Reacţii ale criticilor şi actorilor

Dacă filmul a fost bine primit în rândul publicului, nu acelaşi lucru poate fi spus despre critici.

La Festivalul de la Cannes scena de maximă importanţă din film, unde Robert Langdon îi dezvăluie lui Sophie Neveau că este descendenta lui Hristos, a fost întâmpinată cu hohote de râs. Filmul s-a încheiat cu fluierături în loc de aplauze.

"Fraza menită să fie cheia filmului a fost primită cu râsete sau mai degrabă cu şicane. Asta spune totul", remarca Gerson Da Cunha, critic de la “Times of India”. Variety a fost şi mai dur postând pe site-ul său: "Urmărind toata vorbăria de explicaţii şi speculaţii despre simboluri, coduri, culte secrete, istorie religioasă şi mesaje ascunse în artă, îţi vine greu să crezi că, dacă romanul n-ar fi existat, un asemenea scenariu ar fi fost băgat în seamă de vreun studio de la Hollywood."

Siteul Rotten Tomatoes, din 199 de cronici are doar 47 pozitive vis a vis de film.

The Hollywood Reporters a fost mai degrabă neutru în aprecieri: "Pentru cei care urăsc bestseller-ul lui Dan Brown, mult-aşteptata ecranizare îi expune toate defectele şi logica de cosmar. Pentru cei care iubesc intensitatea cărţii, care te face să dai pagină dupa pagină, filmul amplifică amestecul obraznic între acţiune, fapte istorice şi invenţii. Cu alte cuvinte, pentru spectatorii Codului lui Da Vinci, ceea ce vezi depinde de ceea ce crezi. La fel ca în religie, într-un fel”.

Criticii au spus foarte puţin, cum era şi firesc de altminteri, despre confuziile pe care filmul le ridică din punct de vedere istoric. Actorii însă, au fost nevoiţi să răspundă celor care boicotaseră, într-un fel sau altul, producţia. Între ei reacţia cea mai tranşantă aparţine lui Tom Hanks (creştin ortodox în urma căsătoriei, sic!), interpretul lui Robert Langdon, unul dintre eroii principali ai romanului :

“Tradiţia mea şi a soţiei mele sugerează că ne-au fost spălate păcatele, nu creierele”. Sir Ian Mc Kellen (Sir Leigh Teabing – “Codul lui Da Vinci, Gandalf – “Stăpânul Inelelor) a declarat referitor la roman:

“Pe când citeam cartea, am crezut-o în întregime. Inteligent, Dan Brown mi-a răsucit mintea într-un mod convingător. Dar după ce am pus-o jos m-am gândit: Ce risipă de … potenţial nonsens!” [7]

Referitor la boicotarea filmului şi la o notă explicativă potrivit căreia acesta este o ficţiune, tot Ian Mc Kellen declara pe 17 mai 2006 într-un interviu realizat la “The Today Show” cu directorul de producţie Matt Lauer: “Deseori m-am gândit că Biblia ar trebui să aibă de asemenea o astfel de notă explicativă la început: Aceasta este o ficţiune. Vreau să spun, să mergi pe apă? Cere un act de credinţă. Şi eu am credinţă în acest film, nu că e adevărat, nu că e real, dar că este o poveste bună. Şi cred că publicul este suficient de inteligent să separe realitatea de ficţiune şi să discute după ce a văzut filmul”.

Criptexul lui Dan Brown

Toate afirmaţiile de genul celei anterioare pot fi foarte convingătoare. Şi nu se poate spune că, mai ales după apariţia filmului, nu s-a făcut risipă de ele. Separarea realităţii de ficţiune, bunul simţ al publicului, inteligenţa şi discernământul său, sunt argumentele care, pentru o ureche exersată, sună teribil de fals într-o orchestră ce nu îşi propune nicidecum îmbunătăţirea condiţiei intelectuale a spectatorului, ci, finalmente, profitul. Ori, în faţa acestuia, ce rost are să pari preocupat că spectatorul e sau nu în măsură să discearnă între adevăr şi ficţiune, de vreme ce respectivul act nu schimbă cu nimic soarta încasărilor? Dan Brown a aşezat în preambulul romanului o notă prin care afirma că ”toate operele de artă, obiectivele arhitecturale, documentele şi ritualurile secrete menţionate în această carte sunt reale”.[8] Tot în debutul cărţii se specifică şi faptul că ”Stăreţia Sionului” este reală şi că Opus Dei este o organizaţie care ”a stârnit de curând controverse ca urmare a relatărilor despre utilizarea unor tehnici de coerciţie şi spălare a creierelor”.

