GEORGIA: DEŞERTUL PUSTNICILOR

Juristul şi teologul Lucian Dumitru Popescu a fost în vara anului trecut în "Ţara Sfîntului George". Îi aparţin atît textul, cît şi fotografiile postate mai jos. Materialul este inclus şi în numărul pe aprilie al revistei Puncte cardinale (căreia autorul îi este vechi şi constant colaborator). (R. C.)

I

Sfîntul David Garejeli – sau, pe româneşte, Sfîntul David Pustnicul – e unul dintre cei mai cunoscuţi sfinţi georgieni. E ştiut de toată lumea pentru temelia mînăstirească pe care a dăruit-o lui Dumnezeu şi georgienilor.
Georgia a fost dintotdeauna o ţară cu pămînturi bogate şi roditoare. Se vor fi găsit şi în vremea sfîntului peisajele splendide şi liniştitoare ale podişurilor şi cîmpiilor, pădurile străfunde din coasta muntelui, spinările colosale ale Caucazului şi perspectiva unei Mări atît de Negre încît, la asfinţit, însuşi soarele e înghiţit şi întunecat de ea. Dar Sfîntul David a ales pentru vieţuirea monahală ţinutul care acum se numeşte David Gareja sau Udabno Gareja*, cel mai sterp ţinut georgian. Judecata Sfîntului David, ca a oricărui alt întemeietor de viaţă monahală cînd alege pustia în locul ţinuturilor prielnice cărnii, este cea a lui Dumnezeu Însuşi, Care i-a interzis lui Ghedeon să aibă mai mult de 300 de ostaşi cînd adversarii lui erau mulţi ca lăcustele, iar cămilele lor cît nisipul mării. Adică nu cumva să poată crede omul că puterea care biruie ar fi a sa, iar nu a lui Dumnezeu (Judecători 7). Sfîntul David a temeluit monahismul Georgiei acolo unde nimeni nu ar îndrăzni să presupună că biruinţa e a omului şi a materiei, ci să fie limpede că e a lui Dumnezeu. Iar Duhul lui Dumnezeu biruie în Gareja pînă astăzi, cu rugăciunile Sfîntului David, şi a biruit neîncetat, lucrînd minuni cu georgienii chiar şi în vremea comunismului, cînd nu le mai era îngăduit să fie călugări acolo.
Locul se afla la vreo 60 km de Tbilisi, într-o zonă foarte aridă, semi-deşertică. Nu se poate cultiva nimic din pricina pietrei şi a lipsei de apă. Iarba, acolo unde creşte, e scurtă şi aspră, arbuştii ciufuliţi se înarmează inutil cu o mulţime de spini, stîncile îşi exercită necontestat suveranitatea sterilă, apa e amară. Animalele au mari dificultăţi în a-şi găsi hrana şi protecţia, fapt pentru care sînt foarte rare. La ele acasă, înaintea Sfîntului David şi a urmaşilor lui, se simţeau numai reptilele. Iar astăzi vizitatorul care se deplasează între aşezările călugăreşti e avertizat să nu părăsească poteca şi să păşească zgomotos, spre a nu da prilej întîlnirii cu viperele. Căci cine poate fi liniştit aflînd că nu s-a auzit nicicînd de vreun monah muşcat de şerpii veninoşi care colcăie primprejur?

II

Sfîntul David a fost unul dintre cei doisprezece ucenici cu care Sfîntul Ioan Zedazneli a venit din Siria tocmai în Georgia, în sec. al VI-lea, inspiraţi de Sfînta Fecioară. Toţi erau oameni învăţaţi şi împreună, vreme de trei ani, au propovăduit georgienilor, spre întărirea credinţei creştine. Apoi s-au aşezat pe Muntele Zedazeni, unde au zidit o mînăstire a cărei biserică există şi astăzi şi în jurul căreia, de curînd, s-au readunat monahii. După o altă vreme, Sfîntul Ioan le-a poruncit celor doisprezece să se risipească în ţinuturile georgiene, iar Sfîntului David i-a revenit zona în care se afla oraşul Tbilisi, oraş fondat cu numai un secol înainte, cu menirea specială de a fi capitală. Sfîntul David cobora în oraş numai o dată pe săptămînă şi propovăduia împreună cu Lucian, ucenicul, altminteri vieţuind ei izolat, în post şi rugăciune. Oarecari calomnii l-au adus în faţa judecătorului şi, deşi adevărul a fost vădit, Sfîntul David a hotărît să părăsească oraşul.
Sfîntul şi ucenicul au ajuns în cele din urmă în miezul pustiului. Este cert că locul a fost ales după calitatea lui maximală: sfîntul îl socotea cel mai bun, iar ucenicul îl vedea ca pe cel mai prost cu putinţă, şi amîndoi aveau perfectă dreptate. Dintru început fără apă, fără mîncare şi fără nimic altceva decît o peşteră drept sălaş, cei doi au dobîndit toate cîte aveau de trebuinţă, din pămînt, din aer şi de la cîteva vieţuitoare sălbatice, toate din pronia Domnului. Iar oamenii în mijlocul cărora cei doi nu fuseseră prea bine suportaţi au început să se adune de bunăvoie în jurul lor, pentru că monahul, fie el chiar pustnic, nu se desparte de lume, ci îi redă lumii bunul sens al libertăţii ei. Sfîntul David i-a chemat pe oameni şi de-aproape, şi de departe, şi pe toţi, şi pe fiecare. Căci există şi o chemare universală, şi o chemare particulară, deosebit centrate, fiecare cu vremea şi cu rostul ei.
Abia după înmulţirea monahilor şi vederea bunei lor vieţuiri, Sfîntul David a încuviinţat unuia dintre asceţi, fericitul Dodo, să construiască întîia mînăstire, cu biserica şi chiliile scobite în stîncă. Prin urmare, sfîntul a temeluit mai întîi duhovnicia monahilor, iar numai apoi acoperişul de deasupra capului şi chiar biserica însăşi, ceea ce pare să fie o altă ordine a priorităţilor faţă de cea a zilelor noastre.
Spre sfîrşitul vieţii a fost rînduit ca Sfîntul David Garejeli să poată merge către Ierusalim, unde toată viaţa dorise să apuce a se închina. Numai că, ajungînd să vadă de la o oarecare distanţă Locurile Sfinte, a izbucnit în plîns, a refuzat să intre în oraş sub cuvînt că nu este vrednic de o astfel de cinste şi s-a întors acasă, poruncindu-le ucenicilor să continue pelerinajul în Ierusalim fără el.
Creşterea monahicească începută în vremea Sfîntului David a continuat şi după moartea lui, vreo douăzeci de mînăstiri luînd fiinţă în zonă. Trupul sfîntului a fost înmormîntat în biserica avînd hramul Schimbării la Faţă, parţial scobită în stîncă şi care astăzi constituie miezul reînvierii monahismului din actuala pustie.

III

Mai tîrziu, pe la jumătatea sec. al IX-lea, monahismul din Gareja a intrat în altă etapă. Sfîntul Ilarion Kartveli, adică Sfîntul Ilarion Georgianul (altul decît Cuviosul Ilarion Georgianul născut în sec. al XVIII-lea), un aristocrat bogat, afierosit de tînăr călugăriei, măreşte şi modernizează Biserica Schimbării la Faţă şi împodobeşte mormîntul Sfîntului David. Pînă la el, chiliile săpate în stîncă aveau neregularitatea dictată de dezinteresul pustnicesc pentru formalism, însă de acum ele vor fi tăiate după anumite simetrii, iar pe zidul exterior vor conţine un detaliu arhitectural tradiţional apropiatei regiuni Kahetia: arcada-potcoavă.
Dezvoltarea complexului monahal îşi atinge vîrful în aşa-numita Renaştere georgiană din sec.XI-XIII, cînd întreaga ţară creşte sub regele David Constructorul, iar apoi sub regina Tamar. Apar elementele unei varietăţi de utilitate cotidiană, ca mici ferestre, nişe şi policioare, iar pereţii de stîncă sînt tencuiţi şi pictaţi.
Pînă astăzi se pot vedea, pe lîngă chilii şi biserici, încăperi scobite pentru alte scopuri, între care grajduri, depozite şi rezervoare pluviale de pînă la 50.000 de litri, unde apa era dezinfectată prin ingenioase metode naturale.

IV

O dată cu invaziile mongole din a doua parte a sec. al XIII-lea, începe stagnarea şi declinul complexului. În 1265 zona e devastată de mongoli şi existenţa monahală e întreruptă o perioadă.
Secolele XIV-XV îi readuc pe mongoli în deşertul unde nimic de valoare nu era, decît numai disponibilitatea mărturisitoare în cel mai înalt grad, adică martirică, a urmaşilor Sfîntului David. O atracţie inexplicabilă altminteri decît metafizic îi chema pe păgîni în deşert, exclusiv spre a se face potrivnici Binelui şi spre a ucide. Iar şi iar... Căci, într-un fel sau altul, întotdeauna se găseau georgieni care să se nevoiască şi să se roage, ocupînd, în ciuda indubitabilei şi mortalei perspective, o parte dintre chilii.
În Duminica Învierii anului 1615, ştiind dinainte şi cu de-amănuntul ce avea să se întîmple, absolut toţi călugării, se spune că mii de suflete, au primit mucenicia, tăiaţi de ostaşii şahului Persiei, Abas I. Toate manuscrisele şi toate obiectele de artă au fost distruse.
În sec. al XVII-lea cu sprijinul regilor georgieni, monahismul se reînnoadă, însă numărul trăitorilor şi viaţa mînăstirească sînt semnificativ reduse.
Martirajul a continuat şi în sec.XVIII-XIX, în ritmul repetatelor invazii ori raiduri – contradovezi peremptorii ale bărbăţiei păgînilor, căci cît de laş trebuie să fii ca să ucizi zeci, sute şi mii de semeni neînarmaţi şi perfect inofensivi militar... –, astfel că numai cîţiva monahi mai erau în zonă la începutul sec. al XX-lea.
După “blagoslovenia” anexării sovietice din 1921, pustnicia davidiană a fost desfiinţată.

V

Probabil că cea mai spectaculoasă podoabă a acestei “pustii”, după sfînta încăpăţînare a călugărilor descăpăţînaţi, este pictura murală. Cea mai veche frescă de aici datează din sec. al VIII-lea. Pe vremea Sfîntului Ilarion frescele se înmulţesc, iar în Renaşterea georgiană ia fiinţă Şcoala de pictură din Gareja. Specificul ei este reprezentarea unor scene din viaţa Sfîntului David Garejeli, cum e momentul mulgerii căprioarei de către Sfîntul Lucian (lucru care s-a întîmplat regulat şi mult timp de la începutul aşezării celor doi în pustie). Se remarcă şi o serie de portrete ale unor regi contemporani, întocmite realist, dar încadrate armonios în programul iconografic. Coloanele sînt susţinute cu puterea picturală a sfinţilor stîlpnici, iar tavanele mai tîrzii sînt însemnate cu cîte o cruce cu braţe egale, înscrisă în cerc.
Pentru a ajunge la cele mai apropiate fresce trebuie să treci de lavra în care străjuie trupul Sfîntului David, să urci un deal stîncos, ciudat, care te răsplăteşte cu panorama uscăciunii, dar şi a unora dintre chiliile lăsate fără acces de seismele care au tăiat blasfemiator enorme felii de piatră. Apoi cobori în partea cealaltă, muşcînd fraudulos conturul frontierei azere, ca să revii imediat cu inima strînsă. Şi toate astea subminează vizitatorului ortodox venit din România acel sentiment pe care Georgia i-l va fi livrat îndată ce va fi ajuns în ţara asta, şi anume că, în ciuda celor peste 2000 km, este acasă. Dar descoperirea picturii restaurează îndată certitudinea prieteşugului şi a înrudirii în ordine hristică pe care românul o are cu tărîmurile georgiene prin oamenii lor. Căci linia, cromatica şi ataşamentul general faţă de erminie, pe care, plastic şi duhovniceşte, îl degajă pictura aceasta, ne sînt atît de familiare! Chipul lui Hristos e acelaşi ca la Moldoviţa şi ca la Horezu şi ca peste tot, iar fresca din David Gareja o mărturiseşte pe înţelesul neputinţei noastre omeneşti şi ne mîngîie ca una care are putere.

VI

Neamul din ţara ce poartă numele Sfîntului George este, probabil, unul dintre cele mai prodigioase izvoare de martiri. De aici s-au dat morţii regi şi opincari, femei şi bărbaţi, ostaşi şi monahi, copii şi vîrstnici, în toate combinaţiile posibile ale acestor categorii. Şi au fost uluitor de mulţi, mai cu seamă în raport cu numărul total al populaţiei din epocă, cît şi al celei de azi. Dar ceea ce dă măsura jertfelniciei neîntrerupte a călugărilor din David Gareja de-a lungul a multe secole este plămada sufletului georgian. Căci georgianul a fost şi este viteaz, aprig şi mai ales mîndru, cuvîntul acesta avînd o acoperire complexă, cu nuanţele de demn şi de frumos, însă şi cu cea pe care o pune în joc ispita orgoliului. Or, cu tipul ăsta de temperament, este, desigur, onorant să accepţi moartea în luptă sau după luptă, dar s-o aştepţi cu pace, în mod conştient, în rugăciune şi nestrămutat, este o minune a lui Hristos.
În 1948, puterea sovietică şi-a aşezat o bază militară undeva în zona David Gareja, iar în anii războiului sovietic împotriva Afganistanului militarii sovietici au folosit unele aşezări monahale drept teren de antrenament. Şi, aşa cum o mai făcuseră în Spania anilor ’30, soldaţii comunişti au tras cu gloanţe în obrazul lui Hristos şi al sfinţilor Lui. Contextul mai larg era următorul: ca în întreaga Uniune Sovietică, aproape toate mînăstiririle şi bisericile erau închise, iar clădirile lor transformate în fel de fel de “instituţii”, ori pur şi simplu abandonate. Catehizarea era interzisă sub orice formă. Clerul fusese infiltrat cu KGB-işti. Naţionalismul înăbuşit. O parte din complexul monahal care slujea drept ţintă, la modul propriu, comuniştilor, se afla, aşa cum se află şi astăzi, pe teritoriul Azerbaidjanului. Aceasta din cauza cunoscutei politici staliniste de mutare a graniţelor, politică preluată – şi continuată, în cazul Georgiei – de la Imperiul Ţarist.
În România socialistă a anilor ’70-‘80, de pildă, în atari situaţii reacţia civică era imperceptibilă. Bisericile erau dărîmate, iar un părinte Gheorghe Calciu, singurul care avea bărbăţia şi luciditatea de a protesta vizibil, era înfundat cu complicitatea pasivă ori activă a “colegilor” de dăscălie teologică. Masele asistau mute şi impotente, deşi îndurerate, la dărîmarea unei Sfînta Vineri ori a unui Sfîntul Spiridon Vechi, cu singurul curaj de a culege spărturi de cărămizi şi cioburi.
Or, la celălalt mal al Mării Negre s-a petrecut o minune. Un grup de studenţi conduşi de un tînăr pe nume – ce coincidenţă! – David Turashvili, a lansat în masă protestele împotriva acestei barbarii gratuite. După obiceiul sovietic, atît de actual, fireşte, şi astăzi, oficialii Ministerului Apărării, oamenii de la “centru”, au promis schimbarea ţintelor, dar nu s-au ţinut de cuvînt, amînînd mutarea. Cu georgienii, însă, tactica asta nu a mers. A fost organizată o manifestaţie de 10.000 de persoane pe străzile Tbilisiului. Un grup de studenţi a început greva foamei chiar la mînăstire. Rezultatul a fost că, în octombrie 1988, armata sovietică a fost dizlocată din zonă, iar unitatea militară desfiinţată. Nu este oare, asta, o minune a Sfîntului David Garejeli, al cărui trup şi duh nu au încetat să sfinţească pustia?

