Un prieten vechi, om cu vederi de stînga, îmi spune că n-am dreptul să mă interesez de politică şi să comentez ce se întîmplă, pentru că n-am votat. Că n-aş avea dreptul moral să mă indignez şi nici să calific în vreun fel manevrele murdare care se petrec în politichia noastră. Cu alte cuvinte, amicul afirmă că nu pot fi dezamăgit dacă nu m-am amăgit, şi că n-ar trebui să-mi pese, dacă am renunţat pînă şi la cea mai simplă formă de implicare: votul.

 

I-am răspuns că nimic nu-mi interzice să analizez obiectiv ce se întîmplă. Mă interesează cine şi în ce fel conduce ţara mea. Refuzul meu de a vota este tot un gest democratic. Numai în dictatură eram duşi cu forţa la vot, deşi ştiam rezultatul dinainte. Acum am posibilitatea să protestez prin absenţă şi să nu cauţionez un sistem putred, sau nişte oameni corupţi pînă în măduva oaselor. În asta constă responsabilitatea mea. Pe de altă parte, este dreptul şi datoria mea de cetăţean să văd şi să mărturisesc adevărul, cu speranţa că asta va schimba ceva.

Aşadar, chiar dacă nu sînt partizan şi chiar dacă nu mai vreau să aleg între răul mai mic şi răul mai mare, am o atitudine civică. Nu aştept nimic de la nici un politician şi poate că asta mă face să judec mai limpede. Faptele bune mă vor surprinde şi vor cîntări cum se cuvine în ochii mei, iar porcăriile vor însemna doar rutina care îmi îndreptăţesc atitudinea fără să-mi dea vreo satisfacţie.

De altfel, nu sînt singurul care gîndeşte aşa. Românii încep să se dumirească. Partidul absenteiştilor creşte. Ce se petrece în aceste zile face ca procentajul de 60% dintre cetăţenii cu drept de vot care au lipsit de la urne să urce spre 70 - 80%. Aud tot mai des: "am greşit că am votat cu PDL, ca să nu vină la guvernare PSD, toţi sînt o apă şi-un pămînt, nu voi mai vota". Desigur, politicienilor nu le pasă acum de această reacţie primejdioasă pentru democraţia de la noi. Iar cînd se vor trezi, va fi prea tirziu. Fie vor fi măturaţi de la putere, pentru lungă vreme, de o formaţiune nouă şi credibilă (variantă cu puţine şanse), fie se va instala o formă de autoritarism de tip sud-american, care ne va afecta pe toţi.

În tot cazul, dacă ar fi pus la cale un plan pentru a tăia orice interes pentru politică românului şi tot nu o puteau nimeri mai bine decît cu alcătuirea unei mosntruoase coaliţii: PDL - PSD. Guvernul rezultat este unul în care compromisul ţine loc de competenţă, cinste, demnitate, coerenţă ideologică, slujire a binelui public etc. Asta e impresia generală. Desigur, sînt şi cazuri particulare care, dacă nu-mi dau mari speranţe, din pricina contextului, măcar îmi stîrnesc simpatia, aşa cum este cel al lui Toader Paleologu, ministrul Culturii. Omul ştie carte, provine dintr-o familie unde politica a fost ridicată la rang de artă şi are un parcurs biografic extrem de promiţător. În plus, la cum îl cunosc, cred că va încerca să mişte lucrurile pe direcţia bună. Doar să şi poată. Din păcate, cu trecerea anilor, se înmulţesc cunoscuţii mei care, ajunşi în posturi ministeriale, fie n-au făcut faţă, fie n-au fost lăsaţi să mişte în front şi s-au conformat situaţiei. Nădăjduiesc că Toader nu li se va adăuga acestora.

