Naşterea Domnului

Constantin Mihai

Naşterea Domnului Nostru Iisus Hristos arată momentul istoric în care Dumnezeu s-a făcut om. Apariţia christică, anunţată de Legea Vechiului Testament, este faptul esenţial al adevăratei antropologii, ca modalitate de comprehensiune a omului. Cum foarte bine spunea Nae Ionescu, „omul fusese creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu; dar păcatul originar însemna căderea definitivă; izgonirea lui din Paradis echivala cu o schimbare de esenţă, schimbare pe care Mesia cel cu calul alb ar putea să o anuleze... numai omenirea lui Hristos a desfăcut cercul de fier al acestei vecinice şi întunecate robii. Căci Dumnezeu, în cea de-a doua ipostază a LUI, a devenit om, s-a purtat printre oameni şi le-a trăit viaţa în forma ei vecinică şi absolută. Hristos – noul Adam” (... Şi s-a făcut om). Prin întruparea lui Hristos, omul restabileşte legătura cu Dumnezeu, ridicându-se la conştiinţa esenţei lui divine. Mai mult chiar, prin acest fapt fundamental, omul este poziţionat deasupra îngerilor, în ierarhia lumii adevărate, el ţinând „scaun de judecată pentru îngeri”, potrivit cuvintelor Sfântului Apostol Pavel. Pe fondul pierderii tradiţiei gândirii mistice, omul coboară din ce în ce mai mult în lumea lucrurilor, iar îngerul devine un ideal de perfecţionare. De altfel, se omite un lucru fundamental: într-o cosmologie creştină „consecventă”, omul şi îngerul se mişcă pe două planuri diferite, îngerul nefiind decât ideal de sublimare a lucrurilor, iar omul, treaptă de ajungere spre Dumnezeu.

Dacă ne raportăm la simbolul de credinţă niceo-constantinopolitan pe care îl mărturisim, dogma naşterii, „nu numai că aşează piatra de hotar între două lumi, dar le precizează integral”: Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara şi S-a făcut om. Acest adevăr esenţial învăluie, explică şi îndreptăţeşte bucuria zilelor de sărbătoare care ne stau în faţă. Logosul s-a făcut om nu este un fapt din lumea obişnuită; neînţelegerea şi necredinţa în acest fapt fundamental „nu pledează împotriva realităţii sale, ci dovedeşte numai insensibilitatea noastră faţă de transcendenţă: am pierdut simţul minunii”. O falsificare grosolană a înţelegerii realităţilor, prin reducerea la o explicaţie raţională, reprezintă progresul uman actual. Această fantezie, această iluzionare de a cunoaşte totul pe cale raţională nu este decât o fundătură. În cele din urmă, fiinţa umană ajunge să constate că nu ştie nimic mai mult în „ordinea necesităţii” decât ştie în „ordinea harului şi a minunii”. Refuzul omului de a-şi însuşi minunea ţine de incapacitatea umană de a o percepe, de „sărăcia de conţinut şi avânt metafizic a epocii noastre”.

Omul are posibilitatea de a se mântui, dar pentru ca aceasta să se împlinească, Dumnezeu a trebuit să coboare între noi, ca OM, şi să ia asupra Lui, Miel al Domnului, păcatele lumii, adică ale noastre. De altfel, aici rezidă esenţa învăţăturii creştine: un om nu poate mântui pe altul, „mai puţin: un om nu poate sta pentru altul. Mântuirea este de două ori un act de îndurare de sus: o dată că se face prin voia lui Dumnezeu; a doua oară, pentru că se face prin intervenţia activă a lui Dumnezeu (jertfa Mielului)”. Actul de îndurare s-a exercitat prin întruparea Logosului în om. Aceasta configurează caracterul esenţialmente antropologic al creştinismului, impunând o asemenea formă de viaţă religioasă tuturor care doresc cu adevărat să afirme preeminenţa neamului omenesc. De aceea, nu poate părea paradoxală ideea naeionesciană potrivit căreia „Crăciunul, sărbătoare a întrupării Logosului, ca condiţie a mântuirii – este sărbătoarea singurătăţii metafizice a omului, care deschide porţile cerului”. În acest sens, mărturiseşte chiar Evanghelia, prin relevarea faptului că în noaptea Întrupării, cerul s-a deschis pentru ca oamenii să se împărtăşească la spectacolul îngerilor, cântând slavă întru cei de sus. Nu există mântuire sub cer, ci numai prin legătura dintre cer şi pământ. Iar între cer şi pământ, în drama răscumpărării primului păcat, omul stă singur în faţa lui Dumnezeu.

Prin urmare, nu există o altă cale de restaurare a omului în ierarhia cosmică decât cea a creştinismului, iar „în creştinism nu există alt drum decât cel care duce prin staulul minunii din Bethleem. Toate celelalte încercări sunt iluzii construite pe pulbere şi pe cenuşă”. Nu putem decât să revenim la solia pe care o ascultăm în aceste momente ale Naşterii Domnului: Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoştinţei..., şi să nădăjduim în recâştigarea demnităţii umane pierdute.

„În nesfârşitul întuneric eu văd Treimea Sfântă, şi în Treimea desprinsă din noapte, în mijloc, mă văd pe mine însumi în picioare”