VII

Georgia şi-a dobîndit independenţa în 1991 şi chiar de atunci mînăstirea Schimbării la Faţă, care adăposteşte trupul Sfîntului, a fost refăcută şi repopulată, chiar dacă într-un număr extrem de redus, mai ales faţă de vremurile cele bune.
Asta pentru că vremurile nu sînt bune, ci amestecate. Şi, ca dovadă, în 1996, Ministerul de Război georgian a reluat exerciţiile militare undeva în zonă! Bineînţeles, protestele au reînceput, Şi au izbîndit, căci, chiar dacă nu se trăgea direct în chilii şi chipurile asemănării, într-o bună dimineaţă sute de georgieni şi-au întins corturile în raza de acţiune a trupelor militare, mult prea stricăcioase faţă de zestrea spirituală şi de moaştele neamului. Armata şi oficialităţile s-au înclinat în faţa presiunii publice, iar “exerciţiile” au fost abandonate.
Astăzi, David Gareja, Pustia lui David, e în continuare sfîşiată de graniţa cu azerii, care susţin că albanezii sînt cei care au ridicat mînăstirile, nu georgienii, albanezi care ar fi fost acolo, pasămite, înaintea azerilor şi georgienilor. E vorba de albanezii caucazieni, fără nici o legătură cu neamul celor balcanici. Şi ar putea fi rizibil, de n-ar fi grotesc, pentru că teza asta nu are nici un argument arheologic ori de alt fel. Georgia a propus un schimb de teritorii, oricare, pentru a reîntregi vastul complex monahal, dar azerii au refuzat cu motivaţia că teritoriile acestea sînt de o importanţă strategică de neechivalat. Şi trebuie să vezi totul cu proprii ochi ca să te hotărăşti dacă această stîncă ar putea fi temelie altei strategii decît spiritualităţii.
În cele din urmă, Pustia e sfîşiată de un duh global de care, tocmai pentru că e global, nici Pustia nu putea să scape.
Dar pînă acum în istorie e dovedit că, pentru rugăciunile Sfîntului David, Hristos a lucrat proniator asupra locului numit David Gareja, loc în care cenuşa şi moartea s-au prefăcut iar şi iar în duh şi în înviere.
În georgian persistă convingerea că potrivnicia exteriorităţii de azi nu e mai mare decît cea de ieri şi decît cea de acum 2000 de ani, iar pentru asta el nu va lipsi nici de-acum înainte din Gareja şi va dovedi lumii acesteia, aşa cum o tot face de la începuturi, că persoana nu poate fi nici dizolvată, nici silnic înglobată.
Că asta e slăbiciune ori tărie, noi nu ştim. Însă e ceva cu care sfinţii Georgiei, începînd cu Sfîntul David Garejeli, au lucrat în Deşertul Pustnicilor, dobîndind mîntuirea lor şi a altora.

Lucian D. POPESCU

* Udabno înseamnă “deşert”, iar în limba veche avea înţelesul nuanţat de “zonă de nelocuit”. Trebuie ştiut că limba georgiană este extrem de bogată şi expresivă. S-a separat dintr-un trunchi comun de mingreliană şi laz în primul mileniu î.Hr.. Prima traducere a Bibliei s-a făcut în sec. al V-lea, iar cele mai vechi fragmente manuscrise datează din sec. al VII-lea.

PRAZNICUL ŞI ICOANA BUNEI VESTIRI

Icoană rusească, Novgorod, sfîrşitul secolului XV

I

Sfîntul Efrem Sirul (P. G. 92, col. 809) compară căderea neamului omenesc prin neascultarea Evei cu mîntuirea neamului omenesc prin ascultarea Mariei – Noua Evă. Putem lesne dezvolta această comparaţie, spre a înţelege ceva mai mult din misterul feminităţii. Eva cea veche răspunsese afirmativ la chemarea şarpelui, spre pierzanie. Eva cea nouă răspunde afirmativ la chemarea îngerului, spre izbăvire. Cea „născută” din coasta lui Adam cel vechi se nevrednicise din trufie şi-şi agonisise „haine de piele”. Cea care va naşte ea însăşi pe Hristos – Noul Adam – se învredniceşte din smerenie şi-şi agoniseşte veşmînt de slavă. Liberă de orice constrîngere, femeia căzuse atunci în păcat şi se făcuse mijlocitoare păcatului pentru Adam şi pentru toată sămînţa lor. Liberă de orice constrîngere, femeia se înalţă acum la virtute şi se face mijlocitoare virtuţii pentru toţi şi pentru toate. De aceea pe Eva – „Viaţa” – cea veche Dumnezeu o blestemase să zămislească în păcat şi să nască în chinuri, pe cînd pe Maria – „Stăpîna” vieţii primenite prin har şi adevăr – Dumnezeu o binecuvintează să zămislească neîntinat şi să nască fără durere. Pe Eva dintîi „a luminat-o” purtătorul falsei lumini, Lucifer, duhul întunericului. Pe Eva cea nouă „a umbrit-o” tainic Duhul cel din Treime, Lumina cea adevărată, care „luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o”. Celei păcătoase i-a fost dat să nască pe Cain, ucigaşul de frate. Celei Preacurate i se dă să nască pe Domnul Învierii şi al dragostei frăţeşti. Eva e soaţă lui Adam şi mamă odraslelor lui. Maria e Mireasa lui Dumnezeu şi Maică propriului ei Mire. Pe maica noastră dintîi a înghiţit-o iadul, de unde sufletul ei a fost scos după mii de ani, prin mila biruitorului morţii. Pe Maica Domnului a înghiţit-o cerul, cu suflet şi cu trup, rînduind-o mai presus de îngeri.
„Troparul Bunei Vestiri numeşte această sărbătoare «începutul mîntuirii noastre» şi «arătarea tainei celei din veac», iar Fecioara e numită «templu sfinţit» şi «sîn de maică mai presus de ceruri». Sfîntul Ioan Gură de Aur numeşte Buna Vestire «praznicul Rădăcinii», în sensul de început absolut al noului eon. Antropologia urcă astfel la «rădăcina mariologiei». Pentru Părinţi, naşterea lui Hristos, mai mult decît modalitate a Întrupării, are valoare de semn, replică vizibilă a naşterii invizibile – «născut de la Duhul Sfînt şi din Fecioara Maria». De aici imaginea naşterii credincioşilor ex fide et Spiritu Sancto: credinţa fiecăruia se include, se înrădăcinează în fapta Fecioarei, în fiat-ul rostit de ea” (P. Evdokimov, Femeia..., p. 246).
Toate acestea şi multe altele – înţelese sau neînţelese de mintea omenească – se vădesc în strălumina Bunei Vestiri, care de aceea s-ar cuveni să fie ţinută drept adevărata zi creştină a Femeii, iar icoana ei s-ar cuveni să se impună conştiinţei creştine ca supremă reprezentare a „eternului feminin”.

Icoană de Andrei Rubliov, începutul secolului XV

II

Buna Vestire – gr. Evangelismos, sl. Blagoveştenie, lat. Anuntiatio Beatae Mariae Virginis – a Întrupării lui Dumnezeu prin naştere neîntinată, unul dintre cele 12 praznice împărăteşti de peste an, ţinut de toată creştinătatea la 25 martie, este preludiul minunat al Evangheliei, al Veştii celei Bune aduse de Hristos şi răspîndite în lume prin Apostolii Săi. Gavriil binevestind-o pe Maria – “Bucură-te, ceea ce eşti plină de har! Domnul este cu tine. Binecuvîntată eşti tu între femei… Duhul Sfînt va pogorî peste tine şi puterea Celui Prea Înalt te va umbri; pentru aceea şi Sfîntul care se va naşte din tine Fiul lui Dumnezeu se va chema” (Luca 1, 28-35) – este una dintre temele iconografice cele mai răspîndite şi mai îndrăgite în lumea creştină, iar răspunsul smerit al Fecioarei – „Iată roaba Domnului! Fie mie după cuvîntul tău!” (Luca 1, 38) – înseamnă însuşi consimţămîntul firii omeneşti la marele plan mîntuitor al lui Dumnezeu.
Buna Vestire se pare că era prăznuită de Biserică încă dinainte, dar reprezentarea ei iconografică – după unele tatonări timpurii (ca de pildă cea din catacomba Priscilla, datată în secolul II şi controversată tematic) – prinde contur mai precis abia prin secolele VI-VII, ca şi imnografia aferentă (Acatistul Bunei Vestiri, atribuit Patriarhului Serghie al Constantinopolului, este din secolul VII). Ea se bazează pe textul evanghelic al lui Luca (citat mai sus), pe evocarea liturgică (“Astăzi este începutul mîntuirii noastre şi arătarea Tainei celei din veac. Fiul lui Dumnezeu fiu Fecioarei Se face, şi Gavriil harul îl binevesteşte...” – Troparul Bunei Vestiri) şi, în unele variante, pe Protoevanghelia lui Iacob (XI, 1: mai întîi Maria ar fi auzit un glas la fîntînă – aşa-numita şi rar reprezentata “înainte-vestire” – şi, întorcîndu-se în casă tulburată şi nedumerită, se apucă să toarcă sau să coasă).
Îngerul coboară de sus, din stînga, fiind înfăţişat de obicei cu picioarele depărtate, ca în plină alergare, uneori cu o aripă ridicată în sus şi alta lăsată în jos (ceea ce întăreşte impresia venirii în zbor), în mîna stîngă ţinînd toiagul sau suliţa (simbol al investiturii sale divine) şi cu mîna dreaptă întinsă în semn de binecuvîntare spre Fecioară, care stă dinaintea lui fie în picioare, fie aşezată în jilţ, dar smerită şi cutremurată, cu capul înclinat în direcţia crainicului ceresc, dar parcă evitînd să-i înfrunte privirea (ochii ei caută mai degrabă spre privitorul icoanei, ca într-un fel de complicitate a umanului). Cu mîna dreaptă Fecioara schiţează un gest de răspuns, iar în stînga ţine fusul sau ghergheful (care uneori pare să-i scape din mînă, marcînd emoţia puternică a momentului).
“De obicei, icoana scoate în evidenţă unul dintre cele trei momente ale evenimentului.
Primul moment: apariţia Arhanghelului, salutarea lui, tulburarea şi chiar frica Sfintei Fecioare. În această situaţie, ea se întoarce şi, în surprinderea ei, scapă din mîini fusul cu care torcea.
Al doilea moment: mirarea şi prudenţa Maicii Domnului. [...] Din cauza căderii strămoaşei noastre Eva, Fecioara Maria este reţinută şi nu primeşte de îndată vestirea minunată din lumea de dincolo, ci pomeneşte de legea firii : «Cum va fi mie aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?!». Icoana redă acest lucru prin gestul mîinii ei, pe care o ţine în dreptul pieptului, cu palma întoarsă în afară – semn al uimirii şi al ezitării de a accepta.
În fine, al treilea moment: consimţirea Maicii Domnului. Aici, plecîndu-şi capul, îşi duce mîna la piept - gest al acceptării, al supunerii, hotărîtor pentru soarta lumii: «Iată roaba Domnului! Fie mie după cuvîntul tău!» [...].
Dar această evidenţiere a momentelor menţionate nu este o regulă generală şi multe icoane le combină, înfăţişînd, ca să spunem aşa, o sinteză a stării psihologice a Maicii Domnului. Ea îşi îndreaptă mîna spre înger, cerîndu-i parcă răspuns la îndoielile care o asaltează, şi, în acelaşi timp, plecîndu-şi capul, îşi exprimă supunerea” (L. Uspensky, Vl. Lossky, Călăuziri..., pp. 184-185).
Arhitectura esenţializată din fundal închipuie Biserica, dar şi pe Fecioara însăşi – Templu al Celui Prea Înalt. Duhul Sfînt e înfăţişat discret în partea de sus, ca mănunchi de raze ce ating nimbul Mariei (penetrînd o eşarfă roşie – vălul fecioriei) sau ca porumbel (cum apare în scena Botezului în Iordan). Istoric, reprezentarea a evoluat de la un aspect mai static spre unul mai dinamic. În programul iconografic al bisericilor răsăritene, scena este reprezentată de regulă în două părţi: pe stîlpii (coloanele) dintre altar şi naos (Arhanghelul în stînga, Fecioara în dreapta) şi pe uşile împărăteşti.
“Începînd din secolul al XV-lea, cînd iconostasul şi-a găsit forma definitivă, cu mai multe registre, mergînd pînă la boltă, Buna Vestire va ocupa un loc central, pe uşile împărăteşti. Prin aceste uşi trece cortegiul preoţilor cu Evanghelia şi cu Cinstitele Daruri şi în faţa lor primesc credincioşii Sfînta Împărtăşanie. Astfel, de fiecare dată cînd se ţine liturghia euharistică, taina Bunei Vestiri e reactualizată...” (E. Sendler, Icoanele..., p. 44).
Să ne amintim că în limbajul liturgic Maica-Fecioară este numită ea însăşi “cheia Împărăţiei”, “uşă cerească” sau “uşă a mîntuirii”, ori “dumnezeiască intrare a celor ce se mîntuiesc”. Ea, Hodighitria (“Îndrumătoarea”), ne călăuzeşte în chip tainic, ca un rug aprins şi nemistuit, spre plinătatea bisericească a umanului şi ni se face nouă “poartă” duhovnicească spre Noul Ierusalim, spre lumina neînserată a Zilei a Opta.

Răzvan CODRESCU

Icoană bizantină , Ohrida, secolul XIV

Repere bibliografice:

Acatistul Bunei Vestiri..., Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2008.
Biblia sau Sfînta Scriptură, cu aprobarea Sfîntului Sinod, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1988.
Biblia sau Sfînta Scriptură, Ediţie Jubiliară a Sfîntului Sinod, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001 (versiune diortosită după Septuaginta, redactată şi adnotată de Î. P. S. Bartolomeu Valeriu Anania).
Branişte, Ene, Liturgica generală, cu noţiuni de artă bisericească, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1985.
Cavarnos, Constantine, Ghid de iconografie bizantină, traducere de Anca Popescu, ediţie îngrijită de Ştefan Ionescu-Berechet, Editura Sophia, Bucureşti, 2005.
Dionisie din Furna, Erminia picturii bizantine, traducere de C. Săndulescu-Verna, Editura Sophia, Bucureşti, 2000.
Evanghelii apocrife, traducere, studiu introductiv, note şi comentarii de Cristian Bădiliţă, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996.
Evdokimov, Paul, Femeia şi mîntuirea lumii, cu o prefaţă de Olivier Clément, traducere de Gabriela Moldoveanu, Editura Christiana, Bucureşti, 2004.
Maxim Mărturisitorul, Sfântul, Viaţa Maicii Domnului, traducere şi postfaţă de diac. Ioan I. Ică jr, Editura Deisis, Sibiu, 1998.
Mineiul pe martie, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1977.
Sendler, Egon, Icoanele bizantine ale Maicii Domnului, traducere de Măriuca şi Adrian Alexandrescu, Editura Sophia, Bucureşti, 2008.
Uspensky, Leonid, Vladimir Lossky, Călăuziri în lumea icoanei, traducere de Anca Popescu, Editura Sophia, Bucureşti, 2003.

RĂZVAN CODRESCU: GHID PASCAL

Coperta I (foto: basorelief georgian de argint

din sec. XI reprezentînd coborîrea de pe Cruce,

punerea în mormînt şi Învierea Domnului)

A apărut, cu binecuvîntarea şi cuvîntul înainte al P. S. Lucian Mic, Episcopul Caransebeşului, Ghidul pascal alcătuit de Răzvan Codrescu şi co-editat de Editura Christiana (Bucureşti) şi Editura Sf. Siluan (Mînăstirea Nera). Volumul, legat şi bogat ilustrat, are 190 de pagini şi 8 planşe color. Preţul unui exemplar este de 25 RON. Cartea poate fi procurată mai ales de la Librăria Sophía (Bucureşti, str. Bibescu Vodă 19, vizavi de Facultatea de Teologie) sau prin Societatea de Difuzare „Supergraph” (str. Ion Minulescu 36, sector 3, Bucureşti, cod 031216; tel.: 021/3206119, fax: 021/3191084, e‑mail: editura@sophia.ro).