Afirmaţii în genul celor făcute în debutul romanului au fost făcute de Dan Brown şi în cadrul unui interviu acordat NBC:

Dan Brown: ”Codul lui Da Vinci este un roman, deci o operă de ficţiune. Dar dacă personajele şi acţiunile lor sunt evident imaginare, operele de artă, arhitectura, documentele şi ritualurile descrise în roman există. Aceste elemente reale (subl. mea) sunt interpretate şi dezbătute de personaje de ficţiune.

Reporter: “Dar nu se afirmă în roman că fiecare cuvânt scris este o certitudine din punct de vedere istoric?”

Dan Brown: ”Cei care citesc paginile de  fapte vor descoperi că toate documentele, ritualurile, organizaţiile, operele de artă şi arhitectură care apar în roman există. Dar acolo nu se spune nimic despre teoriile susţinute de personaje. Interpretarea acestor idei este lăsată pe seama cititorilor. Mulţi istorici consideră, aşa cum o fac şi eu, că înainte de a verifica adevarul istoric ar fi mai bine să ne punem întrebarea: cât de corectă şi de exactă este istoria”. Sigur că ultima afirmaţie se poate foarte bine aplica şi variantei istorice propuse de ”Cod”. Dacă tot contrazice romancierul istoria învăţată la şcoală, de ce să nu ne gândim că poate, ce am învăţat la şcoală e adevărat?

Înainte de a discuta despre adevăr şi falsitate în ”Codul lui Da Vinci” ar fi poate util un rezumat al principalelor teme din roman care au stârnit controverse.

În primul rând e vorba, desigur, de faptul că Iisus Hristos nu a fost celibatar, ci a fost căsătorit cu Maria Magdalena şi ar fi avut şi un copil, care s-a născut după răstignire.

În al doilea rând, Hristos nu a fost Dumnezeu, ci un simplu om care a murit pe cruce pentru învăţătura sa. El nu a dorit să întemeieze creştinismul în forma sa actuală şi nici nu a dorit ca apostolii să fie conduşi de Petru, ci de Maria Magdalena, soţia sa. Aceste realităţi apar conservate în evangheliile gnostice, care sunt singurele evanghelii autentice.

Evangheliile canonice au fost scrise la comanda împăratului Constantin cel Mare, care a distrus evangheliile gnostice şi a comandat un corpus al Noului Testament în care Iisus apare ca Dumnezeu. Până la Constantin, Hristos era socotit un simplu profet, iar adevăratele evanghelii (cele gnostice) dezvăluiau acest lucru. Reforma imperială a avut, evident, un scop politic, care a mai realizat o schimbare importantă: Iisus a dorit o religie în care femeia să joace rolul central (de aceea a investit-o pe Maria Magdalena ca principal apostol) iar reforma lui Constantin a alungat de fapt femeia din religie şi societate, instaurând patriarhatul.  

Pe lângă evangheliile gnostice, aceste adevăruri sunt în posesia unei societăţi secrete, ”Stăreţia Sionului”, care a fost înfiinţată în anul 1099 pentru a-i proteja pe descendenţii lui Iisus. La conducerea societăţii s-au numărat şi genii precum: Isaac Newton, Boticelli, Victor Hugo şi Leonardo Da Vinci. Ultimul a ascuns dovezi despre adevărul deţinut de ”Stăreţie” în operele sale de artă şi mai cu seamă în ”Cina cea de taină”, unde în locul Sfântului Apostol Ioan a pictat-o pe Maria Magdalena. Aceeaşi pictură dezvăluie un alt adevăr şocant, anume că Sfântul Graal nu este potirul de la Cina cea de Taină, ci… Maria Magdalena (idee pe care, împreună cu cea a existenţei Stăreţiei Sionului, Dan Brown a preluat-o de la autorii cărţii ”Sânge Sfânt, Sânge Regal”, Richard Leigh, Henry Lincoln şi Michael Baigent; preluarea i-a adus o acuzaţie de plagiat de care a fost în cele din urmă achitat).

