UN CUVÎNT AL PĂRINTELUI GALERIU

DE LA PAŞTELE CEL MARE

LA „PAŞTELE CEL MIC”

Cuvânt de învăţătură la Duminica Tomei*

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Dreptmăritori şi iubiţi fraţi şi surori în Sfânta Biserică a Domnului nostru Iisus Hris­tos, Hristos a înviat!
În lumina Învierii, în lumina pascală, petrecem îndeosebi aceste zile, după calendar, de la Înviere până la Înălţarea Domnului. Precum suntem încredinţaţi mereu, fiecare dumini­că preamăreşte Învierea. Şi în fiecare zi şi clipă de la Hristos cel răstignit şi înviat, de la acel fapt unic al Dumnezeirii pentru noi, să cugetăm, să grăim şi să petrecem cu această con­ştiin­ţă a Crucii şi a Învierii Lui, a împărtăşirii noastre din Crucea şi Învierea Lui, ca unii care aşa am fost zidiţi, să fim părtaşi la ceea ce Dumnezeu-Tatăl prin Fiul în Duhul Sfânt ne-a dăruit. Şi cel mai scump dar, se înţelege, e Învierea; dar nu numai: e Crucea şi Învierea. Prin Cruce, ca­re-i calea spre Înviere: acesta este darul, bucuria şi puterea prin care suntem chemaţi să tră­im. Numai aşa omenirea trăieşte potrivit chemării ei, potrivit vredniciei ei de a fi zidită după chipul lui Dumnezeu şi în perspectiva infinitei asemănări cu El.
Ne aflăm astăzi în Duminica a doua după Paşti. Observaţi, nu întâia, ci a doua, pentru că a Paştilor este “Cea una, împărăteasă şi doamnă, al praznicelor praznic, sărbătoare a săr­bă­torilor”, cum e preamărită în cântările pascale. Şi nu ziua întâi este corect, ci cea una, a În­vierii – unică, unită în taina ei cu cea una a creaţiei, a începutului zidirii. De aceea, în ca­len­dar, numărătoarea duminicilor de la Ziua Învierii până la Cincizecime începe cu ziua dumi­nicii: Ziua cea una a Învierii, Duminica a doua după Paşti ş.a.m.d. Numai după Dumi­nica Tuturor Sfinţilor se ia numărătoarea obişnuită, în timpul obişnuit al Creaţiei.
Duminica a doua, deci, numită şi a lui Toma, pentru evenimentul deosebit care s-a să­­vâr­şit cu acest ucenic al Domnului. Să ascultăm şi să ne împărtăşim cu luare aminte, cu o­chii duhului, cum zic dumnezeieştii Părinţi, căci vederea şi auzul au un înţeles mai adânc de­­cât celelalte simţuri. Ascultând cu urechile, vedem cu duhul, şi văzând cu duhul, auzim cu ure­chile, din darul lui Dumnezeu. Şi iată cum Duhul Sfânt ne mângâie, străluminând cuvân­tul Evan­gheliei:
“Şi fiind seară, în ziua aceea, una a săptămânii (duminica), şi uşile fiind încuiate, unde erau adunaţi ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus şi a stat în mijloc şi le-a zis: «Pace vouă!». Şi zicând acestea, le-a arătat mâinile şi coasta Sa. Deci s-au bucurat ucenicii, văzând pe Domnul. Şi Iisus le-a zis iarăşi: «Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi». Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: «Luaţi Duh Sfânt; Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate, şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute». Iar Toma, unul din cei doisprezece, cel numit Geamănul, nu era cu ei când a venit Iisus. Deci au zis lui ceilalţi ucenici: «Am văzut pe Domnul!». Dar el le-a zis: «Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede». Şi după opt zile, ucenicii Lui erau iarăşi înăuntru, şi Toma, împreună cu ei. Şi a venit Iisus, uşile fiind încuiate, şi a stat în mijloc şi a zis: «Pace vouă!». Apoi a zis lui Toma: «Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele, şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea, şi nu fi necredincios, ci credincios». A răspuns Toma şi I-a zis: «Domnul meu şi Dumnezeul meu!». Iisus i-a zis: «Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!». Deci şi alte multe minuni a făcut Iisus înaintea ucenicilor Săi, care nu sunt scrise în cartea aceasta. Iar acestea s-au scris ca să credeţi că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi, crezând, să aveţi viaţă în numele Lui” (Ioan 20, 19-31).
Iubiţilor, să plecăm pentru o clipă de la ultimul cuvânt: “Iar acestea – zice dumne­zeiasca Evanghelie – s-au scris ca să credeţi că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi, crezând, viaţă să aveţi în numele Lui”. Dumnezeiescul Grigorie Palama spune că Dumnezeu a dat omului, dintru începutul zidirii, cuvântul, şi a rânduit să se şi scrie, deci să-i dea trup, ca la plinirea vremii oamenii să-L întâmpine pe Dumnezeu-Cuvântul. Pentru că Dumnezeu-Cuvântul trup S-a făcut. Şi, iubiţilor, nu mă pot opri a stărui: vrem noi cu adevărat să simţim viaţa şi învierea lui Hristos? A rânduit Dumnezeu să se întipărească în noi viaţa şi învierea, prin orice cuvânt al Evangheliei, apoi şi prin rugăciunea noastră. Căci dacă în cuvântul Evan­gheliei Dumnezeu ne vorbeşte nouă – şi El a vorbit mai întâi –, în rugăciune Îi vorbim noi lui Dumnezeu. Iar în Trupul şi Sângele Lui, în Tainele Lui cele Sfinte, şi trupul nostru se împăr­tăşeşte de viaţă. Aşa se lucrează propriu-zis în noi învierea şi viaţa. Acesta e adevăr al tuturor adevărurilor, nu e doar o părere. Acesta e lucrul dumnezeiesc. Aşa să primim Cu­vân­tul, în­scri­indu-se în noi, devenind trup în noi. Trupul nostru să devină trup al lui Dum­nezeu-Cu­vântul.
Precum am auzit, fiind seară, în acea zi una, ucenicii erau adunaţi înăuntru, de frica iudeilor… Ne gândim toţi: Iisus Hristos răstignit, apoi aşezat în mormânt – peştera dăruită de Iosif din Arimateea. Iar mormântul pecetluit, pentru frica sinedriului ca ucenicii să nu fure trupul. Iar acum, pentru că învierea se săvârşise, mormântul rămăsese gol... Ei erau cuprinşi, însă, şi de o altă frică – de cutremur spiritual, duhovnicesc, mai cutremurător decât orice cu­tre­mur al pământului. Erau adunaţi în acea cămăruţă unde luaseră Cina cea de Taină – primul locaş, prima biserică. Şi iată că Iisus, uşile fiind încuiate, intră şi stă în mijlocul lor. Prin uşile încuiate! Ce încuietori pot fi pentru Dumnezeu?! Nici încuietorile mormântului: El ieşi­se înainte ca piatra să fie dată la o parte! Taină a Învierii! Dezvăluire a tainei prin care ni se împărtăşeşte un suiş, un „transcens”, o depăşire neîncetată a existenţei şi vieţii noastre. Noi sun­tem chemaţi toţi la un suiş continuu.
O, iubiţilor, ce înseamnă însuşi cuvântul „Paşte”? De la pesah (ebr.), paskha (gr.), avem şi-n româneşte „Paşte”, care înseamnă „trecere”. Dar ce fel de trecere? Trecere de Dum­­nezeu luminată, rânduită, însoţită într-un suiş continuu. Nu simte tot omul, iubiţilor, mai înţelept şi mai puţin înţelept, chemarea aceasta de înnoire neîncetată, de zidire din treaptă în treaptă? Aşa cum patriarhul Iacov a văzut scara care unea cerul cu pământul (Facerea, cap. 28), iar îngerii lui Dumnezeu suiau şi coborau pe ea. Şi în capul scării – Dumnezeu, grăind lui Iacov, cel numit apoi Israel, adică “Cel ce s-a luptat cu Dumnezeu”, închipuindu-ne pe noi toţi în neîncetata luptă cu chemarea lui Dumnezeu: mai răspundem, mai nu răspundem, mai ne îm­potrivim, mai ţipăm... Aceasta vrea să spună: Făptura este într-o luptă continuă. Să se tre­zească, deci, şi să lupte!
O, dacă am simţi noi taina Paştelui, a trecerii! Căci aşa a zidit Dumnezeu întreaga făp­tură, în această lege pascală. Primul Paşte – Ziua cea Una a Creaţiei, când a adus Dumnezeu totul de la nefiinţă la fiinţă. Neîncetat apoi a fost sărbătorit acest Paşte de-a lungul Vechiului Testament şi la toate popoarele. Căci nu e popor pe lume care să nu poarte în adânc o închipuire, o întipărire a tainei pascale, a acestui suiş – sau măcar a dorului de suiş – pe care poporul Israel l-a însemnat în trecerea lui de la robia lui Faraon la libertate. Căci, ştim toţi, acesta este Paştele Vechiului Testament, pe care iudeii îl trăiau atât de viu. Gândiţi-vă la pro­orocia lui Iezechiel, când vede câmpul de oase şi aude glasul îngerului: “Învia-vor, oare, oa­se­le acestea?” (Iezechiel 37, 3). Parcă ne strigă nouă: Învia-vor oare inimile voastre din ne­sim­ţire? Căci nesimţirea, cum au zis Părinţii, e moartea sufletului înainte de moartea tru­pului. Or, când auzi cuvântul „Paşte”, când auzi “Hristos a înviat!”, să te simţi trezit, căci, o dată mai mult trebuie spus, pentru noi a înviat Hristos, nu pentru El. Învierea e minunea noas­tră. Am spus-o şi altădată: moartea pe cruce e minunea lui Dumnezeu; sau, dacă vreţi, neobişnuitul din Dumnezeu. Pentru că în Iisus Hristos, Dumnezeu şi Om, e Dumnezeirea cea veşnică, nemurirea cea veşnică; iar ca om, este trup luat din Fecioară, deci fără de păcat, şi nu era în El sămânţa morţii, pentru că moartea nu-i altceva decât plata păcatului. Aşadar, El a luat moartea noastră şi, precum Adam a schimbat în moarte starea de jertfă, de comuniune cu Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu ia moartea lui Adam şi a noastră şi o transfigurează în jertfă, care duce la înviere. Învierea pentru noi.
Amintesc din nou cuvântul femeii aceleia – mama fraţilor Macabei – pe care îl pome­nesc mereu, tocmai ca să se întipărească mai adânc în noi. Când imperiul elenist cucerise Israelul, iudeii n-au primit cultul idolatru al zeilor, ci păstrau descoperirea dumneziească dată lor prin Moise: „Israele, Domnul Dumnezeul tău unul este. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine!” (Ieşirea 20, 3). Şi au murit primii şase fraţi, păstrându-şi credinţa. Când a venit rân­dul celui de-al şaptelea, vrând mai mult să-l momească Antioh, a chemat-o şi pe mama lui stăruitor, făcându-i făgăduinţe… Ce poate însă făgădui cineva din lumea aceasta, care să nu fie mu­ritor? Unii din temniţe erau momiţi cu toate acestea ale lumii, numai şi numai să pri­mească a fi de partea lor. Dar întrebarea capitală, pentru orice conştiinţă: Ce poate oferi un om, oricât de mare ar fi, chiar la nivelul cel mai înalt al piramidei sociale? Poate oferi ceva nemuritor, ceva nesupus stricăciunii şi morţii? Aceasta e problema capitală: a învierii şi a vie­ţii care a fost – prin nefericitul demon – atacată de moarte. Şi o simt tot mai mult, din clipă în clipă: moartea e invenţia lumii, a demonului, a făpturii în căderea ei. Ca dovadă, când vrem să scăpăm de cineva, când îl urâm, îl pizmuim, sau din alte “raţiuni ale dracilor” (cum sunt numite gândurile rele), căutăm să-l dăm morţii. E invenţia demonului şi a noastră, nu a lui Dumnezeu. Şi Părinţii o spun limpede: Dumnezeu nu a făcut moartea şi nu se bucură de moartea nimănui.
Revenind, acea mamă – Solomonia – l-a îndemnat pe acest ultim fiu al ei să nu se lase înşelat de momelile regelui, şi i-a spus: “La cer şi la pământ să priveşti, că iată, din ce n-au fost, toate le-a adus Dumnezeu ca să fie” – câte se pot cugeta în cer şi pe pământ, pe toate le-a adus Dumnezeu de la fiinţă la nefiinţă. În mărturia ei, acea mamă trăia adânc Paştele cel dintâi al Creaţiei. Şi oricine se înalţă cu cugetarea aşa de sus trăieşte Paştele, legea firii noastre, lumina care străbate întreaga fire şi o cheamă la înălţare. Cu fiecare zi a creaţiei – şi a doua, şi a treia, şi celelalte, noi fiind creaţi în a şaptea zi, ca într-un fel de Tabor. Căci lumina primită de Adam, după ce l-a zidit Dumnezeu din ţărână, o asociază Părinţii cu Ta­borul. Aşa cum se împărtăşeau de lumină cei trei fruntaşi ai apostolilor, Petru, Iacov şi Ioan, con­templând pe Hristos în strălucirea feţei şi a veşmintelor Lui, aşa era şi Adam când a pri­mit suflare de viaţă. Şi în acea zi a şaptea a Creaţiei S-a odihnit Dumnezeu, adică a fost împlinită Creaţia la o anumită măsură a ei. Căci odihna, în înţelesul divin al Scripturii, aceas­ta înseamnă. Iar în Hristos e plenitudinea întregului adevăr şi a descoperirii dumnezeieşti.
În seara aceea aşa a intrat la ucenici, cum trecuse mai devreme prin piatra mormân­tului: pentru trupul Lui transfigurat, îndumnezeit, nu mai există obstacole. Trece, deci, prin uşile încuiate şi le zice ucenicilor: „Pace vouă!”. Cu ochii duhului să-L vedem şi să simţim că este în mijlocul nostru, ne dă această pace şi, arătându-ne mâinile şi coasta Lui, ne încre­dinţează că El este, Cel prins şi legat, Cel cu mâinile întinse pe cruce şi pironite, Cel coborât apoi şi înmormântat în mormânt pecetluit. Acum El este viu, le arată mâinile şi coasta Lui, iar ucenicii se bucură. Şi spun Părinţii că bucuria e semn al harului (când foloism cuvântul „plăcere”, ne referim la simţuri; când zicem „bucurie”, ne referim la darul Duhului, precum spune dumnezeiescul Pavel: “Căci roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare …”). Şi iarăşi Iisus ia cuvântul şi zice: “Pace vouă!”. Şi rosteşte acest uimi­tor mesaj al Dum­nezeieştii Treimi – de la Tatăl prin Fiul în Duhul Sfânt: “«Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi». Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: «Luaţi Duh Sfânt; Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate, şi cărora le veţi ţine, vor fi ţi­nute»”.
“Dumnezeu-Cuvântul cel atotstăpânitor – psalmodiază Biserica – a vindecat cugetele apostolilor de păcat, gătindu-Şi Luişi casă curată”. Aceasta vrea să spună cuvântul: „Luaţi Duh Sfânt”. Observaţi legătura? Când a rânduit să coboare în sânul Maicii Domnului, ce a zis Arhanghelul? “Duhul Sfânt va coborî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri”. Duhul Sfânt pregăteşte vasul, iubiţilor, şi de aceea trupul nostru e numit “templu al Duhului Sfânt, biserică a Dumnezeului Celui Viu”. Biserică în care odihneşte Fiul. De aici înţelegem şi mărturisirea din Crez: Duhul Sfânt de la Tatăl purcede, unica sursă; nu de la Tatăl şi de la Fiul. Fiul, de la Tatăl, odihneşte în Duhul Sfânt. Iar Duhul Sfânt e sălaşul. Înţelegem acum şi taina făpturii noastre: trupul e legat de Duhul Sfânt, după cum mintea e legată de Fiul. Deci să simţi că trupul tău e templu al Duhului Sfânt, e biserică a Dumnezeului Celui Viu! Vedeţi cum lucrează Tatăl prin Fiul în Duh Sfânt? “Dumnezeu-Cuvântul, cel Atotţiitor”, zice Biserica, „a vindecat cugetele apostolilor de păcat, gătindu-Şi Luişi casă curată”. De aceea zice Mântuitorul: “Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, se vor ierta…”. Întâi lor, dar aceasta se face la orice spovedanie a noastră, ca să locuiască apoi trupeşte Hristos în noi. Iar Sf. Chiril al Ierusalimului auziţi ce frumos spune: Pentru că suflarea cea dintâi a fost întu­necată prin păcatele cele de bunăvoie, numai Dumnezeu cu harul Său, cu lumina divină veşnică putea să ne înnoiască din nou, ziditor, făptura. Referindu-se la acelaşi moment, auziţi ce minunat spune şi Sf. Grigorie Palama: Zidirea e nouă iarăşi când se împărtăşeşte de Duhul, din lipsa Căruia s-a învechit. Căci trebuie să conlucreze cu noutatea de la început înnoirea şi contribuţia de acum. Care a fost această noutate de la început? Când l-a zidit Dum­nezeu pe Adam din ţărâna pământului, adică trupul biologic, a suflat peste el suflare de viaţă – harul dumnezeiesc. Dar s-a învechit. Ca şi omul: în timp fiind, se învecheşte.
Două sunt slăbiciunile omului: întâi păcatul, care-i un fel de înstrăinare, de alienare din adevăr, dar şi stagnarea. Adică a nu avea conştiinţa că eşti chemat mereu să te înnoieşti. Suişuri să pui în inimă, cum spune Psalmistul, căci “merge-vor din putere în putere” (Psalmi 83, 6-8)! Ceea ce numesc oamenii învăţaţi de azi Transcensul, adică depăşirea continuă. Iar depăşirea nu e din lumea aceasta. Şi atunci, zice Palama, în ziua Învierii, când Iisus a zis: „Luaţi Duh Sfânt”, suflând asupra lor, se înnoieşte făptura şi, cum a zis el atât de frumos, conlucrează zidirea: înnoirea creaţiei de atunci cu înnoirea din ziua Învierii. A scos iar la iveală chipul, spune Grigorie Palama, întrucât Cel ce a suflat acum, în ziua Învierii, nu e altul decât Cel ce a suflat la început. Tot Tatăl prin Fiul în Duhul Sfânt a suflat şi atunci. Acelaşi prin Care s-a dat suflarea atunci, o dată cu sufletul, iar acum în suflet. Aşa a lucrat El.
Şi, dăruindu-le Duhul Sfânt, şi vindecându-i, făcându-Şi sălaş Luişi, ca ucenicii să-L simtă prezent în ei, deodată Iisus Se face nevăzut. Şi, cum ni se mărturiseşte în dumnezeiasca Evanghelie, Toma nu era de faţă. Aceasta a fost un tâlc şi o lucrare dumnezeiască. Şi nefiind Toma de faţă, ucenicii, în lumina bucuriei divine, când îl întâlnesc, îi spun: „Tomo, am văzut pe Domnul înviat!”. Iar el, o clipă răscolit de o memorie sfântă (memoria petrecerii cu Iisus trei ani şi ceva, memoria cuvintelor Lui, memoria durerii Lui din grădina Ghetsimani…), auzind, se cutremură: „Cum L-aţi văzut?!”. „Viu!”. Şi aici observăm cum lucrează în el, în chip firesc, mintea omului, în chemarea ei de a judeca. L-a urmat în trup şi L-a văzut răs­tig­nit. Acum e viu? E Acelaşi? Şi. pentru o dovadă a identităţii între Hristos Cel ce a petrecut trupeşte, Cel ce a fost răstignit şi înmormântat şi Cel ce acum e înviat, el zice: “De nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, de nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede”. Deci proba identităţii, iubiţilor. Cu adevărat, a fost taină a lui Dumnezeu neprezenţa Lui. De aceea zice Biserica: “O, fericită îndoială a lui Toma, căci ea ne-a descoperit o dată mai mult taina şi puterea Învierii!”.
După opt zile, ucenicii erau iarăşi adunaţi. De ce după opt zile? Deodată simţim şi mărturisim: pentru că ziua duminicii era noua zi a sărbătorii, Ziua Învierii, de acum instituită pentru înnoirea umanităţii. După opt zile ucenicii erau iarăşi adunaţi. Şi, cuvânt nu simplu scris, ci împlinit, atunci li S-a arătat iarăşi Iisus, în acea Zi Una a Învierii. Acum şi Toma era cu dânşii. Şi a venit Iisus. Uşile fiind încuiate, El stă în mijloc şi le grăieşte: „Pace vouă!”. Apoi se adresează celui ce se îndoise: „Tomo, adu-ţi degetul şi vezi rănile Mele. Adu-ţi mâ­na şi pune-o în coasta mea. Şi nu fi necredincios, ci credincios”. Zice Biserica, atât de lumi­nos: “Toma, cel ce se numea şi Geamănul, nu era cu dânşii când ai intrat, Hristoase, uşile fiind încuiate, pentru aceasta şi necrezând el spuselor lor, din necredinţă în credinţă l-ai în­tărit şi n-ai socotit, Bunule, lucru nevrednic a arăta lui preacurată coasta Ta şi rănile mâi­nilor şi ale picioarelor Tale. Iar el, pipăind şi văzând, Te-a mărturisit pe Tine că eşti nu numai Dum­nezeu şi nici numai om, şi a grăit: «Domnul meu şi Dumnezeul meu!»”.
S-au întrebat dacă într-adevăr, când Mântuitorul a spus: “Adu-ţi mâna ta şi degetul tău…”, Toma a pipăit mâna şi coasta Mântuitorului. Aşa încredinţează Biserica. Şi, într-adevăr, ca să fie încredinţare deplină, Toma a rostit: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”. Mântuitorul îi spune: “Pentru că M-ai văzut, Toma, ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut”. În mod obişnuit, noi spunem că vederea cu ochii sensibili nu mai are nevoie şi de cre­dinţă: este în ea însăşi o evidenţă. Mântuitorul spune însă ceva mai adânc. Pentru că ve­derea noastră numai cu ochii sensibili nu înseamnă deplină vedere. Vederea este mult mai adâncă; de la cele trei lumini, cum le mărturisim: e lumina sensibilă, pentru care Dumnezeu ne-a dat ochii fizici; apoi e lumina raţiunilor, a rosturilor, a darurilor fiecărei făpturi, daruri pe care le vedem cu ochii minţii. Şi, cum spune dumnezeiescul Palama, ceea ce e vederea pentru ochi e înţelegerea pentru minte. Înţelegerea cu mintea e tot o vedere. Deci sunt două trepte de lumină şi de vedere din lumea celor create, mărginite în timp şi spaţiu: ochii fizici şi ochii minţii. Cealaltă vedere e mai adâncă – e lumina divină. Căci, mereu o spunem, Dum­nezeu ne-a dat şi lumina Lui, ca să-L cunoaştem pe El. Pentru această lumină necreată, “cea pururea fiitoare”, cum o numim în Noaptea Pascală, “lumina cea fără de ani”, ne-a dat ochiul credinţei.
La această lumină îl cheamă acum Mântuitorul pe Toma: „M-ai văzut, ai crezut. Feri­ciţi cei ce n-au văzut şi au crezut”. Căci, când treci dincolo de vederea aceasta sensibilă a minţii, te înalţi la cealaltă vedere, a credinţei. Cum tot Palama spune: “Cei dinainte de Hris­tos de departe îmbrăţişau, prin credinţă, descoperirile cele viitoare” – cei ce n-au văzut şi au crezut.
Iubiţilor, în taina Paştelui, o dată cu marea trecere de la nefiinţă la fiinţă a Creaţiei, cu marea trecere a lui Israel de la robie la libertate, cu marea trecere de la Cruce la Înviere a lui Hristos, să cugetăm o clipă la trecerea pe care o simţim în noi. Îngăduiţi să citesc cuvântul atât de luminos: “Venit-ai, Doamne, cu strălucirea cea neumbrită a dumnezeirii Tale, uşile fiind încuiate. Şi stând în mijlocul ucenicilor, le-ai dezvelit coasta Ta. Şi arătându-le semnele rănilor din mâinile şi din picioarele Tale, şi risipind mâhnirea tulburării lor, ai glăsuit lămurit: «Precum vedeţi, din trupul cu care M-am întrupat, o, prieteni, nu port fire de duh»”. Pare numai trup, ca noi; trup ca ale noastre, pe care le privim cu ochii aceştia. Trupul e ca un fel de perete, în care nu vedem în adânc sufletul. De aceea Palama spune că la înviere abia de vom ghici trupul din suflet, în timp ce acum abia de ghicim sufletul în trup. Dar Mântuitorul S-a arătat în trup. “Pe ucenicul care se îndoia l-a îndemnat să se atingă cu frică, zicându-i: «Ei, cel ce pe toate le iscodeşti, vino şi nu te mai îndoi!»”. Le iscodeşti: adică le cercetezi raţional, cu judecata omenească. „Cum, cel pe care l-am văzut răstignit, pe care puteam să-l pipăi, e acelaşi cu cel înviat?!”. Asta-i iscodirea lui raţională. Că omul raţionează şi, raţio­nând, se îndoieşte. “Iar el, simţind cu mâna firea Ta cea îndoită…” – ce cuvânt răs­colitor! Când omul „se îndoieşte”, el se împarte în două. Aşa a fost căderea lui Adam. Îndoiala e în minte, e a raţiunii omului. De aceea Dumnezeu a apărut în „fire îndoită”: pentru cel care se îndoieşte. Mintea şi voinţa ta îndoite sunt chemate să pipăie firea îndoită, pe Hristos, Dum­nezeu şi Om, în cele două firi, în care nu mai e îndoială, ci unitate desăvârşită. Şi aceasta este lucrarea lui Dumnezeu. În aceeaşi idee, cu frică şi credincioşie, a grăit Toma atunci, pătruns de credinţă. El, cu firea lui îndoită, a pipăit firea îndoită, a Dumnezeirii şi omenităţii, şi a strigat: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”.
Aşa să simţim toţi că ne împărtăşim, atingând – cu ochii, cu mintea, cu inima – rănile Domnului şi, îmbrăţişându-L, să strigăm: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”.
Hristos a înviat! Şi aceasta-i legea firii: legea pascală. Învierea e sensul existenţei noastre. De aceea suntem chemaţi cu toţii să ne închinăm, iarăşi şi iarăşi, „sfintei Învierii Lui celei de-a treia zi”! Amin.

