Pe marginea unei dezbateri

Creştinii români faţă cu Apocalipsa

Alexandru Racu

Potrivit puţinelor mele cunoştinţe teologice, dacă există vreun text asupra căruia Ortodoxia ne îndeamnă să fim extrem de precauţi, acela este Apocalipsa.  Apocalipsa este singura carte canonică din Sfânta Scriptură din care nu se citeşte în public, în biserică, întrucât este textul biblic care de-a lungul veacurilor a provocat cele mai multe sminteli, şi nu doar la neo-protestanţi, acolo unde an de an se mai anunţă câte o Apocalipsă, ci şi în spaţiul creştinătăţii răsăritene, dacă e să ne gândim doar la schisma Vechilor Credincioşi din Rusia. Apocalipsa, din câte ştiu eu, nu este o carte deloc clară, iar interpretarea ei literală a dat naştere la fel de fel de rătăciri, de la erezia hiliastă a celor care au interpretat şi interpretează termenul “împărăţie de o mie de ani” în sens literal, până la credinţa unor secte conform căreia doar o sută patruzeci şi patru de mii de suflete se vor mântui. Ştim de asemenea că, potrivit Sfintei Scripturi, nimeni în afară de Dumnezeu nu ştie ceasul când se va fi Apocalipsa. E drept, ştim şi că sunt semne premergătoare sfârşitului, iar capacitatea de a le desluşi pe acestea din urmă o au doar cei deosebit de înduhovniciţi, cei pe care Dumnezeu i-a chemat să vegheze şi pentru noi păcătoşii.

Sub un control tot mai strict

Dincolo de aceste aspecte, cred că o deconstrucţie a recentei dezbateri cu privire la paşapoartele biometrice, relevă simplul fapt că Ortodoxia este confruntată cu un stat (mă refer la suprastatul european în interiorul căruia România pare să devină o simplă gubernie) care devine din ce în ce mai puternic şi din ce în ce mai secular. Întemeiată pe refuzul explicit de a-şi asuma moştenirea creştină (şi mă gândesc aici la o afirmaţie a lui Horia Roman Patapievici din Omul Recent: “o lume care a încetat să mai fie creştină este o lume inevitabil anticreştină” ), mai mult chiar, dezvoltată pe terenul unei moşteniri confesionale neortodoxe, construcţia politică europeană capătă în ochii credincioşilor ortodocşi trăsături antihristice. Sociologic vorbind, reacţia alergică faţă de Europa, care l-a pus la zid pe Buttiglione, este cât se poate de organică şi de naturală. De ce s-ar mira cineva că un creştin ortodox devine recalcitrant atunci când un organism suprastatal, care altminteri îi recomandă insistent să legalizeze “căsătoria” între homosexuali, se decide peste noapte să-l amprenteze? Pe de altă parte, cred că ar trebui precizat foarte clar că amprentarea, stocarea electronică a datelor despre cetăţeni etc. nu reprezintă în esenţă nimic nou, ci doar adâncirea unui proces de supaveghere şi control al populaţiei pe care statul l-a început cu mult timp în urmă, mult înainte de vremea când ne-a făcut buletine şi CNP-uri.

Întrebarea pe care ar trebui să şi-o pună oricine în momentul când statul decide amprentarea întregii populaţii este: ce va urma, când se va face următorul pas şi cât de mare va fi acesta? Nimeni nu poate contesta faptul că, mergând mai departe pe linia acestui proces istoric, picătură cu picătură, suntem din ce în ce mai aproape de scenarii gen Orwell, şi că, exceptând situaţia în care istoria va lua o întorsătură neprevăzută, este doar o problemă de timp până când se va ajunge la totalitarismul desăvârşit, la controlul absolut al fiinţei umane. Ca atare, cu fiecare nouă măsură de acest gen suntem, ce-i drept, mai aproape de vremurile din urmă, pe care le proroceşte Apocalipsa Sfântului Ioan. De altfel, cred că aceasta este şi esenţa mesajului trimis de părintele Iustin Pârvu.