Acum, dacă avalanşei de date de mai sus, îi adăugăm afirmaţia lui Dan Brown cum că ”toate documentele, ritualurile, organizaţiile, operele de artă care apar în roman există (…), aceste elemente sunt reale”, e evident că nu putem nega adevărul ”Stăreţiei Sionului”. Dar dacă e adevărat acest lucru, e adevărat şi faptul că ea îi protejează pe decendenţii lui Iisus. Atunci e adevărat şi faptul că, înainte de răstignire, Hristos a încredinţat toată conducerea bisericii Mariei Magdalena, aşa cum arată… evangheliile gnostice. Dar dacă toate acestea sunt adevărate, fapte reale din punct de vedere istoric, atunci ce mai e ficţiune în carte?  Personajele şi acţiunea? Aici este punctul nevralgic al romanului. Se prezintă ca o ficţiune care  îmbracă istoria reală. Se afirmă că orice cititor, evident inteligent şi de bun simţ, va reuşi uşor să separe adevărul de fantezie. Lucrul acesta devine însă foarte dificil dacă e să dai crezare afirmaţiilor lui Dan Brown din interviuri sau să creditezi ca adevărate notele de la începutul romanului privind realitatea organizaţiilor, operelor de artă, obiectivelor arhitecturale, documentelor şi ritualurilor secrete. Dacă este aşa, ce a vrut oare Dan Brown? O ”facţiune”, aşa cum au caracterizat opera sa criticii ”Codului”?

Facţiune = Fapte + ficţiune

 Dat fiind faptul că prezentul eseu este adresat unor cunoscători nu e nevoie de prea multe comentarii pentru a demonstra falsitatea unor afirmaţii ”istorice” care apar în roman. Pentru un public avizat teologic nu e greu să separe adevarul de ficţiune. Dar nu un astfel de public a adus în conturile lui Dan Brown 350 de milioane de dolari. Totuşi e interesantă, chiar şi pentru publicul avizat, modalitatea prin care scriitorul prezintă falsul istoric drept adevăr susţinut de documente. Iată câteva exemple.

