de clipă sub spectrul morţii, „gata de moarte”, cum ziceau legionarii. Un gest de un curaj „nebun”, cum a fost bunăoară cel din 8 iunie 1938 al Marietei Iordache (viitoarea maică Mihaela de la Vladimireşti), pe atunci studentă la ANEF, care pe stadion, în plină manifestaţie festivistă, în prezenţa regelui-călău Carol II, a pus mâna pe un microfon şi a strigat în auzul tuturor: „Corneliu Zelea Codreanu este nevinovat şi pentru acest adevăr sunt gata de moarte!”, nu este mai prejos, ca dimensiune eroică, de moartea ei martirică în închisoarea de la Ciuc, 25 de ani mai târziu, după ce trecuse cu fruntea sus prin toate prigoanele generaţiei sale. Când ţi-ai jertfit întreaga viaţă unei cauze care te transcende, şi ai trecut prin toate vămile suferinţei, moartea poate fi şi o încununare, dar mai degrabă seamănă cu o izbăvire... A trăi neîncovoiat o viaţă mai cumplită decât moartea – iată marea lecţie a eroismului legionar, deprins şi manifestat de elita morală a unei generaţii formate în „Frăţiile de Cruce” şi în „Cetăţuile” de fete (şi căreia îi aparţine, cu cinste, şi autoarea cărţii Strigat-am către Tine, Doamne...). Deşi poate să pară altfel, marea măsură a eroismului legionar nu a dat-o epoca interbelică, a martirilor legendari (în frunte cu Moţa, Marin şi Codreanu însuşi, sau, pentru că este vorba de femei, cu Nicoleta Nicolescu şi Elena Bagdad), ci epoca ulterioară, a prigoanelor de o jumătate de secol începute sub Antonescu şi continuate sub comunişti, în care floarea acestei generaţii, bărbaţi şi femei deopotrivă, a fost târâtă prin lagăre şi închisori, apoi marginalizată şi calomniată sistematic, ba chiar persecutată şi în urmaşii ei (care cel mai adesea n-aveau altă „vină” decât că se născuseră din părinţi „stigmatizaţi”). Ce miracol psihologic şi paideic se ascunde în îndepărtata „sfântă tinereţe legionară” a unor octogenari şi nonagenari care continuă să-şi mărturisească până la ultima suflare crezul sublim care le-a adus atâtea chinuri şi nenorociri, într-o istorie a tuturor deziluziilor! Sensibilitatea legionară, profund creştină în resorturile ei cele mai intime, a presimţit din capul locului (adică încă din primii ani de după bolşevizarea vecinilor de la Răsărit) iminenţa şi amploarea pericolului comunist; şi a fost conştientă nu numai de dimensiunea istorică a acestui pericol, dar şi de dimensiunea lui mistică (bolşevizarea fiind percepută ca o formă de satanizare, cum timpul a şi dovedit-o, mai bine decât suntem unii dintre noi dispuşi s-o recunoaşteam astăzi). Chiar antipoliticianismul şi antisemitismul conjunctural al legionarilor nu sunt, privite mai atent, decât consecinţe ale anticomunismului lor, întrucât oamenii politici de stânga contribuiau la ruinarea ordinii creştine, iar dintre evrei se recrutau principalii agitatori şi agenţi comunişti ai vremii. Era deci în logica lucrurilor ca, o dată comunizată România, cu tancurile sovietice şi cu complicitatea abjectă a Occidentului, noul regim proletar să vadă în Mişcarea Legionară (sau în ce mai rămăsese din ea, după ce Antonescu însuşi se străduise, cu sprijin german, s-o scoată din istorie) adversarul său cel mai radical şi mai redutabil. Legionarii care n-au vrut sau n-au putut să se refugieze peste graniţe au fost urmăriţi şi arestaţi cu miile, bărbaţi şi femei, mai tineri sau mai vârstnici, notorii sau anonimi, umplând lagărele şi puşcăriile ţării „eliberate”, de unde cei mai mulţi n-au mai ieşit decât la graţierea generală din 1964, unii (cei arestaţi de Antonescu în 1941, după aşa-zisa „rebeliune”, şi apoi preluaţi ca atare de capitularzi şi de comunişti) însumând şi 23 de ani de închisoare (cu regimul penitenciar cel mai dur, aşa cum atestă toate sursele documentare). Tot legionarii – efectivi sau doar simpatizanţi – au alcătuit şi grosul rezistenţei armate din munţi (lichidate treptat până spre începutul anilor 60), care în spiritul şi litera ei îşi are originea tot în vizionarismul eroic şi jertfelnic al lui Codreanu[2]. Despre comportamentul impresionant al legionarilor în închisorile comuniste mărturisesc numeroase surse, inclusiv nelegionare (N. Steinhardt, R. Wurmbrand, I. Ioanid etc.); oricâte rezerve ideologice s-ar formula, legionarii au fost – şi înainte, şi după 1944 – campionii rezistenţei româneşti anticomuniste şi, vorba lui Mircea Eliade, singura mişcare politică românească „care lua în serios creştinismul şi Biserica” (Memorii, vol. II, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 27).