După cum bine a remarcat domnul Dan Dungaciu, problema centrală a actualei dezbateri a fost lipsa unei definiri clare a subiectului dezbătut. Mai exact, întrebarea care se pune este despre ce dezbatem? Despre drepturile civile sau despre Apocalipsă? Transformarea unei dezbateri despre drepturile civile într-o dezbatere despre Apocalipsă reflectă, printre altele, şi următorul fenomen foarte îngrijorător: cu excepţia mediilor tradiţionaliste ortodoxe, nici un grup din societatea civilă românească nu pare să aibă mari probleme cu privire la faptul că statul îşi măreşte controlul asupra vieţii private a cetăţenilor acestei ţări prin intermediul unor decizii ale guvernului, care altminteri nu sunt supuse nici unui fel de dezbateri publice.

Manifestări de tip sectar

Cât priveşte manifestările agresiv sectare de care dau dovadă unii dintre credincioşii Bisericii noastre, precum şi tendinţa acestora de a “infailibiliza” anumiţi părinţi duhovniceşti, cred că una din cauzele profunde ale acestui fenomen social este si îngrijorătoarea pierdere a încrederii în Sfântul Sinod care, în cele din urmă, rămâne singura instanţă abilitată să lămurească actuala problemă şi care acum pare să plătească preţul pentru modul în care a tratat diversele probleme din viaţa Bisericii în ultimii ani. După cum bine ştim, o extremă o atrage întotdeauna pe cealaltă. Cred că putem distinge în actuala agitaţie o reacţie psihologică adversă la celebrele “comunicate de presă” de gen: în Biserica Ortodoxă nu există exorcisme, Biserica Ortodoxă e de acord cu avortul în caz de viol etc. sau, la măsuri reformatoare precum curăţarea pe furiş a cărţilor de slujbă de pasaje incorecte politic, represaliile unor ierarhi împotriva oponenţilor ecumenismului ş.a.m.d.

Există probabil o legătură profundă între isteria sectar-apocaliptică care a ieşit la iveală în cadrul conferinţei AZEC şi faptul că unul dintre mitropoliţii Bisericii noastre se împărtăşeşte pe unde îl taie capul, iar după ce Sinodul îl admonestează şi îl iartă cu exces de indulgenţă, respectivul continuă să afirme că în momentul cuminecării cu greco-catolicii, cuprins fiind de “o emoţie intensă”, care după cum singur mărturiseşte l-a făcut să-şi piardă “discernământul”, a fost “acoperit de harul dumnezeiesc”. Probabil că tot o senzaţie mistică de genul acesta au experimentat şi “talibanii” care păreau pregătiţi să transforme o conferinţă organizată de o asociaţie creştină într-o cafteală. Iar dacă vine vorba de lipsa endemică de rânduială, ce pare să fi pus stăpânire pe Biserica noastră, îndrăznesc să mai fac un comentariu, pentru care îl rog din suflet pe părintele Filotheu să mă ierte. Din relatarea părintelui Filotheu reiese că, ţinând cont de natura extrem de sensibilă a subiectului abordat, părintele Iustin Pârvu i-ar fi înmânat apelul cu privire la semnificaţia paşapoartelor biometrice, cerându-i să se ducă cu el pe la părinţii duhovniceşti de la mănăstirile din ţară, pentru ca, prin sfătuirea mai multora să se ajungă la o poziţie comună care să fie prezentată ulterior credincioşilor. Părintele Filotheu ne spune însă că, din greşeală, un neavizat din mănăstire a postat textul pe internet. Or, părerea mea este că un asemenea text, dat fiind potenţialul său exploziv, ar trebui “gestionat” totuşi cu ceva mai multă atenţie şi responsabilitate.

Atmosfera otrăvită care a înconjurat dezbaterea privitoare la paşapoartele cu cipuri m-a făcut să mă gândesc cu amar la cuvintele lui Hristos: “Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii” (Ioan 13, 36). Or, dacă noi nici măcar normele elementare ale dialogului civilizat nu suntem în stare să le respectăm, ca să nu mai vorbim de porunca iubirii, nu cred că mai are rost să ne plângem de societatea asta, “hedonistă şi secularizată”, care, nu-i aşa?, nu ne înţelege pe noi, cei care suntem “sarea pământului”, nici de elitele intelectuale care ne privesc cu dispreţ, nici de presa care ne ridiculizează în mod ieftin şi nici de prietenii secularişti care consideră că locul Ortodoxiei nu este în mijlocul cetăţii, ci într-un ghetou pseudo-isihast, situat cât mai departe de lumea asta nenorocită.