Părintele Galeriu

* Predică rostită la Biserica "Sf. Silvestru" din Bucureşti, la 22 aprilie 2001, de Duminica Tomei, denumită în popor şi „Paştele cel mic”. Am păstrat ortografia cu care predica a fost tipărită în revista Puncte cardinale din aprilie 2004.

EVANGHELIA ÎNVIERII

EVANGHELIA CARE SE CITEŞTE
LA SFÎNTA LITURGHIE DIN DUMINICA ÎNVIERII

SFÎNTA EVANGHELIE DUPĂ IOAN – 1, 1-17
(în trei versiuni româneşti*)

1:1.
La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul.
Întru’nceput era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Cuvântul Dumnezeu era.
De-nceput era Cuvîntul şi Cuvîntul era cătră Dumnezău şi Dumnezău era Cuvîntul.
1:2.
Acesta era întru început la Dumnezeu.
Acesta era dintru’nceput la Dumnezeu;
Acesta era de-nceput cătră Dumnezeu.
1:3.
Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut.
toate printr’Însul s’au făcut şi fără El nimic nu s’a făcut din ceea ce s’a făcut.
Toate pren El s-au făcut; şi fără de El nu s-au făcut niceuna carea s-au făcut.
1:4.
Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor.
Viaţă era într’Însul şi viaţa era lumina oamenilor.
Întru El viaţă era şi viaţa era lumina oamenilor.
1:5.
Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o.
Şi lumina întru întuneric luminează şi întunericul nu a cuprins-o.
Şi lumina luminează întru întunearec, şi întunearecul pre ea nu o apucă.
1:6.
Fost-a om trimis de la Dumnezeu, numele lui era Ioan.
Fost-a om trimis de la Dumnezeu; numele lui era Ioan.
Fu om trimis de la Dumnezău, numele lui – Ioan.
1:7.
Acesta a venit spre mărturie, ca să mărturisească despre Lumină, ca toţi să creadă prin el.
Acesta spre mărturie a venit, să mărturisească despre Lumină, pentru ca toţi să creadă prin el.
Acesta veni spre mărturie, ca să mărturisească pentru Lumină, ca toţi să crează pren el.
1:8.
Nu era el Lumina, ci ca să mărturisească despre Lumină.
Nu el era Lumina, ci să mărturisească despre Lumină.
Nu era acela Lumina, ce pentru ca să mărturisească pentru Lumină.
1:9.
Cuvântul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume.
Lumina era cea adevărată, Care, venind în lume, luminează pe tot omul.
Era Lumina cea adevărată carea luminează pre tot omul carele vine în lume.
1:10.
În lume era şi lumea prin El s-a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut.
În lume era şi lumea printr’Însul s’a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut.
În lume era şi lumea pren El s-au făcut, şi lumea pre El nu cunoscu.
1:11.
Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit.
Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit.
La ale Sale veni, şi cei ai Lui pre El n-au luat.
1:12.
Şi celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu,
Dar celor câţi L-au primit, care cred întru numele Lui, le-a dat putere să devină fii ai lui Dumnezeu,
Iară cîţ L-au luat pre El, deade lor biruinţă fii ai lui Dumnezeu să să facă, celora ce cred întru numele Lui,
1:13.
care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut.
cei ce nu din sânge, nici din voie trupească, nici din vrere bărbătească, ci de la Dumnezeu s’au născut.
Carii nu den sînge, nici den voia trupului, nici den voia bărbatului, ce de la Dumnezeu s-au născut.
1:14.
Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi, şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr.
Şi Cuvântul S’a făcut trup şi S’a sălăşluit întru noi; şi noi am văzutu-I-am slava ca pe slava Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr.
Şi Cuvîntul trup S-au făcut şi sălăşlui întru noi şi am văzut mărirea Lui, mărire ca Unul Sîngur-Născut de la Tatăl, plin de dar şi de adevăr.
1:15.
Ioan mărturisea despre El şi striga, zicând: Acesta era despre Care am zis: Cel ce vine după mine a fost înaintea mea, pentru că mai înainte de mine era.
Ioan mărturisea despre El şi striga, zicând: „Acesta era Cel despre Care am zis: Cel ce vine după mine înaintea mea S’a plinit, fiindcă mai înainte de mine era.
Ioan mărturiseşte pentru El şi strigă zicînd: Acesta era Carele am zis: Cela ce denapoia mea e viitoriu înaintea mea s-au făcut, căci întîiul mieu era.
1:16.
Şi din plinătatea Lui noi toţi am luat, şi har peste har.
Şi din plinătatea Lui noi toţi am primit şi har pentru har,
Şi dentru plenirea Lui noi toţi am luat, şi dar pentru dar.
1:17.
Pentru că Legea prin Moise s-a dat, iar harul şi adevărul au venit prin Iisus Hristos.
căci Legea prin Moise s’a dat, dar harul şi adevărul prin Iisus Hristos au venit...”**.
Pentru că Leagea prin Moisi s-au dat, darul şi adevărul pren Iisus Hristos fu.

---------------------------------
* Textul este redat aici în trei versiuni româneşti: cea a ediţiei sinodale din 1994 (cea mai utilizată şi pe care am marcat-o cu bold), cea a ediţiei jubiliare din 2001 (Anania), marcată cu italice, şi cea a Bibliei de la Bucureşti (1688), în transliterarea românească a ediţiei 1988. Am păstrat întocmai ortografia surselor.
** În versiunea Anania, ghilimelele se închid după versetul 18: „... Pe Dumnezeu nimeni niciodată nu L-a văzut; Fiul Cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, El L-a făcut cunoscut”.

DRUMUL CRUCII

VIA DOLOROSA SAU DRUMUL CRUCII

“Drumul crucii” reprezintă pentru conştiinţa creştină paradigma suferinţei mîntuitoare: urmînd lui Hristos (Imitatio Christi), fiecare creştin îşi poartă crucea sa, mai grea sau mai uşoară, urcînd Golgotele veacului. Dar Crucea tuturor, de la începutul şi pînă la sfîrşitul lumii, a fost purtată spre Înviere de Însuşi Dumnezeu, iar aceasta este cea mai cutremurătoare taină din iconomia mîntuirii şi temelia întregii noastre credinţe (cf. I Corinteni 15, 16-22).
Drumul Crucii – Via Crucis – sau Via Dolorosa, cum îl mai numesc apusenii (denumire încetăţenită, se pare, de prin secolul al XVI-lea), reprezintă calea urmată de Iisus Hristos, sub povara Crucii, de la ruinele fostei cetăţi romane Antonia, unde se afla Pretoriul lui Pilat, şi pînă la Golgota (Dealul Căpăţînii), unde se înalţă astăzi Biserica Sfîntului Mormînt (numită şi Biserica Învierii), cea în care an de an, de Paştele ortodox, se pogoară în chip minunat Sfînta Lumină sau Sfîntul Foc (despre care am scris pe larg în anii anteriori).
În Vinerea Mare, la Ierusalim, credincioşii refac acest drum, în procesiune solemnă (călugării catolici din Mînăstirea Flagelării, ce aparţin Ordinului Franciscan, fac procesiune chiar în fiecare zi de vineri, dar, desigur, nu cu aceeaşi amploare).
Drumul Crucii este marcat – după tradiţie – de 14 staţiuni sau popasuri, şi anume:

1. Condamnarea la moarte a lui Iisus (cerută de Sinedriul evreiesc şi aprobată de Pretoriul roman), biciuirea şi batjocorirea Lui.
2. Pornirea Domnului spre Golgota, din faţa Pretoriului, cu Crucea în spate.
3. Prima cădere a lui Iisus sub greutatea Crucii.
4. Întîlnirea Domnului cu Sfînta Maria, Maica Sa.
5. Trecerea Crucii de pe umerii lui Iisus pe cei ai lui Simon din Cirene.
6. Întîlnirea lui Iisus cu Veronica, pe a cărei năframă s-a imprimat chipul Domnului.
7. A doua cădere a lui Iisus sub greutatea Crucii.
8. Întîlnirea lui Iisus cu femeile mironosiţe.
9. A treia cădere a lui Iisus sub greutatea Crucii.
10. Dezbrăcarea lui Iisus de haina Sa, care va fi trasă la sorţi.
11. Întinderea şi pironirea lui Iisus pe Cruce.
12. Moartea lui Iisus pe Cruce.
13. Coborîrea lui Iisus de pe Cruce.
14. Punerea în Mormînt şi Învierea lui Iisus.

Iată şi locurile din Ierusalim unde se fac opririle comemorative:

1. Pretoriul (azi Mînăstirea Flagelării);
2. Mînăstirea Flagelării (franciscană);
3. Capela celei de-a treia opriri (armeană);
4. Capela celei de-a patra opriri (armeană);
5. Capela celei de-a cincea opriri (franciscană);
6. Capela celei de-a şasea opriri (greacă);
7. Capela celei de-a şaptea opriri (franciscană);
8. Zidul Mînăstirii Sf. Haralambie (greacă);
9. Zidul Patriarhiei Copte;
10. Biserica Sf. Mormînt (locul Golgotei);
11. Biserica Sf. Mormînt (altarul franciscan);
12. Biserica Sf. Mormînt (altarul grec);
13. Biserica Sf. Mormînt (lespedea);
14. Biserica Sf. Mormînt (ediculul): leagănul Învierii Domnului.

În Apus, Via Dolorosa a generat o bogată imnografie, dar şi o eflorescenţă de reprezentări picturale şi sculpturale. Apusul (cum o arată, mai nou, şi filmul lui Mel Gibson The Passion of the Christ – Patimile/Pătimirea lui Hristos, iar nu “Pasiunea” lui Hristos, cum s-a tradus în unele cotidiene de la noi!) are o sensibilitate predilectă pentru suferinţa fizică din evenimentul pascal, reflectată într-o lungă tradiţie a plasticii occidentale, dar şi în aşa-numita “mistică a stigmatelor” (necunoscută în Răsărit). Între faimosul Christ contorsionat al lui Grünewald şi Christul hăcuit al Gibson (scena biciuirii durează în film nu mai puţin de 16 minute!) este o certă linie de continuitate, exprimînd un anumit spirit specific de raportare la “drama” jertfei mîntuitoare.
Lumea catolică – pornind de la exclamaţia lui Pilat (Ioan 19, 5): Ecce homo (“Iată omul!”) şi radicalizînd o mai puţin răspîndită repre­zentare iconografică bizantină a lui Iisus în mormînt, arătîndu-Şi rănile – Îl venerează mai ales ca “Om al durerilor” (homo sau vir dolorum). Accentul se mută astfel, cu sau fără voie, de pe dumnezeirea pe umanitatea lui Iisus Hristos şi de pe sensul mistic pe scenariul istoric al mîntuirii. Credinciosul compătimeşte astfel cu Iisus Hristos mai degrabă din oroarea de suferinţă decît din oroarea de păcat şi mai degrabă din teama de aproapele decît din teama de diavol (căci... l’enfer c’est les autres).
Apare firesc, în aceste condiţii, ca tradiţia Drumului Crucii, cu toate detaliile reale sau imaginare, să fie mai bine reprezentată în Apus decît în Răsărit. Ceea ce nu înseamnă că Răsăritul n-ar cinsti după cuviinţă Patimile Domnului, numai că accentul cade aici pe latura spirituală şi pe corolarul mistic al Învierii. Căci pînă la urmă orice drum – inclusiv cel al Crucii – îşi află rostul nu în sine, ci în atingerea ţintei spre care poartă. Întunericul Patimilor este înghiţit de lumina Învierii.

Răzvan CODRESCU

---------------------------------

Momentan, din motive de ordin tehnic, ilustraţia blogului este compromisă. Sper într-o remediere cît mai grabnică a situaţiei şi nu pot să nu-mi amintesc în context (noul look al site-ului ROST, de care depinde şi acest blog), iritat şi amuzat prieteneşte, de vorba din bătrîni că "mai binele este duşmanul binelui"...

COSTION NICOLESCU: CALEA PASCALĂ

CALEA PASCALĂ

La Paşti ajungi după un lung urcuş: Postul Mare.
Totul începe oarecum abrupt – în săptămîna cea dintîi – cu Canonul cel Mare al Sfîntului Andrei Criteanul (citit pe parcursul a 4 zile, cu ajunare continuă în primele 3).
Urmează 5 duminici dogmatice şi ascetice (a Ortodoxiei, a Sfîntului Grigorie Palama, a Sfintei Cruci, a Sfîntului Ioan Scărarul, a Sfintei Maria Egipteanca), cu săptămînile lor (căci săptămînile ţin de duminici, iar nu invers).
În săptămîna a cincea, două denii le prevestesc pe cele din Săptămîna Patimilor: cea a Canonului Mare, reluat acum într-o singură seară (miercuri), şi cea a Acatistului Născătoarei de Dumnezeu (vineri). Mai întîi te pleci întru totală smerire (“Suflete al meu, suflete al meu, scoală! Pentru ce dormi?”, cînd “mintea s-a rănit, trupul s-a trîndăvit, duhul boleşte; cuvîntul a slăbit, viaţa s-a omorît, sfîrşitul este aproape”), apoi te ridici vioi (“plin de viaţă”) întru biruitoare bucurie neumbrită cu Maica Domnului (“Bucură-te cea prin care noi ne-am îmbrăcat cu slavă!”).
În duminica a şasea, de Florii, te opreşti să-ţi tragi puţin sufletul, lăsînd eventual ca Hristos să pătrundă euharistic în micul tău Ierusalim (“Pace vouă!”), precum intrase altădată, pe mînz de asină, în capitala Iudeei. Biserica este inundată de florile aduse spre cuvioasa întîmpinare a Împăratului tuturor înfloririlor. Plecînd de la biserică, porţi voios şi triumfător crenguţe de salcă sfinte, pe care le păstrezi peste an – cunună – acasă, la icoană.
Săptămîna de pe urmă, cea a Patimilor, ţîşneşte asimptotic spre Paşti. Zilele sunt toate “Mari” (de la Lunea cea Mare la Sîmbăta cea Mare), crescînd continuu în dramatism. Serile, cu Deniile lor, sunt ceasurile liturgice cele mai încărcate. Între ele, îndeosebi Joia, ziua Cinei celei de Taină, cu toată adînca ei semnificaţie mistică – instituirea Sfintei Împărtăşanii, dar şi Spălarea Picioarelor (smerita slujire).
Joi seara – Denia de vineri, “a celor 12 Evanghelii”, cînd Crucea (coloană atotsusţinătoare) este purtată de preot (ce-l închipuie pe Simon Cireneanul) în centrul bisericii, sub Pantocrator, unde rămîne pînă în seara următoare, la Denia Prohodirii, la care bisericile sunt încinse cu un brîu de lumini curgătoare, urmînd Epitaful. Acum s-au adus din nou flori multe, ca la Intrarea în Ierusalim, însoţite de trăiri la fel de intense, dar cu conţinut diferit: cele dintîi – în mijlocul aclamaţiilor; cele din urmă – udate cu lacrimi. Relicve ale raiului, florile ne însoţesc delicat toate momentele importante ale vieţii, încercînd să ne înlesnească comunicarea, atunci cînd ea ajunge în impasul de negrăitului.
Sîmbătă se aşterne o linişte de moarte, în ciuda forfotei domestice a pregătirilor de sărbătoare, ce se fac oarecum în surdină. Hristos este în mormînt. Chiar dacă acum noi ştim că a înviat, chiar dacă bucuria Duminicii ne adie deja discret fiinţa, ceva din fiorul celor care “în vremea aceea” nu au ştiut, deşi Îi stătuseră trei ani în preajmă, ni se transmite – şi îl trăim cutremuraţi.
Vine, iată, şi seara. Mulţimi impresionante asistă la miezul nopţii la slujba care se ţine afară (orice ce fel de vreme ar fi), aprinzînd lumini şi cîntînd primul “Hristos a înviat din morţi cu moartea pre moarte călcînd”. O dată cu intrarea preoţilor în biserici, mulţi creştini se întorc la casele lor, dar cei mai evlavioşi rămîn să sărbătorească deplin, după vechea rînduială, prin slujbă de toată noaptea.
Noaptea Învierii este lungă chiar şi acolo unde slujba nu este lungită. Cîteodată eşti gata să te prăbuşeşti, dar ţii să nu te îneci la mal, să pui sfîrşit bun la ceea ce ai început cu bine în urmă cu şapte săptămîni. Acum intri cu Hristos în alt Ierusalim, în cel ceresc. O stare de bine – de “atît de bine”– se cuibăreşte în fiinţa ta obosită, toropindu-te puţin. Către dimineaţă pleci spre casă bucuros, cu o bucurie care copleşeşte şi răscumpără istovirea. Ai pentru refacere doar puţine ore, căci după-amiaza este dedicată, în întregime, împreună-petrecerii cu familia şi cu prietenii cei mai apropiaţi…
Dar pînă atunci, la miezul zilei, are loc una dintre cele mai blînde slujbe ale Bisericii: oamenii îi spun, tandru, “A doua Înviere”, dar pentru Biserică este vecernia zilei de luni, a zilei a doua de Paşti. Ziua întîi de Paşti, “ziua pe care a făcut-o Domnul să ne bucurăm şi să ne veselim întru ea”, cum spune slujba, este, astfel, formal “scurtată”. Totodată, este cu totul minunat cum ziua de Înviere este singura din anul liturghic care nu are vecernie. Ea este icoana zilei a 8-a, 8 răsturnat întru veşnicie, ziua desăvîrşirii, a necontenitei “lumini neapropiate”. Omul este chemat să opteze pentru optim, pentru ziua a 8-a; toată petrecerea lui este din punct de vedere astronomic în ziua de Paşti, dar din punct de vedere bisericesc ea aparţine zilei a doua. Asta, desigur, pentru cei ce urmează toată rînduiala.
Părăsisei, aşadar, biserica spre dimineaţă, răvăşită, după o noapte cu multă lume, în care lumînările s-au scurs pe jos, în care s-au mai risipit şi din cele ce s-au împărţit cu dărnicie (ouă roşii, şi cozonac, şi vin, şi cîte şi mai cîte…). Covoarele şi preşurile fuseseră ridicate de la începutul Săptămînii Patimilor de îngrijitoarea de la pangar. (“Îngrijitoare”– frumos cuvînt, dacă stai şi te gîndeşti: o femeie care poartă de grijă! Şi părintele este un în-grijitor: el grijeşte de Grijanie!) Ai fost acasă, ai ciocnit un ou cu cei apropiaţi, ai gustat din drobul de miel, ai băut un pahar de vin, ai încercat să te odihneşti cît de cît, pentru ca să poţi face faţă întîlnirilor de după-amiază. Oricum ar fi vremea, primăvara este în putere, este dezlănţuită şi cuceritoare. Lumina te spală şi te înviorează. Parcă niciodată nu este, ca acum, atît de “linişte şi pace”…
Afli biserica veselă, curată, dereticată, întinerită, calmă, surîzătoare, mai prietenoasă ca oricînd, invadată de lumina Soarelui Dreptăţii. Îngrijitoarea a avut grijă, dar este mai mult decît atît: o lumină aparte s-a aşezat în strane şi a uns icoanele. Din mulţimea de astă-noapte numai o mică parte a revenit. “Hristos a înviat!” – “Adevărat a înviat!”. Slujba curge deopotrivă tihnit şi vioi, Evanghelia cu Toma ar trebui citită în 12 limbi, dar nu peste tot este posibil acest lucru, aşa că se citeşte măcar în două-trei. Toaca şi clopotele subliniază scurt fiecare verset. Icoanele strălucesc, oamenii strălucesc, totul e pătruns de o tainică lumină. Se înfiripă dialogul stranei cu Dumnezeu: “Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru?”. Şi tot ea îşi răspunde: “Tu eşti Dumnezeu, Care faci minuni!”… Minunea Învierii… Toţi am înviat cu El… Şi totul pare mai curat, şi tot binele pare mai posibil, pornind de acum, din acest moment binecuvîntat. Chiar şi să împlineşti cuvîntul de azi-noapte: “Să zicem Fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi; să iertăm toate pentru Înviere!”.