III

Neopăgânismul comunist, în faza lui vindicativă şi de instaurare prin teroare, a înfiinţat şi ceva ce nu mai existase înainte: închisoarea politică pentru femei. Resursele de eroism feminin românesc au fost puse astfel în faţa unor încercări care, în multe privinţe, nu mai aveau precedent în istoria noastră. Ce-i drept, în aceste închisori (ce-au funcţionat până la desfiinţarea sistemului concentraţionar al „politicilor”, în 1964, sub puternice presiuni externe) au fost deţinute femei de cele mai diverse condiţii şi orientări, unele având legături – directe sau doar de familie – cu „partidele istorice”, altele neavând nici o apartenenţă politică, dar fiind considerate „elemente reacţionare” prin simpla lor origine „burghezo-moşierească”. Poate încă şi mai mult decât în închisorile de bărbaţi, predominanţa au deţinut-o însă legionarele – fie încadrate efectiv în Legiune, fie trecute doar prin „Cetăţui”, fie „deconspirate” ca simple simpatizante. Prigonirea şi încarcerarea femeilor este, din păcate, un capitol mai puţin cunoscut al fenomenului concentraţionar comunist, deşi în ultimii 10-12 ani s-au adunat tot mai multe mărturii documentare sau memorialistice, iar una dintre cărţile de mare succes din această categorie, Bénie soit-tu, prison! / Binecuvântată fii, închisoare!, de Nicole Valéry-Grossu (pe numele adevărat Coleta Bruteanu, soţia poetului şi luptătorului anticomunist Sergiu Grossu), a cunoscut şi o remarcabilă transpunere cinematografică (în regia lui Nicolae Mărgineanu). Nici celebrul documentar „Memorialul durerii”, deşi realizat de o doamnă (Lucia Hossu-Longin), n-a tratat suficient problema închisorilor de femei, având şi neajunsul de a fi ocolit „prudent” implicaţia legionară. În acest context, reeditarea cărţii Strigat-am către Tine, Doamne... (sub noul titlu Doamne, strigat-am!) este un act pe cât de nobil, pe atât de necesar, iar pilda de vrednicie mărturisitoare a doamnei Aspazia (Pazi) Oţel Petrescu e una demnă de cea mai înaltă preţuire. Mergând pe calea deschisă, pentru lumea legionară, de regretata doctoriţă Ana-Maria Marin (1910-2001)[3], autoarea volumelor Poveste de dincolo. Amintiri din ţara cotropită (în regia autoarei, Madrid, 1979), Prin poarta cea strâmtă (Editura Gordian, Timişoara, 1993 – contribuţia cea mai importantă, recenzată şi de autoarea cărţii de faţă) şi Povestea neamului românesc scrisă de o bunică pentru nepoata sa (Editura Puncte Cardinale, Sibiu, 1999), doamna Aspazia Oţel Petrescu (n. 1923, cu 14 ani de temniţă grea[4]) adaugă, într-un rodnic amurg, trecutului său de luptătoare pentru Cruce, Neam şi Ţară un prezent de neistovit patos mărturisitor, devenind vocea unei întregi generaţii mucenicite şi a celui mai consistent front de eroism feminin românesc din zbuciumata istorie a secolului XX. Prin tot ce a făcut până acum, în cele aproape două decenii de la prăbuşirea globală a comunismului, doamna Aspazia Oţel Petrescu a devenit o adevărată instituţie a memoriei naţionale. Prezentă activ la toate comemorările camaradelor de suferinţă, evocându-le individual sau generic, în scris sau prin viu grai, implicându-se în mai toate iniţiativele majore de cinstire şi pomenire a celor căzuţi în prigoanele mai vechi sau mai noi, tâlcuind în cei mai puri termeni creştini întreaga suferinţă îndurată pe Golgotele veacului, domnia-sa a descoperit generaţiilor mai noi sensul şi măreţia luptei şi jertfei eroice a „cruciaţilor secolului XX”, cu o constanţă şi o vigoare comparabile poate numai cu ceea ce a realizat, în acelaşi răstimp al mărturisirii, dintre bărbaţii supravieţuitori ai marilor bătălii şi prigoane, regretatul Ion Gavrilă Ogoranu (1922-2006).

Volumele de amintiri şi evocări publicate până astăzi de doamna Aspazia Oţel Petrescu – Strigat-am către Tine, Doamne... (Editura Fundaţiei Culturale Buna Vestire, Bucureşti, 2000, cu frumoasa prefaţă a profesorului Ion Coja[5]), Crucea de la Miercurea Ciuc şi Paraclisul „Naşterea Maicii Domnului” de la Mislea. În memoria femeilor decedate în lupta anticomunistă (Editura Scara, Bucureşti, 2001, cu un capitol IV cuprinzând cea mai completă listă de nume de femei trecute prin prigoane şi puşcării, multe cu moarte martirică) şi Adusu-mi-am aminte (Rovimed Publishers, Roman, 2007, cu splendide ilustraţii alb-negru şi color, de o certă valoare documentară) – se constituie în bibliografia esenţială a eroismului feminin românesc de extracţie legionară, de la premisele anilor 40 şi până la experienţele-limită ale închisorilor comuniste de femei de la Miercurea Ciuc şi de la Mislea, descrise nu doar cu tot scrupulul adevărului (din trăite, iar nu din auzite[6]), ci şi cu ales dar narativ (autoarea, de neam răzeşesc, are ceva din harul marilor povestitori moldavi), ceea ce le preface în icoane vii şi nemuritoare, capabile nu doar să deschidă minţi, ci şi să cucerească suflete. Fie ca acestea să fie, măcar în câteva dintre numeroasele cazuri (în frunte cu cel al Maicii Mihaela, de la a cărei moarte martirică se împlinesc în această primăvară [2008] 45 de ani), icoanele înainte-mergătoare ale unor sfinte muceniţe din sinaxarele bisericeşti de mâine!

Răzvan CODRESCU

[1] „Printre amintirile copilăriei mele – mărturisea nu demult autoarea cărţii Strigat-am către Tine, Doamne... – şi-a făcut loc o imagine de Apocalipsă. Mergeam cu bunicul de mână la biserică, de Paşte, iar pe malul celălalt am văzut cum se aruncau în Nistru, la Mihailovka, crucea, clopotele şi clopotniţa unei biserici. Probabil, biserica din sat. Totul se întâmpla în vuiet de tractoare cu şenile. Atunci, bunicul ne-a spus nouă, copiilor, următoarele cuvinte, pe care le-am considerat – şi le consider încă – testamentul său politic: «Priviţi, ţineţi minte şi nu uitaţi niciodată ce înseamnă comunismul!»“ (citatul acesta, ca şi cele de la notele 4 şi 6, este reprodus din grupajul intitulat „O viaţă în temniţele comuniste“, realizat de Bogdan Mihăilă şi apărut în Monitorul de Neamţ, la 17 martie 2007).

[2] „... În faţa acestor perspective ce ni se deschideau, ne-a încolţit în minte gândul retragerii în munţi. Acolo unde românul a primit lupta cu toate puhoaiele duşmane. [...] Decât să ni se usuce trupurile şi să ne sece sângele din vine în închisorile urâte şi triste, mai bine să ne terminăm viaţa murind cu toţii în munţi, pentru credinţa noastră. [...] Vor trimite să ne prindă şi să ne omoare. Vom fugi; ne vom ascunde; vom lupta; iar la urmă vom fi, desigur, răpuşi. Căci noi vom fi puţini, urmăriţi de batalioane şi de regimente româneşti. Atunci vom primi moartea. Sângele nostru al tuturora va curge. Acest moment va fi cel mai mare discurs al nostru adresat neamului românesc; şi cel din urmă” (Pentru legionari, ed. 1936, p. 312).

[3] Născută Ropală, fiică a unui ofiţer român şi a unei evreice creştinate; văduva avocatului şi comandantului legionar Vasile Marin (1904-1937), căzut pe frontul de la Majadahonda, alături de Ionel Moţa; trecută prin închisorile comuniste, apoi emigrată în Elveţia şi recăsătorită Van Saanen.