CUPRINSUL GHIDULUI

Cuvînt înainte

Paştele la creştini şi la evrei
Sfîntul şi Marele Post
Îndrumar pentru Săptămîna Mare
Via Dolorosa sau Drumul Crucii
Cele 7 rostiri de pe Cruce
Viaţa întru înviere
Înţelesul numelor Celui Înviat
Duminica Tomii sau „Paştele cel mic”
Icoane pascale
Tradiţii populare legate de ciclul pascal

Addenda

Cele 12 Evanghelii ale Patimilor Domnului
Prohodul Domnului [revizuit şi necenzurat]
Învierea Domnului în Sfintele Evanghelii
Evanghelia Învierii (Ioan 1, 1-7) [în greacă, latină şi română]


CUVÎNT ÎNAINTE

Învăţătura despre Învierea Domnului nostru Iisus Hristos se află în centrul credinţei creştine: “Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credinţa voastră”, spune Sfîntul Apostol Pavel (I Corinteni 15, 17).
Cuvîntul Paşti, Pasca este de provenienţă ebraică, însemnând trecere. La Paşti, evreii îşi aminteau cu sărbătorire de trecerea prin Marea Roşie spre libertatea din Pămîntul Făgăduinţei (Canaan). Noi, creştinii, serbăm Paştile în amintirea răscumpărării neamului omenesc prin Patimile, Moartea şi Învierea lui Hristos, Mielul nevinovat şi preacurat, Care a luat păcatele lumii, în amintirea mîntuirii noastre din robia diavolului şi a păcatului. Paştile sînt cea mai veche sărbătoare creştină. Ele au început a fi serbate imediat după Învierea lui Hristos, fiind prăznuite de Apostoli, care au îndemnat pe credincioşi să le serbeze şi ei. Sfîntul Apostol Pavel, adresîndu-se creştinilor din Corint, spunea: “Drept aceea, să prăznuim nu cu aluatul cel vechi, nici cu aluatul răutăţii şi al vicleşugului, ci cu azimile curăţiei şi ale adevărului” (I Corinteni 5, 8).
Însemnătatea teologică a Sfintelor Paşti este mare. Prin Întruparea Sa, Hristos Şi-a asumat întreaga umanitate, pe care a restaurat-o prin a Sa Înviere. Învierii Lui îi premerg Răstignirea şi Patimile, urmate de Moartea pe Cruce. În lumina Învierii, Patimile, Răstignirea şi Moartea lui Iisus sînt şi rămîn cu valoare de jertfă ispăşitoare pentru mîntuirea oamenilor. Aceasta o înţeleg, o cugetă şi o trăiesc credincioşii mai cu seamă la Paşti, cînd sînt chemaţi să cinstească nu numai Învierea Domnului, ci şi Pătimirile Lui care au dus la Înviere. În acest înţeles, se spune la Paşti de trei ori: “Învierea lui Hristos văzînd, să ne închinăm Sfîntului Domnului Iisus, Unuia Celui fără de păcat. Crucii Tale ne închinăm Hristoase şi Sfîntă Învierea Ta o lăudăm şi o slăvim; că Tu eşti Dumnezeul nostru, afară de Tine pe altul nu ştim, numele Tău numim. Veniţi toţi credincioşii să ne închinăm Sfintei Învierii lui Hristos; că iată, a venit prin Cruce bucurie la toată lumea. Totdeauna binecuvîntînd pe Domnul, lăudăm Învierea Lui; că răstignire răbdînd pentru noi, cu moartea pe moarte a stricat”.
Slujba de la Paşti ne stă mărturie şi despre faptul că Învierea lui Hristos nu are importanţă numai pentru El, ci ea e de mare însemnătate şi pentru noi toţi, fiind şi o garanţie pentru învierea noastră. Hristos a înviat pentru ca şi noi să înviem împreună cu El. De altfel, toate evenimentele legate de Învierea Domnului Hristos, Învierea însăşi şi toate roadele ei, au urmări binefăcătoare pentru credincioşi.
La români, Sărbătoarea Paştilor, pe lîngă însemnătatea ei teologică, are şi multe aspecte ce ţin de ancestralul popular.
Domnul Răzvan Codrescu, cunoscut nouă tuturor prin promovarea neobosită a valorilor creştine în societatea românească de astăzi, prin lucrarea de faţă – Ghid pascal, adună, lămureşte şi împacă dezvoltarea teologică pascală cu tradiţiile născute în viaţa poporului român. Tradiţiile păstrate de oameni peste vremuri nu sunt antagonice credinţei, ci complementare ei.
Binecuvîntăm apariţia acestui ghid, care va desluşi bine-voitorilor în cele ale credinţei importanţa teologică şi semnificaţiile marii sărbători a creştinătăţii, Învierea Domnului.
La această sărbătoare şi în toată vremea, cu toţii sîntem datori să ne alăturăm cîntării Bisericii şi să rostim cu mare glas: “Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcînd şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”.

† Lucian,
Episcopul Caransebeşului

Coperta IV (foto: Îngerul Alb/Beli Andeo,

detaliu de frescă de la Mînăstirea Mileşeva

din Serbia, sec. XIII)

MESIANISM POETIC ROMÂNESC

Postez aici acest material în ajunul zilei de naştere a lui Octavian Goga (20 martie – Răşinari, 1881), pe care aproape că l-am uitat ca gazetar, iar acum tindem să-l uităm şi ca poet...

Harta României Mari (1928)


DOI POEŢI MESIANICI:
OCTAVIAN GOGA ŞI ARON COTRUŞ

I

Trecut din religie în literatură şi cultivat cu precădere de poeţii romantici şi expresionişti, mesianismul se făcuse simţit şi în poezia românească a secolului al XIX-lea, de la Heliade şi Bolintineanu la Eminescu şi Coşbuc, în strînsă legătură cu idealul „mîntuirii” naţionale, dar abia în secolul XX avea să-şi găsească la noi expresiile poetice culminante, cu doi poeţi saturaţi de aspiraţiile istorice ale românismului transilvan [1]. Desigur, apariţia lor succesivă şi acuitatea cu care au fost receptaţi, nu doar în lumea literară, ci în ansamblul comunităţii româneşti, au răspuns unui context istoric în afara căruia nu pot fi esenţial înţeleşi: vremea se copsese pentru descătuşarea şi afirmarea românităţii, era resimţit ca iminent kairòs-ul neamului românesc, o dată ce katehon-ul care-l întîrziase atîta îşi trăia cu evidenţă agonia. „La răscrucea imperiilor moarte” (cu frumoasa formulă a lui Lucien Romier) românilor – şi naţiunilor obidite, în genere – le era dat un nou vis auroral, pe care aveau să-l şi trăiască intens mai ales între cele două războaie mondiale, adică în scurtul interregn dintre vechea şi noua ordine imperialistă a lumii [2].
De regulă, mesianismul poetic nu mai păstrează din originile lui biblice decît ceea ce am putea numi scenariul mesianic, adeseori doar vag raportat la un concept de providenţă [3]. Desacralizată şi istoricizată, aspiraţia mesianică se preface în propensiune spre o reaşezare (renovatio) a rînduielilor comunitare ale umanului, fie pe canavaua „destinelor naţionale”, fie pe aceea a utopiilor globaliste, ca împlinire a unei năzuite „dreptăţi” istorice; este vorba, în ultimă analiză, de un pariu meliorist al lumii cu ea însăşi, dar şi de o izbăvire a individualului prin supraindividual, de o provocare a eu-lui spre un noi integrator, asumat mai degrabă sentimental decît raţional, poate şi ca o reacţie la excesele de individualism şi raţionalism ale unei anumite modernităţi dizolvante. Se creează astfel un fel de solidaritate mesianică pe care poetul se simte chemat s-o slujească în chip de profet, de „conştiinţă mai bună” a cetăţii, de „logocentru” al sufletului colectiv („Sînt suflet din sufletul neamului meu...”).
E revelator cum se întruchipează mesianismul poetic în discursurile lirice atît de populare cîndva ale lui Octavian Goga (1881-1938) şi Aron Cotruş (1891-1961), în două ipostaze congenere, dar totuşi structural şi temperamental diferenţiate. Am scris cîndva un studiu mai lung pe această temă (Atitudiuni mesianice în poezia românească) [4]; aici mă voi mărgini doar la a stabili cîteva repere, atrăgînd atenţia asupra unei paralele ce depăşeşte miza estetică şi angajează istoria mentalităţii româneşti din prima jumătate a secolului trecut, din care s-au hrănit marile curente tradiţionaliste (sămănătorism, gândirism, legionarism, cu prelungiri într-un anume „protocronism” ulterior, viciat de vecinătatea nefericită a naţional-comunismului), dar şi dreapta interbelică (mai organic legată de cultural decît de ideologic, ca şi vechiul nostru conservatorism [5]).

II

Mesianismul liric pariază pe vechea funcţie profetică a poeziei, reînviată şi amplificată de „mitizarea” romantică a poetului (întruchipare predilectă a „geniului” creator şi deschizător de drumuri). Anticul vates al lumii păgîne e redimensionat şi prin modelul proorocesc al tradiţiei iudeo-creştine [6]. D. Popovici observa că încă din antichitate profetismul poeziei se realizase pe două linii: una să-i zicem esoterică, sustrasă planului socio-istoric (abstragerea de tip platonic), cealaltă să-i zicem exoterică, legată programatic de „contingent” (cu originea cea mai îndepărtată la Hesiod, „care vedea în poezie un instrument de educare a poporului, pe care îl putea îndrepta către bine şi fericire” [7]). Tot antichitatea clasică este cea care „ne-a transmis şi imaginea poetului Tirteu, care stimula cu cînturile sale armatele în luptă”.
Aceste două „linii profetice” se reîntîlnesc, potenţate biblic, în lumea creştină [8]. Modernitatea, înclinată „congenital” spre desacralizare sau secularizare, e un teren cît se poate de propice liniei exoterice, chiar dacă uneori mai păstrează, mai degrabă obscur şi inerţial, o raportare la providenţa divină („Dumnezeul popoarelor”, „Crist-popolul” etc.). Desprins de sacru şi de rigorile tradiţiei religioase, pus în faţa „religiozităţii fără religie” sau a „transcendenţei goale”, profetismul devine, de regulă, previziune militantă a unui viitor mai bun, mesianismul devine o afacere la scară umană înlăuntrul istoriei, oarecum mai aproape de sensibilitatea Legii Vechi decît de universalismul spiritual al Evangheliei. Ne place sau nu nouă, „naţionaliştilor”, naţionalismele moderne, ieşite mai toate din creuzetul sentimental şi ideologic al secolului al XIX-lea, sînt cópii mai mult sau mai puţin conştiente ale străvechiului naţionalism evreiesc – cu precizarea că aceasta nu le face neapărat nelegitime sau inautentice, mai ales atunci când se străduiesc să-şi asocieze o bază religioasă, fie ca „tradiţie legitimantă”, fie ca „îndreptar de conştiinţă” sau „cenzură morală”. Şi este un fapt că uneori, mai ales în a doua jumătate a secolului XIX şi în prima jumătate a secolului XX, „mistica naţională” a produs fervori la fel de mari ca odinioară mistica religioasă, ba chiar pe alocuri s-a conjugat indefinit cu aceasta din urmă (cazul legionarismului românesc), într-o osmoză greu de analizat şi de judecat [9].
Efervescenţa naţională este cea care conformează în adînc şi discursurile lirice ale celor doi reprezentativi poeţi ai Ardealului, inclusiv în dimensiunea lor mesianică. Tradiţia religioasă – mai evident la Goga şi mai puţin evident la Cotruş – este implicită şi ea, dar rămîne în planul secund, dacă nu ca opţiune sufletească, în orice caz ca economie a discursului. Forţa vie a cuvîntului revelat este oarecum suplinită estetic, cu aceeaşi năzuinţă de a atinge coardele cele mai tainice ale sufletului uman, de a (re)trezi energiile „lucrătoare” (creatoare) şi de a consolida conştiinţa unităţii de destin a neamului. E însă de la sine înţeles că acest tip de miză şi acest tip de discurs (care astăzi se poartă din ce în ce mai puţin, mai ales după ce la noi naţional-comunismul epocii ceauşiste l-a maimuţărit propagandistic, tîrîndu-l în derizoriu) angajează nu doar un risc de „luare în deşert” a mesianismului religios şi a recuzitei bisericeşti, ci şi un risc în ordinea estetică, prin imixtiunea valorilor extraestetice şi prin ispita grandilocvenţei. Eu nu mi-am propus însă aici să pun pe cîntar toţi aceşti factori, spre a mă pronunţa artisticeşte sau duhovniceşte asupra celor doi poeţi (pe care mărturisesc doar că-i iubesc nediscursiv şi-i recitesc cu emoţie), ci doar să arăt, în mare, temeiurile pe care ei se circumscriu mesianismului poetic, fiecare cu nota sa specifică şi cu „crezul de generaţie” pe care l-a împărtăşit şi exprimat. Precizările de mai sus şi expunerea care urmează vor oferi fiecărui cititor interesat posibilitatea de a trage singur o concluzie sau alta.