Costion NICOLESCU

Înviere (fotografie preluată de pe blogul d-lui Răzvan Ionescu)

CE PUTEŢI CITI ÎN ARHIVELE ACESTUI BLOG

CONŢINUTUL ARHIVELOR
(2007 - 2009)

2007: LUNA IUNIE
* Jertfelnicia ortodoxă în anii comunismului

---------------------------

2007: LUNA IULIE

* După referendum

---------------------------

2007: LUNA AUGUST

* Răzvan Codrescu: bibliografie selectivă (volume)

* Fenomenul românesc al bancului

* Răzvan Codrescu: 30 de sonete

* Dante, Purgatoriul, Cînturile I-III (versiunea Răzvan Codrescu)

* Dante, Infernul, Cînturile I-III (versiunea Răzvan Codrescu)

* Dante – repere bibliografice

* Dante Alighieri între viaţă şi operă

* Prolog la noua traducere a Infernului

* Ecouri la noua traducere a Infernului (Dan Stanca, Marius Vasileanu, Teodor Baconsky, Florin Dumitrescu, Mircea Platon, Ioan Es. Pop, Dan C. Mihăilescu, Eleonora Cărcăleanu etc.)

* De vorbă cu Răzvan Codrescu (interviu în Origini)

* Automistificarea la români

---------------------------

2007: LUNA SEPTEMBRIE

* Lumina care întunecă (răspunsuri la o anchetă)

* Părintele Calciu: portret biografic (cu bibliografie)

* În aşteptarea noului Patriarh (interviu în Formula AS)

---------------------------

2007: LUNA OCTOMBRIE

* Pe urmele lui Valeriu Gafencu

* Brâncoveanu între Ortodoxie şi masonerie

---------------------------

2007: LUNA NOIEMBRIE

* Despre martirii secolului XX (cu Răzvan Codrescu, Ierom. Amfilohie Brânză, Monahul Moise de la Oaşa, Dan Puric)

---------------------------

2007: LUNA DECEMBRIE

* Sărbătorile lunii decembrie în tradiţia populară românească

* Betleem - leagănul lui Dumnezeu

---------------------------

2008: LUNA IANUARIE

* Mic eseu despre duel

* Noua singurătate a lui Eminescu

* Recitindu-l astăzi pe Eminescu (texte despre şi de Eminescu)

* Sfîntul Ioan al Crucii: poemele majore (cu prezentare şi note)

* Nichifor Crainic despre Sfîntul Ioan al Crucii

* Răzvan Codrescu: sonete noi

---------------------------

2008: LUNA FEBRUARIE

* Maximalismul şi "boieria" lui Hristos

* Don Quijote şi Prinţul Mîşkin: doi "nebuni" exemplari

* La aniversară: În căutarea rostului pierdut

* În loc de 8 Martie

* Mărturii din Gulagul românesc: Portretul fiarei la tinereţe (din memoriile fostului deţinut politic Demostene Andronescu)

* Eminescu şi creştinismul

* Provocările Evului Mediu: din Libro de buen amor

* Poveste pentru blonde

* Sandu Tudor şi Mircea Eliade

* Ortodoxie şi naţiune. O mărturie testamentară a Părintelui Galeriu

* Ion Te-leagă

* Gîlceava dracului cu lumea: Cu dracul, totuşi, nu e de glumit...

* Antropologie creştină: Păţaniile omului între "chip" şi "asemănare"

* Homo europaeus între ontologie şi ideologie

* Ex Oriente lux - "Lumina vine de la Răsărit"

* Noţiunile politice de "dreapta" şi "stînga". O încercare de redefinire critică din perspectivă creştină

* Simbolistica tradiţională a dreptei. Pentru o fenomenologie a rectitudinii

* Sonete din lirica universală

* Exerciţii de postmodernism: Hexaemeron poeticesc

* Dan Stanca: recviem pentru România

* Simion Mehedinţi şi creştinismul românesc

* Petre Ţuţea: eşecul "omului autonom"

* Întîlnirea David Şafran - Corneliu Codreanu

------------------------

2008: LUNA MARTIE

* Înţelesul evanghelic al iubirii

* Eroismul feminin în lumina Bunei Vestiri

* La moartea lui George Pruteanu

* Masoneria de duminică

------------------------

2008: LUNA APRILIE

* Redescoperirea vredniciei creştine: de la "a munci" la "a lucra"

* Cercetaţi-l pe ieromonahul Savatie !

* Statistici

* Paştele la creştini şi la evrei

* Prin Patimi spre Înviere. Îndrumar pentru Săptămîna Mare

* Cele 7 rostiri de pe Cruce. Recviem pentru Omul durerilor

* Viaţa întru înviere

* Înţelesul numelor Celui Înviat

* Tradiţii populare legate de ciclul pascal

* A tăcut şi Monica Lovinescu...

-----------------------

2008: LUNA MAI

* Duminica Tomii sau "Paştele cel mic". Spre mai dreapta pomenire a Apostolului Toma

* 555 de ani de la căderea Constantinopolului. Un memorial paideic al istoriei bizantine (330-1453)

* Primăvara lui Dan Puric

* 45 de ani de la martiriul Maicii Mihaela

* Problema homosexualităţii: Aspecte medicale şi teologice. Cine pe cine discriminează?

* Cine mai sînt fraţii noştri: Vaticanul între teologie şi S. F.

* Ierarhii ne vindecă de Ortodoxie!

-----------------------

2008: LUNA IUNIE

* Dezbatere A.Z.E.C.: cazul Corneanu

* Creştinismul şi politica. Căror stăpîniri ne supunem?

-----------------------

2008: LUNA IULIE

* Criza modernă a autorităţii

* Între "cazul Corneanu" şi "cazul Bădiliţă" (cu două articole de Mircea Platon)

* (In)decizia Sfîntului Sinod

* Adio, dar rămân cu tine! (Răzvan Ionescu despre "cazul Corneanu")

* Ipostazele Sfîntului Ilie

* Răzvan Codrescu: două poeme neptice

* Răspuns unei infamii

* Este Hristos în mijlocul nostru? (text de Iulian Capsali)

* Sensul creştin al istoriei

* Ortodoxia post-modernă a Sinodului de la Bucureşti (text de Radu Preda)

* La despărţirea de Dan Sluşanschi: Profesorul nostru (Un grup de studenţi)

* Nicodimiada sau Despre oi şi capre

* Din partea d-lui Răzvan Ionescu: Răbdare...

* Răzvan Ionescu versus Teodor Baconsky: Eroul civilizator

------------------------

2008: LUNA AUGUST

* Teologia mistică a energiilor necreate

* Cu Andrei Şerban şi Tatiana Niculescu Bran (cronică şi interviu de Elena Dulgheru)

* Religie şi cultură

* Recviem pentru Aleksandr Soljeniţîn

* Profetul Soljeniţîn: Lumea sfărîmată (traducere şi comentariu de Răzvan Ionescu)

* Adormirea Maicii Domnului şi cultul marianic

* La Adormirea Maicii Domnului (Sf. Ierarh Martir Antim Ivireanul)

* Iulian Capsali despre Mihail Neamţu: Deliciul impostaţiei

* Soljeniţîn: discursul de la Vendeea (1993)

* Tradiţii şi "apucături"

* Are cuvîntul d-l Ovidiu Hurduzeu: Schiţă de antropologie creştină

* Poate exista un gentleman creştin? (Karl Löwith tradus şi prefaţat de Gh. Fedorovici)

------------------------

2008: LUNA SEPTEMBRIE

* Sensul toleranţei

* "Război" şi "pace"

* Europa văzută de peste ocean: Problema Europei - şi a noastră (George Weigel tradus de Gh. Fedorovici)

* Sarah Palin şi America profundă (text de Mircea Platon)

* Ne-mîngîierile filosofiei

* Mircea Platon, Leo Allatios şi... "baba ortodoxă"

* Răzvan Ionescu: Despre o anume fericire

* Onorîndu-l pe N. Steinhardt: Integrala N. Steinhardt şi Dilemele convertirii (de George Ardeleanu)

* O perspectivă integratoare

* Părintele Calciu e cu noi: Biserica în lumea contemporană

* Un eseu de Gheorghe Fedorovici: Cîteva gînduri despre dreptatea lui Dumnezeu

* Ovidiu Hurduzeu: Rolul creştinului în Vajnica Lume Nouă (Brave New World)

* O precizare a d-lui Răzvan Ionescu

* "Un bătrân frumos..."

* Despre păcatele preoţilor (de Danion Vasile)

* Împotriva teologiei de debara (texte de Mircea Platon şi Ovidiu Hurduzeu)

* Mircea Platon despre îmbrobodirea românească

* Neamul în Biserică

------------------------

2008: LUNA OCTOMBRIE

* Părintele Stăniloae: 15 ani de la moarte (bio-bibliografie; fundamentele teologice ale naţionalului; ultimul interviu)

* Părintele Aldea despre un anume rasism

* Părintele Calciu şi "Uriaşul adormit"

* Fără comentarii... (Să luăm aminte!)

* De ce nu ne canonizăm martirii anticomunişti? (reportaj-documentar de Rafael Udrişte)

* Interviu cu actorul Dan Puric (luat de pr. I. Al. Mizgan)

* Un nou volum de Marcel Petrişor

* Un memoriu al părinţilor îngrijoraţi

* Naţionalismul în istoria românilor

* Constanţa: Colocviu de patrologie

* Rug aprins: sonete şi false sonete

------------------------

2008: LUNA NOIEMBRIE

* Ce mai cenzurează mafia intelectuală (Ovidiu Hurduzeu: O critică preliminară a "conservatorismului schimbării")

* La curtea Voievozilor cereşti

* Răzvan Ionescu: Preţul visului american

* Între mărire şi slavă (un eseu de Gabriela Moldoveanu)

* Casa Părintelui Stăniloae

* Analfabetism, indolenţă sau oligofrenie?

* De Deo et de mortuis (O mărturisire cu care eram dator)

* Habent sua fata libelli

* "Ministeriadă" împotriva Muzeului Ţăranului Român

* Adunarea consultativă a laicatului ortodox (cu un text de Radu Preda)

* De la neprofesionalism la mistificare (o recenzie de George Enache)

------------------------

2008: LUNA DECEMBRIE

* A fost odată, la Maglavit...

* Răzvan Ionescu despre Vasile Paraschiv

* Remember electoral românesc: 1990-2008

* Un cuvînt al părintelui Savatie Baştovoi: Gîlceava "laicatului" cu Sf. Sinod

* Solidari cu Dan Stanca (Protest)

* Dan Stanca: delict de opinie?

* Răspuns unui prieten

* Am primit de la d-l Mihai Creangă

* D-l Dan Stanca declară

* Cazul Dan Stanca: cîteva precizări

* Părintele Mihai Valică despre Crăciun

* Răzvan Ionescu: Povestea colindătorilor

* Răzvan Ionescu: Străin în noapte

* Răzvan Codrescu: Rost de doină (cîntece fără stăpîn)

------------------------

2009: LUNA IANUARIE

* Sensul unei resurecţii (De la idealismul materialist la realismul spiritual)

* Taina jertfei: cazul Moţa-Marin

* De ce Eminescu? (Lupta cu temeiurile)

* Benedict Moldoveanu: Cele două calendare

* Grigore Vieru a trecut Prutul de sus

* Ce-i îngăduit a primi creştinul şi ce nu (un text de ieromonahul Grigorie Sandu)

* Un studiu-raport de Pr. Prof. Dr. Mihai Valică (despre cip-urile biometrice)

* O dezbatere eşuată

* În jurul lui Eminescu: Despre pietatea oarbă şi analfabetismul isterizat

* Pr. Dan Bădulescu: Reflecţii pe marginea unui articol recent

------------------------

2009: LUNA FEBRUARIE

* Teodora Roşca: Scrisoare către fraţii mei, despre Chip şi cip

* Demostene Andronescu: Colonelul Gheorghe Crăciun (schiţă de portret)

* Răzvan Codrescu despre doamna Aspazia Oţel Petrescu

* Pr. Dr. Mihai Valică: precizări teologice

* Răzvan Ionescu: "Memoriile" lui Valeriu Anania

* O poezie de Gustavo Adolfo Bécquer

* Paşapoartele biometrice: F.O.R. întreabă (Comunicat de presă)

* Părintele Iustin nonagenar

* D-l Radu Carp despre disputa paşapoartelor biometrice

* Dan Puric la 50 de ani

* Criza lăuntrică

* Răzvan Ionescu: Povara omului deosebit

* Cluj: Sinodul Mitropolitan şi biometria (Comunicat de presă)

* Dr. Pavel Chirilă: Vindecarea (texte de dr. Pavel Chirilă şi Răzvan Codrescu)

* La ce vă aşteptaţi? (Comunicatul Patriarhiei cu privire la paşapoartele biometrice. Comunicat F.O.R.)

* Urmează Postul Mare

------------------------

2009: LUNA MARTIE

* Are cuvîntul d-na Elena Dulgheru: Despre ura creştină

* A.Z.E.C. către U.C.S.I.: Românii în Italia

* Bucureşti: eveniment editorial (G. Ardeleanu, N. Steinhardt şi paradoxurile literaturii, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2009)

* Biocipurile: o altfel de abordare (documentarul "Naţiunea suspectă")

* Dezincriminarea prostituţiei şi incestului (Comunicat al Biroului de Presă al Patriarhiei Române)

* Apeluri la responsabilitate

* "Războiul biocipurilor": două răspunsuri

* Mesianism poetic românesc (Octavian Goga şi Aron Cotruş)

* Răzvan Codrescu: Ghid pascal

* Praznicul şi icoana Bunei Vestiri

* Georgia: Deşertul Pustnicilor (text şi foto de Lucian D. Popescu)

------------------------

2009: LUNA APRILIE

* La Duminica Sfintei Maria Egipteanca (predica lui Lucian D. Popescu)

* Un mare poet din închisoare (Constantin Oprişan)

* Ce vor fraţii de peste Prut

* Legende vii ale luptei anticomuniste (Raul Volcinschi prezentat de Lucian D. Popescu)

* Icoane pascale

* Ierom. Savatie Baştovoi către mai marii Republicii Moldova

* Costion Nicolescu: Calea pascală

* Drumul Crucii

* Evanghelia Învierii (Ioan 1, 1-17 - trei versiuni româneşti)

* Un cuvînt al Părintelui Galeriu

---------------------------------

Texte şterse:

Luciferismul în ţara lui Caragiale; Abuzuri şi mistificări preelectorale; Sibiu 2007 - nervi de toamnă; Poezia închisorilor comuniste: Demostene Andronescu la 80 de ani; Claudiu Târziu la aniversară; Energiile lucrătoare ale laicatului ortodox; Marşul homosexualilor contestat în instanţă; Tradiţie şi creaţie; Reacţii ortodoxe; "Aşa păstor, aşa turmă!"; Î. P. S. Teofan - noul Mitropolit de la Iaşi; Icoanele rămîn în şcoli; La spartul Tîrgului (de carte); Tradiţie şi caritate; Lansare de carte şi conferinţă la Galaţi; Răzvan Ionescu şi Bicentenarul Gogol; Şase provocări la neuitare

---------------------------------

Notă:

Articolele pot fi accesate din această pagină, clicînd pe titlul subliniat. Arhivele se accesează integral din pagina de start.

---------------------------------

Comentarii anterioare în subsolul acestui sumar:

La 15/1/09 10:44 AM , ovidiu constantinescu a spus... Domnule Razvan Codrescu, printre putinele bile albe ce le primeste Victor Roncea (cel putin de la mine) in "duelul" cu dvs si Claudiu Tarziu este relatarea genocidului israelian (sionist) impotriva palestinienilor din Gaza. Oare nu este crestineste sa intervenim!? As spune dimpotriva... nu e treaba noastra!? Dar a cui e, a unor civili fara aparare in fata tancurilor si avioanelor de vanatoare?! Pai noua, in aceste timpuri negre, de povestile lui Plesu ne arde sau de ororile strigatoare la Cer ce se petrec in jurul nostru [in caz ca nu sunteti "la curent": Irak, Afghanistan, Palestina...] ? Ma risc sa afirm urmatoarele: in ziua de azi, crestinul ortodox are mult mai multe in comun cu "dusmanul musulman traditionalist" decat cu "fratele crestin occidental".

La 16/1/09 9:22 PM , Razvan Codrescu a spus... Eu unul nu pot monitoriza pe acest blog tot ce se întîmplă pe lume. Sigur că şi pe mine mă indignează, mă mîhnesc sau mă îngrijorează o seamă întreagă de abuzuri, cu urmările lor tragice pe termen lung. Conflictul arabo-israelian, din nefericire, nu-i de azi - de ieri, nici nu sînt semne că s-ar putea stinge prea curînd. Uneori, de-a lungul vremii, am şi scris despre el, direct sau tangenţial. Sînt gata să le plîng de milă arabilor într-un context sau altul, dar nici pe mîna islamismului n-aş merge. Pe de altă parte, oricît de critic aş fi, într-un context sau altul, cu privire la acţiunile de forţă ale statului Israel, nu pot să culpabilizez sau să repudiez pe această bază întreaga evreime sau ideea de evreitate.În orice caz, dacă cineva mi-ar trimite pentru postare pe blog o analiză sau măcar o descrirere pertinentă a situaţiei, n-aş ezita să o postez, nici să-mi spun şi eu părerea în cadrul comentariilor consecutive.

La 16/1/09 11:27 PM , Anonim a spus... De ce nu recunosteti, domnule Codrescu, ca va e teama de fapt sa nu fiti calificat drept antisemit? Aceasta teama nu-i ceva rusinos sau neobisnuit: sufera de ea mai toata clasa intelectuala.

La 17/1/09 12:35 AM , Razvan Codrescu a spus... Sigur că nimănui nu i-ar plăcea să treacă drept mai "antisemit" decît este sau decît ar putea fi. Eu am scris altădată (poate am să pun şi pe blog) despre cît de proastă e vorba aceasta. Să luăm chiar conflictul arabo-israelian. Dacă înţelegem prin "antisemitism" ceea ce se înţelege în mod curent (ura faţă de evrei şi prigonirea lor), atunci oare arabii, care-i urăsc şi-i agresează pe evrei, ce sunt ei: semiţi sau antisemiţi? Sau invers: evreii, care-i urăsc şi-i agresează pe arabi (mai ales pe palestinieni), deci pe fraţii lor de rasă semitică, sînt cumva antisemiţi? Iar dacă arabii şi evreii, semiţi şi unii, şi alţii, se urăsc şi se agresează reciproc în asemenea măsură, nu cumva s-ar putea trage concluzia că pînă la urmă semiţii înşişi sînt cei mai aprigi... antisemiţi? Pe de altă parte, aşa cum cînd se spune "anticreştinism" se înţelege o atitudine care se opune ireductibil şi în toate privinţele creştinismului, tot aşa cînd se spune "antisemitism" ar trebui să se înţeleagă o atitudine care se opune principial la tot ce a fost şi este semit: nu numai la evreii şi arabii de astăzi în egală măsură, dar şi la evreii Vechiului Testament, cu toţi patriarhii, profeţii şi regii lor, precum şi la toate popoarele semite ale antichităţii (ca bunăoară fenicienii), ba chiar şi la Iisus, Care ca om adevărat era semit prin naşterea trupească!!! Eu unul n-am întîlnit încă la nimeni o asemenea ură globală, ca să-l pot numi cu mîna pe inimă "antisemit".Dar să lăsăm chestia asta, care poate să pară o glumă. Eu chiar dacă aş fi "antisemit" şi mi-ar fi teamă să nu se afle, ar fi deja prea tîrziu, căci sînt "critici" şi "monitori" care demult pretind a fi aflat această taină impură a mea, iar eticheta respectivă mi s-a pus încă din secolul trecut, aşa că teama mea nu prea ar mai avea obiect (puteţi citi, ca mostră de amuzament amar, textul intitulat chiar "Cum am devenit antisemit" din volumul meu Cartea îndreptărilor - pp. 135-143). Deci, cum s-ar zice, nu-i cazul să vindeţi castraveţi la grădinar... Profit însă de context ca să fac aici mărturisirea că eu unul, cînd se întîmplă să scriu despre lucruri care pot veni în atingere cu această "sperietoare" de uz curent, nu mă gîndesc şi nu mă preocup dacă voi trece drept "semit", "filosemit" sau "antisemit", ci singura mea grijă sau exigenţă sinceră şi reală a fost şi rămîne să fiu onest şi coherent, să nu mă mint nici pe mine şi să nu-i mint nici pe alţii. Atît şi nimic mai mult.