[4] „Terminasem Liceul «Elena Doamna» din Cernăuţi când părinţii s-au stabilit, datorită refugiului în Ardeal, la Şugag, jud. Alba, iar eu urmam cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie din Cluj. În acei ani, am intrat într-o organizaţie de tineri anticomunişti şi noi, fetele, aveam misiunea de a strânge fonduri pentru pachetele pe care le trimiteam în închisori detinuţilor politici. Înainte de a termina anul IV, am fost descoperită şi, atunci, am plecat acasă cu gândul de a intra în rezistenţa din munţi. Imediat s-au prezentat la părinţi doi civili şi au întrebat de mine. Eu de sub nasul lor am fugit spre pădure. Securiştii şi-au scos pistoalele în văzul părinţilor şi au început să tragă după mine. M-am gândit la mama şi m-am oprit. Prima bătaie, sălbatică, umilitoare, cu patul de la pistol, atunci am luat-o. După anchete cumplite, la Cluj, care au durat un an, am avut parte de un proces răsunător, instrumentat în Săptămâna Patimilor. Mascarada «Procesului de la Cluj», care avea să cuprindă printre acuzaţi peste 150 de studenţi, elevi, medici, profesori, urmărea să ne prezinte ţării ca «duşmani de moarte ai poporului» şi de aceea şi sentinţele au fost deosebit de aspre. Am fost condamnată la 10 ani de temniţă grea [cărora li s-au adăugat, abuziv, alţi 4 ani, de detenţie «administrativă»! – n. ed. C.]“ (Aspazia Oţel Petrescu; mărturisire preluată din sursa cit. la nota 1).

[5] „Un nume pentru eternitate” (cizez aici încheierea: „... neştiut ar fi rămas şi martiriul legionarelor de la Mislea ori Miercurea Ciuc, dacă nu se iţea dintre ele conştiinţa excepţională, dublată de harul scriitoricesc al celei care se numeşte Aspazia Oţel Petrescu. Un nume pentru eternitatea noastră românească”).

[6] „Nici în mormânt nu voi uita teroarea din închisoarea de la Miercurea Ciuc. Acolo fusesem transferată. Puşcăria era sinistră, deţinutele dormeau pe jos, mâncarea era execrabilă. Directorul închisorii se numea Fleşeru, o brută. Dăduse dispoziţie ca pentru orice fleac să fii pedepsit, iar pedepsele erau de un rafinament oriental. Dacă nu eram ţinute iarna la izolator, atunci ni se punea un sistem complicat de cătuşe, care se strângeau pe mână la orice mişcare. Cu asemenea cătuşe, m-au vârât în pivniţa cu şobolani o zi întreagă. Erau atât de mulţi încât, la început, cozile lor mi s-au părut smocuri de paie!“ (Aspazia Oţel Petrescu; mărturisire preluată din sursa cit. la nota 1).

---------------------------------

Întrucît e vorba de o repostare, acest text nu va avea comentarii.

DEMOSTENE ANDRONESCU DESPRE COLONELUL CRĂCIUN

Fostul deţinut politic Demostene Andronescu (astăzi octogenar)