Constantin şi rescrierea Noului Testament

 Figura controversată a împaratului Constantin e punctul de plecare pentru lansarea unui atac la adresa bisericii catolice. Asta pentru ca primul primul împărat creştin a fost ”un necredincios toată viaţa lui şi a fost botezat pe patul de moarte, când era prea slabit ca să mai protesteze. Pe vremea lui, religia oficială a în Roma era venerarea Soarelui – Sol Invictus, adică Soarele Invincibil – şi Constantin era marele ei preot. Din nefericire pentru el, capitala imperiului căzuse pradă unor tulburări religioase din ce în ce mai accentuate. La trei secole după crucificarea lui Iisus, numărul celor care credeau în el crescuse exponenţial. Între creştini şi păgâni izbucneau conflicte care, cu timpul, au căpătat proporţii atât de mari, încât ameninţau să ducă la scindarea Romei. Constantin a decis că trebuia făcut ceva pentru a calma spiritele. În anul 325 d.Hr., a hotârât unificarea Romei sub o singură religie: creştinismul. (…) Constantin era un abil om de afaceri. Şi-a dat seama că religia creştină este în plină dezvoltare şi nu a făcut altceva decât să parieze pe cartea câştigătoare. (…) Îmbinând simbolurile, datele şi ritualurile păgâne cu tradiţia creştină proaspăt formată, a pus bazele unei religii hibride, acceptabilă pentru ambele părţi implicate.”[9] Afirmaţia îi aparţine în roman lui Sir Leigh Teabing, erudit savant britanic, istoric de profesie, pasionat de cautarea Graalului. Am utilizat un citat atât de amplu pentru că el cuprinde exemplar modalitatea în care ficţiunea se îmbină cu adevărul istoric în ”Cod”. Astfel controversata convertire constantiniană este pusă în legatură cu un conflict care ameninţa să-i divizeze imperiul. Că s-a folosit Constantin sau nu de creştinism e foarte greu de argumentat, dar e util să te foloseşti de prezentarea unui fapt istoric (edictul de la Milan) ca să introduci falsificarea: Constantin - creator al unei religii sincretiste sintetizată deliberat în laboratoarele imperiale. Ridicol dar util naraţiunii. Urmează argumentul ”ştiinţific” în sprijinul pretinsului sincretism, formulat în carte de Robert Langdon, al doilea savant erudit din roman, care demonstrează că: ”Vestigiile religiei păgâne în simbolistica creştină sunt irefutabile. Discul solar al egiptenilor a devenit aureola sfinţilor creştini. Pictogramele ce o reprezentau pe Zeiţa Isis alăptându-l pe Horus, fiul ei conceput miraculos, au fost preluate în imagistica Fecioarei Maria cu Pruncul Iisus în braţe. Şi efectiv toate elementele ritualurilor catolice – mitra, altarul, doxologia şi împărtăşania – adică hrănirea cu trupul Domnului – provin din religiile păgâne anterioare.” [10] Cu acest tur de forţă devine evident pentru cititorul care crezuse în afirmaţia dintru început, potrivit căreia ”obiectele de artă şi documentele din carte sunt reale”, că şi afirmaţiile de mai sus sunt reale întrucât au în spate dovezi concrete: artefacte şi documente. Atunci se impune ca adevărată şi următoarea deducţie a celor doi savanţi care îi explică neştiutoarei Sophie Neveau că: ”Pe fondul acestei fuzionări a religiilor, Constantin a simţit nevoia să întărească noua tradiţie creştină şi a organizat o celebră adunare ecumenică pe care o cunoaştem sub numele de Sinodul de la Niceea. (…) La această întrunire participanţii au dezbătut şi au votat (…) caracterul divin al lui Iisus. (…) Până atunci Iisus fusese considerat de adepţii săi un profet, un muritor… un om extraordinar, însă doar un om. (…)

Constantin l-a transformat într-o divinitate ce transcende omenescul, o entitate a cărei putere este mai presus de orice punct. Pe lângă faptul că astfel erau zădărnicite de la bun început orice viitoare atacuri păgâne la adresa creştinismului, acum adepţii lui Hristos nu mai puteau fi mântuiţi decât prin intermediul unicului intercesor sacru – Biserica Romano-Catolică. (…) Fiindcă această schimbare de statut a avut loc la aproape patru secole după moartea lui Iisus, Constantin a fost nevoit să facă, de asemenea, ceva în privinţa miilor de documente anterioare ce relatau viaţa lui de om muritor. Şi împăratul ştia că are nevoie de o lovitură de maestru pentru a rescrie istoria. Aşa a apărut cel mai interesant moment în istoria creştinismului. Constantin a comandat şi a finanţat scrierea unei noi Biblii, din care a eliminat acele evanghelii ce aminteau de caracterul lui uman şi le-a îmbogăţit pe celelalte, care îi accentuau caracterul divin. Astfel, primele evanghelii au fost interzise, adunate de pretutindeni şi arse.”[11] În două pagini Dan Brown desfiinţează practic evangheliile canonice. În lungul expozeu al savantului Leigh Teabing nu apare nici un cuvânt referitor la începuturile pre-niceene ale constituirii canonului nou testamentar. Cititorul neavizat va fi frapat şi de logica transformării lui Iisus care a ”devenit” divin, Constantin transformându-l într-o entitate ”ce transcende omenescul (astfel încât, n.n.) acum adepţii lui Hristos nu mai puteau fi mântuiţi decăt prin intremediul unicului intercesor sacru – Biserica Romano – Catolică. ( … ) Miza nu era alta decât puterea.” [12]

În doar patru pagini Dan Brown  se foloseşte de realităţi istorice precum: Edictul de la Milan, botezul lui Constantin pe patul de moarte, credinţa sa în Sol Invictus, Sinodul I Ecumenic, disputa ariana, pentru a introduce propriile falsificări: actuala religie creştină e fabricată de Constantin, acesta a sintetizat-o din creştinism şi păgânism pentru că imperiul era divizat de luptele(!) dintre creştini şi păgâni, tot Constantin l-a ”făcut” pe Iisus – Dumnezeu, în sinodul de la Niceea, pentru că înainte de acesta el nu fusese privit decât ca un remarcabil profet iar evangheliile (în număr de 80!) Îl prezentau ca atare.[13] Întrucât miza este anticlericală are toate şansele să prindă la public, venind ca o mănuşă peste mentalitatea contemporană. Aceiaşi mentalitate care va îmbrăţişa, bucuroasă, varianta Dan Brown a interpretării fenomenului gnostic.