La 12/2/09 2:56 AM , Razvan Codrescu a spus... S-a găsit şi cine să se supere şi pe acest sumar - ca şi cînd te-ai supăra pe cuprinsul unei cărţi! Cineva - anonim, desigur! - mă tutuieşte şi mă ceartă că, vezi Doamne, îl tot aduc în faţă. Raţiunea acestei mişcări periodice e foarte simplă, vajnicule anonim, şi nu ascunde nimic trufaş sau provocator: un sumar, ca să fie util celor interesaţi (şi chiar mie în administrarea blogului), trebuie să fie la îndemînă, adică pe pagina de start (în cadrul rubricii "Postări anterioare", limitată la zece poziţii - ultimele zece postări). Prin urmare, ori de cîte ori, prin adăugare de noi materiale, sumarul ajunge la coada listei de "Postări anterioare", sînt nevoit să-l readuc în faţă, ca să continue să se regăsească pe pagina principală. Asta-i tot.

La 12/2/09 1:42 PM , Razvan Codrescu a spus... Pentru Vali: Am remediat problema cu articolul "Război şi pace". Acum poate fi accesat din sumar.

La 13/2/09 12:38 AM , Razvan Codrescu a spus... Unui Anonim (scandalizat nevoie mare şi nelămurit de unde vine "pretenţia" unora de a nu fi tutuiţi de fitecine): Îl pot iubi pe mitocan, dar nu pot iubi mitocănia. De aceea, vă iubesc, dar vă dezaprob. Cu riscul de a rămîne nemîngîiat în iubirea pe care v-o port, v-aş sugera să căutaţi un blog mai pe măsura dvs. (sînt destule, iar supărarea pe mine s-ar putea să reprezinte un "certificat în alb"). Eu nu ţin să urc în vreun top, aşa că nici nu-mi doresc să fiu "accesat" cu orice preţ. Mai ales că ştiu bine că dragoste cu japca nu se poate.În fond, orice blog, ca şi orice casă, are dreptul să impună anumite reguli, pe care dacă nu buna creştere, atunci măcar bunul simţ al musafirilor ar trebui să le ia în seamă. Oricum, musafirii trec, casa rămîne. Şi vorba aceea: casă să fie, că musafiri se găsesc. Vă doresc, deci, o bună îndepărtare. E preferabilă unei proaste apropieri.

La 3/3/09 3:52 PM , Anonim a spus... Minunata ideia acestui sumar al blogului (toate ar trebui sa aibe asa)! Nu plecati urechea la cei care se iau de toate alea!

IEROM. SAVATIE BAŞTOVOI CĂTRE MAI MARII REPUBLICII MOLDOVA

CĂTRE MITROPOLITUL VLADIMIR
(12 aprilie 2009)

Liderii opoziţiei de la Chişinău declarau ieri sus şi tare că vor scoate în piaţă «zeci de mii, milioane de oameni». Însă au ieşit doar cîteva sute, arătînd adevărata faţă a opoziţiei moldoveneşti. Mitingul de azi poate fi rezumat într-o singură propoziţie astfel: Opoziţia de carton a ieşit la microfon.
În timp ce liderii opoziţiei şi-au cerut şi au primit aprobare de la tiranii comunişti pentru noi proteste, adevăraţii protestatari sînt vînaţi şi torturaţi de poliţişti cu măşti pe faţă. A apărut primul mort, tînărul Valeriu Boboc, tatăl unui copil de un an şi jumătate. Sînt sigur că mai sînt şi alţi morţi şi că în următoarele două trei săptămîni vor fi sute, deoarece majoritatea dintre cei bătuţi au şanse să moară din cauza hemoragiilor interne.
Aşa bat comuniştii de cînd sînt ei. Răpesc oamenii şi-i bat pînă le dezbat măruntaiele. Apoi îi «eliberează», ştiind în cîte zile urmează să moară. Iar medicii legişti declară drept cauză a decesului ciroza, supra doză de alcool sau căzătură de la înălţime. Poliţia specială învaţă aceste metode la cursurile secrete.
În aceste zile există sute de tineri care au fost victima unor astfel de bătăi. Mai sînt şi alţii care stau ascunşi, înnebuniţi de frică. Dar pînă cînd?
Opriţi teroarea în Moldova!
Declaraţi regimul comunist regim totalitar şi interziceţi-l prin lege, aşa cum s-a făcut în atîtea state europene!
Începeţi urmărirea penală a preşedintelui Voronin şi a aparatului său!
Mă adresez în primul rînd mitropolitului Vladimir să iasă şi să ceară public încetarea torturii şi eliberarea necondiţionată a tuturor tinerilor răpiţi în aceste zile în mod ilegal de către forţele de ordine şi securitatea statului Moldova.
În numele lui Dumnezeu, fiţi oameni, uitînd pentru cîteva zile de politică!
Dacă judecăţile omeneşti pot fi cumpărate, judecata lui Dumnezeu nu va întîrzia!

CĂTRE PREŞEDINTELE VORONIN
(11 aprilie 2009)

În aceste zile comunismul a demonstrat încă o dată, pentru cine mai era nevoie, că este un regim întreţinut prin tortură şi şantaj. O lume întreagă a văzut cum poliţiştii moldoveni atacă lumea paşnică de pe stradă, bătînd cu sadism copii şi femei. Totul se petrece sub ochii satisfăcuţi ai preşedintelui, fost general de miliţie sovietică.
Am fost personal în mulţime pentru a mărturisi în numele tuturor preoţilor şi a creştinilor torturaţi şi ucişi de regimul comunist sovietic. Am mărturisit, mai întîi, în numele bunicului meu preot, pe care nu am avut posibilitatea să-l cunosc, pentru că bolşevicii l-au ucis la vîrsta de 37 de ani, dîndu-mi în loc un tată propagandist al ateismului ştiinţific.
Am vorbit cu băieţii care au fost aduşi în stare să arunce cu pietre şi să dea foc Parlamentului şi Preşedinţiei. Ei nu au dat foc unor clădiri ale statului moldovenesc, ci unor obiecte care au devenit simboluri ale comunismului.
În nume propriu şi în numele milioanelor de creştini ucişi de comunişti, care cred că mă vor încuviinţa, mă adresez preşedintelui Vladimir Voronin:
Domnule Voronin, nu sînteţi vrednic să fiţi numit domn şi nici frate! Vă voi numi, pur şi simplu, preşedinte.
Aşadar, preşedinte Vladimir Voronin, v-am cunoscut faţă către faţă o singură dată, cînd aţi venit la Noul Neamţ, la stareţul de atunci Dorimedont, căutînd aliaţi în prima campanie electorală pe care aţi cîştigat-o aşa cum aţi cîştigat-o. Ştiţi prea bine, episcopul Dorimedont nu v-a devenit niciodată un aliat şi, poate de aceea, a murit în condiţii atît de incerte la vîrsta de doar 45 de ani.
Vă rog, nu mai folosiţi biserica lui Hristos pentru a vă înmulţi în mod nedrept numărul de voturi. Lăsaţi-i pe ierarhii noştri cei slabi de înger să-şi vadă liniştiţi de drumul lor, pentru că aţi văzut că pe unii mai tari, cum a fost vlădica Dorimedont, nu-i veţi supune nici prin moarte.
Lăsaţi-l pe mitropolit ca în acest an să aducă fără Dumneavoastră focul sfînt de la Ierusalim, iar dacă nu are bani de drum, îi voi da eu. Mă tem că dacă veţi mai continua mult această tovărăşie cu ierarhii moldoveni, vom ajunge degrabă ca ouăle roşii de Paşti să fie ornate cu seceri şi ciocane.
Vă rog să vă cereţi iertare public de la mamele copiilor care au fost stropiţi cu droguri, bătuţi şi torturaţi de poliţişti chiar sub ochii Dumneavoastră.
Eliberaţi-i pe tineri din arest şi ordonaţi începerea cercetării penale a poliţiştilor şi a mai marilor lor care au ordonat aceste acte de violenţă şi tortură a cetăţenilor paşnici.
Cereţi-vă iertare şi daţi-vă demisia, plecînd undeva departe de acest popor, declarîndu-vă singur, cît mai sînteţi preşedinte, persona non grata pentru Republica Moldova.
Să ştiţi că oamenii nu se nasc răi din fire, ci devin aşa prin împrejurările vieţii. Aveţi încredere în oameni şi încercaţi să învăţaţi să iubiţi. Aceasta este o mare bucurie pentru suflet.

SAVATIE BAŞTOVOI
Ieromonah la Mănăstirea Noul Neamţ,
membru al Uniunii Jurnaliştilor din R. Moldova
Detalii pe http://www.savatie.wordpress.com/

ICOANE PASCALE

Săptămîna Patimitor (Săptămîna Mare) şi Săptămîna Luminată, adică răstimpul dintre Duminica Floriilor (Intrarea Domnului în Ierusalim) şi Duminica Tomei (“Paştele cel mic”), avînd în centru Învierea Domnului (praznicul praznicelor), se bucură de o bogată reprezentare în tradiţia iconografică ortodoxă. Iată scenele cele mai răspîndite din “filmul” iconic al “căii pascale”, în vechi basoreliefuri, fresce, icoane pe lemn şi miniaturi răsăritene.

Învierea lui Lazăr (prăznuită în sîmbăta care precede Floriilor, numită chiar Sîmbăta lui Lazăr) constituie un preludiu important al Învierii Domnului (Troparul spune: “Învierea cea de obşte mai înainte de Patima Ta încredinţînd-o, pe Lazăr l-ai înviat, Hristoase, Dumnezeule...”) şi a fost reprezentată de timpuriu (sec. II), cum se vede în catacombele romane (cf. Walter Lawrie, Art in Early Church, New York, 1969, pp. 40-46). Compoziţia devine mai complexă începînd de prin sec. IV, iar Erminia lui Dionisie [1] o descrie astfel: “Deal cu două vîrfuri, iar dinapoi o cetate şi evrei plîngînd, văzîndu-se pe jumătate, adică pînă la brîu. Şi înaintea dealului un mormînt, un om ce ridică piatra [de la gura mormîntului], Lazăr [în picioare] în mijlocul gropii, un om desfăşurîndu-l [din feşele de pînză], Hristos în preajmă cu o mînă binecuvîntînd şi cu cealaltă ţinînd un înscris (“Lazăre, vino afară!”), dinapoia Lui apostolii, iar la picioarele Lui Marta şi Maria [surorile lui Lazăr] închinîndu-se” (p. 111).

Intrarea Domnului în Ierusalim, prăznuită în Duminica Floriilor şi zugrăvită de obicei în naosul bisericilor, deşi triumfală, deschide de fapt drumul Patimilor. Este împlinirea profeţiei mesianice da la Zaharia 9, 9-15: Iisus este imaginea Împăratului, iar Ierusalimul imaginea Împărăţiei (prefigurarea Ierusalimului ceresc). Numele grecesc al icoanei este Baiophóros (de la báion, “frunză/ramură de finic”, şi phéro, “a purta”), căci cei ce-L întîmpină au în mîini stîlpări. În Erminia lui Dionisie: “Cetate şi dinafară deal; Hristos şezînd pe un asin tînăr şi binecuvîntînd [mulţimea], iar dinapoi apostolii; şi înaintea lui Hristos un copac sus pe deal, din care copiii taie ramuri şi le aruncă pe jos [...]. Şi afară de poarta cetăţii – iudei, bărbaţi şi femei, ţinînd ramuri şi [ducînd] copii în braţe şi pe umeri; iar alţii, de pe zidurile şi ferestrele cetăţii, privindu-L pe Hristos” (p. 112). Se observă că Hristos este înfăţişat călărind cu ambele picioare de aceeaşi parte a asinului şi cu faţa spre privitorul icoanei, ceea ce accentuează caracterul simbolic al scenei. “Acest mod de a-L zugrăvi pe Iisus contrastează cu picturile religioase apusene, în care El este, de obicei, reprezentat călărind cu picioarele de o parte şi de alta a asinului” (Constantine Cavarnos, Ghid de iconografie bizantină, Editura Sophía, Bucureşti, 2005, p. 95).

Hristos spălînd picioarele ucenicilor Săi este o reprezentare iconografică a smereniei (virtute de căpătîi în Ortodoxie) şi o chemare la smerita slujire. În pictura murală ortodoxă, scena este reprezentată cel mai adesea în pronaos. Iată descrierea ei în Erminia lui Dionisie: “Casă şi Petru şezînd pe un scaun, cu o mînă arătîndu-şi picioarele, iar pe cealaltă avînd-o pe cap; şi Hristos îngenuncheat înaintea lui, [...] încins cu un ştergar, cu o mînă ţinînd piciorul lui Petru şi pe cealaltă întinzînd-o către el; şi înaintea genunchilor Lui un lighean cu apă şi un ibric. Iar ceilalţi apostoli, şezînd dindărătul Lui, unii vorbesc între ei, alţii îşi dezleagă încălţămintele lor...” (p. 113). Icoana figurează îndeaproape textul evanghelic de la Ioan 13, 2-15 (unica relatare a episodului). În Ghidul... său (ed. cit., p. 137), C. Cavarnos aminteşte tradiţia din Patriarhia Ortodoxă a Ierusalimului, unde Patriarhul, închipuindu-L pe Hristos, la Utrenia din Joia Mare, spală picioarele a doisprezece arhimandriţi ai locului, ce la rîndul lor îi închipuie pe apostoli. Tradiţia s-a păstrat (sau a fost reluată ca atare) şi în alte arii creştine (inclusiv în lumea catolică).

Cina cea de Taină, la care a fost instituită Sfînta Euharistie, centrul liturgic al vieţii creştine, este foarte diferit reprezentată în Răsărit şi în Apus. Modelul ortodox îşi are originile în secolul al VI-lea (cf. David Talbot Rice, The Appreciation of Byzantine Art, Londra, 1972, p. 161) şi se structurează în jurul mesei semicirculare (mai rar circulare), avînd toate persoanele aşezate în jurul laturii curbate, cu faţa unele spre altele, dar şi spre privitor. Hristos este în centru, iar pe umărul sau pe pieptul Lui se sprijină capul “ucenicului iubit” Ioan, aşezat în stînga Domnului, căci locul de mai mare cinste din dreapta Sa îi este rezervat mai vîrstnicului Petru. Ceilalţi apostoli sînt aşezaţi cinci de-a stînga lui Ioan şi cinci de-a dreapta lui Petru. Din registrul stîng iese în evidenţă Iuda, ce tocmai îşi înmoaie dumicatul (“Cel ce a întins cu Mine mîna în blid, acela Mă va vinde” – Matei 26, 23; cf. şi Ioan 13, 26). La rigoare, aureolă trebuie să aibă numai Hristos (apostolii n-au primit încă darul Cincizemii). Există însă reprezentări – mai rare – în care aureolă au şi toţi apostolii, mai puţin Iuda. Apusenii, începînd de prin secolul al XII-lea, aduc fel de fel de inovaţii nepotrivite: masa devine dreptunghiulară, aureolă poartă toţi (inclusiv Iuda!), cîţiva stau cu spatele la privitori, iar uneori Hristos Însuşi Îşi pierde poziţia centrală (cinstea omenească a aşezării “în capul mesei” înlocuieşte simbolismul centralităţii divine). Secularizarea se desăvîrşeşte cu celebrul tablou al lui Leonardo (ce a şi dat naştere la atîtea speculaţii heterodoxe), unde nici Hristos nu mai are aureolă şi este înfăţişat aproape fără barbă. Din nefericire, această reprezentare desacralizată a avut mulţi imitatori, mai nou chiar şi în spaţiul ortodox. Deruta se simte încă din Erminia lui Dionisie (cf. p. 113)...

Sub puterea întunericului (“Şi era noapte” – Ioan 13, 30), Iuda Iscarioteanul, unul dintre cei 12, deja deconspirat la Cina cea de Taină, îşi duce la capăt vînzarea pe 30 de arginţi. Reprezentarea iconică a scenei respective poartă numele de Vînzarea, Trădarea sau Sărutul lui Iuda, iar în Erminia lui Dionisie (“Iuda vînzîndu-L pe Hristos” – p. 113) este descrisă astfel: “Grădină şi în mijlocul ei Iuda îmbrăţişîndu-l şi sărutîndu-L pe Hristos, iar înapoia lui Iuda [se vede] Petru, îngenunchind sub sine un ostaş tînăr [Malhus – cf. Ioan 18, 10] şi tăindu-i urechea cu sabia. Şi împrejurul lui Hristos ostaşi, unii cu săbii goale [scoase], alţii cu suliţe, alţii cu masalale şi cu felinare, iar alţii apucându-l şi bătându-L”. Domnul îl priveşte pe Iuda cu milă şi reproş (“Iuda, cu sărutare vinzi tu pe Fiul Omului?!” – Luca 22, 48). În pofida arguţiilor modernităţii, judecata asupra lui Iuda s-a rostit demult: “Că smintelile trebuie să vină, dar vai omului aceluia prin care vine sminteala!” (Matei 18, 7); „Fiul Omului merge precum a fost rînduit; dar vai omului aceluia prin care este vîndut!“ (Luca 22, 22); “Bine era de omul acela dacă nu se năştea!” (Matei 26, 24).

Răstignirea – de obicei zugrăvită în naosul bisericilor – este reprezentată în Răsărit cu fidelitate faţă de relatările evanghelice, într-o manieră sobră, evitîndu-se – în comparaţie cu arta apuseană – ostentaţia deteriorării fizice, dar şi detaliile imaginare ce pot distrage atenţia de la esenţial (ostaşi călări, mulţime şi îngeri plîngînd etc.). Asistenţa se reduce, de regulă, la Maica Domnului (uneori însoţită, în plan secund, de mironosiţe) şi la Apostolul Ioan (avîndu-l adeseori alături şi pe sutaş). Totuşi, Erminia lui Dionisie trimite la o figuraţie mai bogată, contaminată de moda apuseană, rareori realizată integral de o icoană (şi regăsibilă mai degrabă în pictura murală, cu spaţiu mai amplu): “Cetate şi afară de cetate un deal şi pe el Hristos răstignit; şi pe capătul de sus al Crucii pironite aceste cuvinte: Iisus Nazarineanul, Regele Iudeilor [abreviat: I.N.R.I.]. Şi de o parte şi de alta a lui Hristos răstigniţi cei doi tîlhari [2] [...]. Iar în jos, în partea din dreapta lui Hristos, un ostaş călare Îi împunge cu suliţa coasta dreaptă [...]. Şi dinapoia lui, Născătoarea de Dumnezeu copleşită de întristare şi mironosiţele ţinînd-o, şi lîngă dînsa Apostolul Ioan şi Longhin sutaşul [...]. Iar în partea din stînga, alt ostaş călare, ţinînd un burete legat în vîrful unei trestii şi apropiindu-l de gura lui Hristos. [...] Şi aproape alţi ostaşi, cărturari, farisei şi popor mult, unii vorbind între ei şi arătîndu-L pe Hristos [...]. Şi trei ostaşi, şezînd, împart hainele Lui [...]. Iar din jos de Cruce, o peşteră mititică şi în ea hîrca lui Adam...” (pp. 115-116). Iată şi lămurirea acestui din urmă detaliu: “Biruinţa asupra morţii şi a iadului este simbolizată printr-o cavernă care se deschide la piciorul Crucii, sub vîrful pietros al Golgotei, piatra care a crăpat în momentul morţii lui Hristos, pentru a lăsa să iasă la iveală un craniu. Este craniul lui Adam care, «după părerea unora», spune Sfîntul Ioan Hrisostom [Omilia 85, I, P. G. 59, col. 459], ar fi fost îngropat sub Golgota – «locul Căpăţînii» (Ioan 19, 17). Dacă tradiţia iconografică a preluat acest detaliu, provenit din izvoare apocrife, este pentru că el a servit la evidenţierea înţelesului dogmatic al icoanei Răstignirii: mîntuirea primului Adam prin sîngele lui Hristos, Noul Adam, Care S-a făcut om ca să mîntuiască neamul omenesc” (Leonid Uspensky, Vladimir Lossky, Călăuziri în lumea icoanei, Editura Sophía, Bucureşti, 2003, pp. 195-196).

Învierea Domnului – Anástasis – este reprezentată la loc privilegiat, în naosul bisericilor răsăritene, de regulă prin scena Pogorîrii la iad. “Spre deosebire de alte icoane ale praznicelor împărăteşti, icoana Învierii redate sub forma Pogorîrii la iad nu se bazează pe o relatare propriu-zisă a Evangheliilor, ci pe versete răzleţe din Noul şi Vechiul Testament” (C. Cavarnos, op. cit., p. 106), cum ar fi Efeseni 4, 9-10, sau I Petru 3, 18-19, sau anumite aluzii din Psaltire (“Căci David zice despre El: «Totdeauna am văzut pe Domnul înaintea mea, căci El este de-a dreapta mea ca să nu mă clatin. De aceea s-a bucurat inima mea şi s-a veselit limba mea; chiar şi trupul meu se va odihni întru nădejde. Căci nu vei lăsa sufletul meu în iad»” – Fapte 2, 25-27, subl. n.). Sfîntul Simeon Noul Teolog tîlcuieşte astfel tradiţia Pogorîrii la iad: “Hristos S-a pogorît la iad şi a slobozit din legăturile veşnice şi a înviat sufletele celor drepţi care erau robite acolo, adică le-a dus în rai. Dar nu a înviat şi trupurile lor, ci le-a lăsat în morminte pînă la învierea cea de obşte” (apud C. Cavarnos, loc cit.). Hristos Însuşi S-a pogorît la iad cu sufletul (nu şi cu trupul, care era în mormînt). Dar Sfîntul Ioan Damaschin (autorul Canonului pascal) precizează (Dogmatica sau Credinţa ortodoxă, III, 27): “Aşadar, chiar dacă a murit ca om, şi chiar dacă sfîntul Lui suflet s-a despărţit de corpul Lui preacurat, totuşi Dumnezeirea Lui nu S-a despărţit de cele două, adică de suflet şi de corp, şi astfel nici unica ipostasă nu s-a despărţit în două ipostase. Căci corpul şi sufletul au avut de la început, în acelaşi timp, existenţa în ipostasa Cuvîntului, şi cu toate că în timpul morţii a fost despărţit sufletul de trup, totuşi fiecare a rămas, avînd existenţa în unica ipostasă a Cuvîntului. Astfel, unica ipostasă a Cuvîntului a fost şi ipostasa sufletului, şi a trupului. Niciodată, nici sufletul, nici corpul n-au avut o ipostasă proprie, alta decît ipostasa Cuvîntului. Ipostasa Cuvîntului a fost mereu una şi niciodată două. Prin urmare, ipostasa lui Hristos este mereu una. Chiar dacă spaţial sufletul s-a despărţit de corp, ipostatic însă era unit prin Cuvînt” (Sfîntul Ioan Damaschin, Dogmatica, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2001, p. 176). Icoana încearcă să figureze totdeodată această realitate tainică, iminenţa Învierii lui Hristos şi încredinţarea viitoarei învieri a morţilor. Cea mai veche reprezentare cunoscută a Pogorîrii la iad se află la San Marco (Veneţia) şi datează din sec. al VI-lea (cf. L. Uspensky, Vl. Lossky, op. cit., p. 200). În Erminia lui Dionisie, acest tip de icoană este descris astfel: “Iadul ca o peşteră întunecoasă dedesubt de dealuri, şi îngeri, purtînd veşminte luminoase, îl leagă cu lanţuri pe Belzebut, domnul întunericului [...]; şi cîţiva oameni, în pielea goală şi legaţi cu lanţuri, uitîndu-se în sus; şi multe lacăte sparte, şi porţile iadului sfărîmate, iar Hristos, avînd împrejur nemărginită lumină şi mulţi îngeri, calcă pe ele, cu dreapta ţinînd [de mînă] pe Adam, iar cu stînga pe Eva. Şi de-a dreapta, Înaintemergătorul arătîndu-L pe Hristos; şi lîngă el David şi alţi drepţi, şi împăraţi cu cununi şi cu coroane. Iar de-a stînga proorocii: Iona, Isaia, Ieremia, şi dreptul Abel, şi alţii, toţi cu cununi” (p. 117). Alteori Domnul cu o mînă îl ţine pe Adam, iar în cealaltă ţine Crucea (simbol sacru suprem al biruinţei asupra morţii) [3].