COLONELUL GHEORGHE CRĂCIUN:
SCHIŢĂ DE PORTRET

La Aiud, pregătirea acţiunii de reeducare a început încă de la sfârşitul anului 1958 (octombrie sau noiembrie) prin schimbarea conducerii închisorii. Atunci, celebrul colonel Koller, care «păstorise» năpăstuita «obşte» a Aiudului câţiva ani buni, a fost înlocuit cu nu mai puţin celebrul colonel Gheorghe Crăciun. Alegerea acestuia nu a fost întâmplătoare, ci a fost extrem de bine gândită, deoarece colonelul Crăciun, prin antecedentele lui (fusese chestor-şef de poliţie la Sibiu şi la Cluj şi, din toamna anului 1948, comandant al Securităţii Regiunii Braşov, iar în această calitate avusese de-a face cu mulţi dintre «pensionarii» acestui stabiliment, pe unii dintre ei cunoscându-i chiar personal), era persoana cea mai indicată pentru ducerea la bun sfârşit a acţiunii ce se pregătea. Din acest punct de vedere, personajul este extrem de interesant şi merită o succintă prezentare.
Colonelul Gheorghe Crăciun, ardelean de origine, s-a născut în 1914 în com. Mintiul Gherlii, jud. Cluj, şi a fost, până la cedarea Ardealului de Nord (august 1940), muncitor cazangiu la atelierele CFR din Cluj. Încă de pe vremea când era elev al şcolii de ucenici din cadrul acestor ateliere, el a luat parte activă la acţiunile antirevizioniste care au avut loc în perioada respectivă la Cluj, apropiindu-se, cu această ocazie, de formaţiunile naţionaliste din oraşul de pe malurile Someşului, îndeosebi de membrii organizaţiilor de tineret legionare (Frăţiile de Cruce şi Corpul Studenţesc Legionar). Unele voci susţin chiar că ar fi fost încadrat în Mişcarea Legionară şi că ar fi îmbrăcat cămaşa verde. Noi nu avem temeiuri să afirmăm răspicat acest lucru, dar, coroborând zvonurile respective cu unele mărturii verbale ale unor trăitori din epocă, şi în special cu unele scrieri memorialistice, s-ar putea ca ele să fie adevărate. Interesante din acest punct de vedere sunt relatările unui militant legionar, Petru Gheorgheoni, consemnate în volumul său de memorialistică intitulat Năzuinţi şi deznădejdi, apărut în Editura «Gândirea Românească» din Bucureşti, în 1993. Acesta a făcut parte din grupul de legionari refugiaţi, după ianuarie 1940, în Germania, unde a fost internat în lagărul de la Rostock. După 23 august 1944, s-a înrolat în Armata Naţională, iar prin ianuarie 1945 vine în ţară, paraşutat împreună cu alţi camarazi, pentru a culege informaţii şi a săvârşi acte de sabotaj în spatele frontului. După multe peripeţii, ajunge la Sibiu, unde a reuşit să ia legătură cu Comandamentul Mişcării Legionare din Ardeal, al cărui şef era, în acea perioadă, Nistor Chioreanu, subordonat lui Nicolae Pătraşcu, şef al Mişcării pe ţară, ambii veniţi şi ei din Germania (tot paraşutaţi), încă din octombrie 1944. În cartea sa de memorii, scrisă târziu, în exilul din Canada, Petru Gheorgheoni relatează că la o întâlnire pe care a avut-o cu «Moşu» (numele conspirativ al lui Nistor Chioreanu), pe la jumătatea lunii aprilie 1945, deci înainte de terminarea războiului, acesta le-ar fi spus, lui şi altora care erau împreună cu el, următoarele: Avem marele noroc de a avea în poliţie un om de-al nostru. Nu vă spun cine-i, fiindcă-i cel mai mare şi ne face mari servicii. La acea vreme chestor-şef al poliţiei din Sibiu era Gheorghe Crăciun, viitorul colonel de Securitate. Fusese uns în această funcţie, după propriile-i mărturii, imediat după instaurarea guvernului Groza, de către Constanţa Crăciun (nici un grad de rudenie între ei), ea însăşi proaspăt prefect al judeţului Sibiu. Deci, el era «omul de încredere» de care vorbea Nistor Chioreanu. Şi acest lucru s-a verificat chiar a doua zi când, printr-o întâmplare nefericită, eroul nostru (împreună cu alţi câţiva camarazi) a fost arestat, având asupra lui aparatul de emisie-recepţie (era radio-telegrafistul grupului), pistol şi alte lucruri compromiţătoare. A fost dus la poliţie şi, cum captura era ieşită din comun (caz evident de spionaj), urma, ca a doua zi, să fie predat sovieticilor. Aceasta ar fi însemnat sfârşitul, căci, dat fiind starea de război care nu se terminase încă, ruşii l-ar fi executat imediat. Nu s-a întâmplat însă aşa, deoarece chestorul-şef, venit, în puterea nopţii, în inspecţie, în încăperea în care cei arestaţi erau încuiaţi sub pază, a aranjat în aşa fel lucrurile încât aceştia să poată evada. A doua zi, dis-de-dimineaţă, când s-a schimbat paza, noii veniţi pentru a-i supraveghea pe arestaţi au dispărut pentru câteva momente, lăsând, ca din întâmplare, uşa larg deschisă, timp suficient pentru ca eroul nostru să se facă nevăzut. A plecat doar el, pentru că ceilalţi, care aveau situaţii mult mai uşoare, au refuzat. Aproape că am fost invitat să evadez, îşi aminteşte acesta mai târziu. Chiar a doua zi după evadare, cel abia scăpat din ghearele morţii a reluat legătura cu Comandamentul Legionar, dar cum războiul s-a terminat curând (9 mai '45), misiunea de sabotaj pentru care venise nu-şi mai avea rostul şi întregul grup a trecut la organizarea mişcării de rezistenţă anticomunistă. La începutul lunii august, după semnarea «pactului de neagresiune» dintre comunişti şi legionari, a încetat însă şi această activitate, majoritatea acestora din urmă ieşind formal din clandestinitate. Dar Petru Gheorgheoni, neavând încredere în aranjamentele făcute de superiorii săi, a continuat să trăiască într-un fel de semi-legalitate până la sfârşitul anului 1947, când, presimţind că vor veni vremuri grele, a reuşit să fugă în Occident.
Mai sunt şi alte indicii că, în acea perioadă de incertitudini, viitorul colonel Crăciun era duplicitar. Nu se terminase încă războiul şi nici nu se ştia cum se va termina. Se vorbea de armele secrete pe care Germania era pe cale de a le pune la punct, se vorbea de un iminent conflict ruso-american şi despre multe alte cele, aşa că omul nostru, prudent, juca la două capete. Unul dintre aceste indicii ne este oferit de «cazul Maruşca». Ion Maruşca era un «legionar de nădejde», cu o laborioasă activitate subversivă. El este cel care, în septembrie 1940, după abdicarea regelui Carol II, a condus echipa care l-a aşteptat pe acesta în gara din Timişoara, pentru a-i zădărnici fuga. Nu a reuşit, deoarece şeful de gară, care fusese avertizat de autorităţi, a dat cale liberă trenului «regal» şi acesta a trecut prin staţie în mare viteză. L-a urmărit totuşi, până la graniţă, cu o locomotivă şi, dându-şi seama că-l scapă, a tras asupra vagoanelor câteva rafale de mitralieră, aşa că «regele fugar» şi amanta lui s-au ales doar cu o sperietură zdravănă. După evenimentele din ianuarie '41, Maruşca s-a refugiat, ca mulţi alţi legionari, în Germania şi s-a întors în ţară în ianuarie '45, tot paraşutat şi el, pentru a lupta în spatele frontului. După terminarea războiului, grupul s-a risipit, fiecare dintre ei primind misiuni în diferite regiuni ale Ardealului. Iată ce relatează acelaşi Petru Gheorgheoni despre Maruşca: Într-o zi, întâlnindu-l pe Călin (este vorba de Aurel Călin, un alt membru al grupului de paraşutişti), acesta îmi spune că-l aşteaptă pe Maruşca să-i aducă noutăţi, deci îl aşteptăm împreună... La ora aceea el (Maruşca) venea de la Cluj, unde-şi desfăşura „activitatea” şi era unul din oamenii de încredere ai comandantului Chioreanu. Ne bucurăm de revedere după atâta vreme şi-mi spune că, între timp, cu toată clandestinitatea, s-a căsătorit, iar naş i-a fost (ţine-te bine!) nimeni altul decât fostul chestor de la Sibiu, Crăciun – salvatorul meu – care acum se află la Cluj, într-un post şi mai mare. Am căzut pe gânduri. Va să zică, acest Crăciun înaintează în grad paralel, pe de o parte la comunişti, pe de altă parte – după spusele lui Maruşca – era aproape (cooptat) în comitetul de conducere, alături de Chioreanu şi Petraşcu. Teribilă performanţă şi nimeni în jurul lui, unii comunişti convinşi, nu bănuiesc nimic! Proşti trebuie să mai fie sau, după cum s-a dovedit mai târziu, (proşti) au fost alţii.
