Gheorghe Stănescu, mărturisitorul

Aspazia Oţel Petrescu

Când mi s-a oferit ocazia să spun câteva cuvinte adevărate despre fratele Gheorghe Stănescu, o bucurie caldă mi-a inundat inima. Mai întâi pentru faptul că personalitatea sa se va face cunoscută mai mult prin intermediul revistei ROST, revistă care se osteneşte, de o bună bucată de vreme, să ofere modele strălucite de personalităţi vrednice de o aleasă pomenire. Apoi, pentru că am fost invitată să aduc mărturie despre o figură luminoasă din rândul cruciaţilor români ai secolului XX, bunul nostru „Nea Ghiţă”.

Mi-am adunat scrisorile primite în decursul celor câţiva ani în care viaţa ne-a adus aproape şi m-am pregătit să încerc un portret Gheorghe Stănescu, desprins din aceste epistole, aşa cum el mi s-a dezvăluit. Dar după ce am recitit scrisorile, păstrate cu suflet de soră, am constatat că relaţia de suflet ce s-a stabilit între noi este mai presus de capacitatea mea de a-i găsi un corespondent prin cuvinte. Totuşi voi încerca să explic de ce îl numesc cu tot plinul inimii mele frate, aşa cum în toate scrisorile, absolut în toate, mi s-a adresat cu iubita mea soră. Ţin să subliniez că această frăţietate mi-a fost dăruită de acel miraculos 1989, când Dumnezeu ne-a adunat sub cupola Patriei pe cei ce am înfruntat prin lagăre şi închisori, prigoana comunistă, dar rădăcinile ei sunt mult mai îndepărtate.

Veţi gândi că era normal să ne simţim ca fraţi deoarece ne leagă acelaşi ideal, aceeaşi luptă, aceeaşi suferinţă. Este mult adevăr în această considerare, dar frăţia noastră se referă la ceva deosebit de adânc. Foarte mulţi din cei ce am trecut prin focul prigoanei comuniste am primit un dar de foarte mare preţ, ce ne-a marcat şi ne-a înfrăţit pe vecie. Este ca o pecete duhovnicească aşezată de Pronia Divină pe inimile noastre, pe care aş numi-o virtutea transcendentă a suferinţei, sau, mai simplu, transfigurarea suferinţei în bucurie izbăvitoare, sau poate şi mai limpede, un dar ecumenic pentru inimile credincioase aflate în suferinţă.

Ecumenismul închisorilor şi lagărelor politice din perioada comunistă a fost un ecumenism total, complet diferit de ceea ce ni se oferă acum în numele acestei noţiuni. El s-a născut în toiul suferinţei şi a fost trăit solidar ca o speranţă certă, ca un ajutor nesperat oferit într-un ocean de disperare. Suferinţa a adunat toate sufletele pe o singură linie dreaptă, comună, într-o credinţă profundă şi în aşa fel că orice deosebire, de orice natură ar fi fost ea, se topea într-o unitate eliberată de orice discriminare. Îndurător cum este Domnul Iisus Hristos ne-a dezvăluit în mod direct puterea rugăciunii rostite în comun. A ne ruga împreună însemna să nu mai cunoaştem gratii despărţitoare, să nu ne mai simţim pierduţi într-o lume ostilă şi prigonitoare. În celulele hâde şi glaciale nu mai existau oameni diferenţiaţi prin limbă sau prin diferite forme de adorare a Divinităţii, cu orgoliile respective. În faţa Divinităţii înlăcrimate nu existau decât fiinţe copleşite de suferinţe, înecate în deznădejde, hotărâte să implore împreună izbăvire de dureri. Şi aşa înfrăţiţi prin rugăciunea comună, rugătorii au aflat la picioarele Izbăvitorului Divin o revărsare de lumină şi pace, care nu ţinea cont de vrednicia oricărui dintre noi.
Iisus era lumina şi pacea noastră, era Însoţitorul nostru tainic pe drumul Golgotei, un drum atât de cunoscut Lui. Era