 
Gnosticism şi evanghelii feministe

Tot amalgamul de falsuri şi adevăruri istorice, legate de epoca lui Constantin, pregăteşte de fapt intrarea în scenă a episodului cheie pentru roman: adevărul cu privire la căsătoria lui Iisus cu Maria Magdalena. Pentru că ştim deja că împăratul Constantin a adunat de pretutindeni primele evanghelii şi le-a ars, ne vom bucura să aflăm că: ”din fericire pentru istorici, unele dintre evangheliile pe care Constantin a încercat să le distrugă, au reuşit totuşi să supravieţuiască. Prin anul 1950 au fost descoperite Manuscrisele de la Marea Moartă, ascunse într-o grotă în apropiere de Qumran, în Deşertul Iudeii. Să nu uităm, de asemenea, Manuscrisele Copte găsite în 1945 la Nag Hammadi. Pe lângă faptul că relatează istoria reală a Graalului, aceste documente vorbesc despre viaţa lui Iisus în termeni cât se poate de umani. Ele scot la iveală crasele discrepanţe şi adăugiri ulterioare, confirmând fără dubiu că Biblia modernă a fost alcătuită şi corectată de oameni care urmăreau un ţel politic clar – promovarea caracterului divin al lui Iisus Hristos şi exploatarea în interes propriu a influenţei sale.”[14] Conform lui Dan Brown, Manuscrisele de la Nag Hammadi şi cele de la Marea Moartă sunt ”cele mai vechi documente ale creştinătăţii.”[15]  Ca atare, ele cuprind adevăruri pe care Noul Testament al lui Constantin nu le menţionează. Printre acestea şi pe cel al căsătoriei lui Iisus cu Maria Magdalena, idee care, probabil că a bulversat opinia publică înaintea oricăror alte ”adevăruri” vehiculate de ”Cod”.

Fireşte, Dan Brown aduce şi documente reale în sprijinul afirmaţiei sale. Iată cum arată, în roman, unul dintre cele mai incitante pasaje din ”Evanghelia lui Filip”, descoperită la Nag Hammadi: ”şi însoţitoarea Mântuitorului este Maria Magdalena. Hristos o iubea mai mult decât pe oricare dintre ucenicii Săi şi o săruta adesea pe gură.”[16] Cum romanul are drept eroi principali doi mari savanţi, aceştia ne pot explica şi sensul original al termenului de ”însoţitoare”:

”Sophie remarcă:

- Nu pomeneşte deloc despre căsătorie!

- Au contraire, surâse Teabing arătându-i un cuvânt de pe primul rând. Aşa cum ţi-ar spune toţi cei care au studiat aramaica, termenul însoţitoare însemna, pe atunci, tocmai soţie. Langdon încuviinţă.”[17] În plus, tot ei ne pot arăta cum ”Evanghelia Mariei Magdalena” ne dezvăluie adevăratele planuri pe care Iisus le-a avut cu biserica Sa. ”Şi Petru spuse: Chiar a vorbit Mântuitorul cu o femeie fără ştiinţa noastră? Acum trebuie să ne întoarcem cu toţii şi să ascultăm de ea? O preferă oare pe ea în locul nostru? Iar Levi răspunse: Petru, totdeauna ai fost aprig. Acum te văd cârcotind împotriva femeii ca împotriva unui duşman. Dacă pentru Mântuitor ea afost vrednică, cine eşti tu să o respingi? Fireşte că Mântuitorul o cunoaşte bine. De aceea a iubit-o mai mult decât pe noi toţi”[18] În roman urmează şi erminia evangheliei: ”În joc era mai mult decât simpla afecţiune. În momentul despre care se vorbeşte în această evanghelie, Iisus bănuieşte că va fi în curând prins şi răstignit. Drept urmare, o povăţuieşte pe Maria Magdalena cum să ducă mai departe Biserica Sa după ce El nu va mai fi.”[19] Urmează şi concluzia potrivit căreia: ”Iisus a fost primul feminist din istoria omenirii. El şi-a dorit ca viitorul Bisericii Sale să fie încredinţat în mâinile Mariei Magdalena.”[20] Ce e adevărat din toată această disertaţie ”savantă” asupra evangheliilor gnostice? Faptul că ele au fost, într-adevăr, descoperite la Nag Hammadi în 1945 şi, evident, faptul că sunt creaţia unor cercuri gnostice. În rest…