Alte surse spun că «mireasa» lui Maruşca ar fi fost chiar o nepoată de-a «naşului». Tot ce se poate. Autorul acestor dezvăluiri (Petre Gheorgheoni) nu precizează data când a avut loc întâlnirea lui cu Maruşca, dar dacă ea a avut într-adevăr loc, atunci înseamnă că faptul s-a consumat înainte de august 1945, când legionarii erau încă în clandestinitate. Acest lucru este important pentru că ne permite nouă să deducem că viitorul colonel Crăciun fusese mutat la Cluj (într-un post şi mai mare) înainte de august 1945.
În legătură cu «cazul Maruşca» am şi eu o informaţie sigură, care ar putea confirma supoziţiile de mai sus. Eram, în primăvara anului 1953, în Jilava, pe secţia I, care la vremea aceea constituia «depozitul» Securităţii (adică toţi cei care erau internaţi pe această secţie erau încă la dispoziţia Securităţii). Într-una din zile, uşa celulei s-a deschis şi a fost împins înăuntru, cu brutalitate (ca de obicei), un individ care părea familiarizat cu astfel de tratament. După ce s-a închis uşa în urma lui, acesta şi-a rotit privirea prin cameră, vrând parcă să vadă dacă recunoaşte pe cineva, apoi, ne-a spus, fără să-l întrebe nimeni, că se numeşte Ion Maruşca şi că vine din Rusia. Ce se întâmplase de fapt cu el? După ieşirea din clandestinitate în august 1945, în urma încheierii «pactului de nebeligeranţă» dintre comunişti şi legionari, el s-a stabilit împreună cu familia la Cluj (este deci adevărat că se însurase, aştepta chiar şi un copil) unde îşi găsise şi un serviciu. Cum, în perioada de după 23 August, fusese implicat, printre altele, şi în acţiuni de spionaj, figura în evidenţa Serviciilor Secrete Sovietice care, depistându-l, l-au arestat, în decembrie 1947, şi l-au dus în Rusia unde l-au judecat şi condamnat la 10 ani muncă silnică. În martie 1953 a beneficiat de decretul de amnistie care s-a dat după moartea lui Stalin şi a fost repatriat. Securitatea însă nu l-a pus în libertate, ci l-a reţinut, reactivându-i o sentinţă de condamnare în lipsă de pe timpul lui Antonescu. Aici fusese adus în vederea rejudecării acestui proces, cum se proceda, de obicei, cu cei judecaţi în lipsă. După vreo zece zile, însă, Maruşca este luat din cameră cu bagaj cu tot (ceea ce însemna că nu se mai întoarce) şi dus nu se ştie unde. Nu ne-am mirat, deoarece nu era ceva neobişnuit. Din când în când mai era luat câte unul dintre noi şi dus, sau la anchetă, sau pus la dispoziţia procuraturii, sau, pur şi simplu, mutat, din cine ştie ce considerente, în altă celulă. Ne-am mirat, însă, atunci când, după vreo două sau trei luni, Maruşca s-a întors înapoi, în celula din care fusese luat. Arăta destul de bine, fiind oarecum refăcut din punct de vedere fizic, şi părea chiar jovial. Întrebat unde fusese şi ce se ce se întâmplase cu el între timp, ne-a răspuns senin şi destul de degajat: Dintr-o greşală, făcută de cei de la grefă, am fost pus în libertate. Am fost acasă, mi-am văzut nevasta şi copilul (la câteva săptămâni după arestare soţia îi născuse un băiat care acum avea aproape 6 ani - n. n.), iar când cei de la Securitate şi-au dat seama de greşala făcută, m-au rearestat. Deşi ştiam că Securitatea nu prea face asemenea greşeli, totuşi nu am pus atunci la îndoială, spusele lui, crezând, într-adevăr, că fusese eliberat dintr-o greşală. După 40 de ani, însă, cititind memoriile lui Gheorgheoni, am ajuns la concluzia că, dacă este adevărat tot ce se spune despre Crăciun şi despre comportamentul său, atunci «naşul» nu a fost străin de această «greşală».
Aşa stând lucrurile, se pune întrebarea: cum se explică acest comportament al lui Crăciun? Răspunsul îl dă tot autorul memoriilor citate, care spune următoarele: Sunt două supoziţii care ar putea explica comportamentul viitorului colonel Crăciun. Prima: acest om, pe care nu-l cunosc decât tangenţial, a fost în prima perioadă sincer faţă de noi, în sensul că şi el credea în arme secrete şi apoi în iminentul conflict ruso-american, cazuri în care el ar fi fost răsplătit după fapte. După terminarea războiului însă, şi mai ales începând cu 1946, orice inteligenţă oricât de mediocră ar fi fost ea, a văzut că aceste ipoteze nu au nimic comun cu realitatea. Atunci el a rămas pe poziţia lui de comunist galonat, iar pentru a o consolida şi a risipi unele probabile bănuieli, el ne-a lovit cu toată cruzimea pe care a arătat-o după aceea. A doua, şi cea pe care o susţin mai mult, este că acest vulpoi fără diplomă era cu mult mai inteligent decât credeau unii dintre cei care-l frecventau. Infiltraţia fiind arma de predilecţie a Moscovei... probabil că el fusese infiltrat în rândurile noastre, dându-ne atâtea dovezi de fidelitate, ca evadarea noastră şi câte altele, ca prin urmare să afle ce gândim, câţi suntem, ce valoare intrinsecă avem, ca apoi să ne poată mai uşor nimici când va veni sorocul. Eu nu ştiu ce să cred. S-ar putea ca individul să fi fost un oportunist ordinar şi că, aşa cum am amintit deja, în acel moment de incertitudine, el să fi jucat la două capete. După felul cum a evoluat şi s-a comportat însă ulterior, este foarte posibil ca el să fi fost de la început infiltrat. Altfel nu s-ar putea explica ura cu care s-a năpustit, după începerea arestărilor din 1948, asupra celor pe care se presupune că i-ar fi favorizat la începutul lui 1945, înainte de terminarea războiului. Căci iată ce spune Nistor Chioreanu (Moşu) despre el, în cartea sa de memorii intitulată Morminte vii: Crăciun a avut totdeauna faţă de mine o atitudine mai mult decât duşmănoasă. Nu putea să-mi ierte că în 1948 i-am scăpat din mână la Sibiu şi abia după trei luni m-a prins securitatea din Bucureşti. Îndată după fuga mea, Crăciun mi-a arestat toată familia, soţia, tata, mama – pe care a ridicat-o din spital, doi din cei trei fraţi (unul a reuşit să fugă), sora, cu o fetiţă sub şase luni, şi o cumnată, deşi nici unul din aceştia nu aveau vreun amestec în activitatea mea politică. Pe sora mea a ţinut-o la Alba Iulia, într-o celulă plină de ploşniţe, cu o mâncare mizerabilă, încât mai-mai să-i moară fetiţa fiindcă îi scădea laptele şi o mâncau ploşniţele. Pe cumnata mea, Veta, a dat-o pe mâna a doi bătăuşi, care au torturat-o, punând-o la curent electric, până la leşin. Toate acestea nu le-am aflat decât după ce am fost eliberat din închisoare, dar în toate întâlnirile mele cu acest om i-am simţit ura. Deci, nimic, nici o aluzie la pretinsa lor colaborare din 1945 despre care vorbeşte Petru Gheorgheoni în cartea sa de memorii. S-ar putea ca între cei doi să fi fost făcut un fel de pact, fie negociat, fie tacit, fiecare dintre ei având interesul ca acest secret să fie păstrat. Că aşa stau lucrurile o demonstrează şi faptul că, în timpul reeducării, Nistor Chioreanu a fost oarecum menajat. Deşi personalitate de vază a Mişcării, el nu a fost obligat (cel puţin eu nu am auzit nimic în acest sens) să se „autoflageleze” public, precum celelalte căpetenii legionare. Desigur, o "autodemascare" la grămadă, cu toţi ceilalţi, o fi făcut şi el.