III

Mesianismul poetic coagulează, de regulă, în jurul marilor evenimente istorice (revoluţii, dezrobiri, segregări statale, războaie cruciale etc.), fiind pandantul artistic al capitalului de speranţă şi de idealitate pe care-l implică orice mutaţie istorică în sufletele protagoniştilor, mai ales cînd ea este rezultatul unor lungi aşteptări şi acumulări psiho-sociale, marcate de jertfe şi drame individuale sau colective. Cel mai adesea, poezia mesianică reflectă, mai mult sau mai puţin transfigurat, febra ce precede „şocurile” deja iminente ale unui traseu istoric, sau pe cea imediat succesivă acestora (ce poate dura, în funcţie de importanţa şi complexitatea evenimentului, de la cîţiva ani la cîteva decenii). Să ne păstrăm, exemplificativ, în aria poeziei româneşti. Dacă personalitatea mesianică a lui Heliade-Rădulescu marcase epoca revoluţionară de sincronism european a paşoptismului, iar cea a lui Eminescu epoca împlinirii şi definirii naţionale succesive Unirii de la 1859, Goga – care constituie în conştiinţa publică de la noi cazul „clasic” de poet mesianic – este expresia lirică a atmosferei româno-ardeleneşti premergătoare lui 1 Decembrie 1918, adică actului de naştere a României Mari, deopotrivă eliberator, unificator şi răscumpărător al unei lungi vitregii istorice.
Mi se pare că două note caracterizează cu pregnanţă mesianismul poetic al răşinăreanului: pe de o parte, preocuparea exclusivă de soarta Ardealului natal, de prezentul lui dureros (prin cumulul unui lung trecut de tristeţi şi nădejdi mocnite) şi de mântuirea care trebuie să vină (şi spre care totul converge cu mistică înfiorare); şi, pe de altă parte, tonul patetic-elegiac, de dor ancestral, al acestei perpetue aşteptări mesianice. Călinescu îi găseşte similitudini eminesciene şi este de părere că „Goga a intuit mai bine decît oricare geniul poetului Doinei şi a ştiut să-l continue cu materie nouă. Şi Eminescu şi Goga cîntă un inefabil de origine metafizică, o jale nemotivată, de popor străvechi, îmbătrînit în experienţa crudă a vieţii, ajuns la bocetul ritual, transmis fără explicarea sensului. De aceea, poezia lui Goga este greu de comentat, fiind cu mult deasupra goalelor cuvinte, de un farmec tot atît de straniu şi zguduitor” [10]. Memorabilă şi desigur nu lipsită de temei, judecata lui Călinescu cred că totuşi trebuie amendată în câteva puncte. Mai întîi că acest „inefabil de origine metafizică”, această „jale” ajunsă pînă la „bocetul ritual”, caracterizează toată producţia poetică reprezentativă a lui Goga, ceea ce nu e cazul cu Eminescu. Ar fi mai exact spus că Goga continuă, deliberat sau doar prin pură predispoziţie temperamentală, doar o anumită latură a complexei poezii eminesciene (şi poate nu cea mai reprezentativă). Apoi această „jale” nu apare „metafizică” şi „nemotivată” decît la o lectură estetică ideală, cum ar face-o un străin cu totul ignorant într-ale noastre. Călinescu sesisează cu fineţe performanţa estetică a lui Goga, iar nu natura acestui „sentiment tragic”, care este, chiar în mărturisirea repetată a poetului, „istoric” şi „motivat”, dincolo de exacerbarea lui lirică.
E suficient să privim lucrurile cu simplitate, căci Goga însuşi este un poet al simplităţilor sublime, aşezat, ca şi Coşbuc, în punctul de întîlnire dintre moştenirea clasică şi moştenirea folclorică. În „Noi” (poezie invocată în context de Călinescu), unde „numai în cinci strofe, cuvîntul lacrimă, alternat cu jale şi plînset, revine de unsprezece ori” [11], avem de-a face, pe linia „straniei convertiri a tendinţei naţionale în poezia pură” [12], cu un procedeu frecvent şi la Eminescu şi provenit în modul cel mai direct din poezia populară: proiecţia stărilor umane asupra naturii „compătimitoare” (Goga însuşi îşi „deconspiră”, practic, procedeul: Iar codrii ce-nfrăţiţi cu noi/ Îşi înfioară sînul/ Spun că din lacrimi e-mpletit/ Şi Oltul, biet, bătrînul...) [13]. Fireşte, un asemenea procedeu banal (mai bine zis: banalizat) are nevoie de concursul unui mare talent ca să depăşească în mod inanalizabil condiţia „locurilor comune”. Jalea aceasta „milenară”, materializată artistic în tînguirea domoală a întregii Firi, este tocmai o jale mesianică, amintind de acel necurmat suspin al Firii întregi după mîntuirea laolaltă cu omul (Romani 8, 22). Aşteptarea mesianică a făpturii lui Dumnezeu se localizează obsesiv şi tînguitor în aşteptarea mesianică a Ardealului înstrăinat: La noi de jale povestesc/ A codrilor desişuri,/ Şi jale duce Mureşul/ Şi duc tustrele Crişuri... sau Domol purcede glas de schijă/ De la clopotniţa din deal,/ Să povestească lumii jalea/ Înstrăinatului Ardeal.
Jalea în care se traduce acest soi de mesianism provincial şi elegiac nu trebuie confundată cu vreo formă de pesimism istoric, nici văzută sub semnul tragismului: nu poate fi pesimism sau tragedie adevărată acolo unde există nădejde vie de salvare; mesianismul autentic este prin el însuşi incompatibil cu pesimismul tragic, oricare ar fi „accidentele de parcurs”. Creştină şi folclorizantă în esenţa ei, poezia lui Goga rămîne, pînă la urmă, una a încrederii şi a speranţei într-o mîntuire istorică nu doar posibilă, ci chiar iminentă (a cărei realizare, nici două decenii mai tîrziu, i-a şi conferit poetului aura de profet). Jalea are la Goga, estetic vorbind, mai degrabă o funcţie sensibilizatoare şi mobilizatoare, dozată atent, ca şi limbajul bisericesc, pentru a merge la inima confratelui nădăjduitor, oricît de elementară ar fi conştiinţa lui receptoare (aceasta este şi explicaţia enormului succes popular al poeziei lui Goga, mai ales în contextul epocii respective). Aceeaşi artă a penetrării în suflet sau a „mergerii la inimă” o vădeşte Goga şi ca orator sau gazetar, prestaţia sa nefiind niciodată străină de patosul propovăduitor. Cîntăreţul în versuri al „pătimirii noastre” este mereu în conjuncţie cu oratorul subtil, cu acel „demagog academic” pe care Călinescu îl intuise cu geloasă simpatie.
D. Popovici (loc. cit.) stabilea trei momente în actul poetic mesianic: a) critica societăţii contemporane, b) zugrăvirea societăţii viitoare şi c) chemarea şi conducerea mulţimilor spre noua formă de viaţă. „Poezia lui Goga – observa criticul – aduce toate aceste trei momente, dar organizarea lor se face sub prevalenţa celui dintîi: mai presus de orice, ea este reţinută în formele actuale ale vieţii sociale; de aici îşi derivă deopotrivă revolta şi durerea”. Jalea însăşi ţine de economia acestei prevalenţe critic-compătimitoare, prin care poetul se identifică, sincronic şi diacronic, cu toată durerea comunitară: Sînt o mustrare călătoare/ De pe tărîmuri fără glas/ Şi dintr-o lume care moare/ Sînt strigătul ce-a mai rămas.// Sînt solul dragostei şi-al urii,/ Un visător de biruinţi/ Ce port blesteme-n cerul gurii/ Drept moştenire din părinţi.
Trecutului „exemplar”, maiestuos şi senin al viziunii romantice eminesciene Goga îi opune viziunea unui trecut brăzdat de suferinţe şi greu de nedreptăţi, deplînge acest handicap asupra prezentului şi conjură profetic „înfricoşatul vifor al vremilor răzbunătoare”. „Noul Ierusalim” biblic, „Santa Cetate” a lui Heliade, devine la el – aluziv şi subversiv, mai mult decît simbolic – acea „altă ţară” a strămutării mesianice, din faimoasa invocaţie către Oltul personificat: Ţărîna trupurilor noastre/ S-o scurmi de unde ne-ngropară/ Şi să-ţi aduni apele toate – / Să ne mutăm în altă ţară!
Mult aşteptatul Mesia, călăuzitorul de mîine spre marele viitor răscumpărător, creşte firesc din suferinţa mută a neamului, precum acel „făt bălan”, „adumbrit de spice”, căruia i se dă să sugă în arşiţa apocaliptică a cîmpului din „Clăcaşii”: Şi sufletul înviorat îmi spune/ Că fătul ăst al patimii amare/ Şi-al dorului ce moare-n aşteptare/ E solul sfînt... înfricoşatul crainic,/ Izbăvitor durerilor străbune. // [...] El, cel frumos şi frate bun cu glia,/ Nou întrupatul suflet de Mesia,/ Va fi judeţul ceasului de mîne,/ Ce-ntr-un zorit aprins de dimineaţă,/ Cu mîna lui vitează, îndrăzneaţă,/ Zdrobi-va cartea legilor bătrîne.
„Un popor de ţărani clăcaşi călăuzit de preoţii lui era Ardealul nostru de la patruzeci şi opt”, scria Goga într-unul dintre articolele sale [14]. Şi la fel şi-l amintea el însuşi din copilăria sa rurală, zugrăvindu-l ca atare în multe poezii. În zariştea patriarhală a acestei lumi totuşi neîmpăcate noul „suflet de Mesia” se coace şi prinde chip ca într-un binecuvîntat pîntec comunitar, mai degrabă ca un rezultat natural al durerii acumulate decît ca un dar al proniei cereşti. Nimeni nu se îndoieşte de fatalitatea sau necesitatea ivirii lui, aşa cum nu te poţi îndoi de o lege obiectivă a Firii. Apostolul (preotul satului), Dascălul (învăţătorul) şi Poetul însuşi, refuzînd să-şi trădeze vreo clipă menirea exponenţială, sînt vestitorii sau înainte-mergătorii lui, cei care fac drepte căile mîntuirii şi însufleţesc norodul întru aşteptarea „răzbunării sfinte”. Oricîtă calculată retorică ar fi în poezia sa deopotrivă mărturisitoare şi subversivă, tensiunea şi solidaritatea trăirii poetului în duhul comunitar nu poate fi pusă serios la îndoială, iar patosul său jertfelnic este de o sinceritate pură şi copleşitoare, ca şi cînd harul se simte inefabil dincolo de cuvinte, anulând orice suspiciune de ieftină demagogie sau de simplu exerciţiu retoric. Celebra „Rugăciune” (amplificare enormă şi harismatică a mărturisirii coşbuciene Sînt suflet din sufletul neamului meu/ Şi-i cînt bucuria şi-amarul...) este, oricît n-ar mai corespunde sensibilităţii şi gusturilor actuale, cea mai frumoasă poezie a dăruirii de sine din literatura noastră: Alungă patimile mele,/ Pe veci strigarea lor o frînge,/ Şi de durerea altor inimi/ Învaţă-mă pe mine-a plînge./ Nu rostul meu, de-a pururi pradă/ Ursitei maştere şi rele,/ Ci jalea unei lumi, Părinte,/ Să plîngă-n lacrimile mele. // [...] În suflet seamănă-mi furtună,/ Să-l simt în matca-i cum se zbate,/ Cum tot amarul se revarsă/ Pe strunele înfiorate;/ Şi cum sub bolta lui aprinsă,/ În smalţ de fulgere albastre,/ Încheagă-şi glasul de aramă:/ Cîntarea pătimirii noastre.
Mesianismul acesta elegiac ştie totuşi cîteodată să se împreune cu robuste tonuri militante, cu violente ameninţări, imprecaţii şi blesteme, dar pe acestea Goga preferă să le lase mai ales pe seama scrisului său gazetăresc (în care nu se simte deloc tîrzia sa aventură... masonică). Gazetăria poetului, căreia Călinescu îi recunoştea deosebitele merite estetice şi o vedea chiar durabilă în timp (în ciuda „antisemitismului”, care i se părea totuşi „moderat”), ni se înfăţişează în multe privinţe ca o prelungire pe ton schimbat a liricii sale. Aici, poetul născut „cu pumnii strînşi” ocoleşte sistematic tonul tînguitor şi nu se prea complace în sugestia furiei mocnite: el izbucneşte adesea cu o violenţă vindicativă pe care nu i-ai fi bănuit-o ştiindu-l doar din opera poetică. Dar acest aspect al scrisului lui Goga merită un studiu aparte, pe care-l voi întreprinde, poate, cu un alt prilej.

IV

Cu 10 ani mai tînăr decît Goga şi determinat în mai mare măsură de mentalitatea şi sensibilitatea noului secol, Aron Cotruş ne apare, din perspectiva urmărită aici, drept marele poet al dez-mărginirii mesianice, capabil să-şi ridice nota de ardelenism sentimental la înălţimea şi exigenţele unui destin pan-românesc, cu ameţitoare deschideri spre „mîine” şi spre „departe” (două cuvinte de largă ocurenţă în poezia cotruşiană), fără poncifele şi complexele generaţiilor moderne anterioare. E ca şi cînd Goga ar fi fost, în ordinea poetică, doar un înainte-mergător, menit să boteze în „unda căruntă” a Oltului, ca într-un alt Iordan, conştiinţa mesianică naţională (Oltul leagă geografic, dar şi simbolic Transilvania de Vechiul Regat), pentru ca aceasta să se poată angaja (discursiv şi nu numai) într-o nouă vîrstă creatoare şi soteriologică, pe care Cotruş o binevesteşte cu patosul unui „Prometeu devorat de propriile-i năzuinţi” (Perpessicius), într-un limbaj poetic înnoit pînă la ostentaţie, deliberat provocator şi bolovănos, întruchipînd parcă, inclusiv la nivel eufonic, categoria estetică a „stihialului”. Dacă mesianismul poetic al lui Goga îl putusem defini ca pe unul „elegiac” şi „provincial”, mesianismul poetic al lui Cotruş ar putea fi definit – cu alte două cuvinte foarte dragi poetului – drept unul „năprasnic” şi „imperial”, de o forţă vizionară unică în poezia noastră contemporană.
Poate că bucata „Pleacă, paharnic!”, inclusă în volumul de Versuri din 1925, îl caracterizează cel mai bine, reprezentînd deopotrivă o ars vivendi şi o ars poetica: Pleacă, paharnic!/ Nu-s voievod desfătarnic,/ nici despot muieratic şi darnic...// Doruri ce-n veci nu adorm/ mă-ncing, nu mă lasă să dorm,/ mă-mping spre tot ce-i enorm...// În sufletul meu un străinu-i/ ce vrea să-l izbesc, să-l învinui,/ să-l calc în picioare,/ să-l chinui...// Aş vrea să urc, să cresc, să mă-mbăt/ de piscuri, de-azur, de omăt,/ şi-ntregului cer să m-arăt...// Marginile în mers să le-nving,/ sufletul lumii s-ating/ cu gîndu-mi: lunatic paing... // Bivoli de flăcări să-njug/ la lacomul veacului plug... Toate tendinţele urieşeşti ale poeziei cotruşiene (G. Călinescu vorbea de „un baroc al giganticului” [15]) clocotesc în craterul acestui poem, gata să erupă ca o lavă incandescentă: dorurile neadormite, tentaţia enormului, volbura pasională, evaziunea spre piscuri ameţitoare, dez-mărginirea... Ar însemna o simplificare pripită a lucrurilor să considerăm toate acestea doar ca pe un reflex al „modei poetice” expresioniste, cu acea supralicitare estetică a vitalismului de tip nietzscheian; le întîlnim la noi, în epocă, şi la Blaga, Barbu, Crainic etc., dar nicăieri atît de organice eului liric şi expresiei lui verbale. Trei factori se întîlnesc în insolita aventură a liricii cotruşiene: temperamentul vulcanic al poetului, efervescenţa naţională a epocii şi gustul neoromantic al expresionismului (nu fără anumite tangenţe ideale cu „pariul” istoric al fascismului, mai cu seamă în varianta lui germană).
Mesianismul acesta de avînturi „pretutindenare” nu poate fi însă înţeles adecvat decît pe fondul românesc al epocii. Aron Cotruş, după începuturi mai degrabă greoaie (”Arune, Arune, fă versuri mai bune!”, i-ar fi răspuns Goga cîndva, la poşta redacţională a Luceafărului), s-a impus ca poet în perioada întregirii şi resurecţiei naţionale de după primul război mondial. Dacă Goga fusese tribunul strict al Ardealului obidit, Aron Cotruş se vrea tribunul descătuşat al României Mari, prinzînd în fulgerarea versurilor sale năzuinţele cele mai intime şi mai trufaşe ale „românismului”, asumat pînă la ultimele lui consecinţe. El reflectă poetic starea de spirit reală a epocii, aşa cum anima ea mai ales generaţia tînără (şi îndeosebi mediile universitare, în care s-a născut, de altfel, şi mişcarea naţional-creştină a legionarismului, care, înainte de a fi un front politic „reacţionar”, a fost o formă de asumare eroică a momentului istoric, de autodepăşire în direcţia unei „schimbări la faţă a României” pe care nimeni n-a mai trăit-o în istoria noastră cu atîta zel constructiv şi cu atîta fervoare jertfelnică): „marea unire” a românilor schimbase simţitor harta politică a Europei orientale; nu mai eram un popor fărîmiţat şi dependent oficial de marile imperii, ci o naţiune puternică şi liberă, mîndră de glorioasa ei împlinire şi frămîntată de avînturile unei eroice tinereţi. La asemenea răscruci ale istoriei, încrederea în sine a naţiunilor cunoaşte salturi spectaculoase, orgoliile se umflă şi sentimentul unei mari „misiuni istorice” se trezeşte în sufletele „iluminate”. Visurile de viitor colectiv, exaltările mesianice, iau pe acest fond dimensiunile cele mai îndrăzneţe (se poate scrie un studiu întreg numai despre obsesia idealizantă a zilei de „mîine” în poezia lui Aron Cotruş, care-şi intitulează chiar Mîine volumul din 1928), ca în finalul apoteotic al cutărui poem cotruşian (Eminescu, 1939): ... creşte-vor mutîndu-şi mereu, ca-n vis, pietrele hotarului,/ c-ostaşi vioi,/ cu pluguri noi,/ cu cîntece năvalnice,/ cu rumenă pîine,/ imperiale, Româniile năprasnice de dincolo de mîine...
După asemenea momente seducătoare de romantism naţional (fără de care istoria ar fi insuportabil de searbădă!), de regulă spiritele se liniştesc treptat, întorcîndu-se la „realism”, iar viaţa naţională intră pe un făgaş normal, trăindu-şi maturitatea pe deasupra tumulturilor de ieri. Din păcate, nouă, ca naţiune, nu ne-a fost dat să trăim această aşezată normalitate, căci a venit în urmă tăvălugul bolşevic, care a pus între paranteze orice formă de continuitate istorică.
Aron Cotruş a fost, prin urmare, copilul fidel al vremii sale, deopotrivă măreţe şi contradictorii. El trebuie raportat negreşit la ea, dar fără să rezulte de aici că, o dată întoarsă roata istoriei, poetul ar fi ieşit din sfera noastră de interes, rămînînd doar oglinda nostalgică a unei epoci revolute. Marile proiecţii mesianice, chiar cînd ating utopia, rămîn, în veşmîntul lor poetic, repere de idealitate eternă.
Dacă mesianismul poetic al lui Goga era – cum s-a spus nu o dată – expresia unei istorii „bătrîne”, înţelepţite în suferinţa milenară, ştiind că împlinirile se dobîndesc greu şi că nu trebuie să rîvneşti mai mult decît „se cuvine”, vizionarismul mesianic al lui Cotruş se vrea expresia unei istorii „tinere” (cea a României Mari), de un teribilist dispreţ al cumpătării, fără experienţa înfrîngerilor tragice (ce nu vor întîrzia să vină!) şi cu convingerea – măreaţă, dar naivă – că nimic nu e prea mult şi prea devreme, că totul trebuie pe dată asaltat şi proiectat la scară absolută (Cine n-are nădejde flămândă/ de izbîndă/ moare de teama de moarte.// Ochiul nostru îndrăzneşte/ şi priveşte vultureşte,/ sus şi departe...).
Cît despre „schimbările la faţă ideologice” pe care Călinescu (şi nu numai el) i le reproşa lui Cotruş încă de la începutul anilor ‘40, ele nu sînt, la o privire mai atentă, decît impresia falsă pe care o lasă această „tinereţe mesianică”, bîntuită de toate ispitele, dar deplin consecventă cu sine în marea ei dorinţă de realizare plenară şi imediată. Mitul prost al „versatilismului politic” al poetului Cotruş (socotit de unii, în pripă, drept un soi de Adrian Păunescu al perioadei interbelice!) trebuie cu necesitate abolit, pentru a putea ajunge la înţelegerea poeziei cotruşiene prin ea însăşi, iar nu prin schemele noastre ideologice. „Io Pătru Opincă” nu-i o poezie „comunistă” (cum nu-i nicidecum comunistă „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane...” a lui Radu Gyr), nici „Cînt Omul” (fie că poetul îl va fi avut în vedere pe Codreanu ori ba) nu-i o poezie „fascistă”: ele nu sînt decît expresii poetice ale problematicii şi aspiraţiilor unei lumi complexe şi paradoxale, pe care Goga o definise, foarte inspirat, prin metafora „mustului care fierbe”.
Cel mai bine îl caracterizase pe Aron Cotruş, încă din 1938, regretatul Ovidiu Papadima (cronicarul literar al Gândirii): „Dacă sensibilitatea te izolează de real, ancorîndu-te în reverie, energia te înrădăcinează în colectiv şi te împinge către manifest. Şi d-l Cotruş nu e un senzitiv, ci un voluntar în creaţia sa literară. De aceea, ea nu-şi ajunge sieşi ca o lume, ci creşte din lume şi se îndreaptă către lume. Orientată de o concepţie precisă şi severă despre menirea poetului ca glas al vremii sale, nu ştii ce să distingi mai lămurit în ea: ceea ce această concepţie a dat ca structură temperamentului poetic sau ceea ce din acest temperament şi-a găsit îndreptăţirile într-o ideologie poetică potrivită. Oricum, aşa cum e, poezia d-lui Cotruş, renunţînd de la început la lumea ei proprie, a devenit unul dintre cele mai puternice şi mai impresionante seismografe ale lumii noastre. În curba amplă a evoluţiei sale, atît de răspicat ondulată în zbuciume, de la social la etnic, închide mult din însăşi urma dureroasă şi patetică a drumului spiritualităţii noastre de la război [1918 – n. n.] pînă azi” [16].
Din nefericire, acest „mistic” şi „vizionar” al „românismului” a fost nevoit să-şi trăiască departe de ţară – cu tot gustul amar al eşecului, dar şi al înstrăinării forţate – ultima parte a vieţii: mai întîi în Spania (unde va scrie o frumoasă Rapsodie iberică, după ce pe vremuri dăduse o Rapsodie dacă şi o Rapsodie valahă..., iar în 1952 găseşte de cuviinţă să treacă la catolicism [17]), apoi în Statele Unite (unde se şi află înmormîntat, în Cimitirul „Sfînta Cruce” din Cleveland, Ohio [18]).
Unii şi-l amintesc, în ultimii săi ani, ca pe un Anteu care-şi pierduse vlaga prin lunga despărţire de sînul matern. Printre ultimele lui versuri – ce degajă o evidentă oboseală existenţială şi stilistică – figurează şi acestea (dintr-un amar „Psalm românesc”): Ruptu-mi-am, Doamne, drum prin nămeţi şi prin cuţitele vîntului,/ copilandru, cu crucea de foc a cuvîntului.../ Carpaţii trecutu-i-am peste vămile cucului,/ cu pasul fără de popasuri al haiducului.../ Fermecat ca-n poveşti de ţara doinei şi-a visului,/ apucat-am drumul întortochiat al proscrisului... [...] Azi, aici, lîngă groapa de fiecare zi a Soarelui,/ muşcat de cînii timpului, tîlharului,/ cu inima sfîşiată în crengile uscate ale cuvîntului,/ iată-mă, Doamne, gol şi singur, spre chilia cea strîmtă a mormîntului!...
Pînă în ceasul de faţă, posteritatea n-a fost prea generoasă cu el, mai ales că vremea avînturilor mesianice de tip secular pare să fi trecut fără întoarcere, într-o lume piticită şi „cuminte”, jenată parcă de „nebunia” profetică şi mărturisitoare a unor înaintaşi pe care demult a încetat să-i mai merite. Va renaşte oare cîndva din propria-i ţărînă? Poate că numai un alt mare poet cu vînă mesianică ar şti să ne-o spună, pe limba noului veac şi mileniu, în răspărul letargicei „uitări româneşti”.