Însoţitorul trecut prin moarte, dar mai tare decât moartea, era Biruitorul iadului, sub forma sa absolută. Era Eliberatorul nostru prin iubire, era, de fapt, însăşi iubirea eliberatoare. Nu mai exista infern pentru că pe firul rugăciunii comune Iisus cobora în iadul nostru cel de toate zilele, în cel exterior, şi mai ales în cel în cel interior, umplând spaţiul şi timpul nostru, ambele mizerabile, cu o frumuseţe de neimaginat în condiţiile date. Am realizat că pricina acestei bucurii era, de fapt, suferinţa, prin ea am ajuns la rugăciunea în comun şi apoi la întâlnirea cu Iisus. Iubire eliberatoare în toate ceasurile de rugăciune. Aşa am realizat că miracolul era posibil prin acceptarea de către noi a suferinţei comune ca treaptă de iubire. Aşa am ajuns la împăcarea noastră cu destinul. Ea venea din comuniunea cu Dumnezeu prin rugăciune şi prin acceptarea suferinţei ca mijloc de iubire. În toiul suferinţei Iisus ne-a învăţat că iubirea, starea noastră de fericire vine de la Dumnezeu şi se întoarce la El prin intermediul aproapelui. Iisus spunea: Mie nu-mi puteţi da nimic, dar vă puteţi ajuta între voi. Te-am pus pe tine lângă aproapele tău şi ceea ce îi vei face lui vei primi tu ca şi cum Mi-ai făcut-o Mie. Aţi văzut cât de adevărat este că Eu nu lipsesc dintre voi atunci când vă adunaţi în numele Meu şi acolo unde sunt Eu nu există altceva decât iubire. Iată cum suferinţa noastră s-a făcut prilej de iubire.

Am făcut acest ocol ca să pot explica natura condiţiei de frate-soră ce ne uneşte în numele Domnului prin cât ni s-a dat să îndurăm. Ucenicul Gheorghe Stănescu a primit, a păstrat şi a crescut darul ce i s-a dat; o inimă ecumenică. Inima blândă şi duhovnicită a fratelui Gheorghe l-a exprimat în dăinuirea sa printre noi; om neîntreg, neîmpărţit, în care a sălăşluit iubirea. În inima lui arzătoare se afla miezul personalităţii sale; liniştit, generos, bucuros, chiar şi atunci când duhul cel rău, prin slujitorii săi nu-l lăsau în pace. Fratele Gheorghe ştia ce lucru mare este să-ţi descoperi propria inimă şi să-i dai glas ca un vrednic mărturisitor. Îmi spunea într-una dintre scrisorile sale: „Facem parte dintr-o familie care nu are de ce să se ruşineze că poartă în piepturi inimi sensibile şi pe umeri capete în care cresc gânduri alese”.

Îmi îngădui să punctez în ce măsură s-a făcut mărturisitor al etapelor prin care am trecut cei pecetluiţi cu darul de a afla bucurie şi iubire în Calvar. Pentru că este de la sine înţeles că aducerea noastră la o astfel de cunoaştere s-a făcut în etape. Fiecare etapă a fost o nouă fereastră deschisă spre orizonturi uluitoare. Fratele Gheorghe a păstrat cu grijă în inima sa etapele şi le-a mărturisit apoi ca trepte pentru cei ce se vor osteni să le urce. La început rugăciunea noastră era rostită cu inimă şovăitoare. Suferinţa era trăită ca atare, prea împovărătoare, sufletul îşi lua greu zborul pe aripile rugăciunii. Fratele Gheorghe mărturiseşte despre această greutate:     „Neroditor şi ars de solitudini/ şi-ncovoiat sub greaua Ta povaţă,/ ajută-mi, Doamne, să mă schimb la faţă/ şi-n ajutor dă-mi, Doamne, certitudini!” (Psalm I).