O a doua reprezentare tradiţională a Învierii Domnului este cea cu Îngerul vestind mironosiţelor Învierea, pe care Erminia lui Dionisie o descrie aşa: “Mormînt deschis şi un înger, purtînd veşminte albe şi şezînd pe acoperămîntul mormîntului, ţine cu o mînă o suliţă, iar cu cealaltă arată, înăuntru în mormînt, giulgiul şi năframa; şi purtătoarele de miruri, înaintea lui, ţinînd miresmele” (p. 117).
În străvechime (pe vremea catacombelor) Învierea era sugerată prefigurativ de Proorocul Iona ieşind din pîntecele chitului, urmînd analogiei făcute de Domnul Însuşi: “Că precum a fost Iona în pîntecele chitului trei zile şi trei nopţi, aşa va fi şi Fiul Omului în inima pămîntului trei zile şi trei nopţi” (Matei 12, 40). Tema a fost însă, cu timpul, aproape total abandonată în iconografia pascală.
L. Uspensky şi Vl. Lossky, probabil cei mai competenţi în materie, atrag răspicat atenţia: “În iconografia ortodoxă tradiţională, momentul în sine al Învierii lui Hristos nu este niciodată descris. Spre deosebire de icoana învierii lui Lazăr, atît Evangheliile, cît şi Tradiţia bisericească nu spun nimic despre acel moment şi nu spun cum a înviat Hristos. Nici o icoană nu o arată. [...] Absenţa redării momentului Învierii arată caracterul său de nepătruns pentru mintea omenească şi, prin urmare, imposibilitatea de a-l descrie. De aceea, în iconografia ortodoxă sînt două reprezentări care corespund sensului acestui eveniment. Una este convenţional-simbolică. Ea descrie momentul care precede Învierea lui Hristos cu trupul – Pogorîrea la iad. Cealaltă [descrie] momentul ce a urmat Învierii cu trupul a lui Hristos – venirea istorică a mironosiţelor la mormîntul Domnului” (op. cit., pp. 200-201).
Prin urmare, icoanele de dată mai recentă care-L înfăţişează pe Hristos ieşind dintr-un mormînt sub formă de coşciug şi ţinînd în mînă un steag (simbol profan al biruinţei), cu un înger care tocmai a dat piatra la o parte (ca să iasă Iisus, Care ori va fi fost prea comod, ori nu se va fi descurcat singur) şi cu soldaţii păzitori hlizindu-se la întreaga scenă, nu au nimic de-a face cu tradiţia ortodoxă şi contravin flagrant chiar relatărilor evanghelice. Ele reprezintă o influenţă a modernismului apusean (care, în materie de pictură religioasă, a eşuat cu timpul în kitsch), resimţită în spaţiul ortodox începînd de prin sec. al XVII-lea (din păcate, acest tip de reprezentare a fost reţinut şi în Erminia lui Dionisie din Furna – cf. ed. cit., p. 117 –, alcătuită în prima jumătate a secolului al XVIII-lea).

Încredinţarea lui Toma (apostolul prăznuit chiar în duminica de după Paşte, care îi şi poartă numele şi care, în tradiţia populară, s-a numit şi “Paştele cel mic”) este icoana care se raportează la relatarea evanghelică de la Ioan 20, 24-29 şi care în pictura murală ortodoxă apare zugrăvită în naos, la rînd cu scenele praznicelor împărăteşti. În Erminia lui Dionisie (unde tema este numită “Toma pipăind rănile lui Hristos”) o aflăm prezentată astfel: “Casă şi Hristos în mijloc, avînd mîna dreaptă ridicată, iar cu cea stîngă trăgîndu-Şi îmbrăcămintea, Îşi dezgoleşte rana coastei din dreapta. Iar Toma, stînd lîngă Dînsul, îşi pune cu frică mîna dreaptă în coasta Lui, pe cînd cu cealaltă ţine un înscris care zice: «Domnul meu şi Dumnezeul meu!». Şi ceilalţi apostoli, stînd împrejur, se minunează” (p. 118). Încredinţarea lui Toma face parte din grupul de reprezentări iconografice care certifică Învierea (cele ale Femeilor mironosiţe cînd li se vesteşte Învierea [4], ale Mariei Magdalena cînd i S-a arătat Hristos înviat [5], ale Sfinţilor Apostoli Petru şi Ioan la mormînt, ale Frîngerii pîinii la Emaus etc. – cf. Erminia lui Dionisie, pp. 117-119). Strigătului îngeresc “Hristos a înviat!”, ele îi răspund toate, în limbajul lor figurativ: “Adevărat a înviat!”.

Răzvan CODRESCU

1 Este folosită în continuare, cu indicarea paginilor, ediţia românească scoasă în anul 2000 la Editura Sophía din Bucureşti: Dionisie din Furna, Erminia picturii bizantine. Erminiiile sînt manuale tradiţionale de pictură bisericească ortodoxă.
2 Evangheliile canonice nu-i nominaliezază, dar tradiţia spune că s-ar fi numit Gestas şi Dismas (acesta din urmă fiind cel ce a spus: „Pomeneşte-mă, Doamne, cînd vei veni în împărăţia Ta!”, la care Hristos i-a răspuns: „Adevărat grăiesc Ţie, azi vei fi cu Mine în rai” – Luca 23, 42-43).
3 „Crucea Ta, Doamne, viaţă şi înviere poporului Tău este şi spre dînsa nădăjduindu-ne, pe Tine, Dumnezeul nostru, Cel ce ai înviat, Te lăudăm. Miluieşte-ne pe noi” (Cîntarea 1 a Laudelor, glas 6).
4 În Duminica Mironosiţelor (ce urmează Duminicii Tomii) se cîntă: “Mironosiţele femei stînd lîngă mormînt, îngerul a strigat: Mirurile sînt cuvenite morţilor, iar Hristos putrejunii S-a arătat străin. Ci strigaţi: «A înviat Domnul, dăruind lumii mare milă»” (Troparul, glas 2).
5 Tema aceasta – Noli me tangere – s-a bucurat de o dezvoltare aparte în pictura religioasă occidentală.

LEGENDE VII ALE LUPTEI ANTICOMUNISTE

Raul Volcinschi octogenar

O EVADARE ÎN PLIN STALINISM

PROCURATURA MILITARĂ CLUJ
Dos.nr.[f.n.]/957

O R D O N A N Ţ Ă
de pornirea procesului penal
Anul 1957, luna mai, ziua 6

Maior de Justiţie Vodă Constantin, procuror militar al Procuratorii Militare Cluj, avînd în vedere sesizarea telefonică a Dir.Reg.M.A.I. Cluj, avînd în vedere constatarea făcută la faţa locului în legătură cu evadarea arestaţilor VOLCINSCHI RAUL şi CRISAN EUGEN în seara zilei de 05.05.1957, din care rezultă date suficiente cu privire la infracţiunea de evadare.

La faţa locului am constatat că pentru reuşita evadării cei doi arestaţi s-au înarmat cu bucăţi de fier, cu care au lovit paza de la arestul M.A.I., precum şi ofiţerii de serviciu de la poarta principală, în urma cărui fapt doi militari din pază au fost internaţi în spital avînd grave lovituri în cap, iar restul de 3 militari sînt loviţi mai uşor şi nu au necesitat internarea în spital, ci au fost pansaţi de medic.
Din urmele de sînge găsite la faţa locului, din cele constatate la personalul de serviciu de la poarta pricipală, precum şi de faptul că arestatul CRIŞAN EUGEN a fost găsit în faţa uşii împuşcat, sînt suficente date cu privire la infracţiunile:

1.- Vătămarea integrităţii corporale p.p.art.471 C.P. şi
2.- Infracţiunea de evadare p.p.art.297 al.2 C.P. săvîrşită de arestatul VOLCINSCHI RAUL, născut la 14.-0.1923, în comuna Lwov – URSS – fiul lui Valeriu şi Heviga, fost conferenţiar universitar, cu ultimul domiciliu in Cluj, str...

D I S P U N :

Pornirea procesului penal cu privire la infracţiunile prev. de art.471 şi 297 al.2 C.P., urmărirea penală făcîndu-se de Procurorul Militar al Procuraturii Militare Cluj.

PROCUROR MILITAR
Maior de Justiţie
SS indescrifrabil

Împreună cu cîteva alte acte, documentul acesta a fost eliberat de arhiva C.N.S.A.S. la cererea d-lui Raul Volcinschi în anii din urmă. Dosarul de urmărire pe care Securitatea comunistă l-a alcătuit pentru d-l Raul Volcinschi, între anii 1956 şi 1989, numără 123 volume.
Am ales acest act procesual penal pentru conciziunea sa. E lapidar şi impersonal în mai mare măsură decît oricare alt act procesual din cauza penala privitoare la “fostul conferenţiar universitar” Raul Volcinschi. O astfel de hîrtie însemna condamnarea. Teoretic, hîrtia asta era numai începutul unei proceduri desfăşurate în contextul indiciilor existenţei unei infracţiuni. În ciuda prezumţiei de nevinovăţie care trebuie să ţină cumpăna oricărei cercetări penale, în realitate hîrtia asta nu era un început, ci era un sfîrşit. În realitate, conferenţiarul universitar Raul Volcinschi, doctor în Ştiinţe Economice şi licenţiat în Drept, devenea în mod implacabil, definitiv şi iremediabil, un “fost”. În realitate, cînd procesul penal era “pornit”, procesul penal era gata încheiat. Pentru că pornirea procesului penal însemna obligatoriu trimiterea în judecată prin rechizitoriu, iar asta însemna condamnarea. Era o chestiune de “cîţi ani?” sau “oare o să rezist acolo?”. În rest puteai să fii sigur că judecătorul nu-l va contrazice pe procuror.
Raul Volcinschi fusese arestat în 1956 şi a mai fost eliberat abia în 1964. Apoi, “pe vremea lui Ceauşescu”, a mai “executat” încă 8 ani de închisoare, în diferite perioade. Din istorisirile lui nu răzbate nici o urmă de orgoliu pe seama înţelepciunii sale nebuneşti, aşa cum, din păcate, aproape nici unul dintre cuminţii conformismului nu are vreo urmă de jenă cînd află că “pe vremea aia” se putea şi aşa.
Raul Volcinschi a fost ajutat în existenţa sa de “om liber” în comunism, fie “afară”, fie în penitenciar, de o chimie psihică aparte: nu a simţit niciodată frica. La asta s-a mai adăugat o vigoare fizică excepţională şi obişnuinţa de a se echilibra spiritual prin rugăciune.
Îl vom lăsa în continuare pe d-l Raul Volcinschi, astăzi octogenar, să istorisească episodul evadării din arestul Securităţii de la Cluj. Aşa cum se va vedea şi de aici, niciodată în viaţă nu a fost interesat de scăparea sa exclusivă. Şi niciodată nu a fost interesat să se eschiveze. Nu şi-ar fi imaginat niciodată, de pildă, că ar putea să părăsească ţara. Interesul personal nu l-a distanţat niciodată de rostul patriei, de rostul neamului şi de Dumnezeu.

În ’56 sînt arestat. Chiar din Universitate sînt arestat... Eram conferenţiar universitar la Facultatea de Drept din Cluj. Am fost dus la Securitatea din Cluj şi, ce să vă spun, situaţia a fost destul de grea. Au tăbărît din capul locului pe mine cu o violenţă extraordinară. Violenţă fizică... Eu nu prea mai am unghii la picioare. Mi le-au extras aşa... ştiinţific. Dar nu prea e comod cînd îţi face, ştii, pedichiura domnul maior Bainer. Am fost bătut rău de tot.
Ţin minte bătaia de Sfîntul Ştefan din anul ’56. Fusesem arestat pe 23 noiembrie şi de Sfîntul Ştefan mi-au dat o bătaie la tălpi cumplită. M-au bătut Bainer şi Kiraly.
Chestiunea se încurca. Se întîmpla ca oamenii să mai aibă slăbiciuni şi începeau să vorbească: “A fost şi ăla, îl cunosc şi pe celălalt... A fost şi ăla acolo, a fost şi celălalt...” Astfel chestiunea se întindea.
Deci, din două motive, eu mi-am pus la punct evadarea. Nu se mai putea. Mi-am zis: “Mai bine mori, decît să se întindă treaba asta! Pentru că vor fi arestaţi prea mulţi”. Şi, apoi, mai era şi felul meu de a fi. Eu sînt un luptător. Să stau acolo în arest ca o rîmă, să îndur toate umilinţele alea... Să mă tîrîi din cameră la closet şi de la closet în cameră. Sau la anchete bătut şi umilit... Aşa că m-am pregătit. M-am pregătit mai întîi sufleteşte. Eram convins că trebuie să evadez. Şi eram convins că evadarea va reuşi pentru că eram convins că nimic nu se putea face atunci decît prin forţă. Asta era condiţia mea: eu mă plasam întotdeauna cu spatele la zid. Ziceam: “Asta e! Mai departe nu se mai poate! O fac şi mor sau scap. Altceva nu se poate”. Şi ştiam că dacă pui astfel problema, cu fermitate, dacă nu eşti căldicel, trebuie să reuşeşti. Aşa credeam eu: că o să reuşesc. De altfel, aşa am trecut prin toată puşcăria. Asta era filosofia mea practică. Ziceam: “Nu-mi pasă! Ori, ori!”.
Mă gîndeam să acţionez la anchetă. Cu Bainer ajunsesem la formula asta: după ce scria, îmi dădea să citesc, eu citeam, îi dădeam hîrtia înapoi şi el se întorcea cu spatele s-o pună în dosar. Atunci era momentul să-l lovesc cu fierul în cap. Vroiam să evadez de-acolo, dar nu ştiam ce să fac mai departe. Unde mă duc de-acolo. Aveam nevoie de informaţii, pentru că nu cunoşteam clădirea. Cînd te ducea la anchetă, erai cu ochelari negri şi nu vedeai nimic, sau vedeai uneori pe sub ei, dar nu-ţi puteai da seama exact pe unde eşti.
Şi la un moment dat mi-l bagă în celulă pe Eugen Crişan. Era un tip înalt, cam cît mine, frumos, cu păr ondulat. Şi era bine legat. Avea un mic defect la un ochi. El cunoştea clădirea.
“Da’ de ce vă interesează? Vreţi să evadaţi?”, m-a întrebat. I-am spus. Iar el a răspuns imediat: “Şi pe mine mă interesează evadarea”.
Eugen Crişan era legionar. Era de prin Ocna Mureş, luat pentru tentativă de omor. Se certase cu secretarul de partid din comuna lui şi, cînd s-a întîlnit cu el pe pod, a vrut să-l arunce în rîu. El zicea: „Am vrut să-l ţîp în Murăş”.
Şi mi-a făcut schiţă perfectă pe fundul gamelei date cu săpun. Desenam de cînd terminam de mîncat şi pînă ne lua vesela. Am memorat unde sînt intrările şi ieşirie, uşile, scările, traseele, în sfîrşit, mi-am cam dat seama cum era pe-acolo...
Am luat hotărirea că, foarte simplu, asta e, trebuie să-l lovim pe gardian în cap. Îl lovim şi “Bună ziua!”.
Paturile de fier pe care dormeam aveau o bară de fier care solidariza alte două piese. Pe-asta am demontat-o. În ziua de 5 mai... hm, era ziua morţii lui Napoleon... Pe 5 mai ’57 am băgat în haine fiarele acelea luate de la pat. Cu cîteva zile înainte, eu desfăcusem de la baie o piesă de la robinet aşa încît rotiţa robinetului să poată fi scoasă imediat. Acum am cerut să fim scoşi la baie la ora 5 după-amiază. Programul de baie era în mod obişnuit la ora 7 seara. Era de serviciu plutonierul Tripon. Era ca un bivol de mare. Mergea încet şi era un tip greoi. Cînd am fost duşi la baie, Eugen s-a dus spre closet, iar eu am rămas la chiuvetă. Am scos rotiţa robinetului şi m-am îndreptat spre gardian, zicînd: “Uite, dom’le, s-a rupt... Şi vă arăt, ca să nu spuneţi că am rupt-o eu”. L-am momit să intre în camera de baie şi el a căzut în cursă. A privit robinetul, a devenit neatent, iar eu i-am tras una cu fierul în ceafă. A căzut. Era un tip voinic. Dar a căzut ca un bou înjunghiat, cu un geamăt. Şi am crezut că asta a rezolvat situaţia pentru cîteva minute. Mi-am zis că trebuie să deschid celulele şi cine vrea să iasă. Ţin minte că într-o celulă era Iulia Lazăr, fiica lui Ilie Lazăr, iar ea s-a speriat foarte tare de tot ce s-a întîmplat mai apoi.
Mă gîndeam că vom face cu toţii un iureş şi vom ieşi cu toţii. Mai ales că erau acolo băieţi de-ai mei... Eram vreo duzină de cunoscuţi în vremea aia în arest... Cel care era cu mine, Eugen Crişan, era în legătură cu unul Roşu din ceata lui popa Şuşman de la Poşaga. Şi ne gîndeam că oricum n-avem unde să ne ducem decît în munţi. În Făgăraş sau în altă parte.
Baia era la capătul unui coridor lung şi drept. În ultima celulă, cea de lîngă baie, era Iulia Lazăr. Penultima era a noastră, a mea şi a lui Eugen Crişan. Apoi încă trei, în care erau nişte bărbaţi. În dreptul băii, coridorul făcea un colţ, iar pe latura cealaltă mai erau cîteva celule. Într-una erau nişte preoţi. Cînd m-au văzut deschizînd, au făcut semnul crucii asupra mea. Da, dar de ieşit, nu ieşeau. În următoarea, nişte femei. În alta, unul care abia îşi trăgea nişte ciorapi pe el. Apoi am dat de unul dintre episcopii greco-catolici arestaţi şi de unul din lotul meu, dar care ezita. În timpul ăsta, gardianul căzut a început să urle. Ofiţerul de serviciu şi alţi doi gardieni au ieşit pe coridor. Pe unul dintre ei l-am izbit cu fierul în cap... Ǎla şi acum umblă dînd din cap. E pensionar prin Cluj şi îl văd că tot bălăngăne din cap şi acum. Am început noi bătaia cu ceilalţi şi i-am doborît imediat. I-am terminat! Apoi am fugit pe coridoarele Securităţii din Cluj, pe traseul stabilit.
Eugen Crişan credea că în camera ofiţerului de serviciu trebuie să fie un pistol. Nu se putea să nu fie înarmaţi cei la Securitate! Dar ei, de frică, se băgaseră înăuntru şi încuiaseră. Noi am dărîmat uşa peste ei. Eram dezlănţuiţi! Pur şi simplu am dat peste ei. I-am pocnit şi s-au refugiat prin colţuri, iar noi am căutat pe acolo, prin sertare. Nu era nici un pistol. Cu asta am pierdut timpul. Căutînd ticălosul ăla de pistol.
Am fugit iarăşi, refăcînd o parte din traseu, ca să ajungem spre exterior. De ieşit, nu era greu, cheia era la noi.
În exterior era o platformă, urmau cîteva trepte, vreo 5-6, iar ieşirea dădea în strada Traian. Pe vremea aceea strada era pavată cu piatră neregulată. Piatră de rîu.
Cînd să ieşim, din faţă veneau vreo trei ofiţeri. Unul, văzîndu-ne, îşi desfăcuse port-pistoletul şi căuta cu mîna arma. Eu m-am făcut că intru printre ei, ştii, ca la rugby, deşi eram football-ist, şi ei s-au adunat. Atunci am făcut un pas pe stînga, am şters peretele şi m-am tot dus pe lîngă ei.
Ies afară şi în momentul ăla văd în spate vreo doi-trei care, auzind strigătele „Fug bandiţii!”, fugeau şi ei pe scara interioară în sus, adică în direcţia opusă nouă. Numai atît se vedea: nişte funduri care se înghesuiau şi se frecau între ele ca să scape în sus. Eram în situaţia aceea şi totuşi, ştii, m-a pufnit rîsul!
Atunci am trecut de uşă şi Eugen după mine. Am ieşit pe platformă. N-am văzut însă că în stînga e un soldat de pază din cei de la trupele de Securitate, înarmat. Pe ăla nici nu l-am văzut... Şi am sărit de pe platformă. Nici n-am mai atins treptele. Cum am sărit, la aterizare m-am lăsat pe vine... În momentul acela, a trecut rafala peste mine. Eu am continuat cursa.
Pe Eugen rafala l-a luat în plin. Şi, sigur, el a murit... A murit... Un pas era în urma mea pe platformă... Un glonţ a intrat drept în inima lui...
Eu trec prin curticică şi aud în spatele meu ceva. Aud pe cineva care aleargă şi aud un declic de pistolet. Ţac, ţac! S-au încălecat gloanţele!
Cineva trăsese spre mine de la numai doi-trei metri. De la distanţa asta nu se poate rata! Şi totuşi eram neatins! Apoi, cînd m-au readus, mi-au arătat: „Uite, ăsta era norocul tău! Te împuşcam aici şi gata, mureai!”.
Dar acum scăpasem.
Sar gărduţul curţii de la Securitate şi traversez strada. Aici a fost ghinionul meu. Tot ghinionul meu a fost că pantofii mei n-aveau şireturi. Din saltea aş fi putut să trag nişte aţă şi să-mi fac un şiret provizoriu. N-am avut şiretul ăsta. Eu eram sportiv, aveam antrenament, fugeam repede. Dar atunci nu puteam pentru că îmi tot juca pantoful în picior. Eu, tot căutînd să-l ţin, îmi crispasem puţin degetele, ca să nu alerg desculţ prin mijlocul oraşului. Urma să trec podul peste Someş... Şi mi-am agăţat vîrful pantofului de un pietroi din pavaj.
Am căzut cu capul în caldarîm. Şi-acum am semne la rădăcina nasului şi la arcadă. M-am lovit şi de bordura trotuarului. Dincolo de bordură era ceva iarbă. Întins pe jos, am băgat mîna în iarbă şi m-am prins. Zic: „În sfîrşit, am văzut şi eu un pic de iarbă!”. În momentul ăla, ca o ceaţă mi-a trecut prin faţa ochilor şi am rămas o clipă imobil. M-au ridicat doi securişti. Erau doi ofiţeri. Şi m-au readus prin curticica aceea oribilă...
În curte erau nişte pari plantaţi care în vîrf aveau nişte globuri colorate din sticlă. Pe la mijlocul drumului, mi-am revenit. „Ei, păi, ce, mă las eu dus înapoi?! Păi, ăştia mă omoară cu bătaia!”. „Ei, lasă...” Cel din stînga mă ţinea mai puţin strîns decît cel din dreapta, care se cramponase de mîna mea. I-am tras cu stînga un cot în stomac şi el mi-a dat drumul. Am ridicat un glob cu stînga şi l-am lovit pe celălalt securist în faţă. Acum a slăbit şi el strînsoarea şi mi-a dat drumul.
Şi cînd dau să fug, îmi pune unul o piedică ordinară... M-a secerat. Am căzut, mi s-a rupt pantalonul... Iar pielea genunchiului s-a sfîşiat încît se vedea osul. Au sărit trei pe mine. Unul mi-a dat cu o coadă de mătură, altul cu patul armei... M-au lovit în cap şi am leşinat.
M-am trezit într-o celulă de la izolare. Un securist, Barany, mă tot lovea cu vîrful bocancului în fluierele picioarelor. Şi-acum mai am nişte semne acolo. „Ai vrut să fugi, ai? Nu te-am omorît, dar măcar acum o să aibă cine ne spune cum aţi pus la cale evadarea”.
Pentru organizaţia anti-comunistă, pentru care mă arestareră de la bun început, mi-au dat 25 de ani, iar pentru chestia cu evadarea mi-au dat 20. Asta pentru că Naghi, şeful arestului, pe care l-am lovit în cap, a rămas damblagiu. Dar, ce să fac? El mi se agăţase de piept! L-am lovit o dată să scap de el, însă nu mi-a dat drumul. Şi-atunci l-am lovit şi a doua şi a treia oară. Asta a fost! A căzut ca un sac. Tripon n-a avut nimic pînă la urmă, l-am lovit în ceafă, dar Naghi a încasat-o rău de tot. A fost pensionat imediat. A venit la proces şi l-am văzut cum dă din cap. Şi o să dea din el aşa pînă la sfîrşitul zilelor...