Răzvan CODRESCU

1 În Ardeal “vîna naţională” naţională a fost mereu mai vie şi mai puternică, ţinută într-o tensionată “trezvie” de lunga şi dureroasa experienţă a opresiunii străine.
2 Nu s-a observat îndeajuns că, împărţită în două mari sfere de influenţă (cea a imperialismului american şi cea a imperialismului sovietic), lumea postbelică a readus sub tutelă naţiunile mici, frîngîndu-le visul de “neatîrnare” pe care şi-l îngăduiseră o clipă. Şi chiar dacă americanii au fost “stăpîni mai buni” decît ruşii (pe care astăzi au şi reuşit să-i cam “scoată din cărţi”), libertatea de autodeterminare a naţiunilor mici n-a fost mai puţin suprimată.
3 Paradigma mesianică implică următorii factori conjugaţi: Dumnezeu (sau un “absolut” principial oarecare), Profetul (ce primeşte şi vehiculează “revelaţia”), Misionarul (“personajul colectiv” – elită, clasă socială, generaţie, popor, rasă, umanitate – care, călăuzit şi animat de verbul profetic, pregăteşte şi se pregăteşte, ca beneficiar predilect, pentru marele ceas al mîntuirii), Mesia/Salvatorul (un “trimis” sau un “ales”, în care se împlinesc apoteotic toate aşteptările) şi Ţara Făgăduită (noua lume ideală, cu funcţie de “paradis regăsit” şi de “plinătate finală”). Cu mesianismul biblic sîntem familiarizaţi prin tradiţia curentă. Mircea Eliade, în Mythes, rêves et mystères (cap. “Les mythes du monde moderne”), a arătat, între alţii, cum modelul mesianismului biblic se regăseşte, desacralizat, în comunismul marxist şi în fascismul hitlerist. Despre mesianismul poetic nu ştiu să existe un studiu general, dar el a fost evidenţiat în legătură particulară cu mulţi autori, mai ales romantici şi neoromantici. La noi a fost discutat mai amănunţit doar în legătură cu O. Goga (studiul clasic este cel al lui D. Popovici: “Mesianismul poetic în opera lui Octavian Goga”, în rev. Luceafărul, serie nouă, an II [1942], nr. 7-8).
4 Acesta a fost, în 1983, teza mea de licenţă în Litere, pe care n-am publicat-o însă niciodată ca atare. Acolo, pe lîngă Octavian Goga şi Aron Cotruş, mai erau trataţi pe larg, sub unghiul mesianismului poetic, Ion Heliade-Rădulescu şi Mihai Eminescu.
5 Iată, atinsă în treacăt, o problemă interesantă, pe care nimeni n-a catadicsit s-o trateze în mod serios la noi: diferenţa calitativă dintre politica altoită preponderent pe baze culturale (de obicei înclinată spre dreapta) şi cea altoită preponderent pe baze ideologice (puternic înclinată spre stînga).
6 Iar uneori şi prin cel al liderului politic harismatic, eliberator şi călăuzitor de noroade (cum s-au şi visat uneori romanticii revoluţionari, ca Victor Hugo, Adam Mickiewicz, Sandor Petöfi sau Heliade-Rădulescu la noi). Ce-i drept, o dată consumat momentul iluministo-romantic, poetul „se cuminţeşte” în ordinea istorică, păstrînd cel mult poza de „iniţiat” spiritual al cetăţii.
7 Art. cit., p. 196. Şi adaugă: “El [Hesiod] este considerat de altfel drept creatorul imaginii poetului-profet, poetul care îndrumează societatea pe calea viitorului şi a fericirii”.
8 În vechea tradiţie evreiască, esenţială înţelegerii creştinismului (dar şi culturii adiacente acestuia), profetismul avusese rolul unei adevărate instituţii publice şi mai degrabă conjugase cele două aspecte: proorocul era deopotrivă un iniţiat al revelaţiei, dar şi un învăţător critic al poporului chemat, în concreteţea rînduielilor lui de viaţă, să împlinească o istorie sfîntă. Profetul sau proorocul biblic vesteşte, învaţă, judecă, ceartă şi îmbărbătează deopotrivă – desigur nu în nume propriu, ci în numele lui Dumnezeu. Pentru evrei, Mesia însuşi (nerecunoscut în Hristos) este un salvator în ordinea istorică (Al Doilea sau Noul David), aşteptat pînă în ziua de azi, ca împlinire a destinului lui Israel (“poporul ales”).
9 Desigur, din punctul de vedere al Bisericii creştine (şi mai ales al Ortodoxiei), orice naţionalism, deşi firesc şi legitim din punct de vedere “natural” şi istoric, este păscut de primejdia alunecării eretice – mai mult sau mai puţin conştiente – spre aşa-numitul filetism, adică spre excesul ideologic de a echivala sau de a pune mai presus naţionalul de religios, ba chiar de a-l substitui acestuia, în contextul pervers al unei mentalităţi tot mai secularizate. Mai explicit, Biserica suspectează tendinţa de a pune “absolutul” naţional la concurenţă cu Absolutul divin, de a extrapola regimul sacrului în profan, de a jertfi mesianismului naţional (inevitabil circumscris în “deşertăciunea” istoriei) mai mult decît mesianismului hristic (care transcende istoria în eshaton).
10 G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, ed. a II-a, Editura Minerva, Bucureşti, 1982, p. 610.
11 Ion Dodu Bălan, Octavian Goga, Editura Minerva, Bucureşti, 1971, p. 193.
12 G. Călinescu, op. cit., p. 609.
13 La Eminescu, de pildă în “Doina” sa: Ţara îşi dezbracă sînul,/ Codrul, frate cu românul,/ De săcure se tot pleacă/ Şi izvoarele îi seacă – / Sărac în ţară săracă…
14 “La groapa lui Şaguna” (cf. Mustul care fierbe, Bucureşti, Imprimeria Statului, f. a. [1927], pp. 296-297).
15 Recunoscînd în poetul ardelean “un talent incontestabil, suferind doar de excesele lui” (cf. Istoria literaturii române…, ed. cit., p. 841).
16 Recenzie la Aron Cotruş, Peste prăpastii de potrivnicie, în Gândirea, nr. 6/1938, p. 333.
17 Poate din oportunism conjunctural (nu pare a fi fost o fire prea religioasă), dar, într-o oarecare măsură, poate şi – prin mai veche predispoziţie ardelenească – „pentru a pune de acord rasa cu religia” (cum spunea epatant Petre Ţuţea, care totuşi a murit ortodox...). Ultima sa dorinţă a fost să poarte rasa călugărilor iezuiţi...

18 Slujba de înmormîntare s-a oficiat totuşi şi în rit catolic, şi în rit ortodox (cf. Florin Manolescu, Enciclopedia exilului literar românesc: 1945-1989, Editura Compania, Bucureşti, 2003, p. 205). În necrologul pe care i l-a făcut în ziarul românesc America (7 noiembrie 1961), un Remus Tzincoca scria: “Poetul inspirat al suferinţelor şi pribegiei româneşti a închis ochii pentru totdeauna. Cei care nu l-aţi înţeles şi aţi rămas surzi la strigătul său dureros şi demn de poet-profet martirizat, treziţi-vă acum! Cei care l-aţi iubit, plîngeţi! Cei care aţi auzit glasul lui milenar de puternic cîntînd răstignirea şi învierea unui neam cu accentele supreme ale unui profet neînţeles, aduceţi-vă aminte că fiecare aveţi datoria sfîntă să nu rămîneţi indiferenţi, ci să acţionaţi!”.

“RĂZBOIUL BIOCIPURILOR”: DOUĂ RĂSPUNSURI

Primind mai multe rugăminţi sau sugestii în acest sens, repostez aici două răspunsuri desprinse (cu tot cu întrebările respective) din corpul de Comentarii ale blogului. E felul în care văd eu lucrurile într-o dispută ce pare departe de a se fi încheiat. S-ar putea să mă înşel în unele privinţe (cum ni se întîmplă, omeneşte, mai tuturor), dar nu-i la mijloc nici un gînd ascuns şi nici un interes impur. Mă rog să triumfe Ortodoxia şi pacea între fraţi. (R. C.)

Andrei spunea:

Domnule Razvan Codrescu, va stimez si va apreciez de foarte multa vreme, inca de cand am citit Spiritul dreptei. Mi se par opiniile dvs. pertinente si echilibrate. De aceea va cer si dvs. o parere in problema aceasta a cipurilor, pentru ca eu personal sunt intr-o oarecare deruta si nu mi-e clar care este calea pe care trebuie mers.
Sunt de acord ca un cip chiar si cu amprentele digitale nu poate distruge acel chip al lui Dumnezeu din om si ca persoana umana nu poate fi epuizata prin asa ceva. De asemenea ma gandesc ca un simplu numar, fie el si 666, nu poate prin el insusi, in absenta lepadarii constiente de credinta, sa ne faca sa ne pierdem mantuirea.
Totusi daca acest numar ar fi pe toate buletinele, asta ar suna ca un fel de batjocura la adresa crestinilor, ca si cum cineva ar vrea sa ne testeze reactiile la asa ceva. Poate ma insel, nu stiu.
As vrea totusi sa va intreb in mod direct: credeti ca un astfel de act poate fi primit de un crestin? Ma refer la momentul cand se vor introduce in mod obligatoriu si buletinele cele noi.


Răzvan Codrescu spunea:

Nu sînt eu în măsură să dau sfaturi sau reţete. Fug mereu la Hristos şi caut să înţeleg cuvintele Lui.
Hristos ne cere să fim vigilenţi, mai ales în proximitatea vremurilor de pe urmă. Îndemnul la priveghere este leitmotivul Evangheliilor. Pe linia lor a fost şi recentul apel al părintelui Iustin Pârvu, care tocmai de aceea trebuie luat în serios – dacă nu în litera, în orice caz în duhul lui.
Dar tot Hristos ne spune în repetate rînduri să nu ne temem. Şi mai ales să nu ne temem de cei care ne pot distruge trupul, dar de sufletul nostru nu se pot atinge. Aceştia sînt puternicii lumii acesteia, care ne pot produce multe necazuri, mergînd pînă la lezarea libertăţii exterioare, prigonire şi moarte, dar n-au putere asupra sufletelor noastre, asupra libertăţii noastre interioare, dacă noi ni le păzim creştineşte.
Prin urmare, dacă noi veghem tari în credinţă, în dragoste şi în nădejde, orice ne-ar face puternicii lumii acesteia nu ne poate periclita mîntuirea, ci doar amărî şi îngreuna trecerea prin viaţa de aici.
Că în lume vom avea necazuri, aceasta iar ne-o spune Hristos, iar necazurile e firesc să se înmulţească pe măsură ce ne apropiem de “plinirea vremii”. Noi se cade să le primim toate cu bună nădejde în Domnul, să le răbdăm cu înţelepciune de şarpe şi curăţie de porumbel, căci cei ce vor răbda pînă la capăt, fără să cedeze şi fără să dispere, aceia se vor mîntui.
Cînd eu, creştinul, am făgăduinţa şi asistenţa lui Hristos, cînd cred şi mărturisesc că “cu noi este Dumnezeu”, de ce şi de cine m-aş mai teme? E cineva mai puternic decît Dumnezeul nostru? Vreun număr magic, vreun cip, vreun tehnolog, vreun dictator, Antihristul însuşi, cu semnele lui mincinoase? Să accept aşa ceva înseamnă să pun la îndoială atotputernicia şi atotştiinţa lui Dumnezeu. Să nu fie!
Vorbind chiar în termenii Apocalipsei, “semnul Fiarei” (666 sau oricare altul) n-are putere în sine, ci poate avea putere numai în măsura în care este primit prin cedare interioară, prin lepădare de Dumnezeu şi de Biserica Lui.
Dacă eu nu cedez interior, dacă nu mă lepăd, dacă ei mă cipuie şi eu mă rog (“Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac”), atunci, chiar să mă însemneze nu doar în buletin sau în paşaport, nu doar pe frunte sau pe mîna dreaptă, ci pe fiecare centimetru pătrat al trupului meu, nimica nu-mi este! Toate puterile lumii acesteia sînt neputincioase să-mi tîlhărească sufletul sau mîntuirea. Ele mă pot zdrobi pe dinafară, dar nu mă pot învinge pe dinlăuntru. De aceea Îl ascult pe Hristos şi nu mă tem mistic de ele. Iar dacă e să mă tem, mă voi teme, tot ascultîndu-L pe Hristos, “mai degrabă de acela ce şi sufletul şi trupul poate să le piardă în gheena”, dar care nu mai e din ordinea omenească.
Ceea ce ne învaţă Domnul, în fel şi chip, este să nu confundăm planul mistic cu planul lumesc. Or, biocipurile, ca şi orice alte forme exterioare de control abuziv al insului de către un sistem secular, ţin de planul lumii acesteia, de necazurile şi mizeriile unei contingenţe istorice, de sminteala ideologică a politicului, de natura coruptă a lui “aici” şi “acum”. Nu sînt indiferent faţă de ele, mă supără ca nedreptate ambientală, protestez principial, dar nu mă panichez, nu le atribui mai multă putere decît pot avea, nu le pun în cumpănă cu încrederea mea în Dumnezeu. Sînt vigilent, dar nu sînt panicat. Mă mîhnesc, dar nu mă tem. Iar priorităţile mele, ca trăitor creştin, sînt cu totul altele: să păzesc dreapta credinţă, să săvîrşesc faptele iubirii, să mă rog ca să nu-mi pierd trezvia, să mă lupt “lupta cea bună” (“războiul nevăzut”), care nu este cu puternicii lumii acesteia, nici cu pleava umanului, ci cu propriile slăbiciuni şi cu duhurile rele, în speţă cu urzelile – mult mai perfide şi mai puternice decît toate tehnicile omeneşti – celui ce dintru început a fost “mincinos şi tată al minciunii”, învrăjbitor şi pierzător de oameni.
Pietre de poticnire aflu la tot pasul, inclusiv – şi mai ales – în “semnele vremurilor”, dar ştiu, tot de la Hristos, că toate acestea trebuie să fie, că nu poate fi oprit mersul lumii spre eshaton, după cum ştiu şi că toate pot fi depăşite prin credinţă şi prin faptele credinţei.
S-a spus că nu de moarte trebuie să fugim mai abitir, ci de păcat, căci păcatul aleargă mai iute decît moartea. Şi, aş adăuga aici, tot el e mai iute şi decît toate biocipurile reale sau închipuite, decît toate falsele “minuni” ale tehnicilor magice sau ştiinţifice, decît toate ingineriile sociale de ieri, de azi sau de mîine. Deci de păcatele noastre să fugim mai întîi şi împărăţia lui Dumnezeu s-o păzim în inimi, căci atunci toate cele de folos ni se vor adăuga nouă şi harul Domnului ne va păzi de cîte ar vrea să ne piardă.
Iar cînd simţim că panica sau teama de cele trecătoare dă să ne cuprindă, pentru păcatele noastre cele multe, să ne însemnăm cu semnul cel mai presus de toate semnele – Sfînta Cruce – şi să zicem în cugetul nostru ca în Evanghelia de la Marcu: “Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele”.