Dar să revenim la Crăciun. Autodidact şi semidoct ca majoritatea autodidacţilor, înzestrat însă cu o inteligenţă nativă şi cu un deosebit talent oratoric, el s-a făcut remarcat printr-un discurs ţinut cu ocazia manifestaţiilor care au avut loc la Cluj, în august 1940, împotriva Dictatului de la Viena. După cedarea Ardealului de Nord, s-a refugiat la Bucureşti şi a lucrat ca muncitor cazangiu la atelierele Griviţa. Nu se ştie precis, dar s-ar putea ca în timpul războiului să se fi apropiat de firava mişcare comunistă de aici, aşa cum se apropiase cândva de Mişcarea Legionară. În orice caz, chiar dacă nu a avut contacte cu comuniştii înainte de 23 august 1944, după această dată i s-au revelat şi lui, ca oricărui semidoct, «marile adevăruri marxiste». S-a înscris imediat în Partidul Comunist, pe care l-a slujit cu devotament de neofit până la dispariţia acestuia, în decembrie '89. La începutul anului 1945 era, deja, lider sindical la depoul de locomotive din Deva, iar după instaurarea guvernului Groza (6 martie) este uns, aşa cum am specificat deja mai sus, chestor-şef al poliţiei din Sibiu. În acest post nu a stat decât două sau trei luni, deoarece, curând, s-a simţit nevoia unui tovarăş «destoinic şi de încredere» la Cluj, unde se prefigurau deja tulburări inter-etnice. Îndeplinind aceste condiţii (se dovedise şi destoinic, şi de încredere), este pus în funcţia de chestor şef al poliţiei din oraşul de pe malurile Someşului, post pe care îl va ocupa cel puţin un an, dacă ţinem seama de faptul că marea grevă studenţească care a avut loc în acest centru universitar, în 1946, l-a găsit aici. Nu ştim care au fost prestaţiile lui în timpul acestei greve, însă, după propriile-i declaraţii, a avut, cu această ocazie, grave conflicte cu maghiarii din conducerea de partid, motiv pentru care a fost mutat îndărăt la Sibiu. În toamna anului 1948, după înfiinţarea Securităţii, a fost uns comandant al acestei instituţii în Regiunea Braşov. La această dată era evident pentru oricine că România, împreună cu celelalte ţări din Europa centrală şi răsăriteană, fusese abandonată Rusiei de către Occident. Aşa că omul nostru, ca orice oportunist fără scrupule, se puse pe treabă pentru a-şi demonstra ataşamentul şi fidelitatea faţă de noul regim. Şi postul în care se cocoţase se preta de minune la aşa ceva. În noua sa calitate de comandant al Securităţii Regiunii Braşov, a organizat şi condus expediţiile împotriva grupurilor de partizani din Munţii Făgăraş şi din sud-estul Munţilor Apuseni, a dispus arestări sau luarea de ostatici din rândurile rudelor luptătorilor din munţi şi a anchetat cu brutalitate pe cei capturaţi în lupte sau căzuţi în mâna Securităţii prin trădare. A participat personal, în dimineaţa zilei de 28 octombrie 1949, la execuţia celor şapte condamnaţi la moarte din grupul maiorului Dabija şi a redactat Procesul Verbal al acestei execuţii, pe care l-a trimis, la Centru, colonelului Dulgheru alias Dulberger.
Este interesant de remarcat faptul că pe un document anterior (Raportul adresat colonelului Dulgheru, referitor la procesul lotului Dabija şi la sentinţele pronunţate) există o rezoluţie pusă de generalul Gheorghe Pintilie (Pantiuşa), care sună aşa: Tovarăşe col. Dulgheru, Hotărârea Tribunlului Sibiu să fie pusă în practică, în plus să se facă propuneri urgent, din indivizi din listă, care nu au fost condamnaţi la moarte şi au tras cu arma în organele noaste, pentru a se crea un regim mai aspru în închisoare. Iscălit: Gheorghe Pintilie. Să nu uităm că doar peste o lună şi câteva zile de la această dată, la 6 decembrie, la Piteşti începea sinistrul experiment al reeducării. Probabil că «regimul mai aspru» pregătit deja pentru această închisoare i-a înspirat lui Pantiuşa această rezoluţie. În orice caz, rezoluţia nu a rămas fără urmări, căci, pe această listă, cineva a făcut adnotări în dreptul următoarelor nume: Pop Alexandra, Angheluţă Mihai, Niţescu Nicolae şi Moldovan Simion, toţi patru fiind executaţi la Cluj, pe ziua de 2 aprilie 1950, fără să fi fost condamnaţi la moarte.
Dar să revenim la Crăciun. Acestuia i-au trecut prin mână, în perioada cât a fost şef al Securităţii Regiunii Braşov, majoritatea membrilor mişcării de rezistenţă anticomunistă din Ardeal, formată în cea mai mare parte din legionari. Pe unii dintre aceştia îi va reîntâlni la Aiud şi le va fi din nou năpastă. Între timp, până să ajungă director la Aiud, el a mai zăbovit o vreme şi pe la Securitatea din Craiova, apoi, prin anii 1952-53, este numit şef al Securităţii tuturor lagărelor de muncă de pe Canalul Dunăre-Marea Neagră. Cum s-a comportat aici nu ştim. Probabil că destul de dur, de vreme ce tolera abuzurile subordonaţilor săi (indivizi precum colonelul Albon, locotenenţii Ilinca sau Popa şi mulţi alţii), care erau adevărate fiare şi care au la activul lor zeci de victime. La sistarea lucrărilor canalului, în 1953, unii dintre aceştia vor fi acuzaţi de crime împotriva umanităţii, judecaţi şi condamnaţi, de ochii lumii, la pedepse simbolice, iar el se va întoarce la Braşov, unde îşi va relua postul de comandant al Securităţii regionale. De aici, în toamna anului 1958, este numit director al închisorii Aiud. Dacă ar fi să dăm crezare unor însemnări de-ale lui făcute după 1989, a fost numit în această funcţie de ministrul de Interne Alexandru Drăghici, la recomandarea expresă a lui Gheorghiu-Dej. Căci iată cum relatează el numirea sa în această înaltă funcţie: În toamna anului 1958, am fost chemat urgent la ministrul Drăghici... M-a primit destins, vesel chiar, m-a întrebat despre soţie, despre copii... apoi mi-a spus calm, direct, fără rezerve: „Am hotărât să te duci director la închisoarea Aiud... Acolo am avut mereu probleme multe şi grave în ultimii ani. E nevoie de un om energic, înţelept... Tu ne poţi scoate din încurcătură... Altul mai bun ca tine nu avem”. Şi pentru că, Gheorghe Crăciun încerca să se eschiveze, invocând diferite motive (Tovarăşe ministru, am trecut prin prea multe în viaţă, mereu am fost pus să sting incendii... Sunt luat de la locul meu şi trimis într-o funcţie despre care habar nu am, nu-mi place, n-o doresc...), Drăghici i-a spus răspicat: N-am ce-ţi face. Nu eu am hotărât să fii numit la Aiud. Tovarăşul Gheorghiu a cerut acest lucru. Auzind că aceasta este hotărârea lui Dej, Crăciun a acceptat, în cele din urmă, şi a plecat la Aiud să-şi ia în primire postul.
După câteva luni, pe la începutul lui 1959, este chemat iar la minister, la o şedinţă de bilanţ. Cu această ocazie are, în biroul lui Drăghici, o întrevedere personală cu însuşi Gheorghiu-Dej. Iată cum relatează el această întrevedere:
Dej a venit spre mine şi mi-a întins mâna, întrebându-mă:
- Ce faci, ceferistule?
