Gheorghe Stănescu, o conştiinţă exemplară

Constantin Mihai

Atunci când i-am propus lui Claudiu Târziu realizarea unui medalion despre Gheorghe Stănescu, o figura reprezentativă a rezistenţei româneşti anticomuniste, mă gândeam la o abordare simpatetică a personalităţii sale, plecând de la virtutea sa capitală, prietenia. Mărturisesc că nu am întâlnit o altă persoană care să întrupeze cu asupra de măsură această calitate remarcabilă a omeniei, el fiind artizanul cimentării unor prietenii solide, un adevărat dar insuflat de Pronia cerească, prin care reuşea să pună în contact multe suflete. A vorbi despre Gheorghe Stănescu înseamnă a face un adevărat elogiu prieteniei, a valorii sale cuminecătoare în planul relaţiei interumane, în prelungirea tratatelor antice care vizau această trăsătură anatreptică. Am avut privilegiul, alături de fratele meu, de a face parte din ultimii şase ani ai vieţii lui nea Ghiţă, cum îl numeam noi, cei apropiaţi (îl urmărisem de la începutul anilor ’90, prin intermediul emisiunilor sale de radio şi televiziune din Rm. Vâlcea, cu privire la restituirea unor pagini esenţiale de istorie recentă, confiscată de comunism), şi de a ne bucura de prietenia sa bazată pe o sinceritate totală şi pe o profundă deschidere sufletească.

Generozitatea, altruismul cu care îi ajuta pe cei din jur, de la camarazii de suferinţă până la cei mai puţin cunoscuţi erau grefate pe un puternic fond religios care marca personalitatea sa. Intelectual autentic, pentru care lucrul bine făcut reprezenta un modus vivendi, dublat de o oratorie remarcabilă şi de o calitate elevată a scriiturii, a înţeles mai bine ca nimeni altul să sprijine, cu orice preţ, tineretul studios, să-l stimuleze spre noi aventuri spirituale, convins fiind că regenerarea morală a naţiunii române nu poate pleca decât de la o tânără elită intelectuală, formată în duhul competenţei şi al credinţei creştine, trăite plenar şi nu mimate printr-un formalism păgubos. Nu a încetat niciodată să readucă în prim planul opiniei publice istoria românească adevărată, prin restituirea sa în fundamentele sale, falsificate de propaganda şi ideologia comuniste. Prin întreprinderile sale salutare de recuperare a memoriei colective, nea Ghiţă Stănescu a reprezentat o adevărată instituţie, supliniind multe dintre lacunele existente în peisajul postdecembrist. Tot ceea ce a realizat în acest sens a fost cu pasiune şi cu multă dăruire, plecând de la convingerea că moştenirea rezistenţei anticomuniste, plătită cu jertfă de generaţia sa, trebuie dusă mai departe, ea constituind singurul nostru bilet de prezentare la Judecata de Apoi a neamurilor.
Pentru a putea reliefa dimensiunea exemplară a conştiinţei sale, ne-am îndreptat atenţia asupra ultimei sale cărţi care probează măsura caracterului său.         

Există în publicistica culturală postcomunistă o teamă endemică de a aborda „subiecte tari”, subiecte cu miză intelectuală, etică, teologică, teamă provenită din atitudinea „liderilor de opinie”, mulţi dintre ei formaţi la şcoala bolşevismului, cu puternice reflexe securiste, de cea mai pură extracţie cominternistă. Numai aşa se poate explica reacţia umorală a marii majorităţi a revistelor culturale faţă de subiecte precum: istoria intelectuală a Criterionului, Nae Ionescu şi elita culturală formată de acest ilustru magistru al culturii româneşti moderne, istoria universului concentraţionar din perioada comunistă şi a Mişcării de Rezistenţă din munţi, exilul românesc anticomunist. Unde nu mai punem la socoteală faptul că asemenea subiecte sunt tabu la nivelul academic românesc sau la nivelul burselor, girate de trepăduşii regimului roşu.

Din păcate, există o „cabală a tăcerii” şi în privinţa prezentării cărţilor autentice, cu miez, care ar putea declanşa dezbateri serioase, fecunde în spaţiul cultural românesc. O asemenea carte cu miză este şi volumul Cabala Tăcerii şi ...Dreptul la Replică (Bucureşti, Editura Venus, 2001) al regretatului scriitor şi rezistent anticomunist Gheorghe Stănescu, autor al cărţii de memorii Jurnal din Prigoană (Bucureşti, Editura Venus, două ediţii: 1996 şi 2000), precum şi a uneia de versuri, Pseudo-Jurnale Poetice (Bucureşti, Editura Venus, 2000).