***

Părintele Mihai Valică spunea:

http://www.lacasuriortodoxe.com/article-29068364.html

Cei contra cipurilor sunt jigniti de Biroul de Presa al Patriarhiei ca fiind gnostici, yoghini, uneltele diavolului etc. Cititi, va rog... Ce mai urmeaza?


Răzvan Codrescu spunea:

Cartea Apocalipsei e ultima admisă în canonul biblic, după îndelungi ezitări. Ştiau Părinţii ce ştiau, căci de-a lungul vremii ea a dus, într-adevăr, la fel de fel de interpretări hazardate, nu numai în afara, dar şi înlăuntrul Bisericii.
Las la o parte numeroasele devieri sectante (în speţă, milenariste) bazate pe răstălmăcirea unor pasaje apocaliptice. Mă gîndesc însă cu îngrijorare la tensiunile create pe baza ei chiar în sînul Bisericii, cum se întîmplă şi acum.
Un lucru e cert: nu trebuie să fii neapărat “sectant”, “gnostic” sau “yoghin” (!) ca să te pună pe gînduri anumite “coincidenţe” (cum e cea dintre 666-le biblic şi 666-le dintr-unul din sistemele curente de codificare cu bare), mai ales în corelaţie cu alte tendinţe şi abuzuri anticreştine din lumea contemporană. Disputele în jurul lui 666 nu sînt noi, ci au o întreagă istorie, ce nu ţine neapărat de heterodoxie, cum insinuează autorul articolului respectiv.
Poate că în anumite cercuri ultraortodoxe se exagerează, cum s-a mai întîmplat şi altădată în istorie, dar este abruptă şi indignă concluzia că ele s-ar aşeza prin aceasta în afara Ortodoxiei, sau chiar că ar sta la rînd cu lucrările diavoleşti. Cum să-l bănuieşti de heterodoxie pe un înduhovnicit şi un mucenic al dreptei credinţe de talia părintelui Iustin Pârvu (nenominalizat în articol, dar indicat aluziv ca un fel de patron al smintelii)?! Ba chiar să te mai şi apuci tu, un mucos funcţionar mărunt al Biroului de Presă al Patriarhiei, să-i ţii lecţii despre etica martirajului din închisori?!
Nu atît îndreptăţirea sau neîndreptăţirea unui alt punct de vedere cu privire la 666 sau la campania cipuirii biometrice contează aici (conexiunea dintre cele două rămîne, de altfel, nedovedită pînă la capăt), cît această gravă insolenţă, care angajează păgubos însăşi instituţia Patriarhiei, şi aşa destul de inabilă (şi pînă la urmă de nepărintească) în cele cîteva provocări majore cu care s-a confruntat conştiinţa ortodoxă românească în ultimii ani (cazul Tanacu, cazul dosarelor ecleziale de colaborare cu vechea Securitate, cazul masonilor în Biserică, cazul Ravenna, cazul Corneanu-Drincec, cazul paşapoartelor biometrice).
Pe gînduri trebuie însă să cadă şi cei incriminaţi pe nedrept: cînd te expui în mitinguri penibile şi la televiziuni imunde alături de reprezentanţi ai M.I.S.A. sau de fel de fel de aventurieri politici extremişti, cînd te foloseşti conjunctural de “serviciile” unor gazetari de scandal, împărtăşind practic cu ei aceeaşi lipsă de scrupule şi acelaşi limbaj de tip vadimist, nu mai trebuie să fie aşa de mare mirarea că multă lume, de la vlădică pînă la opincă, tinde să te asimileze şi să te judece la grămadă cu ei, după un calcul elementar (“Spune-mi cu cine te încîrdăşeşti, ca să-ţi spun cine eşti!”).
Dar nici de acest aspect nefericit nu poate fi făcut răspunzător părintele Iustin personal, ci anumiţi ucenici de-ai săi fără suficient discernămînt, care s-ar cuveni să înveţe – dacă nu de dragul părintelui, măcar de dragul lui Hristos – ceea ce este de învăţat din recentele împrejurări. Ar cam fi vremea să facă şi ei pasul de la imaturitatea unei anumite haiducii ultraortodoxe la fermitatea cumpănită a sfinţeniei veghetoare, pe care o întruchipează părintele Iustin, alături de alţi cîţiva mari duhovnici în viaţă. Căci altminteri riscă să compromită cauza pentru care pretind a lupta, tîrînd-o în derizoriu, şi să ajungă spînzuraţi de o dreptate pe care o au, poate, dar pe care nimeni nu le-o dă (în afară de o mînă de “fani” isterizaţi, care nu fac decît să le consolideze imaginea publică de primitivism frustrat şi resentimentar).
Sîntem cu toţii plini de nedesăvîrşiri, dar dacă nu vom face efortul (deopotrivă personal şi comun) de a ajunge să răspundem provocărilor curente cu “înţelepciune de şarpe” şi “curăţie de porumbel”, atunci nu vom face decît să dăm apă la moara adversarilor sau falşilor prieteni. Or, mi se pare că ceea ce a lipsit agitaţiei recente au fost, de ambele părţi, tocmai aceste două virtuţi cerute de Hristos, în absenţa cărora totul se preface, cu voie sau fără voie, în sterila frenezie românească a “aflărilor în treabă”.

APELURI LA RESPONSABILITATE

ASOCIAŢIA FILANTROPICĂ MEDICALĂ “CHRISTIANA”

APEL LA RESPONSABILITATE

Chiar admiţând în principiu că “dezincriminarea nu înseamnă legalizare” şi că “nu tot ce este imoral trebuie să fie şi penal”, Asociaţia Filantropică Medicală “Christiana” îşi exprimă profunda îngrijorare cu privire la consecinţele morale, sociale şi medicale pe care dezincriminarea prostituţiei şi a incestului, prevăzută în proiectul de lege al noului Cod penal înaintat Parlamentului României, le poate genera în societatea românească de azi şi mai ales de mâine.
Salutăm grija părintească şi fermitatea responsabilă cu care Sinodul Sfintei Biserici Ortodoxe Române, pe temeiul de două ori milenar al tradiţiei creştine, precum şi în virtutea chemării ei misionar-profetice rânduite de Dumnezeu, şi-a manifestat oficial, în Comunicatul Biroului de Presă al Patriarhiei Române din 12.03.2009, dezacordul faţă de aceste iniţiative primejdioase, arătând că “departe de a rezolva o problemă socială gravă, dezincriminarea prostituţiei va agrava problema sub forma unei sclavii motivate financiar, care intensifică degradarea morală a societăţii, proliferarea diferitelor boli şi creşterea numărului divorţurilor, iar femeilor prinse în această sclavie li se afectează iremediabil sănătatea psihică şi fizică, precum şi demnitatea socială” şi calificând noile propuneri ca fiind “totalmente contrare vieţii şi demnităţii poporului român”.
Considerăm că, pe fondul crizei morale a lumii contemporane, atestată statistic de diminuarea rigorilor curente, de disoluţia vieţii familiale şi de creşterea perversiunilor (şi a bolilor generate de acestea, cu precădere a celor cu transmisiune sexuală), un Legislator responsabil ar trebui să adopte mai degrabă un plus de incriminare preventivă şi salubrizantă, pe lângă corespunzătoare măsuri educaţionale. Nu împotriva omului sau a drepturilor lui abstracte, ci tocmai din dragostea concretă pentru om, din preocuparea reală de sănătatea lui fizică şi psihică, de starea generală a organismului social şi a “celulei” lui de bază, care rămâne familia.
Facem, deci, un apel îngrijorat la discernământul şi responsabilitatea civică a parlamentarilor noştri, a tuturor persoanelor şi instituţiilor implicate în acest demers legislativ. Creştineşte vorbind, “trezirea” poate avea loc şi în ceasul al doisprezecelea. Iar româneşte vorbind, fie ca Dumnezeu să le dea legislatorilor noştri “mintea românului cea de pe urmă”.

Dr. Pavel Chirilă,
Preşedintele
A.F.M.C. “Christiana”

15.03.2009

---------------------------------

MESAJ AL PĂRINTELUI

IUSTIN PÂRVU

CĂTRE SENATORII ROMÂNIEI

Domnilor senatori,

Cu multă părere de rău că din pricina neputinţelor trupeşti nu mă găsesc în mijlocul onoratului Senat al României, îmi exprim de aici, din chilia mea de la Mănăstirea Petru-Vodă, către domniile voastre frământările şi controversele care preocupă societatea noastră creştin-ortodoxă şi la care am contribuit în mare parte.

Domnilor senatori,

Rugându-vă să mă iertaţi, găsesc de cuviinţă să vă adresez sentimentele mele de ortodox român şi mărturisitor: ne găsim în faţa unor stări de lucruri cu totul neobişnuite. Nu e vorba de o problemă financiară, economică sau teritorială, ci este vorba despre ducerea unei naţiuni spre pierzanie, este vorba despre un act care are urmări asupra copiilor şi nepoţilor noştri. Poporul nostru a fost un popor cinstit, care nu a vătămat şi nici nu a atacat alt popor în istorie. Noi, şi eu personal, nu suntem împotriva cipurilor şi a sistemelor biometrice – să facă cine ce crede în ţara lui. Însă noi, pe lîngă Constituţia oficială, avem o Constituţie care se bazează pe conştiinţa Ortodoxiei, o Constituţie mai presus de om.
Noi nu avem nevoie de sisteme de control – de acte de identitate electronice, de cărţi de identitate, de carnete de conducere electronice ş.a.m.d. Controlul nostru este Adevărul şi Dreptatea cu care ne-am născut din liberul arbitru cu care ne-a creat bunul Dumnezeu. Cine vrea poate să-şi construiască viaţa cum doreşte: să-şi pună fluturi în vârful nasului, bicicletă la ureche sau să strige pe străzile Bucureştiului: “Vrem incest! Vrem uciderea pruncilor! Vrem homosexualitate! Vrem să avem cipuri!”. Noi credem că fiecare poate să-şi păstreze conştiinţa fără să atace caracterul neamului românesc.

Domnilor senatori,

Dumneavostră reprezentaţi ţara şi neamul – trecutul, prezentul şi viitorul. Domniile voastre trebuie să vă orientaţi spre cei care au stat înainte pe locurile pe care staţi acum: spre Ştefan cel Mare şi Sfânt, spre Vlad Ţepeş, spre Mihai Viteazul, spre Matei Basarab, spre Vasile Lupu, spre Sfântul Constantin Brâncoveanu.

Domnilor senatori,

Dacă nu se ia o hotărâre conform vederilor şi aspiraţiilor noastre româneşti şi ortodoxe, vom avea de suferit nu numai aici şi acum, ci şi dincolo, în veşnicie. Domniile voastre reprezentaţi Ortodoxia şi neamul nostru; ca urmare, ştim că nu vă este uşor a delibera propuneri şi decizii care să vatăme viitorul copiilor noştri.
Noi ne rugăm cu toţii în mănăstiri pentru sănătatea, liniştea şi bunăstarea familiilor voastre. Ne rugăm ca Dumnezeu să vă lumineze inimile şi minţile în acest moment crucial. Noi ne rugăm ca tot darul desăvîrşit de sus să fie, de la Părintele Luminii.

Dumnezeu să vă binecuvânteze şi să vă lumineze în Hristos Domnul nostru. Amin!

Părintele Ieroschimonah Iustin Pârvu,
Stareţul Mănăstirii Petru-Vodă

15 martie 2009

(Preluat de pe blogul d-lui Rafael Udrişte)

---------------------------------------------

DE CE NU TREBUIE VOTATĂ
LEGEA PAŞAPOARTELOR BIOMETRICE

ARGUMENTE POLITICE

 Tema este de interes major pentru populaţie. Conferinţele organizate împotriva actelor de identitate biometrice adună un aflux impresionant de oameni, care umplu până la refuz sălile.
 Sunt sute de mii de persoane care au semnat împotriva paşapoartelor şi actelor de identitate biometrice. Campania de strângere de semnături continuă şi în acest moment.
 Nu a existat o dezbatere reală asupra temei. Iniţiativele legislative au fost promovate cu o totală lipsă de transparenţă, populaţia nu a fost informată, societatea civilă nu şi-a spus cuvântul. O asemenea iniţiativă nu se promovează prin procedură de urgenţă.
 Biserica s-a pronunţat, prin Sinodul de la Cluj, împotriva paşapoartelor biometrice. Comunicatul de la biroul de presă patriarhal dat acum mai bine de o săptămână nu este o decizie sinodală şi, astfel, nu are valoarea canonică a Sinodului de la Cluj.

Concluzie: Introducerea paşapoartelor biometrice este un eveniment care a polarizat şi va continua să polarizeze cetăţenii României. Trebuie să se ia în calcul că populaţia va fi şi mai interesată de subiect, având în vedere că se preconizează introducerea permiselor auto cu cip precum şi a buletinelor. Sute de mii de oameni, dacă nu milioane, vor fi afectaţi direct de aceste măsuri.

ARGUMENTE JURIDICE

Iniţiativa legislativă ce introduce paşapoartele biometrice încalcă mai multe drepturi şi libertăţi civice:
o încălcarea dreptului la viaţă intimă şi privată: prin prevederea care obligă la prelevarea amprentelor şi prin faptul că datele personale sunt puse la dispoziţia unor state şi instituţii terţe. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO) condamnă în mod clar reţinerea amprentelor digitale fără temei juridic.
o încălcarea prezumţiei de nevinovăţie consacrată de art.6 al C.E.D.O. şi art. 23 alin.11 din Constituţie. Aşa cum spune Sinodul Clujului, toţi românii sunt trataţi ca un popor de infractori.
o încălarea dreptului la libera circulaţie: prin faptul că se afirmă că cei care nu doresc noile tipuri de paşapoarte nu sunt obligaţi să şi le facă.
o încălcarea dreptului la libertate religioasă. Cetăţenii care nu vor să primească noile paşapoarte datorită obiecţiilor de ordin religios sunt trataţi ca o categorie aparte de cetăţeni, de second-hand, care au doar posibilitatea de a deţine un paşaport „provizoriu”. Aceşti cetăţeni nu mai au deplinătatea drepturilor constituţionale.

Concluzie: Faptul că noile paşapoarte biometrice sunt obligatorii produce o serie de încălcări ale drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Unele drepturi sunt încălcate flagrant, cum sunt cele referitoare la viaţa intimă, libertatea de circulaţie şi prezumţia de nevinovăţie.