Această familiaritate demonstrează că cei doi se cunoşteau. Se cunoşteau probabil din perioada 1949-1950, când Crăciun trimisese Comitetului Central, lui Dej personal, câteva note informative secrete ale lui Vasile Luca, din perioada când acesta fusese informator al Siguranţei, descoperite de el în arhiva poliţiei din Braşov.
După ce au mai schimbat câteva banalităţi, Dej intră direct în subiect, întrebându-l:
- Spune-mi, ce deţinuţi are Aiudul acum? Câţi şi de ce nuanţă?
La care Crăciun răspunde prompt:
- Sunt cam 4000 de legionari, vreo 400 de politicieni „foşti” din partidele istorice, miniştri, ofiţeri din armată, prefecţi... Urmează cam 400 de foşti comunişti, ofiţeri de Miliţie şi Securitate.
- Cine sunt şi ce caută acolo? – întrebă Dej, referindu-se la aceştia din urmă.
Şi Crăciun începu să înşire:
- Vasile Luca, Bellu Zilber, colonelul Kweiler – şeful paşapoartelor pe ţară, colonelul Haralambie – locţiitor politic la armata Ardealului, generalul Bratu – şeful tribunalelor militare, coloneii de Securitate Sepeanu şi Dulgheru, generalul Ady Ladislau – şeful anchetelor pe ţară, comunistul Jakob Sany, Czeler – fost şef de Securitate al regiunii Crişana...
– Ajunge! – îl întrerupse Dej, apoi întrebă ipocrit:
- Ce-au făcut ăştia, măi Crăciun?
După ce Crăciun răspunde la această întrebare, Dej revine la ceea ce îl interesa:
- Mai am de discutat o problemă. Vreau ca să duci (acolo) o muncă de reeducare, de lămurire, cu legionarii, cu vârfurile lor... treptat, cu tact şi subtilitate, încât să primeşti de la ei nişte declaraţii, nişte angajamente, prin care se obligă, în faţa ţării şi a naţiunii, că, după ce vor fi eliberaţi, nu vor mai face nici un fel de politică. N-am nevoie de ataşamentul lor, nu mă interesează... Tot ce vreau este ca, după ce îi vom elibera, să nu ne oblige să-i încarcerăm din nou.
Am reprodus aceste citate din cartea ziaristului clujean Viorel Cacoveanu, intitulată Satanizarea României, apărută în 2006 în Editura „Obiectiv” din Craiova, pentru că ele confirmă aserţiunea noastră că reeducarea de la Aiud a fost clocită în birourile Comitetului Central şi ale Ministerului de Interne şi că ea viza, ca şi cea de la Piteşti, uciderea spiritualităţii legionare. Cu cât tact şi cu câtă subtilitate a procedat Crăciun în această „nobilă muncă de reeducare” vom vedea în cele ce urmează.
Arogant şi sieşi suficient, ca orice semidoct ajuns stăpân pe destinele oamenilor, dur şi lipsit de orice urmă de omenie, ca un gauleiter nazist insensibil la suferinţele şi frământările sufleteşti ale oamenilor, colonelul Gheorghe Crăciun şi-a îndeplinit cu prisosinţă misiunea «încredinţată de partid», aceea de a împinge la sinucidere conştiinţele întemniţate în Aiud. Cu toate acestea, nu aş putea spune despre el că era o bestie, o brută sadică, asemeni altor comandanţi de închisoare, precum Goiciu sau Maromet, de exemplu. Nu. El nu-şi permitea răutăţi gratuite, precum cei mai sus pomeniţi, şi săvârşea răul nu orbit de furie şi de «sfântă mânie proletară», ci calculat, cu discernământ, pătruns fiind de importanţa misiunii pe care o avea de îndeplinit. Mai mult chiar, acest om dur şi nemilos îşi permitea câteodată să aibă şi «conştiinţă», să fie uman chiar. Îmi amintesc că într-o noapte de decembrie (1959?), pe un ger năpraznic, când izolările Aiudului erau pline până la refuz (se ştie ce însemna izolarea pe timp de iarnă: cameră neîncălzită, complet goală, cu ciment pe jos, în care cel pedepsit era băgat sumar îmbrăcat şi cu hrana redusă la o trăime, pentru trei, cinci, şapte sau chiar unsprezece zile), colonelul Crăciun a venit însoţit de ofiţerul de serviciu şi de gardianul de pază şi, dând dispoziţie să se deschidă uşile tuturor izolărilor, ne-a trimis la celule, zicând: Aţi avut noroc că a visat nevastă-mea urât şi m-a trezit rugându-mă să vin să vă scot de aici, ca să nu vă am pe conştiinţă. Şi de, poţi rezista smiorcăielilor unei muieri?
Şi asemenea «gesturi de omenie» obişnuia să facă adeseori colonelul Crăciun. De exemplu, una dintre pedepsele care se administrau celor consideraţi refractari, şi a căror cerbicie trebuia înfrântă, era refuzul de a li se acorda, în cazul că aveau nevoie, asistenţă medicală. Şi colonelul Crăciun a uzat des şi din plin de această pedeapsă împotriva celor care refuzau reeducarea. Când i se raporta că vreunul dintre cei pedepsiţi în acest mod este în stare gravă, el făcea, ca din îmtâmplare, o inspecţie în celula respectivă şi, «alarmat» de starea celui în cauză, dădea dispoziţie să fie internat în spitalul penitenciarului şi să i se dea îngrijirile necesare. Desigur, pentru unii, această suspendare a pedepsei era salutară, dar au fost şi destule cazuri când ea s-a dovedit inutilă. Aşa s-a întâmplat, de exemplu, cu una dintre cele mai luminoase figuri ale Aiudului, profesorul George Manu, care a murit în 1961 de t.b.c. în spitalul penitenciarlui, după ce mult timp i se refuzase asistenţa medicală pentru că nu acceptase misiunea de intermediar între deţinuţi şi administraţie în vederea reeducării. Dar asupra acestui caz vom mai reveni.
Învestit cu puteri depline şi bucurându-se de totala încredere a mai marilor săi (era apreciat şi protejat, după cum am văzut deja mai sus, de însuşi Gheorghiu-Dej), colonelul Crăciun îşi permitea să fie, aşadar, din când în când, şi «omenos». Pentru că nu risca nimic. De fapt, nu făcea altceva decât să anuleze nişte pedepse pe care tot el le dăduse. Şi de fiecare dată făcea acest lucru cu ostentaţie, vrând să demonstreze cât de «mărinimos» este el şi cât de «uman» este regimul pe care îl slujeşte. Atitudine cinică şi perversă. Dar pentru a înţelege mai bine profilul „omenos” şi „moral” al acestui adevărat satrap care a fost colonelul Crăciun, să-l lăsăm pe el singur să se definească, reproducând un pasaj din Raportul pe care el îl înaintează Ministerului de Interne la terminarea activităţii de reeducare:
Prin munca cultural-educativă, am urmărit să zdruncinăm încrederea legionarilor de rând în şefii lor, să arătăm rolul nefast pe care l-au jucat preoţii şi teologii în activitatea trădătoare şi criminală a „Gărzii de Fier”, să desfiinţăm zeii şi miturile lor.
Pe lângă munca culturală ce-am desfăşurat-o cu elemente izolate şi masa de legionari, am făcut apel şi la unii din cei mai sănătoşi la minte, vizând direct şi în mod repetat preoţii şi medicii, cărora le-am cerut să ne ajute să introducem lumina în capetele bolnave şi întunecate ale legionarilor. Concret: am cerut preoţilor să se arate goi – cum sunt ei – mincinoşi şi şarlatani; să artate participarea lor directă la întunecarea minţilor legionare şi participarea directă la crimele legionare; doctorii să le demonstreze că minţile legionare sunt aparte de minţile oamenilor normali, să le demonstreze ştiinţific nebunia lor.
Apelurile noastre au găsit ecou şi am obţinut rezultate pozitive. Subliniez că în discuţiile cu legionarii vocabularul nostru a fost dur şi nu am îndulcit cuvintele. I-am învăţat pe preoţi să vorbească la persoana întâia când spun despre crime şi escrocherii. De altfel, cu timpul s-au obişnuit majoritatea legionarilor să spună „adevă-ruri” (ghilimelele îmi aparţin), oricât de greu le venea la început. Cred că este de prisos să mai comentăm aceste aberaţii ale „pedagogului” care a condus acţiunea de reeducare de la Aiud.