 

Revenind la înţelegerea negistorească PDL-PSD, mă uluieşte laxismul nostru. După câteva zile de comentarii contrariate asupra pactului PSD-PDL, lumea a trecut peste această nuntă între tatăl ticăloşiei şi mama “anticorupţiei” tv, ca peste ceva normal. Cu ajutorul neprecupeţit al unor analişti băsescieni, care au furnizat pretexte, justificări şi tumbe de fum. Doi mari vinovaţi au fost găsiţi repede: PNL, cu un Tăriceanu încăpăţînat, care a respins o alianţă cu PDL în cazul în care nu rămîne premier, şi criza economică mondială. Mai tîrziu, Ilie Sârbu a scăpat porumbelul: parte din PSD negocia cu Băsescu alierea cu PDL încă de acum doi ani. Mă rog, şi liberalii au împins lucrurile în direcţia asta prin comportamentul lor.

 

Însă, una dintre cele spectaculoase piruete retorice menite să explice alianţa contra naturii a fost făcută de Emil Hurezeanu. "Bine, domnule, poate că acest guvern este unul lipsit de orice legitimitate şi moralitate, poate că este unul al instituţionalizării falsului şi a corupţiei, poate că va înseamna întoarcerea României, din punct de vedere politic, la începutul anilor '90, dar cît mai contează toate astea dacă va pune pe masă pîinea necesară românilor, dacă le va da o şcoală mai bună şi dacă va asigura liniştea în ţară?" – a rostit cu morgă Emil Hurezeanu, într-o ediţie a emisiunii "Cap şi Pajură" de la Realitatea TV. Partenerul său de studio, Cristian Tudor Popescu a tăcut încurcat o vreme, ştiind că pe timp de gravă criză economică mondială – una care se instaleze binişor şi la noi – , a pune morala mai presus de pîine ar părea un moft.

Totuşi, aici nu e vorba de o astfel de alegere. PDL, care a fost îndemnat să facă guvernul, şi preşedintele Traian Băsescu, principalul artizan şi, deci, responsabil al viitoarei guvernări, trebuiau să găsească o soluţie şi morală, şi eficientă. Nu poţi să acuzi, timp de opt ani, PSD că este încarnarea răului absolut ("Sistemul ticăloşit"), iar apoi să te faci frate cu el, sperînd să treci puntea, şi să pretinzi apoi să mai fii crezut. Nu poţi să condamni oficial comunismul, ca regim ilegitim şi criminal, iar apoi să te înhăitezi cu partidul în care se înghesuie cei mai mulţi comunişti, securişti şi neocomunişti, fără să-ţi vădeşti ipocrizia. Nu poţi să-l ameninţi pe Mircea Geoană că o să-i ţii porţile guvernării închise, indiferent cît le va "zgîria cu gheruţele", iar apoi să-l rogi să vină la guvernare şi să-l ungi al doilea om în stat, fără să-ţi dinamitezi credibilitatea şi autoritatea. Nu poţi să te plîngi de soluţia imorală Dan Voiculescu, să-l blamezi pentru că a fost turnător la Securitate, să te lupţi cu el ani în şir pe scena publică, iar pe urmă să-l accepţi, ca pe o fatalitate, vicepreşedinte al Senatului, fără să te faci de rîs iremediabil.

Revenind la "dilema" exprimată de Emil Hurezeanu, este ca şi cum sărăcia ar justifica hoţia, prostituţia şi crima. Dacă nu mai avem norme morale, devenim animale. O societate nu poate exista fără principii, valori şi reguli. Altminteri, avem anarhie, barbarie, sîntem o adunătură promiscuă şi tragică, menită dispariţiei de pe faţa pămîntului. Şi încă nu aduc în discuţie încărcătura teologică (menajînd astfel spiritele "pragmatice" şi "liber cugetătoare").

Pe de altă parte, stau şi mă întreb cînd am fost altfel vreodată. În epoca modernă, sigur nu. Căci, încă de la fondarea statului nostru am avut, vorba carageliană, "o soţietate fără prinţipuri", fără morală şi deci coruptă.