Documentele de la Marea Moartă nu sunt evanghelii, ci scrieri evreieşti, veterotestamentare. Ele nu au fost descoperite în 1950, ci în 1947,  de un tânăr păstor beduin. Atât scrierile de la Marea Moartă, cât şi cele de la Nag Hammadi nu vorbesc despre Graal.

Documentele de la Nag Hammadi nu sunt cele mai vechi evanghelii creştine, putând fi datate cel mai timpuriu în secolul II d.Hr. sau III d.Hr.. Cele mai vechi scrieri creştine sunt cele ale Sfântului  Apostol Pavel, datate în secolul I d.Hr., scrieri ce fac parte din corpusul noutestamentar utilizat actualmente de toate bisericile creştine. În plus, cu excepţia ”Evangheliei lui Toma”, celelalte scrieri de la Nag Hammadi cu greu pot fi încadrate în categoria evangheliilor.[21]

Sărutul Mariei Magdalena pe gură nu e nicidecum evident în textul original. Întrucât în acel loc manuscrisul este deteriorat, putem citi în el doar următoarele: ”Tovarăşa lui (gaură în manuscris) Maria Magdalena (gaură în manuscris) mai mult decât (gaură în manuscris) discipolii (gaură în manuscris) sărute ea (gaură în manuscris) pe ea (gaură în manuscris)”[22] Iată şi o variantă prin care traducătorii ediţiei româneşti a ”Evangheliilor Gnostice” au încercat să expliciteze locurile goale din manuscrisul deteriorat. ”Iar însoţitoarea (Mântuitorului este) Maria Magdalena. (…a iubit-o) pe ea mai mult decât pe (toţi) ucenicii. (şi) pe ea, el a sărutat-o (chiar) pe (…)”[23] E evidentă discrepanţa dintre interpretarea citată şi ”traducerea” lui Dan Brown. Traducătorii ediţiei române nu încearcă să suplinească ceea ce Dan Brown, în ingeniozitatea sa reuşeşte, aşezând substantivul ”gură”, astfel încât efectul să fie maxim. Falsul este cu atât mai grosolan cu cât tratatele gnostice de la Nag Hammadi sunt, potrivit experţilor, ascetice prin natura lor.[24] Aşadar introducerea termenului nu numai că blochează orice variantă diferită de traducere, dar şi confiscă mesajul textului. În plus, ”însoţitoare” nu înseamnă în textul original soţie. Manuscrisul fiind scris în limba coptă şi nu în aramaică, termenul ”koinonos” (împrumutat din greacă) se traduce prin ”tovarăş”, ”prieten”, ”asociat”, dar nicidecum prin soţie.  