Bărbăţia, onorabilitatea şi inteligenţa nu sînt singurele daruri ale profesorului Volcinschi. E sensibil, e poliglot, e cult şi e o persoană extrem de agreabilă. Are umor şi are o largheţe sufletească pe care România contemporană nu numai că nu o mai cultivă, dar nici nu o mai suportă. Traseul complicat al vieţii lui a fost pe măsura dimensiunilor spirituale şi pe măsura rezistenţei sale. Un cavaler care trage a nebun ori un nebun care trage a cavaler, vor fi spunînd unii...
Vine dintr-o spiţă boierească de români get-beget care, după documente, se trag din Volcineţul de acum 400 de ani.
A copilărit la Mînăstirea Putna pe lîngă bunicul lui, care era stareţ.
Latinist de excepţie în liceu, a plecat la Bucureşti pregătit să facă Medicina, dar a intrat şi a absolvit cu brio Dreptul şi Ştiinţele Economice, în care şi-a dat şi doctoratul.
Ca toată lumea bună, a fost deţinut politic înainte de 1964.
A fost băgat între puşcăriaşii de drept comun în anii ’80 şi a fost consilier al ministrului de Interne în anii ’90.
A pus la cale două atentate împotriva lui Ceauşescu.
Pe scurt, şi-a pus viaţa pentru prietenii săi, locuitorii acestei ţări. Iar dacă ar fi putut, şi-ar fi pus viaţa pentru toţi creştinii şi pentru toţi oamenii.
Or, dragoste mai mare ca aceasta nimeni nu are!
Despre toate astea, însă, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom putea citi pe larg, cît de curînd, în volumul de memorii pe care domnul profesor Raul Volcinschi s-a hotărît, după multele insistenţe ale apropiaţilor săi, să îl pregătească.

Lucian D. POPESCU

CE VOR FRAŢII DE PESTE PRUT

FORUL ANTICOMUNIST DIN MOLDOVA (F. A. M.)

Prima declaraţie oficială
a protestatarilor de la Chişinău

Sîntem mulţi, sîntem tineri, sîntem uniţi!

Mergem pînă la capăt!
Nu ne mai puteţi controla!
Ne-am săturat să răbdăm un regim totalitar,

întreţinut prin frică şi teroare!
Comunismul este vinovat

de cel mai mare genocid din istorie!
Nu vrem să fim conduşi de cei care

ne-au ucis şi deportat părinţii şi bunicii!
Cerem demisia preşedintelui Voronin

şi interzicerea prin lege a partidului criminal comunist!
Nu vrem soluţii extreme –

cerem judecarea preşedintelui în baza Constituţiei!
Nu facem politica nimănui şi nu sîntem plătiţi de nimeni!
Nu avem culoare politică – sîntem puri şi transparenţi!
Jos magnaţii comunişti care ne trimit să muncim la negru

şi ne fură banii chiar din Western Union!
Mobila de lux şi parchetul din Preşedinţie şi Parlament

sînt cumpărate din procentele de la schimburile valutare!
Nu vrem în Italia, Portugalia, Spania!
Nu vrem în Canada sau la Moscova!
Vrem să muncim şi să fim plătiţi în ţara noastră!
Vrem un stat bazat pe respect şi pe încredere,

nu pe frică şi pe şantaj!
Jos frica, moldoveni!

-------------------------------------------

Moldovan Community in the UK
demands new parliamentary elections in Moldova
and a political solution to the crisis

Moldovan Community in the UK denounces the results of the parliamentary elections that took place in Moldova on 5th April 2009, in which 50% of the votes were attributed to the ruling communist party. In our view the elections were rigged and unfair, because of the grave abuses committed by the ruling communist party not only on the day of elections and during the past electoral campaign, but over the last 8 years. These abuses intensified in the run up to the elections. The police and other state authorities have harassed opposition activists, media representatives and civil society groups. The state-owned media was heavily biased against opposition parties.
Fairness of the elections is out of the question in conditions where the largest part of the Moldovan population has been deprived of independent sources of information and continuously brain washed by soviet-style media controlled by the communist party.
Moldovan Community in the UK is expressing its support to the civil society in Moldova that calls for new elections in truly democratic conditions and disapproves violent actions.
For the second day around 50 Moldovans gathered in front of the Moldovan embassy in London to protest against the rigged elections and to condemn communism. Protesters, all Moldovan citizen and UK residents, expressed their support for the protests in Moldova and demanded new elections. They waved banners reading “Down with the communism!” and “Voronin stole our future”.
“We came here to show our support for our families and friends in Moldova who have been suffering for 8 years under an authoritarian regime installed by the former Soviet militia general Vladimir Voronin, a corrupt president who transformed Republic of Moldova into a private Ltd. in the benefit of his clan.
We cannot accept the results of the recent elections, we are certain the elections were rigged. “It is regrettable that the international observers who were supposed to ensure that Moldovan elections meet democratic standards were fooled like little children. They had no idea what communists are capable of”, said Mihai Coretchi, one of the organisers.
According to the Moldovan opposition, hundreds of thousands of deceased people appeared to have voted in these elections on 5th April 2009. There are also numerous allegations of repeat voting by communists’ supporters.
“Most of us here emigrated from our homeland because of the misery inflicted on our country by the criminal communist regime. We don’t need Brejnev’s clones at power anymore. We want Moldova to be ruled by young professionals who care about country’s future. We demand new elections in Moldova, under close and competent observation of independent experts”, stated Anatolie Mazur, one of the leaders of the protesting group.
The protesters said they regret the violence and unnecessary damages in Chisinau (the capital of Moldova), which were caused by instigators who infiltrated among peaceful demonstrators. “This is a typical KGB manoeuvre aimed to discredit the democratic parties and its supporters”, said one of the participants in the peaceful action.
The results of the votes cast by Moldovan citizen in the UK are dramatically different from those registered in Moldova. Only 7,6% of Moldovans living in the UK voted for the Communists party, while the 3 leading opposition parties registered over 80.9% of votes.
On Thursday, April 9th 2009, representatives of the Moldovan community in the UK will hold another peaceful protest in the Trafalgar Square, starting from 15:00.

8 April 2009

Moldova-UK Team
http://www.moldova-uk.com/
press@moldova-uk.com

UN MARE POET DIN ÎNCHISOARE

CONSTANTIN OPRIŞAN (1921-1958)

La Editura Christiana din Bucureşti a apărut micul volum intitulat Cărţile Spiritului şi alte poezii, semnat de un mare poet necunoscut publicului larg: Constantin Oprişan, martir al temniţelor comuniste. Este prima oară cînd toate versurile rămase de la Constantin Oprişan se regăsesc între copertele unui volum (o selecţie fusese inclusă de regretatul Radu-Dan Vlad în volumaşul Doi poeţi damnaţi: Constantin Oprişan & Ştefan Vlădoianu, Editura Majadahonda, Bucureşti, 1995).

Constantin Oprişan, Cărţile Spiritului... (coperta I)

DIN PREFAŢA D-LUI MARCEL PETRIŞOR:

Constantin (Costache) Oprişan (1921-1958), după ce trecuse prin iadul de la Piteşti, a stat în celula 4 din cumplita „Casimcă” a Jilavei, cu Gheorghe (Ghiţă) Calciu, cu Iosif V. Iosif şi cu mine, şi tot acolo a murit în iulie 1958. Grav bolnav de tuberculoză, i s-a refuzat orice ajutor medical... Este cel pentru care viitorul părinte Calciu şi-a tăiat venele, în iluzia că ar putea să-l salveze de la moarte hrănindu-l cu sângele lui
Avea mare har de poet şi ne-am străduit toţi trei să-i memorăm versurile amplului poem „noologic”, precum şi alte piese de mai mică întindere, pe care mai în urmă le-am reconstituit din memorie cu Ghiţă Calciu, atât pe cât am mai fost în stare după atâţia ani. Sunt şi locuri pe care le-am uitat amândoi, dar îmi place să cred că am salvat – cu destulă fidelitate – esenţialul...
Dacă despre Dante Aligheri, autorul Divinei Comedii, contemporanii spuneau c-ar fi fost omul care a văzut cu ochii săi infernul, trecând prin toate bolgiile lui, despre Constantin Oprişan, autorul Epopeii noologice sau al Cărţilor Spiritului, s-ar putea spune cu certitudine nu numai că l-a văzut, dar că l-a şi trăit, trecând prin toate hrubele sale; nu ca vizitator, precum Dante, ci şi supus unui întreg arsenal al supliciilor deloc imaginare...
Dar nu asta contează, ci ceea ce spune acest autor despre geneza şi dinamica spiritului creştin, despre durerile şi bucuriile făuririi sale. Evidenţele unei conştiinţe care evoluează în spirală şi-n devenirea căreia apar treptat perioade grele de semnificaţii: Helenismul, cu sarabanda filosofiei antice; Patristica, cu revelaţiile-i mistice; Eroismul medieval, cu al lui cult al onoarei; Renaşterea, cu iluzoriile umanisme, apoi Modernitatea subsecventă, cu ispitele şi capcanele raţionaliste – de la Descartes la Kant şi de la Hegel la Marx –, cu tentaţiile existenţialiste sfârtecate de ideologii donquijoteşti şi de utopiile opresive ale unei contemporaneităţi din teascurile căreia salvarea nu se întrevede decât într-o perspectivă eshatologică...
Înţelepciunea lirică a muceniciei e uneori mai profundă şi mai vie decât toate tomurile speculaţiei filosofice, căci se întemeiază pe o experienţă care nu se poate substitui prin teorii şi pe nişte raţiuni ale inimii pe care mintea anevoie ajunge să le pătrundă. Citiţi-l pe Costache Oprişan şi veţi vedea că-l veţi ţine minte cu inima!

Constantin Oprişan, Cărţile Spiritului... (coperta IV)

DIN NOTA ASUPRA EDIŢIEI:

Acest volum de versuri ale poetului-martir Constantin Oprişan nu are la bază nici un manuscris auctorial, ci se bazează pe memoria celor ce au fost închişi cu el în Casimca Jilavei şi care i-au învăţat pe de rost versurile concepute strict mental în anii de detenţie.
Încă din 1967-68, Gheorghe Calciu şi Marcel Petrişor şi-au confruntat rememorările şi le-au pus pe hârtie, într-un caiet dictando de 48 de pagini, scris mărunt – cu cerneală albastră şi pe alocuri cu pixul – până la pagina 38. Caietul avea să fie confiscat de Securitate la 22 I 1968 şi recuperat abia după 1989, când a fost revăzut de cei doi şi, pe alocuri, îndreptat sau adăugit.
Din păcate, cu toate eforturile conjugate, mai vechi sau mai noi, au rămas în texte şi unele lacune, pe care editorial le-am semnalat prin puncte de suspensie între paranteze drepte. Majoritatea strofelor au putut fi totuşi reconstituite în integralitatea lor, ceea ce permite o lectură aproape normală, chiar dacă nu întotdeauna cu certitudinea absolută a conformităţii cu “originalul” pierdut. După atâţia ani – şi la o asemenea cantitate de material memorat – e omeneşte să apară unele “infidelităţi”, dincolo de voinţa şi exigenţele memoratorilor. Textul rezultat are însă coherenţă şi unitate stilistică. Personalitatea poetică a autorului ni se înfăţişează bine marcată şi chiar inconfundabilă, iar versurile alcătuiesc un univers intelectual şi artistic greu de suspectat de vreo contrafacere esenţială...
Marele poem pe care l-a ambiţionat Constantin Oprişan – în genul Tragediei omului a lui Imre Madach, dar cu mai multă filosofie – a fost cunoscut printre deţinuţii politici sub diferite titluri (care uneori sunt de fapt ale diferitelor sale părţi), reflectând poate şi o anumită oscilaţie a autorului: Poemul ontologic (cum figurează şi în ediţia antologică din 1995), Psihaion (sau Psychaion), Poemul noologic, Epopeea noologică sau Cărţile Spiritului. Pentru ediţia de faţă l-am ales pe cel din urmă. Poemul pare a avea trei părţi/cărţi (inegale şi aproximativ delimitate): “Cartea ontologică” (“Cânturile somatice”), “Cartea psihologică” (“Psychaion”) şi “Cartea noologică”.
Pe lângă poemul respectiv, caietul cu transcrieri din memorie mai conţine şi alte bucăţi poetice, grupate acolo sub titlul generic de “Elegii” (deşi numai unele dintre ele sunt intitulate astfel chiar de către autor). Aici am numit secţiunea finală “Alte poezii” (păstrând impresia că unele ar putea fi tot bucăţi din poem, dislocate conjunctural, sau care ar fi urmat să fie integrate la năzuita lui finalizare)... (R. C.)

Pagini olografe din caietul confiscat de Securitate

DIN CĂRŢILE SPIRITULUI
(CARTEA A DOUA: PSYCHAION):

Taverna literară


„Sunt Unamuno parcă, nici eu nu ştiu precis;
Identitatea certă m-ar ţine-ncătuşat.
Privesc aici o urmă şi urmăresc un vis
Pe care-l ştiu că este, deşi nu l-am visat.

Vagabondez cu mintea, convins că-l urmăresc,
Dar nu ştiu ce povară mă ţine sedentar
Şi în zadar de-o viaţă mă chinui să păşesc
Pe urma Rosinantei, din urma de măgar.

Cu îndrăzneţul spirit spre nouri mă avânt,
Dar trupul laş mă leagă cu talpa de asfalt;
Şi gust în spirit cerul, cu talpa pe pământ,
Dar tremur din tot trupul de teama de înalt.

Sunt tragic fără riscuri; imit pe cerşetori
Şi ofensez platonic Sybarisul burghez;
Aş vrea să-nfrunt realul, dar plâng pe visători
Şi, prins prin tălpi de pietre, mi-e frică să visez.

Mi-e scârbă de sofismă, dar logică nu ştiu;
Mă-mbăt de paradoxe ca ultimul estet,
Nu-mbrăţişez minciuna, la adevăr nu ţiu,
Şi preamărind ideea, tânjesc după concret.

Durerile contrarii le strâng într-un suspin
Şi-mi rafinez plăcerea în psihic alambic,
Dar să nu faci ca mine, că nu-i mai mare chin
Decât să ai de toate şi să nu vrei nimic!

Tu lasă-mă, şi drumul, oricât ar fi de lung,
Ai să ajungi eroul cu platoşă de foc;
Eu stau, nu pot, şi poate nu trebuie s-ajung,
Ci să trudesc pe-o urmă de clasic dobitoc”.

Şi Unamuno tace, e surd la tot ce-i spun,
Pierdut în distilarea extremelor dureri.
Infirmu-acesta, totuşi, e ghidul cel mai bun
Pe căile bătute de tragici cavaleri.

---------------------------------------------

În faţa mea, departe, un uriaş călare,
Pe gloaba lui uriaşă, ţinteşte în văzduh.
Îmi fulgeră privirea armura-i sclipitoare
Şi lancea legendară înfiptă în vreun duh.

Se-nalţă coiful mândru, plutind peste păduri,
Lucind în puritatea albastrului senin,
Păşeşte gloaba-n ritmul metalicei armuri,
Şi-n urmă scutierul, călare pe asin.

Ascunsă după arbori, tăcerea împresoară,
Să-năbuşe sub ramuri eroicul concert.
Mai mândru pare omul când moartea-l înconjoară
Şi mai frumoasă viaţa când trece prin deşert.

Îmi strigă: „Ce tot şovăi şi ochii ţi-i ascunzi ?
Îndreaptă-ţi dârz privirea şi pasul tău de ţânc!
Tu eşti un vârf de lance şi-n Duhul Rău pătrunzi,
Cu cât mergi mai departe, cu-atîta mai adânc”.

Se risipesc miasme şi vraja se dezleagă,
Un vânt de primăvară adie pe obraz
Şi creşte în putere făptura mea întreagă,
Gonind, prin praful negru, spre marele viteaz.

„Erai s-adormi”, murmură eroul zâmbitor,
„Pe căpătâi de piatră târât de vârcolaci;
Priveşte-i colo-n umbră cum fâlfâie în zbor
Şi speriaţi auzi-i cum ţipă prin copaci!

Sunt mulţi în codrul ăsta, dar au acelaşi joc:
Întâi, te înfăşoară tăcerea cu-n descânt;
În urmă, oboseala te frânge de mijloc;
Apoi, prin ierburi, somnul te trage la pământ.

Uitarea peste tine depune prafu-ncet,
Iar gândul anchiloza ţi-l ţine nemişcat;
Încremenită, mintea rămâne un schelet,
Iar forţa ta latentă – sistem osificat.

Când spiritul opreşte mişcarea lui subtilă,
Iar somnul libertatea i-o ţintuie pe loc,
Din geniu mai rămâne netrebnica fosilă
Închisă într-o piatră, ca scoica în ghioc.

Te culci pe suprafeţe, la clarităţi atent,
Având, în loc de pernă, pietroiul pozitiv
Şi nu visezi că-n juru-ţi păianjenul latent
Te ţese ca-ntr-o pânză în calcarul masiv.

Sub tufele acestea, pe galbenul lichen,
Dorm toţi sforăitorii de ieftine poveşti;
Surprinşi de împietrire în visul lor obscen,
Le cresc ciuperci pe burtă, sub laurii porceşti.

Un demon schimbă lumea în bâlci înşelător,
Fosilele [?] să-şi vândă pe viul adevăr;
De cumperi, şi-n momeală naiv te înfăşori,
Din arborele vieţii te smulge ca pe-un măr.

De-ţi lunecă privirea pe limpezimi banale,
Comode certitudini din drum de te opresc,
Te fură trândav somnul gândirii triviale
Şi gloria vulgară, sub laurul porcesc.

Te-alintă glorii vane, păcatul îl respiri,
În jur şi sub cămaşă jivinele se-ascund;
Vicleanul te vânează cu plasele-i subţiri,
Din geniul tău să-şi bată creiţarul lui mărunt.

În noi, caleidoscopul infernului agită,
Din psihice prăpastii, făclii înşelătoare,
Iar lumea le repetă pe-o gamă nesfârşită,
Scăldându-şi în mocirlă un stârv de târâtoare.

Dar Duhul Rău se-ascunde, îl supără lumina,
Minţind că toate astea-s copilăreşti simboluri,
Şi-n bezna sufletească ne sapă rădăcina,
Să ne prăvale duhul în propriile-i goluri.

Fiinţa lui nu-i spaţiu, cu toate că există;
El e mai mic ca punctul, dar umbra lui e mare.
Respinge deci, cu scârbă, minciuna realistă,
Cârpită cu ştiinţă şi cu percepţii clare!

Tu să cunoşti; acesta e marele secret
Ca să-ţi răpui duşmanul: întâi să-l vezi, să-l ştii;
Apoi, cu pieptul sparge barajul lui concret
Şi spulberă-l în focul privirii tale vii.