Nu era însă uşor să primeşti certitudini şi iluminare când suferinţa te strângea permanent şi necruţător în chingile sale, iar tu erai prea slab ca să te eliberezi de teroarea ei. Dar pentru că rugăciunea comună se derula în continuare, Domnul îi răsplătea pe nevoitori cu linişte şi lumină: „Eşti Linişte. Eu încă sunt osândă,/ dar jefuit cu ziua, risipitor cu ora,/ mă tem că nu-mi sunt date lumina, aurora,/ zăpada Ta de nori şi peruzea,/ înalte, pângărite de suferinţa mea” (Psalm VI)

Rugăciunea se rostea în continuare şi obştea rugătoare ajunge la o etapă superioară. Inima acceptă suferinţa, şi-o însuşeşte, se împărtăşeşte cu ea: „Nu mă cruţa! Nu-ţi cer ca Timpul/ să nu-şi mai ascută securea ştirbită;/ cândva, ispita mea era Olimpul:/ acum, grumazul meu stă drept sub ursită./ Nu vreau scăpare, nu caut vicleşug/ ca să nu-mi sorb cucuta toată;/ lasă-mă dezlegat, căci n-am să fug,/ia-mă întreg sub funie, pe roată!” (Psalm IV). Şi Divinul ascultă rugăciunea şi eliberează treptat-treptat sufletele de teroarea suferinţei. Nu o suspendă, ea rămâne, dar durerea devine taină şi nu supliciu. Certitudinile curg şi îndrumă inima pe făgaşul cel bun: „Pare-mi-se că am fost şi tineri/ când ne sprijineam fruntea de nori,/ pentru neamul nostru visători,/ pentru steaua lui, robiei: gineri” (Împăcare).

Acum se dezleagă rostul încercărilor dureroase. Suprema fericire este Învierea, dar ea nu este posibilă fără Răstignire. Calvarul este fereastra prin care izbucneşte lumina Învierii şi aşa stând lucrurile poţi să nu iubeşti Calvarul? Nu este cuvânt în stare să tălmăcească bucuria ce o aduce cu sine această certitudine prin acceptarea şi îndurarea suferinţei; durerea se preschimbă în lumină, în bucuria celei mai sublime încredinţări: prin suferinţă, Învierea este câştigată! Inima capabilă să păstreze această cunoaştere trăieşte o permanentă stare de bucurie duhovnicească. Un fluviu de iubire curge printre lucruri şi printre semeni, lumina celestă scaldă întregul univers, liniştea şi împăcarea închid orice adversitate. Fratele Gheorghe a văzut cum arată lumea scăldată în Dumnezeire şi face mărturie despre această imensă frumuseţe. Mărturia sa vine din trăire, nu din imaginaţie de poet: „Tu eşti în norii albi, în rândunele,/ în mugurii sfioşi ai primăverii,/ în zâmbetul soarelui, în blândele stele,/ în tot ce e minunea-Învierii,/ în serile, când cerul e cupolă/ de-atot-cuprinzătoare catedrală,/ în orice gând rotund ca o corolă,/ în visul delicat ca o petală,/ în dimineţile spălate cu lumină,/ în plopii aşteptării, stinşi în ceaţă;/ eşti Împăcarea care va să vină/ şi Liniştea de dincolo de viaţă” (Psalm VII).

Fericit este fratele Gheorghe Stănescu pentru că nu a uitat învăţul şi s-a făcut fidelul lui mărturisitor pentru ca şi cei ce nu au parcurs un drum atât de sever să se poată folosi de miraculoasa povaţă. În ceea ce mă priveşte îi sunt datoare cu fierbinţi mulţumiri pentru că m-a făcut să înţeleg că sunt datoare să depun mărturie pentru felul în care am fost călăuziţi de Iubirea Proniatoare prin catacombele uşii. El justifică de ce a depus mărturie şi de ce ne-a convins pe mulţi dintre noi să o facem şi noi: „Înţelegând şi tăcând devin complicele celor răi,/ fraţi ai mei, toţi fii ai Tăi –,/ împreună cu ei mă voi răscumpăra prin durere:/ nu toţi am ales cele mai luminoase căi, / dar toţi avem dreptul la Înviere” (Mărturisirea lui Alioşa Karamazov) .

Căci iată, ca frate bun ce ne-a fost, depun smerita mea mărturie pentru vrednicia cu care şi-a încheiat destinul, sau mai bine zis, a acoperit intenţia cu care l-a semănat Domnul printre brazdele lumii, neuitatul nostru nea Ghiţă.