În ceea ce priveşte ideea că gnosticismul, şi indirect şi evangheliile gnostice, au reprezentat un curent spiritual care, în opoziţie cu iudaismul şi creştinismul (religii ale Tatălui) s-a concretizat ca un cult în care femeia avea rolul central,  Dan Brown nu este original. Înaintea sa, în 1979, Elaine Pagels avansa această ipoteză în ”The Gnostic Gospels”. De atunci însă teoria a fost criticată. În primul rând pentru că din analiza miturilor gnostice deducea un aspect greu de demonstrat, anume că o comunitatea gnostică era o comunitate ”feministă”.  Extragerea unor date sociale din analiza unui mit  s-a dovedit ulterior o practică cu rezultate ambigue.[25] Chiar Elaine Pagels şi-a revizuit parte din teoriile expuse în lucrarea sa referitoare la evangheliile gnostice. În plus, în cazul miturilor gnostice, situaţia este cu atât mai problematică cu cât Sofia, personajul celest în jurul căreia pivotează mitul, nu este un personaj care să producă evenimente benefice. În marea majoritate a variantelor mitului gnostic ea este indirect responsabilă de geneza lumii materiale, ca Mamă a Demiurgului rău, creatorul direct al lumii materiale. Naşterea Demiurgului rău (Ialdabaoth, Adamas, Authades, Sabaot) creatorul universului material, este rezultatul unui accident datorat fie erosului necontrolat al Sofiei, fie unei aventuri a acesteia, evenimente în urma cărora ea părăseşte Pleroma.[26] Atât într-un caz, cât şi în celălat, Sofia regretă greşeala ei şi făptura pe care ea a zămislit-o. Lumea în care trăim, guvernată şi creată de Ialdabaoth, este rea în esenţa ei, iar figura sa funcţionează ca o soluţie logică la existenţa răului. Sofia este indirect responsabila răului din univers. Acesta e generat în urma acţiunilor ei care au tulburat Pleroma, guvernată de Demiurgul cel bun (văzut ca Tatăl a Toate, Puterea Supremă). Valoarea faptelor ei este aşadar antifeministă.[27] Dan Brown încearcă nu numai să o transforme într-o divinitate eminamente pozitivă ci şi să o aşeze ca personaj central al unei religii gnostice care valorizează creaţia, actul sexual (acel ”hieros gamos” practicat de membrii ”Stareţiei Sionului”) lumea ca fiind bună în sine, pentru că e epifania Zeiţei. Aceasta nu este însă viziunea împărtăşită de variatele versiuni ale mitului gnostic, care nu au valorizat pozitiv nici creaţia nici actul sexual, văzut mai degrabă ca rău în sine. Tratatele de la Nag Hammadi nu pot fi înţelese decât în acest context, orice altă interpretare a lor fiind o denaturare forţată a sensului pe care ele îl dau eliberării şi mântuirii. Zeiţa lui Dan Brown nu este deci Zeiţa gnosticilor şi dacă e să ne gândim la avalanşa de falsuri istorice prezentate în roman care au fost profitabile pentru autorul îmbogăţit peste noapte, am putea spune că ea nu este nici Afrodita, patroana iubirii ci mai degrabă Fortuna care a fost invocată nu pentru a veghea asupra renaşterii feminităţii şi a actelor sexuale sacre ci pentru a aduce prosperitate şi noroc.
 

Societăţi secrete

Dacă pe tărâm istoric ”facţiunea” lui Dan Brown poate fi uşor urmărită, pe tărâmul speculaţiilor pe marginea unor societăţi secrete acest lucru devine dificil. Totuşi, în ceea ce priveşte vestita ”Stăreţie a Sionului”, fondată în 1099 pentru a apăra pe descendenţii lui Iisus şi ai Mariei Magdalena, precum şi documentele care le atestă originea divină, se pot face anumite comentarii.

Astfel, mare parte din dovezile referitoare la această societate, dovezi preluate de Dan Brown din volumul ”Sânge Sfânt, Sfânt Graal”  de Richard Leigh, Henry Lincoln şi Michael Baigent, sunt conţinute în aşa numitele ”Dosare secrete”, descoperite în 1975 la Biblioteca Naţională din Paris. Documentele menţionează numele unor ilustre personalităţi ale Evului Mediu, printre care şi Isaac Newton sau Leonardo da Vinci, indicându-i ca Mari Maeştri ai ”Stăreţiei”. Listele indicau şi o descendenţă a urmaşilor lui Iisus şi ai Mariei Magdalena, incluzându-i pe regii Franţei din dinastia Merovingiană, până în zilele noastre. Pe listă apărea şi un anume Pierre Plantard, individ obscur, condamnat în Franţa în 1953 pentru fraudă. În 1993 el a compărut în faţa unui tribunal într-un proces legat de un scandal politic. În cadrul procesului, Plantard a recunoscut sub jurământ că a inventat toată structura ”Stăreţiei Sionului”. În urma unei percheziţii la domiciliul său, au mai fost găsite documente care îl declarau pe Plantard … regele de drept al Franţei.[28]  Pentru un cititor sceptic, argumentul de mai sus este suficient, dar pentru un fan al teoriei conspiraţiilor el poate fi o dovadă în plus a încercării lui Pierre Plantard de a oculta adevărul pentru a păstra secretele Stăreţiei. Sigur că în faţa unor astfel de supoziţii raţiunea nu poate decât să se predea şi să-i lase pe conspiraţionişti … să-şi savureze speculaţiile. (va urma)