Deci, dacă ştii ce-i răul, apucă lancea-n mână
Şi nu ţinti în leşuri, să-ţi cheltui energia,
Ci umbra urmăreşte-o, principiul ce le mână,
Şi lasă semidocţii să-şi văcsuie prostia.

Răstoarnă turme-n cale şi treci prin mori de vânt,
Înfruntă inerţia cu spiritul activ.
Du [?] mai departe lancea şi tragicul avânt,
Călcând ca pe-o ruină neantul pozitiv.

Ce poate fi mai nobil decât, iubind ideea,
Să-i urmăreşti năluca din noapte până-n zori
Şi, hăituit de stáfii, să-ţi cauţi Dulcineea,
Trecând ca o nălucă prin turme şi prin mori ?”.

Şi Don Quijote cântă, rotind în nouri lancea;
Privirea lui colindă albastre depărtări...
Ce mare i-a fost lupta de când porni din Mancha,
Gonind viclene stáfii, în nepătrunse zări!

Mă-ntorc să văd în urmă fidelul scutier:
De pe măgar atârnă piciorul lui grăsun...
Ce paj a fost vreodată mai demn de-un cavaler
Şi ce stăpân avut-a vreun scutier mai bun?

Destinul lor, privindu-i, mai uriaş îmi pare
Şi parcă mai bicisnic şi mai nevolnic sunt
Să merg pe cai alături de sufletul lor mare
Şi să le calc pe urme cu pasul meu mărunt...

Aşa gândeam în sine-mi, când iat-o arătare
Trecând ca o nălucă prin ramuri de copac:
Un spiriduş de smoală, călare pe-o frigare,
Se lasă-n calea noastră în zbor de liliac.

Stă-n loc privind asinul, apoi, cuprins de streche,
Se-nvârte ca sfârleaza şi iar stă nemişcat,
Sucala întinzându-şi să-l gâdile-n ureche,
Dar cu-n strănut îl suflă măgarul indignat.

Să fie Puk? N-aş crede. Prea-i negru şi pocit!
Tersit? Nici el nu este, căci pare mai modern...
Deşi la-nfăţişare aduce cu Tersit,
Dar are o culoare şi-un míros de infern.

„Papini!” – strigă Sancho. „Te-ntorci şi iar te duci,
Apari din nefiinţă şi intri-n ea din nou,
Când pleacă primul cântec, te află la răscruci
Şi piei apoi călare pe ultimul ecou”.

„E spiritul pădurii!” – şopteşte Sancho. „Cată
Să nu te cerţi cu dânsul, chiar dac-o vrea-ntr-adins;
E negru de păcate, dar s-a căit odată
Şi geniul bun, cu haina, pe frunte l-a atins.

Se spune, după unii, c-ar fi primejdios:
Uşor îi cazi în plasă, de nu ţi-i gândul treaz;
Dar eu îi ştiu secretul, nu-l iau în serios,
Şi dacă-l iei cum este, să ştii că are haz”.

Zvârlit în praf, Papini, de-o tuse de măgar,
Spre Don Quijot se-ndreaptă, cu părul mai zburlit,
Armura să-i străpungă cu ţeapa-i de bondar...
Dar cade ca o minge, strigându-mi istovit:

„La mijloc mă aruncă destinul meu nedrept;
Cad între Don Quijote şi Sancho Panza! Ori,
Nici promiscuitatea cu Sancho n-o accept,
Nici pe stăpân nu-l sufăr, cu casca lui în nori!

Priveşte-l: mă ignoră, deşi sunt evident,
Şi trece peste mine cu zâmbetul lui trist.
Deşi-l surprind adesea privindu-mă atent,
Sunt sigur: găliganul nu ştie că exist!

De-aceea, câteodată, mă-nfurii pe oricare:
Mă-nfurie măgarul cu calmul lui englez,
Mârţoaga ce nu ştie ce poartă în spinare;
Cât despre Sancho Panza, doar când îl văd – turbez.

Dar culmea, pântecosul, convins că am talent,
Îmi rabdă tot dispreţul pe care nu-l ascund!
Când văd că nătărăul mai e şi indulgent,
Încerc cu vârful ţepei buricul lui rotund.

Şi iarăşi mă înfurii pe tot ce e anost,
Pe Swift, întruchiparea piticului englez,
Pe Goethe, care crede că diavolul e prost,
Pe Shakespeare că-i stârpeşte, în Hamlet, pe danezi.

Şi pe Homer că trece cu hexametrii-n zbor,
Ca în galopul antic să-l poarte pe Achil,
Şi-alături de eroul cel iute de picior,
Pe scârnavul Tersites, călare pe dactil.

Mă-nfurie bondocii, cu gâtul lor prea scurt,
Lunganii, că nu-şi taie picioarele prea lungi,
Turbez pe uriaşii care trăiesc din furt,
Pe Siegfried că-i stârpeşte pe micii Nibelungi.

Pe cei ce cred în vise, pe toţi i-aş face scrum;
Pe somnambuli, din viaţă, pe toţi aş vrea să-i şterg,
C-atunci când lumea doarme, ei fluieră pe drum
Şi se grăbesc s-ajungă, dar nu ştiu unde merg.

I-am spus-o şi lui Goethe: «Degeaba tot alergi!
De faci un pod, nu-i totul, şi-n iad poţi face pod.
Nici mersul nu-i nimica, ci sensu-n care mergi
Şi cum îţi faci din sensuri, cu spiritul, un nod.

Nu te salvezi cu acte de dulce filantrop,
Căci nu e totul fapta, ci spiritul din ea.
Şi n-or să vie, Goethe, când eu o să te-ngrop,
Nici îngeri să te scape, nici dracul să te ia».

Şi-acuma, te priveşte! Desculţ şi în cămaşă,
Te prinzi cu Don Quijote şi umbli prin păduri.
Cum pui tu inul simplu cu zaua lui trufaşă,
Curajul tău cu frica pitită sub armuri?!

Vrei cavaleri? Hai, vino: ţi-arăt o cruciadă!
Nu dau un ban pe dânşii; ţi-arăt oricâţi ai vrut:
Le sună gol armura, căzuţi pe cai, grămadă,
Cum stau de-atâta vreme cu numele pe scut.

Îţi dau orice spectacol în codrii mei tăcuţi,
Istoria întreagă sub arborii eterni,
Politica născută din antice virtuţi
Şi-njunghiată-n jungla corsarilor moderni.

Am toată poezia prin Dante şi Homer,
Gândirea de la Thales la ultimul sistem,
Natura neştirbită din funduri până-n cer...
Am binele din rugă şi răul din blestem.

Ţi-arăt filosofia în bâlciul vanităţii,
Protagoras şi Crates în scrânciobul sofist,
Modernii cum înalţă cântări sterilităţii
Şi-un veac întreg cum doarme în somnul realist.

Dar tu nu ştii ce cauţi, nici unde mergi năuc,
Nici de alungi frumosul, ori fugi de vreun urât;
În palma mea e taina, în miezul ei te duc,
În ţeapa asta-i totul, să-mi ceri orice, oricât!

Să vezi, când nevăzute abisuri îţi desfund,
Pe demoni cum stau singuri, iar îngerii perechi;
Să coborâm pe-o rază-n adâncuri fără fund
Şi din infern pe Dante să-l scoatem de urechi.

Sau poate-l vrei pe Goethe? Ţi-l dau să-i pipăi ţeasta,
Să vezi că tot Mefisto pe Faust l-a luat,
Căci, află de la mine, de când e lumea asta,
Pe dracul niciodată un neamţ nu l-a-nşelat!

Să prindem taina vieţii în cruntă încleştare,
Orgoliul cum triumfă pe spiritul răpus,
Să-ţi pun în palmă forţa şi geniul în frigare,
Şi lumea s-o întoarcem cu tălpile în sus”.

* * *

Piticul mă uimeşte cu magicu-i delir
Şi propria-mi uimire îl creşte uriaş.
Furat de înţelesuri, cuvintele-i respir.
Nu ştiu de mi-e prieten, ori poate mi-e vrăjmaş.

De jocu-i de-artificii simţindu-mă atras,
Mă-ntreb pe ce cărare destinul să-mi îndrept...
Şi-n cumpăna-ndoielii mă scoate din impas,
Tuşind ca o trompetă, măgarul înţelept.

Stă gnomul brusc din vorbă, cu ţeapa ridicată,
Iar farmecu-i hipnotic se spulberă în vânt.
Porneşte-apoi pe cale cu mine deodată,
Târând prin praf ţepuşa, cu vârful în pământ.

Sfios, începe iarăşi, cuvintele-ngânând:
„Vezi tu răscrucea asta? Pe-aici trecu cândva
Un Om”... Şi fără voie adastă la un gând:
„Voi nu ştiţi unde mergeţi, El singur o ştia.

Trecea, urmat de gloată, cu crucea în spinare...
Ca-ntotdeauna, gloata, lovind în ce nu ştie,
Lovea şi-n El atuncea, dar – vai! – neştiutoare
Că ura ei de-o clipă va trece-n veşnicie”.

Privirea lui Papini se urcă în etern,
Iar glasul i se schimbă în glas de heruvim;
Cuvintele uşoare pe inimă se-aştern
Şi aripa durerii-l înalţă în sublim.

„Veneam”, şopteşte dânsul, „cu Simon din Cirene,
Un om c-o-nfăţişare şi-o forţă de plebeu.
Nu m-a oprit nici plânsul frumoasei Magdalene,
Ci am pătruns prin gloată, ca să lovesc şi eu.

Abia-Şi ducea povara pe trupu-nsângerat;
Trăgeam de lemnul Crucii, când Omul a căzut;
S-a-ntors să mă privească în ochi, îndurerat....”
Şi, tremurând, Papini îmi spune: „L-am văzut!”.

Şi izbucneşte-n hohot: „De ce n-am mers cu Dânsul,
Să-I sprijin eu povara şi muntele să-l sui ?
Am plâns şi El pe faţă mi-a şters cu haina plânsul,
Şi port de-atunci în lacrimi şi astăzi chipul Lui.

Tu nu poţi ştii”, îmi spune, „din ce adâncuri plâng,
Din ce-ntunerec iese o lacrimă de gnom!
Ţi-o dau s-o vezi. Priveşte-o! Într-însa îţi răsfrâng
O clipă, o durere, un cer întreg, pe Om”.

Şi plânge spiriduşul cu lacrimi argintii;
Stă ţeapa ca floreta căzută-ntr-un duel.
Sfâşietor răsună pădurile pustii
Şi plânge spiriduşul, şi plâng şi eu cu el.

* * *

În faţa codrului de metal

(Expierea lui Don Quijote)

„O, Doamne! Dulcineea!” – murmură Don Quijot
Şi braţul i se lasă, cu lancea tremurând:
„O! Singura-mi iubire schimbată în robot!”.
... Şi lancea i se-nfige cu vârful în pământ.

„Misterul cast al vieţii închis în fierul mort,
De-aceea te răpiră din vechiul tău castel,
Fluidul inefabil să-l schimbe în resort
Şi trupul tău eteric – în monstru de oţel”.

Şi tristul Don Quijote coboară de pe cal:
„De-acum, cuprins cu fierul pe veci o să rămâi,
Iubirea mea celestă s-o aflu în metal,
Să-mi dea pe totdeauna sărutul ei dintâi”.

Se-nvârte-ncet inelul destinului pe cer
Şi semnul suferinţei, firavii peşti, răsar;
Prin somn mai plânge Sancho, pe platoşa-i de fier,
Şi, copleşit de gânduri, stă stoicul măgar.

* * *

Un ultim sfat

(Don Quijote se ridică din spasmul morţii
şi dă Spiritului Uman un ultim sfat,
rezultat al experienţei sale):

Să nu te-ntorci din cale când Duhul Rău te minte,
Căci vei rămâne pururi în a Sodomei carceri;
Prin fier, prin foc, prin apă, dar numai înainte,
Căci drumurile-n spirit nu suferă întoarceri!

-----------------------------------------------------

Să mă întorc mai bine la oi, să mă retrag.
Din lumea lor vândută pe treizeci de arginţi
Voi paşte în tăcerea pădurilor de fag
Asinii filosofici şi turmele cuminţi.

În inima pădurii voi întâlni o fată
Şi inima-mi va bate ca-n ceasul cel mai sfânt.
Ne va cuprinde-n braţe tăcerea-nmiresmată
Şi-om adormi-n sărutul nostalgicului vânt.

Or să mă strige zeii bătrânului Homer,
Pe creştet îmi va trece mai falnic Orion
Şi voi uita, când urcă Pleiadele pe cer,
De lumea lor cu soare şi stele de neon.

Va strânge Parmenide din cosmicul decor
Durerea lui perfectă în sfere de cleştar,
Uitându-mă ca-n unda albastrului izvor,
Voi ignora roboţii şi porcii de metal.

Târziu, doinind povestea amarului trecut,
Voi fredona refrenul metalicei jivini,
Va da din cap, uimită de basmul necrezut,
Nevinovata turmă şi scepticii asini.

* * *

Când ochiul nu mai vede şi drumul pare-nchis,
Iar duhul îndoielii spre-ntoarceri te împinge,
Închide ochiul searbăd şi-aruncă-te-n abis,
Lovind cu pieptul moartea – şi sigur vei învinge.

Să te ridici mai tare din orice prăbuşire,
Săgeţi de fier să-ţi fie cuvintele temute,
Ştiinţa ta: credinţa, iar forţa ta: iubire;
Să-ţi faci din geniu spadă, iar scutul din virtute.

Acesta fie sensul victoriilor tale,
Când porţi povară trupul, durerea drept hotar,
Când lutul te constrânge cu legi materiale,
Să sfarmi cu geniul liber păcatul necesar.

În cântul tău să legeni al lumilor mister,
Prin el să treacă-n freamăt al geniilor zvon,
Materia pătrunsă în inima-i de fier
Să cadă în genunche, ca-n vechiul Ierihon.

Trecând din nou prin lume spre câmpul tău cu stele,
Vei întâlni aceeaşi sodomică dugheană.
Ieşi-vor Ehrenburgii din nou de sub tejghele,
Turbarea să-şi ascundă lingându-te în rană.

Ştiu că le ştii comerţul şi rostul lui ţi-e clar,
Şi taina lui sinistră, şi cinicii stăpâni,
Dar ca să nu pierzi drumul, un sfat ţi-e necesar:
Înconjură taverna şi haitele de câini.

Te vor primi jupânii cu rânjetul spurcat,
Îţi vor zâmbi clienţii, te vor striga Zola,
Lingându-şi murdăria vărsată din ficat....
Tu treci pe lângă dânşii şi mergi spre turma ta!

Şi iarăşi ghilotinei vei trece pe sub dinţi,
Iar semnele căzute le vei găsi în praf;
Îşi va suna zaraful tociţii lui arginţi...
Tu să n-atingi arginţii, ci scuipă-l pe zaraf!

Într-un amurg nostalgic, când soarele pe culmi
Va săruta pământul uitându-se-napoi,
Se vor ivi din zare pădurile de ulmi
Şi dulcele Psychaion, cu turmele de oi.

Atunci ţi-o pare clipa mai grea ca niciodată
Şi tot mai grea e fruntea, şi ochii tot mai grei;
Şi frînt vei sta, când noaptea se lasă-nmiresmată,
Să-i sorbi parfumul paşnic sub crengile de tei.

Dar mieii albi, simţindu-ţi prin întuneric pasul,
Îţi vor vesti venirea în codri de stejari
Şi turmele vor crede, îţi vor cunoaşte glasul,
Şi-abia văzând, vor crede şi scepticii măgari.

Vei regăsi toiagul şi gluga de oier,
Păstrate ca relicvă alături de caval,
Şi cântul va începe şi va urca spre cer,
Sfios ca începutul şi trist ca un final.

Din ce în ce mai plină suna-va melodia,
Mai grea de înţelesuri cu fiece cuvânt,
Şi nopţi la rând pe câmpuri va plânge bucuria
Născută din întâiul şi ultimul tău cânt.

Şi-n seara cea mai lină, când stele tremurând,
Din ape, nestemate, şiragurile-şi scot,
Vei levita. Pădurea te va privi urcând
Şi, dând din cap, măgarii vor înţelege tot.

Iar turma, biata turmă va şti că eşti plecat,
Şi tot pe drumul galben te-o aştepta să vii,
În marea ta iubire crezând nestrămutat,
Şi sufletul ei singur va plânge pe câmpii.

Cu dolii de cerneală, taverne sodomite
Vor încerca să mintă că ai murit, şi iar
Se vor trudi să lege, cu panglici mâzgălite,
De alba ta cămaşă comerţul lor murdar.

Verlainii şi Baudelairii, sorbind mai grea otravă,
Şi-or scărpina păduchii, strivindu-i sub călcâi,
Şi lacrimi mai amare din fierea lor bolnavă
Şi-or stoarce, ca să-ţi facă din ele căpătâi.

Tu tot mai jos lăsa-vei pământu-ntunecat,
Prin pulberea de stele urcându-te senin;
Va mângâia lumina obrazul tău curat
Şi colbul de luceferi cămaşa ta de in.

Şi dacă vreo ispită te va-ndemna să-ntorci
Privirea ta şi gândul o clipă înapoi,
Vei revedea cu scârbă pe umaniştii porci
Râmând în picătura imundă de noroi.

De sus, privind mocirla prin care ai trecut,
Ca de un vis de groază te-o trece un fior,
Îţi vei desprinde ochii şi gândul de pe lut,
De tot ce-a fost acolo simţindu-te uşor.

Tu tot mai sus urca-vei, de geniul tău purtat,
Lăsând în urmă aştrii, cenuşă tot mai fină;
Foşnirea lor s-o şterge [?] în sufletu-mpăcat
Şi vei intra – scânteie – în marea de lumină.

Număr din revista Rost închinat lui Constantin Oprişan

DIN ANEXELE VOLUMULUI
(DOUĂ RELATĂRI DESPRE C. OPRIŞAN)

Unul dintre episoadele cele mai memorabile şi grăitoare din perioada post-Piteşti, petrecut la Jilava în iulie 1958[1] şi rămas legendar în istoria închisorilor, cel în care Gh. Calciu, forţând imposibilul, şi-a desfăcut venele, în încercarea de a salva viaţa unui alt deţinut, ne este relatat într-unul dintre volumele de memorii ale lui Marcel Petrişor[2]:
“- Dumnezeule! – exclamă Mircea, sărind spre Gore. Ce faci?!
- Taci! – îi porunci scurt Gore. Storc o gamelă de sânge din braţ, ca să-i dau limfă lui Costache. Nu vezi c-a pierdut atâta sânge şi se stinge dacă nu intervenim cu ceva? [...]
Gore umpluse între timp jumătate din gamelă cu sânge şi o pusese pe tineta cu apă, acoperind-o cu o cârpă.
- Îl las, să se sedimenteze hematiile, şi-i voi da doar limfa s-o bea – îi explică el lui Mircea, în şoaptă, în timp ce-şi bandaja sumar încheietura braţului, de unde lăsase să i se scurgă sângele. [...]
Se dumiriră însă repede, văzându-l cum decanta limfa, din gamela în care-şi storsese sângele, în cea a lui Mircea.
- Bea! – îi zise apoi lui Costache, pe un ton poruncitor.
Oprişan însă zâmbi nemişcat. Răspundea cu-n surâs nelumesc la tot ce se-ntâmpla în jur.
- Costache, bea asta! – încercă Gore să-l facă să bea limfa cu orice preţ. [...]
- Prea târziu! – exclamă Iosif. Costache e departe acum; atât de departe că nimeni nu-i mai poate face nimic... Lăsaţi-l!
- Costache! Costache! – ţipă atunci Gore, ca şi când ar fi vrut să-l întoarcă din drum cu o gamelă de sânge. E al meu, al meu, mai am! – murmura el. Şi ei... o să ţi-l dea şi ei pe al...
Nu-şi termină însă vorba când Oprişan [...] tresări de trei ori, ca la vederea a ceva nevăzut şi [...] îşi dădu duhul pe braţele lui Gore. Gamela cu limfă căzu pe jos, iar el [Gore/Calciu] îl îmbrăţişase pe Costache ca şi cum ar fi vrut să nu-l mai lase să plece...”
În prefaţa la ediţia a doua a volumului Piteşti al lui Dumitru Bacu, Părintele Calciu relatează el însuşi episodul morţii lui Oprişan, care l-a marcat profund, dar, din discreţie, trece sub tăcere gestul său personal:
“În 1958 eram într-o corabie a morţii: şaisprezece oameni puşi în patru celule oarbe de la Jilava, patru celule zidite într-o celulă mai mare, de forma unui semicilindru culcat. O corabie a cărei destinaţie era moartea. Şaisprezece oameni, fiecare cu nebunia şi înţelepciunea lui, cu boala şi tragedia lui. Cei mai mulţi trecuseră prin Piteşti – mai mult de două treimi din câţi eram închişi acolo. Bolnavi trupeşte, răniţi sufleteşte, înfometaţi şi înfriguraţi, în celule în care apa curgea pe pereţi, iar umezeala ne pătrundea în oase, eram acolo într-o amestecătură dozată după toată ştiinţa Kremlinului, pentru a se stabili cât timp poate rezista un om în teroare, la foame şi tortură, la certurile din celulă, la bolile care infestau fiecare centimetru cub de aer cu milioane de microbi.
Atunci a murit, în celula mea, cel mai bun dintre noi. Era atât de bolnav şi atât de slab, încât moartea era mai prezentă pentru noi decât pereţii umezi, decât mâna gardianului care ne lovea, sau descuia şi încuia uşa, mai concretă decât pâinea şi apa noastră zilnică. Tusea de tuberculos a lui Costache Oprişan, expectoraţia abundentă şi urât mirositoare a unui plămân ros aproape integral de bacili, ne întorcea uneori stomacul pe dos, în ciuda dragostei imense pe care i-o purtam toţi trei.
Şi totuşi el, Costache, muribundul, era axa şi suportul nostru, justificarea noastră pentru acolo, îngerul care îl biruia pe diavol pentru noi. În clipa în care a murit, universul nostru şi-a pierdut sensul; atunci lumea s-a prăbuşit, cataclismul s-a produs şi noi am rămas trei oameni într-un pustiu al disperării. […]
Era în luna iulie 1958. Spre apusul soarelui, după ce trecuseră zece ore de la moartea lui Costache, în care timp ne rugaserăm cu lacrimi şi disperare: «Cu sfinţii odihneşte, Hristoase, sufletul adormitului robului Tău Costache... Costache...», după ce i-am spălat trupul, ca să intre curat în pământul din care a fost zidit, l-am scos gol pe targă, în curtea închisorii. Soarele apunea, iar lumina lui de aur cădea peste o vegetaţie luxuriantă, nebună, înăbuşitoare.
Lumii nu-i păsa de noi. Nu pierise universul în nefiinţă, soarele nu-şi întunecase lumina sa, nu se despicase pământul până în adânc, nici florile nu-şi pierduseră frumuseţea […]. Ne-am întors în celulă copleşiţi, urând florile şi copacii, şi cerul senin şi pur, şi soarele de aur. Pe targa murdară şi mică, în mijlocul curţii uriaşe, păzit de gardianul în uniformă, era trupul gol al lui Costache. Slab, doar piele şi os (incredibil cum putea fi acela un trup de om!), sub lumina dură care îi scotea în evidenţă slăbiciunea şi urâciunea corpului emaciat, zăcea acolo ca un monument al morţii. Şi nici un înger nu-l păzea cu sabie de foc de profanările ulterioare. Nici unul. Doar un gardian în uniformă.
Pe pieptul gol şi descărnat, străluceau două flori albastre, mari, necunoscute – toate florile ne deveniseră necunoscute. Le pusese Iosif, profitând de un moment de confuzie a gardianului. Le rupsese în fugă şi le aşezase pe pieptul osos, aruncate strâmb, dar reale şi agresive. Gardianul strigase la Iosif: «Ia-le de acolo, ia-le mai repede!». (Lui îi era frică să se atingă de mort.) Iosif nu l-a ascultat. «O să vă învăţ eu minte pe toţi, şi pe voi, şi pe el!» – a mai strigat gardianul. Pentru prima dată Iosif i-a răspuns, căci de la moartea lui Costache, în afară de lacrimi şi rugăciuni, nu mai schimbaserăm nici un cuvânt, nici între noi, nici cu gardianul: «Nouă, domnule gardian, ne mai puteţi arăta încă multe, dar lui nu; el v-a scăpat pentru totdeauna». Vedeţi, ei, gardienii, îngerii materiei, credeau că mai au putere asupra noastră chiar şi după moarte!
De atunci, ani în şir, l-am tot chemat pe Costache Oprişan, ziua şi noaptea, ca să-mi dea un semn, să-mi spună ceva despre moarte şi viaţa de veci... şi niciodată nu mi-a răspuns. De atunci mă întreb şi ne întrebăm: «Care este hotarul dintre moarte şi viaţă, cine e mort şi cine e viu – noi sau Costache Oprişan?»...”[3].