După decembrie 1989, colonelul Crăciun, pensionar acum, şi-a rescris şi el, ca mai toţi marii ticăloşi ai timpului, autobiografia, compunând o ediţie nouă, revăzută, corectată şi înfrumuseţată a propriului său trecut. Într-un interviu acordat fostului general de Securitate Neagu Cosma, intitulat «Adevărul despre temniţele staliniste», apărut în paginile revistei România Mare din 6 ianuarie 1998, colonelul Crăciun se arată «îndurerat» pentru nedreptatea care i se face, nerecunoscându-i-se «acţiunea umanitară» pe care a întreprins-o el la Aiud. De asemenea, imaginea lui este temenic spălată şi cosmetizată în cartea – înduioşător de naivă – amintită mai sus (Satanizarea României), a ziaristului clujean Viorel Cacoveanu, căruia colonelul Crăciun, după ce i s-a „spovedit”, i-a încredinţat însemnările sale justificative (vreo 2000 de pagini scrise, bineînţeles după 1989, pentru posteritate).

Demostene ANDRONESCU

(din volumul de memorii şi versuri din închisoare

în curs de apariţie la Editura Christiana din Bucureşti)

Trei supravieţuitori ai temniţelor comuniste:

Păr. Gh. Calciu, Păr. Iustin Pârvu şi poetul D. Andronescu

(la Mînăstirea Petru-Vodă, în toamna lui 2006)

TEODORA ROŞCA: SCRISOARE CĂTRE FRAŢII MEI

N-am putut rezista rugăminţii discrete a d-rei Teodora Roşca, pe care o preţuiesc şi o simpatizez de multă vreme, de a-i posta pe blog această scrisoare ce încearcă să răspundă cu decenţă ortodoxă unui context în primejdie de a o lua razna... (R. C.)

Scrisoare către fraţii mei, despre Chip şi cip

În urmă cu câteva zile am primit un mesaj de la un prieten care mă anunţa că pe data de 11 februarie, de la ora 9 la ora 11, va avea loc, în faţa Curţii de Apel din Bucureşti, un miting împotriva paşapoartelor biometrice şi a actelor asemenea. Mesajul trebuia dat mai departe. Nu am făcut acest lucru pe moment, deşi înţeleg că, într-un stat democratic, mitingul este o formă liberă de protest.
Acum vă anunţ de cele de mai sus, în spiritul în care, în principiu, funcţionează democraţia. Problema mea însă constă în faptul că puţina mea experineţă în acest domeniu (mitinguri, greve etc.) mi-a demonstrat că asta nu rezolvă mare lucru. Şi, din punct de vedere duhovnicesc, nu cred că se poate stabili o comunicare reală între cei care protestează afară şi cei din interior. Este însă la fel de adevărat că dacă problema nu o rezolvă, cel puţin o afirmă. Dar pentru reuşita unei acţiuni cred că este nevoie şi de rugăciune, de multă rugăciune.
În acest sens, acestei dileme faţă de mesajul prietenului meu i-am găsit un răspuns tocmai în Sinaxar. În 11 februarie este prăznuită împărăteasa Teodora, protectoarea Ortodoxiei, soţia împăratului Teofil (867 d. Hr.) În mod aproape de-a dreptul profetic, pot spune, pentru actuala conjunctură, de numele acestei împărătese se leagă Duminica Ortodoxiei, prăznuită în cea dintâi Duminică a Sfântului şi Marelui Post. Duminica Ortodoxiei înseamnă de fapt triumful icoanei şi marchează sfârşitul ereziei iconoclaste (843), de aceea şi împărăteasa este pictată cu icoana lui Hristos Pantocrator în mână. Or, chipul lui Hristos ne aminteşte tuturor de demnitatea chipului lui Dumnezeu în om, pe care actele cu cip biometric tind să-l maimuţărească.
De aceea eu, ca simplu creştin, care cred în puterea rugăciunii, consider că ar fi foarte necesară şi o rezistenţă pasivă în acea zi. Adică să mergem cât mai mulţi la liturghie şi apoi să se citească acatistul Mântuitorului şi rugăciunile care sunt necesare într-o asemenea situaţie. În ultimă instanţă, eu o văd ca pe o confruntare între Chip şi cip.
Îmi cer iertare pentru că probabil nu am căderea să mă pronunţ în această privinţă, dar nu mi-a venit nimic altceva în minte când mă gândeam cu durere ce voi răspunde dacă m-ar întreba acel prieten: "Ei, vii la miting?". Îi voi răspunde că voi fi în biserică şi mă voi ruga pentru cei care sunt acolo, să-i ajute Dumnezeu şi pe ei, şi pe cei în măsură să rezolve aceste probleme. Pentru că fiecare purtăm Chipul lui Dumnezeu în noi.
Eu gândesc acest lucru cu sinceritate, dar înţeleg, încă o dată, că sunt un simplu mirean. Aşa că, dacă cineva dintre cei cu adevărat îndreptăţiţi să se pronunţe asupra acestui aspect va considera de cuviinţă, mă voi bucura. Un părinte a spus că este bine aşa şi că el se va ruga în acea zi. Pentru că puterea rugăciunii este mare.

Cu prietenie,
Teodora Roşca,

pictor iconar

----------------------------------

----------------------------------

O lectură utilă pentru toţi: Ing. Vlad Niculescu-Dincă, "Paşapoartele biometrice: mituri eterne şi temeri justificate", în Cotidianul din 1 februarie 2009. (R. C.)