Cabala Tăcerii şi Dreptul la Replică, o lucrare incitantă, scrisă în spiritul acelor disputationes, ce are drept fundament polemica de idei cu diverse figuri ale vieţii culturale româneşti sau cu medii instituţionale, a trecut voit neobservată, conţinutul ei fiind incomod pentru multe dintre „personalităţile” vizate. Titlul cărţii este mai mult decât revelator, sugerând, din păcate, refuzul intelectualilor de a intra în Agora şi de a susţine polemica ideatică cu autorul volumului de faţă.

Această lucrare se structurează sub forma unor epistole deschise către Mass-Media: „22”, „Dilema”, „România Liberă”; Instituţii: „GDS”, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române; Persoane şi Personalităţi: Andrei Pleşu, Răzvan Theodorescu, Doina Cornea, Gabriel Liiceanu, Cristian Tudor Popescu, Andrei Pippidi şi alţii.
Poetul Gheorghe Stănescu se dovedeşte a fi un fin polemist, un intelectual autentic care, format la şcoala interbelică, în descendenţa gândirii problematizante naeionesciene, înţelege să intre într-o dezbatere cu o miză majoră: primenirea climatului cultural românesc, după vidul spiritual de o jumătate de secol comunist.

Textul „Pagini cenzurate în 1986”, text care va crea multe comentarii şi chiar dispute, oferă lectorilor o luare de poziţie corectă a lui Gheorghe Stănescu cu privire la „cazul Eminesu” văzut de Nichita Stănescu. Scrisoarea deschisă tovarăşilor – căci despre tovarăşi este vorba – Mircea Micu, Gheorghe Tomozei, revistei „Flacăra” şi editurii Sport-Turism corectează poziţia deloc onorantă a poetului Nichita Stănescu, care vorbeşte astfel despre Mihai Eminescu: „...o halima de zile mari.

Activişti ai suferinţei şi cuconet şi tot atâtea sticloanţe, cât şi flori. Mă bătrâne, aşa trebuia sărbătorit numai bietul Mişu Eminescu...” (Nichita Stănescu, citat de Mircea Micu, în Unicul Nichita, din volumul Intâmplări şi alte năluciri, Editura Sport-Turism, 1985, p.11). Are perfectă dreptate Gheorghe Stănescu când afirmă că: „Mihai Eminescu nu este şi nu poate fi Mişu sau Conu Mişu pentru nimeni dintre cei născuţi în veacul nostru şi în cele ce vor veni. Mihai Eminescu nu este şi nu poate fi Titi pentru nimeni dintre cei prea răsfăţaţi de publicitate în vremea noastră şi în cea viitoare. Mihai Eminescu nu este şi nu poate fi Vecinul (de spaţiu locativ) pentru nimeni dintre cei ce s-au întâlnit cu Poezia datorită lui... Dacă s-au întâlnit...” (p.8). Curios este faptul că pentru Nichita Stănescu, Mihai Eminescu nu este cel mai mare poet român (a se vedea fragmentul dintr-un dialog cu Nichita Stănescu, publicat de Constantin Crişan, în „Flacăra”, nr.1 (1490)/8 ianuarie 1984, citat de Gheorghe Stănescu, în volumul său, pp.8-9). Atitudinea lui Gheorghe Stănescu este una de-a dreptul onestă şi ea nu vrea să impieteze cu nimic asupra rolului jucat de Nichita Stănescu în cadrul literaturii române, ci să sancţioneze, atunci când este cazul, scăderile şi atitudinea neonorantă ale unui intelectual, în calitatea sa de formator de opinie. Un alt text resentimentar al poetului Nichita Stănescu merită să fie cunoscut, cu atât mai mult că este „de o impertinentă originalitate scabroasă”: „Când te doare un genunchi de începi să zbieri cu tălpile şi ceri opiu sau cocaină ori măduvă de îngeraş-canar, ori tupeu de Arghezi, uns cu smoală şi tăvălit în pene de Eminescu tocmai când ţi-e durerea mai dragă şi mai plină de urlet, ţi se face o injecţie în fesul de arnăut al lui Caragiale, o injecţie bineînţeles cu apă, de te doare până la urlet replica, dar îţi trece durerea din genunchi şi din talpa piciorului. Acesta este efectul PLACEBO, mutatis mutandi în literatură...” (Nichita Stănescu, Sadoveanu şi efectul PLACEBO, în „Flacăra”, nr.6(1443)/11 februarie 1983, citat de Gheorghe Stănescu, p.9). 