ARGUMENTE PROCEDURALE ŞI TEHNICE

 Autorităţile nu deţin informaţii complete şi lămuritoare privitor la actele de identitate biometrice. De pildă, nici până în acest moment autorităţile nu au dat informaţii clare referitoare la permisele auto, dacă au sau nu cip.
 Autorităţile nu recunosc faptul că noile paşapoarte biometrice au fost falsificate deja în numeroase cazuri, în ţări ca Marea Britanie, Germania, Belgia şi SUA.
 Noile paşapoarte biometrice nu sunt sigure. Dimpotrivă, prin sistemul electronic, ele pun în pericol siguranţa datelor personale ale cetăţeanului.
 Codurile de siguranţă ale noilor paşapoarte au fost sparte deja, s-au creat identităţi false, cele mai cunoscute fiind cazurile în care s-au creat paşapoarte pe numele şi cu poza lui Elvis Presley şi Ossama Bin Laden, fără să fie probleme la punctele de acces vamal.
 Distanţa de la care cip-ul din paşaport poate fi citit a fost demonstrată experimental ca fiind mult mai mare decât cea de 10 cm., declarată oficial. Aceasta ar fi undeva între 10 şi 50 de metri, ceea ce ridică un mare risc de securitate al posesorului unui astfel de paşaport.
 Desi s-a afirmat contrariul, cip-ul poate fi accesat de orice fel de cititor RFID compatibil cu frecvenţa dispozitivului. În plus, nu este clar dacă paşapoartele au coperţi ecranate care să permită apelarea cipului numai cu paşaportul deschis.
 Normele europene prevăd ca, în momentul în care un stat membru decide să implementeze şi amprentarea digitală, accesul la aceste date să se facă printr-un sistem auxiliar de autentificare (extended acces control) care ar trebui să limiteze accesul doar pentru anumite cititoare special omologate. La noi nu se ştie dacă s-a implementat acest sistem.
 Clonarea cipurilor este facilă datorită faptului că cip-ul nu este legat, la nivel logic, în nici un fel de paşaport (nu conţine în el nicio informaţie care să certifice faptul că acel cip trebuie sa fie prezent numai pe acel paşaport şi viceversa). În Serbia poliţia a anihiliat recent o reţea infracţională care vindea paşapoarte biometrice clonate la preţul de 20 de euro bucata reţelelor interlope.

Concluzie: Drept urmare, investiţiile mari de bani nu se justifică, având în vedere problemele de securitate puse de noile paşapoarte. În plus, se afirmă că suntem în criză şi că am avea nevoie de împrumuturi de la FMI. În aceste condiţii, introducerea paşapoartelor biometrice este o investiţie nerentabilă făcută într-un moment extrem de prost.

ARGUMENTE ETICE

 Tehnologia RFID, ce stă la baza paşapoartelor biometrice, este considerată de Comitetul Economic si Social European (CESE) al UE ca având potenţialul de a „reprezenta cea mai mare amenintare cunoscuta la adresa libertatii si a vietii private".
 Acelaşi Comitet Economic consideră că: "înainte de alegerea sistemelor RFID şi instalarea aplicaţiilor RFID, este necesară o examinare detaliată a costurilor şi beneficiilor acelor riscuri specifice legate de securitate şi de protecţia vieţii private". În România nu a existat o asemenea examinare, prin dezbatere, a riscurilor aduse de RFID.

Concluzie: Sistemul electronic de centralizare a datelor personale a cetăţenilor creează o infrastructură tehnologică prin care se creează cadrul de supraveghere şi controlare permanentă a acestora.

(Text preluat de pe blogul d-lui Claudiu Târziu)

----------------------------------------------

DR. KATHERINE ALBRECHT CĂTRE ROMÂNI

Bună ziua către tot poporul român şi către guvernanţii oficiali pe care dvs. i-aţi ales. Vă salut din partea oamenilor iubitori de libertate din toată lumea. Astăzi Naţiunea voastră stă în faţa unei hotărâri cruciale cu privire la o tehnologie periculoasă, care se numeşte RFID.
Numele meu este Doctor Katherine Albrecht şi mi-am dedicat ultimii şase ani din viaţa mea profesională şi din carierea mea academică studierii RFID şi identificării riscurilor care ameninţă intimitatea, libertăţile civile şi, în ultimă instanţă, libertatea în sine. RFID este o tehnologie de identificare, care are scopul să localizeze exact şi să găsească produse în fabrici şi depozite. Nu s-a intenţionat ca această tehnologie să fie folosită pentru oameni, din cauza ameninţării că ar putea fi folosită abuziv şi că guvernanţii, comercianţii, criminalii şi alţii s-ar putea s-o folosească spre a monitoriza oamenii. Când eu şi patruzeci dintre cele mai mari organizatii care luptă pentru păstrarea intimităţii şi libertăţii civile din întreaga lume, inclusiv I. I., A.C.L.U., E.P.E.C şi E.F.F., am reanalizat tehnologia RFID şi am studiat-o mai profund, am tras concluzia unanimă că nu este potrivit să se folosească această tehnologie în nici un document de identitate, permis de conducere, paşaport sau un alt document de provenienţă guvernamentală.
Când eu şi co-autorul la cartea mea Spychip, Liz McAntir, am revăzut peste 30000 de documente în timpul cercetării pentru această carte, incluzând scheme, whitepapers, documente confidenţiale şi altele, şi am pus împreună acele informaţii, ceea ce a rezultat a fost o imagine îngrozitoare pentru viitor. Oficialii guvernamentali şi comercianţii prevăd o lume în care noi toţi purtăm carnete de conducere RFID care pot fi citite prin portofelele noastre, prin genţile noastre etc. Ei prevăd aparate de citire care ar putea recepta semnalele, poziţionate în uşi, sub gresie, în tavane şi în pereţi, ca să monitorizeze în secret tot ceea ce facem şi unde mergem. IBM a dezvoltat ceva care se numeşte dispozitiv personal de urmărire şi a făcut un patent în acest scop. Ei prevăd poziţionarea secretă a acestor dispozitive în mall-uri, stadioane, muzee, teatre, biblioteci, chiar lifturi şi toalete. Este clar că dacă această tehnologie merge înainte, capabilitatea ei să urmărească oamenii va putea fi folosită abuziv de către comercianţi, criminali, obsedaţi şi bineînţeles de către oficialităţi. Ultimul lucru este probabil cel mai înfricoşător, iar voi, cei din România, care, după cum toată lumea ştie, v-aţi luptat atât de curajos pentru libertatea voastră şi aţi răsturnat recent un tiran în propria voastră ţară, vă rog să nu permiteţi crearea tiraniei prin RFID.
Chem pe toţi oficialii români, politicieni şi funcţionari publici, să respingă tehnologia RFID, utilizarea ei în documentele de identitate, în carnetele de conducere, şi îndemn poporul român să respingă orice politician care sprijină RFID.
Aş vrea să mulţumesc colegilor noştri din România care au depus un efort aşa de mare ca să aducă acest subiect în atenţia opiniei publice, care au susţinut demonstraţii, care au contactat mass-media, care au redactat scrisori oficiale către Preşedintele României, către Biserica Ortodoxă şi către alte autorităţi române. Voi sunteţi o parte dintr-un val în creştere în favoarea libertăţii, care se opune aplicării tehnologiei RFID în ântreaga lume, şi vă salutăm. Hotărârea pe care Naţiunea voastră o va lua astăzi va avea efect nu numai asupra generaţiei actuale, dar şi asupra generaţiilor care vor veni. Nepoţii şi copiii voştri vor judeca generaţia aceasta pe baza a ceea ce veţi decide acum. Vă rog să faceţi ceea ce este corect şi să respingeţi tehnologia RFID.
Vă mulţumesc.

Dr. Katherine Albrecht

Dr. Katherine Albrecht este absolventă a Universităţii Harvard, specializarea Administrarea Afacerilor şi Marketing Internaţional, Master în Tehnologie, Inovaţie şi Educaţie şi Doctor în Educaţie, Dezvoltare Umană şi Psihologie. Cercetările sale s-au concentrat pe Educaţia Consumatorului şi Intimitatea Persoanei. În ultimii 6 ani a devenit cea mai importantă voce în lupta împotriva cipurilor RFID, apărând dreptul omului la libertate şi intimitate. Invitată la numeroase canale de televiziune şi posturi de radio, este autoarea a şase cărţi şi a numeroase articole publicate în cea mai importantă revistă de ştiinţă din S.U.A. – Scientific American. Cea mai recenta carte, Spychips: Cum marile corporaţii şi guvernul planifică să urmărească fiecare mişcare a voastră cu tehnologia RFID, a devenit una dintre cele mai vândute cărţi în America şi a primit deja câteva premii.
Duminică, 15 martie 2009, Dr. Katherine Albrecht a înregistrat un film şi un apel către politicienii români şi către întreaga naţiune română, explicând pericolele şi riscurile tehnologiei RFID asupra omului şi exprimându-şi oficial sprijinul şi mulţumirile pentru activitatea întreprinsă de către organizaţiile non-guvernamentale în lupta împotriva tehnologiei RFID. Înregistrarea poate fi audiată şi vizionată pe blogul d-lui Rafael Udrişte.

DEZINCRIMINAREA PROSTITUŢIEI ŞI INCESTULUI

“Noile propuneri de dezincriminare
a prostituţiei şi incestului
sînt totalmente contrare vieţii
şi demnităţii poporului român”

COMUNICAT DE PRESĂ

Pe temeiul Sfintei Scripturi şi al învăţăturii Sfinţilor Părinţi, precum şi în conformitate cu hotărîrile Sfîntului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, Patriarhia Română respinge propunerile de dezincriminare a prostituţiei şi a incestului din proiectul noului Cod penal, aflat – în prezent – în dezbatere parlamentară.
Actele normative în general şi Codul penal în special au ca menire să apere demnitatea persoanei, instituţia familiei şi valorile vieţii sociale, însă în acest proiect legislativ se constată că demnitatea persoanei, instituţia sacră a familiei şi moralitatea publică sînt complet ignorate de autorii proiectului.
Departe de a rezolva o problemă socială gravă, dezincriminarea prostituţiei va agrava problema sub forma unei sclavii motivate financiar, care intensifică degradarea morală a societăţii, proliferarea diferitelor boli şi creşterea numărului divorţurilor, iar femeilor prinse în această sclavie li se afectează iremediabil sănătatea psihică şi fizică, precum şi demnitatea socială.
De asemenea, incestul reprezină o degradare a instituţiei familiei, avînd drept consecinţe grave tulburări genetice şi psihice, precum şi dificultăţi în relaţiile sociale şi în recuperarea ca persoană umană cu demnitate.
Acum, cînd grava degradare morală, socială, economică şi medicală din România trebuie oprită sau cel puţin diminuată, noile propuneri de dezincriminare a prostituţiei şi incestului sînt totalmente contrare vieţii şi demnităţii poporului român.

BIROUL DE PRESĂ

AL PATRIARHIEI ROMÂNE

(12.03.2009)

BIOCIPURILE: O ALTFEL DE ABORDARE

Documentarul TV “Naţiunea suspectă” (Suspect Nation), realizat cu răspundere civică şi profesionalism jurnalistic, fără să apeleze la termeni apocaliptici şi fără să inducă psihoze mistice, avertizează punctual asupra procesului accelerat de globalizare a unui sistem statal de tip poliţienesc, bazat pe urmărirea generală a cetăţenilor ca potenţiali infractori (sub pretextul abil manipulat politic al măsurilor de apărare împotriva terorismului).
N-a venit “Antihristul”, nu s-a ridicat “Fiara”, nu se pun “semne” prin condiţionarea “lepădării de credinţă”, nu este anulat “chipul lui Dumnezeu în om” (căci aşa ceva nu este nici măcar la îndemîna diavolului, darămite a tehnologiilor omeneşti!), dar e limpede că se atentează grav, prin abuz oficializat, la libertatea şi demnitatea persoanei umane în plan istorico-social, iar în acest sens se vădeşte legitim şi necesar orice apel la vigilenţă, atît în termeni laici, cît şi în termeni duhovniceşti (căci, creştineşte vorbind, “ca­pă­tul e dincolo, dar calea e aici”, cum amintea mereu Părintele Ga­leriu).
Documentarul “Naţiunea suspectă” (realizator: Henry Porter - în fotografie) se poate descărca de la
http://s4.transfer.ro/storage/transfer_ro-55f40e0e82.zip
sau poate fi vizionat direct pe net la
http://video.google.com/googleplayer.swf

docid=3681177675165999777&hl=ro&fs=true

BUCUREŞTI: EVENIMENT EDITORIAL

PRIMA MARE MONOGRAFIE

N. STEINHARDT

Joi 12 martie 2009, la Librăria Humanitas din Pasajul Kretzulescu, lector univ. dr. George Ardeleanu, de la Universitatea Bucureşti, şi-a lansat volumul N. Steinhardt şi paradoxurile libertăţii (Ed. Humanitas, Bucureşti, 2009), teză de doctorat coordonată de criticul şi istoricul literar Nicolae Manolescu, susţinută anul trecut şi apreciată cu summa cum laude. Monografie monumentală, bazată pe o informare exhaustivă despre biografia şi opera monahului de la Rohia, cartea marchează totodată împlinirea, la finele lunii curente, a 20 de ani de la moartea ilustrului convertit. Au luat cuvîntul: Nicolae Manolescu, Ioana Pârvulescu, Dragoş Dodu (redactorul cărţii), Monica Pillat, Lidia Bodea şi autorul ("mai zgîrcit la vorbă decît la scris", după părerea unei doamne din numeroasa asistenţă). N. Steinhardt, monografia şi monograful ar fi meritat deopotrivă o lansare de altă anvergură şi într-un spaţiu mai generos. Să sperăm că editura d-lui Liiceanu ("ieftină la făină şi scumpă la tărîţe", cum opina un domn din aceeaşi asistenţă) va găsi prilejul, în lunile următoare, să se onoreze cu o recidivă la alte dimensiuni... (R. C.)

D-l George Ardeleanu, monograf şi editor al lui N. Steinhardt

A.Z.E.C. CĂTRE U.C.S.I.: ROMÂNII ÎN ITALIA

Roma - Ponte S. Angelo


A.Z.E.C. CĂTRE U.C.S.I.

După ce urmărit cu atenţie reflectarea problemei rezidenţilor români din Italia în presa italiană a ultimelor luni, Comitetul Director al Asociaţiei Ziariştilor şi Editorilor Creştini din România (A.Z.E.C.) a găsit de cuviinţă să adreseze către U.C.S.I. (Unione Cattolica della Stampa Italiana – Uniunea Catolică a Presei Italiene) următorul Apel:

„Il Sale della Terra”

Appello dell’ Associazione dei Giornalisti
ed Editori Cristiani di Romania – AZEC
all’Unione Cattolica della Stampa Italiana – UCSI

Dei gravi eventi hanno sconvolto di recente l’opinione pubblica italiana e romena – si tratta, in principale, di atti riprovevoli commessi da alcuni cittadini romeni residenti in Italia, ma anche di episodi di violenza giustiziera contro dei cittadini romeni innocenti. L’atmosfera è stata purtroppo infiammata anche da certe dichiarazioni inadeguate di alcune autorità pubbliche, la cui prima responsabilità sarebbe stata, di sicuro, quella di lanciare un appello all’equilibrio ed alla ragione.
Gli ultimi eventi mettono fortemente in rilievo la vocazione originaria della stampa: di fornire informazioni di maniera neutra ed equilibrata, di censurare le derive del discorso politico estremista e di contribuire alla formazione ed al mantenimento di un clima pubblico pieno di civiltà. Questi sono, tra altri, i punti di riferimento fondatori dell’Associazione dei Giornalisti e Editori Cristiani di Romania (AZEC) ed a loro nome AZEC s’indirizza, tramite quest’ appello, all’Unione Cattolica della Stampa Italiana (UCSI).
AZEC ha costatato con soddisfazione il modo in cui la stampa affiliata alla Chiesa Cattolica ha gestito la crisi recente. Ha ammirato il coraggio dei giornalisti cattolici di condannare, in uguale misura, la violenza e di ricordare costantemente che la strumentalizzazione e le generalizzazioni alimentano la crisi, non la risolvono. Ha visto con soddisfazione la modalità in cui, negli articoli consacrati all’attualità, sono stati introdotti dei riferimenti alla Dottrina Sociale della Chiesa, basata essa stessa sulle verità eternamente attuali del Vangelo. Abbiamo costatato anche che la dignità della persona, creata da Dio a Sua immagine e somiglianza, rappresenta la prima e l’ultima referenza delle posizioni dell’UCSI.
AZEC manifesta la sua gratitudine per la modalità in cui le pubblicazioni ed i giornalisti affiliati all’UCSI hanno scelto di esprimere, nell’ambito della crisi attuale, la responsabilità permanente della nostra professione: servire il bene pubblico. Abbiamo anche la certezza che la stampa d’ispirazione cristiana continuerà a contribuire alla percezione adeguata dei fenomeni associati all’immigrazione ed all’indicazione onesta e oggettiva delle responsabilità specifiche delle parti: persone alla ricerca di una vita migliore, cittadini preoccupati per la propria sicurezza, autorità pubbliche che devono offrire soluzioni. Sappiamo che tramite la loro azione, i giornalisti cristiani d’Italia ricorderanno a tutti che la democrazia sorge dell’equilibrio tra i diritti e gli obblighi e si sostiene tramite degli atti, delle manifestazioni e dei discorsi responsabili.
Nella veste di cristiani coinvolti nel mestiere di giornalista, noi siamo chiamati ad essere „il sale della terra” (Mt 5, 13). Da noi si aspetta, per prima, di testimoniare sulla sfida fondamentale del nostro mestiere: quella di servire la Verità. Dobbiamo farlo di una maniera solidale, che sorpassa le crisi, le difficoltà e le frontiere, non tanto nel nome d’alcuni principi astratti, quanto nel nome di Gesù Cristo sempre vivo.