[1] În anul 627 d. Hr are loc aşa numita „luptă a tranşeelor, deoarece Mohammed săpase tranşee în jurul cetăţii Medina şi le prevăzuse cu ţepuşe. Ori arabii aveau spiritul cavaleresc de luptă cinstită, care implica sabia şi calul într-o luptă deschisă”. – Pr. Conf. Dr. Emil Jurcan, Lumea religioasă contemporantă, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, pag. 66
[2] Coranul – traducere din arabă de Sivestru Octavian Isopescul, editra Cartier, Chişinău, apudPr. Conf. Dr.  Emil Jurcan, Lumea religioasă contemporantă, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, pg. 105-106
[3] Pr. Conf. Dr. Emil Jurcan, Lumea religioasă contemporantă, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, pg. 105-106
[4] Idem, pag. 107
[5] „A devenit un loc comun a da ca sens etimologic al lui aslama „a se supune” şi, prin urmare, a spune că muslim înseamnă literalmente „supus” (lui Dumnezeu). De fapt adevărata etimologie introduce o nuanţă importantă: radicalul slm are ca înţelesw primordial „lipsă de contestare”, de unde sensul bine cunoscut al cuvântului salam, „pace”, „mântuire”. – Jean Delumeau – Religiile lumii, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996, pg. 251. În ce măsură religia al cărei nume vine de la pace este o religie a păcii, poate fiecare să constate din manifestări. Rămâne în acelaşi timp incontestabilă, ca un paradox, contribuţia arabilor musulmani la „fertilizarea” culturii occidentale, îndeosebi în domeniul ştiinţelor umaniste.  
[6] Pr. Conf. Dr. Emil Jurcan, Lumea religioasă contemporantă, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, pg. 69
[7] http://film.guardian.co.uk/cannes2006/story/0,,1777404,00.html.
[8] Dan Brown, ”Codul lui Da Vinci”, Editura Rao, Bucureşti 2004, pg. 9.
[9] Dan Brown, op. cit., pg. 248.
[10] Dan Brown, op. cit., pg. 248.
[11] Ibidem, pg. 248.
[12] Ibidem, pg. 249-251.
[13]Ibidem, pg. 250.
[14]Petru o critică bine structurată asupra acestor aserţiuni ale lui Dan Brown vezi şi:
Bart D. Ehrman, ”Adevăr şi ficţiune în Codul lui Da Vinci”, Editura Humanitas,Bucureşti 2005, pg. 25-51.
[15] Dan Brown, op. cit., pg. 251.
[16] Ibidem, pg. 263.
[17] Ibidem, pg. 263.
[18] Ibidem, pg. 264
[19] Ibidem, pg. 265.
[20] Ibidem, pg. 265
[21]”Evangheliile Gnostice”, Editura Herald, Bucureşti 2005, pg. 7.
[22] apud Barth D. Ehrman, op. cit., pg. 205.
[23] ”Evangheliile Gnostice”, Ed. Cit., pg. 167.
[24] Pentru detalii a se vedea şi ”Evangheliile Gnostice”, Ed. Cit., pg. 209.
[25] Vezi poziţia lui Ioan Petru Culianu referitoare la metodă în Ioan Petru Culianu, „Arborele Gnozei”, Editura Nemira, Bucureşti, 1998, pg. 135-137.
[26] Ioan Petru Culianu, ”Jocurile minţii”, Editura Polirom, Iaşi, 2002, pg. 113-137.
[27] Ibidem, pg. 143.
[28] James L. Garlow, Peter Jones, ”Codul spart al lui Da Vinci”, Editura Aqua Forte, Cluj Napoca, 2005, pg. 82-83.