Tendinţa autorului spre verticalitate transpare din corpusul scrisorilor adresate diverselor instituţii sau personalităţi, tendinţă dublată de o capacitate a voinţei şi de o disponibilitate de a reînnoda legătura cu europenitatea culturală, frîntă brutal, după 23 august 1944. În acest sens este exemplară scrisoarea adresată lui Andrei Pleşu – pe atunci ministru al Culturii – căruia, în ipostaza sa de demnitar, responsabil de soarta culturii româneşti, i se propunea înfiinţarea unei edituri „destinată întregirii patrimoniului spiritual românesc” care ar fi urmat să preia reeditarea a circa 100 de volume apărute la editura „Destin” din Madrid (1951-1986), sub patronajul lui George Uscătescu; a cărţilor apărute în colecţia „Limite” (Paris), precum şi a celor din întregul Exil anticomunist, publicate de-a lungul celor 50 de ani de izolare de România, cărţi necesare pentru primenirea spiritual-culturală a spaţiului românesc. Răspunsul la acest proiect salutar a fost nul. Singurul care s-a aplecat spre recuperarea exilului românesc anticomunist şi care merită felicitările noastre este domnul Nicolae Florescu, prin revista „Jurnalul Literar”, pe care o conduce, precum şi prin editura cu acelaşi nume care scoate programatic cărţile fundamentale ale culturii române, într-un context intern ostil, nestipendiat de nici o fundaţie din ţară, ci numai cu sprijinul exilaţilor români.

Cuvântul rostit în Piaţa Universităţii, din 10 mai 1990 reprezintă o pledoarie esenţială a lui Gheorghe Stănescu pentru ceea ce înseamnă fixarea pe coordonata morală, intelectuală şi spirituală a Umanului. Trecutul anticomunist al autorului – putem vorbi despre o dominantă organică a anticomunismului românesc – îl îndreptăţeşte să afirme judecăţi de bun-simţ, în primul rând, dar şi idei care susţin o etică a majusculării Adevărului.

Răspunsul intelectual şi atitudinal pe care îl dă lui Andrei Pippidi în ceea ce priveşte articolul acestuia din urmă în „22” (nr. din 23 august 1991), „Pentru dreapta măsură”, subliniază o dată în plus justeţea poziţiei pe care se plasează Gheorghe Stănescu. E greu de crezut cum un istoric de talia lui Andrei Pippidi, ieşind din domeniul său de specialitate, propune nişte aserţiuni îndoielnice pe tărâmul filosofiei culturii şi al criticii literare, pornind de la cartea lui Virgil Ierunca Româneşte. Grila axiologică a istoricului este discutabilă, dacă luăm în considerare perioada supusă dezbaterii 1944-1964, când afirmă Andrei Pippidi „actorii intelectuali ai istoriei româneşti din acea epocă n-au fost nici o clipă marionete ale căror sfori să le tragă un critic grăbit, în funcţie de criterii superficiale. Nu cred că deriziunea şi injustiţia cu care este tratat Călinescu, căruia contemporanii mai tineri îi datorează imens, vor zdruncina recunoştinţa acestora, dar altora, aflaţi abia la începutul creşterii, persiflarea le poate încuraja prejudecăţile” (p.49). Ţinând cont de afirmaţia lui Virgil Ierunca care făcea o disociere netă între cei care „aservindu-şi conştiinţa au ales Academia, în aceeaşi vreme, mulţi dintre colegii lor preferaseră Temniţa”, Gheorghe Stănescu propune o altă axiologie, prin care protestul moral înlocuieşte „resentimentul”, criteriul moral pe cel politic şi pune riguroasele raportări la criteriile conştiinţei şi ale răspunderii faţă, în locul criteriilor superficiale. În această ordine de idei, dreapta măsură a lui Andrei Pippidi nu este o dreaptă judecată, pentru că este concepută în afara şi chiar în detrimentul eticului.

Prezent în Agora şi atent la fenomenul cultural care se desfăşoară după’89, Gheorghe Stănescu a oferit un exemplu de atitudine intelectuală fermă, onestă, fără artificii, precum şi de atitudine morală, având la bază principiile unei etici ireproşabile. Polemica de idei a lui Gheorghe Stănescu se bazează pe o logică a argumentelor, pe o gândire originală capabilă să demonteze din articulaţiile sale mecanismul de funcţionare a logicii preopinenţilor săi. O asemenea lucrare poate şi chiar trebuie să contribuie la aerisirea mentală şi intelectuală a spaţiului cultural românesc.