::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::

Evenimente grave au tulburat recent opinia publică italiană şi română: este vorba, în primul rînd, de fapte reprobabile ale unor cetăţeni români rezidenţi în Italia, dar şi de episoade de violenţă justiţiară îndreptată împotriva unor cetăţeni români nevinovaţi. Atmosfera a fost, din păcate, inflamată şi de declaraţii nepotrivite ale unor autorităţi publice, a căror primă responsabilitate ar fi fost, desigur, aceea de a chema la echilibru şi raţiune.
Ultimele evenimente pun cu putere în evidenţă vocaţiile originare ale presei: a informa neutru şi echilibrat, a cenzura derivele discursului politic extremist şi a contribui, în fine, la formarea şi întreţinerea unui climat public civilizat. Acestea sînt, între altele, repere fondatoare ale Asociaţiei Ziariştilor şi Editorilor Creştini din România (AZEC) şi în numele lor AZEC se adresează, prin acest apel, Uniunii Catolice a Presei Italiene (Unione Cattolica Stampa Italiana - UCSI).
AZEC a constatat cu satisfacţie felul în care presa afiliată Bisericii Catolice a tratat criza recentă. Am admirat curajul ziariştilor catolici de a condamna, în mod egal, violenţa şi de a aminti constant că instrumentalizarea şi generalizările alimentează criza, nu o rezolvă. Am privit cu satisfacţie felul în care, în articole consacrate actualităţii, şi-au făcut loc referiri la Doctrina socială a Bisericii, întemeiată ea însăşi pe adevărul etern actual al Evangheliei. Am văzut, în fine, că demnitatea persoanei, chip şi asemănare a lui Dumnezeu, este referinţa primă şi ultimă a poziţiilor UCSI.
AZEC îşi manifestă gratitudinea pentru felul în care publicaţiile şi ziariştii afiliaţi UCSI au ales să exprime, în contextul crizei actuale, responsabilitatea permanentă a profesiunii noastre: slujirea binelui public. Avem, de asemenea, convingerea că presa de inspiraţie creştină va contribui în continuare la înţelegerea adecvată a fenomenelor asociate imigraţiei şi la indicarea onestă şi lucidă a responsabilităţilor specifice ale părţilor: persoane în căutarea unei vieţi mai bune, cetăţeni îngrijoraţi pentru propria siguranţă, autorităţi publice chemate să ofere soluţii. Ştim că, prin acţiunea lor, ziariştii creştini din Italia vor reaminti tuturor că democraţia se naşte din echilibrul între drepturi şi obligaţii şi se susţine prin fapte, atitudini şi discursuri responsabile.
În calitate de creştini angajaţi în profesiunea jurnalistică, noi sîntem chemaţi să fim „sarea pământului” (Mt 5, 13). În primul rînd de la noi este, aşadar, de aşteptat să manifestăm chemarea fundamentală a profesiunii noastre: aceea de a sluji Adevărului. Şi de a o face solidar, dincolo de crize, dificultăţi şi frontiere, nu atît în numele unor principii abstracte, cît în numele lui Hristos cel viu.

Comitetul Director

al A.Z.E.C.

ARE CUVÎNTUL D-NA ELENA DULGHERU

Postez acest text al d-nei Elena Dulgheru – deşi mai vechi, dar, cred eu, deosebit de responsabil şi de pertinent – ca ultimă referire pe acest blog, pînă după Săptămîna Luminată (20-26 apr.), la recentul scandal al paşapoartelor biometrice, care a produs în lumea ortodoxă românească dezbinări extrem de primejdioase pentru starea noastră morală şi duhovnicească, dar şi pentru imaginea mediatică a Ortodoxiei. Să sperăm că rigorile curăţitoare ale postului şi străluminarea comuniantă a bucuriei pascale ne vor ajuta să ne regăsim peste 7-8 săptămîni mai lucizi, mai cumpăniţi şi mai solidari, mai plăcuţi Dumnezeului Iubirii şi al Iertării, mai conformi în duh cu propria noastră creştinătate (redescoperită ca trăire, iar nu ca vociferaţie). Aşa să ne ajute Dumnezeu. (R. C.)

DESPRE URA CREŞTINĂ

I

Recentele evenimente declanşate de legea documentelor de identificare electronică şi biometrică au scos la lumină o seamă de problematici şi tensiuni, despre care tot evităm să vorbim.
Despre problema în sine a cuantificării biometrice şi însemnării electronice a populaţiei a început să se discute intens, în registre diferite, pe tonuri diferite, adesea, haotic, şi încă se va discuta. Credincioşii scot de pe rafturi cărţi de răsunet, pe care teologii universitari şi intelectualii “respectabili” se pare că, la vremea respectivă, le-au ignorat: La apusul libertăţii de ierom. Hrisodul Aghioritul, Pecetea lui antihrist, codurile de bare şi semnele vremurilor a diac. Andrei Kuraev, Apocalipsa 13 de ing. Mircea Vlad, culegeri de profeţii, literatură samizdat ş. a. Unele sunt lucrări serioase, bine documentate, argumentate, cu trimiteri la o bibliografie solidă. Primele două – traduceri din greacă, respectiv din rusă – expun experienţa dramatică a două ţări de tradiţie ortodoxă în cazul impunerii unor măsuri administrative similare. Avertismentul lor este clar: problema codificării electronice a populaţiei nu este o problemă strict tehnică, nici strict demografică, nici strict religioasă ori psihologică, ci se află la intersecţia tuturor acestor domenii. Cu o problematică de o asemenea complexitate nu au avut de-a face până acum nici informatica, nici sociologia, nici statul laic şi nici Biserica. De aceea, bagatelizarea ei, ca şi tratarea ei unidimensională sunt inacceptabile şi pot avea urmări catastrofale, atât pentru statul laic, cât şi pentru B.O.R. (includem aici, fireşte, şi pleroma). Soluţionarea ei nu va fi uşoară, căci va solicita conjuncţia unor forţe şi nişe sociale (atât din societatea civilă, cât şi din Biserică) cu moduri de gândire radical diferite, aflate, de regulă, într-o permanentă tensiune.
Factorul comun, unificator al acestor grupuri sociale, cu interese şi convingeri religioase diferite, nu este mistica, ci dreptul la libertate civică şi de conştiinţă, manifestat într-un stat democratic. De aceea, din punct de vedere pragmatic, problema înregimentării electronice şi biometrice a populaţiei nu este o problemă strict religioasă, ci una a libertăţii cetăţeneşti. Aceasta este valoarea socialmente universală pusă sub ameninţare, valoare acceptată atât de creştini, cât şi de atei sau de cei de alte religii. Recurgerea Bisericii la argumente de tip mistico-religios (singurele esenţiale, dar susceptibile la discuţii şi la mai multe răspunsuri, toate valabile numai pro domo) în dialogul cu statul laic compromite din start dialogul, provocând, în circumstanţele tensionate deja existente, efectul unui bumerang. O dovedesc, din plin, reacţiile virulente ale presei corporatiste, care înfierează la unison, cu risipă de cinism şi invective, “recrudescenţa fanatismului religios” etc. Şi totuşi mediile ortodoxe nu par să-şi sesizeze eroarea metodologică, acţionând cu comoditatea intelectuală a majoritarilor, când, la nivelul elitelor conducătoare U-europene (de care reflexele politice româneşti se lasă, inerent, contaminate), creştinismul nu este deloc majoritar, ba dimpotrivă.
Provocarea legii cardurilor personale este un examen de solidaritate naţională, supra-etnică şi supra-religioasă. Iar la acest examen am picat prost, deocamdată, cu toţii, dar mai ales ortodocşii: anatemele “creştineşti” curg de-a valma, partiduleţe para-monahale se acuză unul pe altul de apostazie, isteriile pe Internet ating cote maxime. Recursul la argument este nul, în schimb tronează autosuficienţa şi citatele din mari duhovnici, scoase din context (aşadar şi din duhul rostirii lor), folosite pe post de ghilotină. Câţiva “blogangii” şi colportori de ştiri şi comentarii religioase, majoritatea protejându-şi ignoranţa jurnalistică şi teologică în spatele anonimatului, dar şi alţii dornici de rapidă afirmare, se erijează în purtători de cuvânt ai marilor duhovnici, pentru a comite o triplă impostură (probabil, nici măcar conştientizată): jurnalistică, teologică şi duhovnicească. Dintre acestea, cea mai gravă e cea duhovnicească, întrucât au reuşit instigarea la ură.
Sub pretextul infailibilităţii (ascunse ipocrit în faţa “ascultării”), numele marilor duhovnici este folosit pe post de sperietoare (desigur, în absenţa acestora şi fără informarea lor corectă) împotriva duşmanilor de idei, în lipsa argumentului logic şi teologic. Apelul la “smerenie”, inserat printre exclamaţii vehemente şi acuze severe, e adresat, polemic şi discreţionar, doar duşmanilor de idei, ascunzând rudimentar mobiluri diametral opuse smereniei. “Duşmanii”, jurnalişti creştini şi intelectuali cu formaţie sau aplecare teologică, aşadar, oameni cu argumente (valide sau nu – cine mai are răbdarea să le cântărească?), renunţă jenaţi la dezbatere, din teama de a nu leza imaginea autorităţii duhovniceşti (percepute de ambele părţi static, deci idolatru), dar, mai ales, de a nu se expune acuzaţiilor de “apostazie”. Succesul impostorului e asigurat! Cine-şi mai aminteşte de dreapta socotinţă? Cine-şi mai aminteşte de duhul luminos din preajma marilor păstori, duh ce dizolvă spontan meschinăria discordiilor obtuze, tranşează cu o singură frază nelegiuirea, neavând nimic de-a face cu gâlceava de iarmaroc ori cu ura de clasă? În schimb, în mâinile aventurierilor erijaţi în lideri de opinie, marii duhovnici devin un fel de Danton şi Robespierre, spre anihilarea oricărei pulsiuni de înţelegere a Ortodoxiei ce nu se încadrează în limitele percepţiei primilor. Dispreţul strident, manifestat de unii exponenţi ai elitei intelectuale teologice faţă de aceste patimi şi neputinţe escaladează şi mai mult frustarea celor dintâi.
Oare de ce jurnaliştii creştini nu înţeleg că pamfletul nu este doar o luptă de idei, ci şi o arenă a emoţiilor şi egolatriilor, având ca efect secundar umilirea adversarului, efect ce deserveşte moralmente cauza creştină, riscând să o compromită definitiv? De ce jurnaliştii din jurul Bisericii nu încearcă să aducă umbrirea Sfântului Duh peste textele lor, de ce nu-şi pun nici măcar problema îmbinării spiritulului polemic, inerent dezbaterii de idei, cu dragostea faţă de aproapele şi cu îngăduinţa intelectuală faţă de cel mai slab, cel mai emotiv, cel mai puţin pregătit pentru confruntări cu alteritatea? S-ar scrie mai frumos, mai obiectiv, mai eficient şi mai imbatabil, vă asigur!

II

S-a spus despre dezbaterea publică din 22 ianuarie a. c., organizată de AZEC pe tema paşapoartelor biometrice, că a fost un eşec. A fost un eşec, din punctul de vedere al consensului şi al capacităţii colective de formulare a unui comunicat coerent. Dar cine, cunoscând peisajul vieţii ortodoxe actuale din România (relevat cât se poate de clar cu ocazia scandalurilor pe marginea cazului Corneanu, ori a problematicii mai vaste a ecumenismului), avea naivitatea să se aştepte la consens? Dezbaterea AZEC şi-a atins câteva scopuri importante: acela de a crea un prim brain-storming, mai avizat decât cel de pe Internet, mai sincer şi mai obiectiv (prin cumularea multor subiectivităţi) decât comentariile monocorde ale editorialelor, mai prompt decât dezbaterile aşteptate şi, evident, hotărâtoare ale Sfântului Sinod pe tema paşapoartelor biometrice şi a chestiunilor conexe. A fost o primă luare de puls al opiniei publice pe această temă. Discuţiile, continuate de presă, în ciuda turbulenţei lor, au reuşit să contureze – pentru cine e dispus să observe – cele câteva perspective asupra problemei, evidenţiind şi potenţialele pericole sociologice, ecleziologice, soteriologice etc., iar acesta este deja un rezultat important, din care îşi va extrage concluziile orice ulterioară dezbatere. Pentru că nici una dintre perspective, nici una dintre sensibilităţi nu trebuie ignorate.
Uităm că suntem mădulare ale unuia şi aceluiaşi trup duhovnicesc al Bisericii. Uităm îndemnul paulin (Rom. 14, 1-10) de a-i ocroti pe cei mai slabi duhovniceşte decât noi şi pe acela evanghelic de a-i iubi şi pe duşmanii Bisericii. Ne dispreţuim, în schimb, unii pe alţii, chiar în sânul Ortodoxiei: cei şcoliţi, pe cei mai puţin învăţaţi, cei cu studii în Occident, pe cei formaţi acasă, creştinii “tradiţionalişti”, pe cei “progresişti”; universitarii teologi privesc cu scepticism “profeţiile” şi misticismul “necanonic” al monahilor, iar aceştia din urmă dispreţuiesc a priori erudiţia şi urbanismul (ca factori “indiscutabili” de răcire a duhului şi de apostazie). Opţiunile ideologice, simpatiile politice, lecturile şi pasiunile, formaţia profesională, statutul social, ne împart în grupuscule potenţial belicoase, chiar în Biserică, antipatia faţă de celălalt dovedindu-se mai puternică decât duhul iubirii evanghelice, care ar trebui să ne unească. Fustele lungi şi sumanele sunt “mai evlavioase” decât blugii, bărbile tunse scurt frizează erezia ecumenică, lipsa basmalei vădeşte păcatul liberei cugetări – iată o serie de reflexe pavloviene, cel mai adesea benigne, de care ne lovim adesea, de la pridvorul bisericii până spre amvon. În loc să urmărească “cele ale păcii şi ale zidirii unuia către altul” (Rom. 14, 19), uitând de libertatea cea mai elevată, adusă de Ortodoxie, ignorând Taina Persoanei (aşadar şi nivelurile diferite de trăire şi tâlcuire a tainelor creştinătăţii), credincioşii aceleiaşi Biserici se împiedică de piedici fictive, divorţând de Hristos şi căzând într-o evlavie algebrică, în materialism şi păgânătate. Dezvoltate în monologuri autosuficiente şi în polemici caustice, frustrările unora şi dispreţul altora se cronicizează. Şi e suficientă o scânteie, care să inflameze aceste automatisme ale denigrării aproapelui, şi atunci ele se pot transforma în motoare ale conflictului, ba chiar ale schismei.
Am asistat, cu ocazia mai vechiului scandal legat de problema ecumenismului, la escaladarea unor atari susceptibilităţi. Am citit atunci cu stupoare, diseminat pe Internet, “portretul-robot al ecumenistului”: este cel ce participă la simpozioane şi congrese internaţionale, cel ce îşi tunde barba, cel ce este atent la ţinuta sa vestimentară, cel ce intră în discuţii (pe orice temă) cu “ereticii”, cel ce dă drept de cetate (istoric şi cultural, iar nu mistic) altor religii şi confesiuni… Cu ce diferă aceste criterii de cele ale urii de clasă, de spălările pe creier impuse de marile guverne ale minciunii, ori de cel mai elementar sectarism? Bolşevismul, ca forţă socială organizată, a apus, dar ura de clasă, inspirată dintr-o funciară invidie, este în floare!
Există azi o ură creştină: nu ura legitimă faţă de păcat, ci ura faţă de aproapele neînţeles, echivalat cu Duşmanul, iar nu cu Hristos; este ura ancestrală faţă de necunoscut, asimilat cu Răul absolut, este aceeaşi ură tribală care îi făcea pe păgâni să se decimeze unii pe alţii, până la venirea Creştinismului; este ura izvorâtoare a marilor trădări, chiar din sânul Bisericii drept-slăvitoare, ce au condus la prăbuşirea marilor civilizaţii creştine. Îi cad pradă, de obicei, tocmai cei ce se prevalează mai gălăgios de numele lui Hristos şi de “adevărata Ortodoxie”, trăind, de fapt, în afara Lui şi căutând demoni şi antihrişti oriunde, numai în propriul suflet nu. Dar şi acestora, pentru energia neobosită pusă în slujba sesizării unor probleme reale şi-a unor pericole grave, cât şi pentru sensibilizarea rapidă a unei părţi consistente a pleromei, le mulţumim.

Elena DULGHERU
(03.02.2009)

(Text preluat de pe Blogul autoarei, căreia îi mulţumesc pentru îngăduinţă.)