Selecţie şi adnotare de
Răzvan CODRESCU

[1] În vestita “Casimcă” a Jilavei se aflau pe atunci: în celula I – Nicolae Petraşcu, Octavian Voinea, Aurel Popa (Popicu), Nuţi Pătrăşcanu; în celula II – Valeriu (Vică) Negulescu, Paul Grimalschi, Dan Dumitrescu, Aristotel Popescu (Aligo); în celula III – Dragoş Hoinic, Alexandru Popa (Ţanu), Virgil Bordeianu, Gheorghe Caziuc; în celula IV – Gheorghe (Ghiţă) Calciu, Constantin (Costache) Oprişan, Iosif V. Iosif, Marcel Petrişor (cf. D. Bacu, Piteşti, Ed. Atlantida, Bucureşti, 1991, pp. 16-18 – cu reprezentări grafice; descrieri amănunţite în Marcel Petrişor, Fortul 13. Convorbiri din detenţie, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1991).
[2] Secretul Fortului 13. Reeducări şi execuţii, Ed. Timpul, Iaşi, 1994, pp. 127-133 – unde Gh. Calciu apare sub numele de “Gore Bolovan”, iar autorul însuşi sub numele de “Mircea Petre”. Deţinutul muribund era Constantin Oprişan, fost şef pe ţară al Frăţiilor de Cruce, trecut şi el prin iadul de la Piteşti.
[3] Preot Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Războiul întru Cuvânt. Cuvintele către tineri şi alte mărturii, Ed. Nemira, Bucureşti, 2001, pp. 91-94.

LA DUMINICA SFINTEI MARIA EGIPTEANCA

Acest cuvînt a fost rostit la Sfînta Mînăstire Diaconeşti pe 5 aprilie 2009, în a cincea duminică din Sfîntul şi Marele Post – Duminica Sfintei Maria Egipteanca –, de Lucian D. Popescu (în imagine), student în anul III al Facultăţii de Teologie din Bucureşti, vechi ucenic al vrednicului de pomenire părinte Gheorghe Calciu-Dumitreasa.

I

Mai sînt numai două săptămîni pînă la Sfintele Paşti, iar duminica de azi, Duminica Sfintei Maria Egipteanca, este una specială. Mai sînt numai două săptămîni pînă la Paşti, pînă la întîlnirea cu Hristos cel Înviat, dar la întîlnirea asta nu ajungem cu adevărat decît prin pocăinţă. Cele două Evanghelii citite azi şi istoria vieţii Sfintei Maria Egipteanca sînt rînduite liturgic ca trei trepte pentru explicarea pocăinţei. Duminicii acesteia i se poate spune Duminica Pocăinţei.
Ce este pocăinţa? Pe scurt, este întoarcerea la Dumnezeu aşa cum apare ea în parabola Fiului Risipitor, în care fiul falimentar şi îndurerat se întoarce sfielnic şi fără pretenţii la tatăl său, iar tatăl îl primeşte cu bucurie. Evanghelia Fiului risipitor se citeşte într-o duminică din perioada premergătoare Postului, pentru că pocăinţa e prezentată acolo în termeni generali şi într-o formă oarecum pregătitoare.
Duminica de astăzi ne arată adevărata pocăinţă, pocăinţa întru Hristos. Pocăinţa aceasta e o întoarcere la Dumnezeu datorată unei înţelegeri adînci, negreşit cu raţiunea, dar mai ales cu inima, a păcatelor. Ne întoarcem întru Hristos, ca să ne întîlnim cu Dumnezeu în mod personal.
Prima Evanghelie îi arată pe doi dintre Apostoli, Iacob şi Ioan, care, parcă fără de sine, parcă neînţelegînd ori uitînd cu totul cuvintele de pînă atunci ale lui Hristos, Îi cer nici mai mult nici mai puţin decît onoruri. Căci a sta de-a dreapta şi de-a stînga unui împărat în slava sa, adică în momentele oficiale, era, este şi va fi un mare semn de cinste, indiferent de împărăţie. Sfinţii Apostoli Iacob şi Ioan cereau o distincţie. Cereau gloria absolută.
Dacă înşişi apostolii puteau cădea într-o aşa ispită, înseamnă că se poate întîmpla oricui. Poate că se întîmplă mai des şi mai uşor celor deştepţi, celor învăţaţi, celor puternici, celor talentaţi, în mod sigur celor bogaţi, dar să ştiţi că se întîmplă cu noi toţi. Astfel de gînduri izvorăsc din mîndrie, iar mîndria ne încearcă pe absolut toţi.
Şi Hristos dă pentru tentaţia asta o regulă concretă şi clară, zicînd aşa: “Ştiţi că cei ce se socotesc cîrmuitori ai neamurilor domnesc peste ele şi cei mai mari ai lor le stăpînesc. Dar între voi nu trebuie să fie aşa, ci care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru. Şi care va vrea să fie întîi între voi, să fie tuturor slugă”.
Membrii guvernului, adică cei ce exercită puterea executivă în stat, se numesc miniştri. Cuvîntul ministru vine din latină şi însemna „slujitor”. În toate limbile europene numele ministrului vine din cuvîntul ăsta: „slujitor”. Pentru că Europa e produsul creştinismului. Dar socotiţi dacă din miniştri a rămas altceva creştin decît numele! Între noi nu trebuie să fie aşa.
Hristos ne spune simplu şi clar să nu urmărim onoruri, titluri, înlesniri, protocol, gratuităţi. Şi nu e nici unul dintre noi, oricît de mic, care să nu găsească ocazia să se creadă mare sau să creadă că i se cuvine cîte ceva în plus. Dar Hristos zice: cu cît credem că avem mai multe merite şi drepturi, cu atît mai mult trebuie să ne smerim. Nu e vorba de o smerenie pasivă sau formală. Smerenia nu e lene, nici comoditate, nici abandon. Smerenia trebuie să fie activă, sîrguincioasă şi, mai ales, firească, potrivit puterilor şi îndemînărilor fiecăruia.
Hristos nu ne spune să fim slugarnici, nu ne spune să fim penibili, ci ne spune să fim pe atît de smeriţi pe cît ar putea fi de mari pretenţiile măririi noastre.
Cea de-a doua Evanghelie ne vorbeşte despre o femeie păcătoasă. Un anume Simon Fariseul îl invitase la masă în casa sa pe Hristos, iar El acceptase. Fariseii alcătuiau o grupare a evreilor care vroiau să respecte foarte strict Legea. Erau foarte mîndri şi erau formalişti. Pentru ei, ritualul spălării era important ca însăşi rugăciunea. Erau făţărnici. Cu ei seamănă cei ce azi fac lucrurile pentru imagine.
Deci Hristos era la Simon Fariseul. Dar din această parabolă astăzi e mai importantă desfrînata. Căci, între alţii, în casa lui Simon, a pătruns şi o desfrînată. O desfrînată e închipuirea perfectă a necurăţiei. Vă închipuiţi cît putea să o dispreţuiască Simon! În alte condiţii ea nu ar fi avut acces în casa lui. Dar desfrînata asta nu doar că s-a strecurat în casă, ci s-a apropiat de Hristos şi L-a uns cu mir. A unge cu mir era un semn de mare preţuire, dar totuşi ea era ce era, iar Hristos era ştiut de toţi ca învăţător şi umbla vorba că ar fi chiar prooroc. Poate din curiozitate perversă, poate din lipsă de îndrăzneală, Simon n-a dat-o afară pe desfrînată şi nici n-a zis nimic.
Şi văzînd ce face femeia, fariseul a făcut şi el un lucru extraordinar: în sinea lui, L-a judecat pe Hristos. L-a judecat, bineînţeles, cu măsura lui fariseică. A gîndit aşa: “Un prooroc ar şti că asta e o mizerabilă şi ar păstra distanţa, deci El nu e prooroc”.
Iar Hristos, arătînd fariseului că i-a citit gîndurile şi că El este Proorocul, Îi spune o poveste despre doi datornici iertaţi de datorie, unul cu datorie mare, altul cu una mică. Îi spune aluziv lui Simon că şi el şi desfrînata sînt păcătoşi. Apoi Hristos compară purtarea fariseului cu purtarea femeii, iar Simon nu iese prea bine din asta.
Femeia nu stătea lîngă Hristos oricum, ci la spate, lîngă picioarele Lui. Nu avea orice fel de atitudine, nu trăgea cu urechea la discuţia bărbaţilor, nu se purta profesional, ca vreo cosmeticiană, ci plîngea şi uda cu lacrimi picioarele Lui. Probabil că ea nici nu-şi închipuise că va ajunge să spele şi să ungă picioarele lui Hristos, de aceea nu venise cu cele de trebuinţă, lighean, apă şi ştergar, ci numai cu un vas preţios cu mir, pe care sperase, poate, să-l dăruiască ucenicilor Învăţătorului. Nu a fost alungată. Dragostea şi recunoştinţa i-au inundat inima şi ea s-a căit. Inima a fost izvorul lacrimilor care au curăţat picioarele Domnului şi sufletul ei.
Asta în timp ce fariseul, pentru care spălarea era aşa de importantă, nu Îi dăduse lui Iisus nici apa, nici ştergarul de picioare, atît de uzuale în prăfoşenia palestiniană şi atît de importante pentru el ca fariseu.
Dacă nu sîntem încremeniţi fariseic în formalism, orgoliu şi superficialitate, în parabola asta vedem căinţa esenţială a femeii, nu amănuntele care îl blocau pe fariseu.
Căinţa înseamnă regret, iar ea a regretat păcatele ei. Oare noi regretăm păcatele noastre sau regretăm fariseic că s-a aflat de ele? Regretăm păcatele noastre sau regretăm consecinţele lor materiale ori psihice asupra noastră?
Ignorăm că păcatele noastre, chiar cele ce par perfect izolate în noi, fără consecinţe exterioare, înmulţesc răul în lume. Orice păcat dă eficienţă diavolului, care prin colaborarea noastră are acces în lume. Prin păcatul nostru dăm posibilitatea diavolului să opereze în lume.
Pînă aici am văzut pe nişte Apostoli care, nesmeriţi, deveniseră distanţi faţă de Hristos, iar pe de altă parte o păcătoasă notorie şi impură care prin căinţă s-a apropiat de Hristos.
E vorba de noi, căci sîntem şi buni, şi răi. Pentru cele bune ale noastre să ne smerim, iar pentru cele rele să ne căim. Şi-apoi, smerenia e un bun antrenament pentru căinţă.
Sfînta Maria Egipteanca a fost o pocăită extraordinară şi de aceea Biserica îi cere astăzi mijlocire. Este ultima duminică dinaintea intrării Domnului în Ierusalim. Duminica viitoare va începe apropierea de Golgota. Vom fi contemporanii patimilor lui Hristos şi vom fi martorii patimilor Lui. Dar nu ne vom întîlni cu El dacă nu ne vom întoarce la El, adică dacă nu ne vom pocăi. Pocăinţa e rostul întregului Post, dar acum totul se precipită.

Sf. Maria Egipteanca şi Cuv. Zosima

II

Sfînta Maria Egipteanca a trăit pe la anul 500. A crescut în casa părinţilor ei, dar a fugit de-acasă ca adolescentă, pentru a trăi o viaţă de desfrînări în Alexandria. Nu urmărea cîştigul material din desfrînare, dar nici nu avea o meserie stabilă, ci trăia din cerşit şi din torsul inului. Timp de 17 ani, centrul existenţei ei a fost desfrînarea. Brusc, curiozitatea a împins-o să meargă la Ierusalim pentru Sărbătoarea Sfintei Cruci. Neruşinarea şi destrăbălările au continuat şi în călătorie, şi la Ierusalim, şi pînă în dimineaţa praznicului.
Şi pe vremea aceea, ca şi azi, oamenii obişnuiau să se înghesuie în anumite momente şi în anumite biserici socotite mai însemnate decît altele. Pe atunci, lemnul Sfintei Cruci se păstra întreg, iar Maria a vrut să intre o dată cu tot poporul în biserica unde era cea mai mare relicvă a creştinătăţii. Nu a izbutit. Era aglomeraţie, dar în mod evident nu aglomeraţia în sine o împiedica. După cîteva încercări, epuizată fizic, a rămas afară.
Cu excepţia genului de păcat şi a felului în care Dumnezeu a atenţionat-o, pînă aici viaţa Mariei seamănă cu a multora dintre noi. Păcătuim repetat, conştient, iar Dumnezeu rînduieşte o defecţiune în viaţa noastră.
Contrariată, dezorientată, Maria s-a aşezat într-un colţ al curţii bisericii. Stînd acolo, a înţeles cu mintea că zgura şi mizeria păcatelor ei au împiedicat-o să intre. Înţelegerea a coborît în inimă şi a început să plîngă şi să se vaite fără nici o ţintă. Apoi a observat o icoană a Maicii Domnului în curtea bisericii şi plîngerea ei s-a transformat în rugăciune. I-a cerut ajutorul. Totodată i-a făgăduit că îşi va schimba viaţa. Aşa a reuşit să intre, după care, sub insuflarea Sfintei Fecioare, a plecat în pustia de dincolo de Iordan.
Icoana fusese pusă în afara bisericii pentru momente ca acestea, în care nu toţi reuşeau să intre. Şi se pusese tocmai icoana Sfintei Fecioare pentru că Maica Domnului a fost întîia biserică. Ea L-a încăput prima pe Hristos. Biserica a ajutat-o pe Maria să intre în Biserică.
Dificil sau uşor, bunele hotărîri pot fi luate de mulţi. Dar cîţi trec de la intenţie la fapte? Maria Egipteanca a părăsit realmente păcatul care o ucisese sufleteşte zi de zi pînă atunci. În pustie a avut de înfruntat în primii 17 ani, o perioadă simetrică perioadei păcatului, o serie de ispite din categoria păcatelor pe care le săvîrşise în viaţa ei anterioară. Aşa cum un dependent de droguri intră într-o criză cumplită dacă le abandonează, aşa e chinuit şi cel învechit în păcat cînd se îndreaptă. Maria a fost chinuită trupeşte şi sufleteşte ca orice dependent de păcat.
Tipologia personajului din piesa Pygmalion de George Bernard Shaw şi din romanul Prinţ şi cerşetor de Mark Twain nu are corespondenţă în realitate. Florăreasa devine o lady în cîteva luni, iar prinţul şi cerşetorul schimbă locurile fără ca nimeni să observe? Astfel de istorii îi flatează poate pe unii, dar sînt imposibile.
Tot aşa, e puţin probabil să ne îndreptăm de pe-o zi pe alta. E un mare risc să lăsăm grija mîntuirii pe ultima sută de metri. Şi nu ştim niciodată cînd va începe ultima sută...
Mariei i-au trebuit 17 ani ca să epuizeze reziduurile păcatelor desfrînării. Dar viaţa şi pocăinţa ei nu s-au împlinit aici. A mai trăit încă 30 de ani în pustie. De-a lungul lor, Maria a devenit o sfîntă. A căpătat puteri speciale, între care şi darul înainte-vederii.
Darurile astea nu sînt nişte invenţii. În 1999, la Mînăstirea Sihăstria, a trecut la cele veşnice un monah simplu, nu era preot, despre care părintele Cleopa mărturisea că avea darul de a şti dinainte ce avea să se întîmple, lucruri mari şi lucruri mărunte. Şi că mijlocea minuni cu rugăciunile sale. Înainte de mînăstire, părintele Marcu stătuse 21 de ani în închisoare. Aşa că lucruri de acestea, chiar dacă par a nu se mai întîmpla azi, s-au întîmplat pînă mai ieri în mod cert, chiar printre noi.
Cu doi ani înainte de moarte, Sfînta a fost descoperită în pustie de un ieromonah. La insistenţa lui, Sfînta Maria s-a apropiat, i-a istorisit cu smerenie şi căinţă întreaga ei viaţă şi i-a cerut ca peste un an să îi aducă Sfînta Împărtăşanie. După un an, ieromonahul – Cuviosul Zosima – i-a adus împărtăşania şi după încă un an tot el a găsit moaştele sfintei în deşert.
Sfînta Maria Egipteanca dovedeşte că orice păcătos are posibilitatea întoarcerii la Dumnezeu, adică a pocăinţei şi a sfinţeniei.
Oamenii sînt foarte diferiţi între ei şi nu sînt deloc egali. Minte, trup, drepturi, toate sînt prilej de inegalitate. Să pretindem egalitate e nerealist şi e lipsit de smerenie. Egal dăruită de Dumnezeu este puterea de a fi sincer cu tine însuţi, deci şi puterea de a fi sincer în faţa Lui.
Trebuie să facem cu toţii ce a făcut Maria Egipteanca, căci trebuie să ne mîntuim. Trebuie să facem ce a făcut ea, dar nu neapărat cum a făcut ea. Nu ne putem mîntui după tipar. Căci sîntem diferiţi, iar din viaţa ei trebuie să luăm ceea ce e de luat. Întoarcerea la Dumnezeu e un drum cu piedici. Bunăoară, pot fi 17 ani de ispite. De aceea trebuie să o facem cu ascultarea Bisericii. Nu de unii singuri, să nu luăm asta de la istoria Sfintei Maria, căci ne vom rătăci. Trebuie s-o facem sub îndrumarea duhovnicului, ca să nu cădem în disperare sau în alte păcate, poate mai mari decît cele dintîi.
Smerenia duce la înţelegerea păcatului mai întîi cu mintea, apoi la înţelegerea cu inima, adică la căinţă, iar acestea duc la pocăinţă.
Fără pocăinţa noastră, preotul nu poate să ne dea dezlegare pentru Taina Împărtăşaniei, ca să primim Trupul şi Sîngele lui Hristos, care e Taina întîlnirii personale cu Dumnezeu. Cea care ne deschide uşa cuminecării este Taina Pocăinţei, nu simpla mărturisire a păcatului. Spovedania face parte din pocăinţă, dar pocăinţa e mai mult decît atît. De asta e mai potrivită denumirea Taina Pocăinţei decît Taina Spovedaniei, deşi înseamnă acelaşi lucru.

Pustia Iordanului

III

Pocăinţa începe cu întoarcerea în sine. Adică omul se dezmeticeşte din păcat şi îşi vine în fire. Iar venindu-şi în fire, omul vede în firea sa omenească ceva minunat. Smerit, dar cu bucurie, omul vede în firea sa cel mai valoros lucru pe care îl are: chipul lui Dumnezeu. Căci toţi sîntem făcuţi după chipul Lui. Trebuie numai să-l redescoperim în noi înşine, smeriţi şi cu căinţă. Iar cu descoperirea chipului lui Dumnezeu ne întoarcem la Însuşi Dumnezeu. Aceasta e taina: să ajungi prin pocăinţă de la păcat la Dumnezeu.
Cînd staţi sub epitrahilul preotului la spovedanie, staţi întru pocăinţă în faţa lui Dumnezeu. În acel moment, pocăindu-vă, opriţi timpul în loc şi rupeţi legăturile voastre cu lumea. Însă cu împlinirea pocăinţei voastre, curăţindu-vă, vă ridicaţi de sub epitrahil dezlegaţi de păcate. Iar cu asta însănătoşiţi lumea şi îi daţi un nou impuls.
Dacă îngropaţi acest dar al pocăinţei şi îl faceţi uitat, nu vă veţi întîlni cu Dumnezeu. Dacă însă întrebuinţaţi darul pocăinţei cum se cuvine, dacă îl întrebuinţaţi cu extremismul duhovnicesc al Sfintei Maria, calea pe care veţi apuca nu va fi doar calea mîntuirii, ci va fi de-a dreptul calea sfinţeniei.
Căci absolut toţi, toţi pînă la unul, sînteţi chemaţi de Dumnezeu să fiţi sfinţii Lui! Amin.

Lucian D. POPESCU

Sf. Mînăstire Diaconeşti - bastion de vrednicie ortodoxă românească