Benito Cereno

Herman Melville, Benito Cereno, traducere din engleză de Petre Solomon, Bucureşti, Editura Humanitas, 2007, 129 pp.

Paul-Gabriel Sandu

Într-unul dintre eseurile sale, Borges mărturiseşte că romanul lui Melville, Benito Cereno, nu este, în fond, nimic altceva decât replica pe care scriitorul american a dat-o unei lumi complicate şi de neînţeles: o operă ea însăşi inexplicabilă.
De pe vasul ancorat în portul insulei Santa Maria, „inimosul căpitan Delano”, vede la orizont profilul neclar, învăluit în ceaţă şi fum, al unui alt vas. Căpitanul bănuieşte, după mişcările nesigure ale vasului, că acesta se afla în primejdie, şi se hotărăşte să plece spre corabia străină la bordul unei baleniere. Ajungând pe vas, descoperă o lume stranie, haotică, în care albii şi negrii trăiesc de-a valma împreună, căpitanul, Benito Cereno, fiind un tânăr spaniol aflat într-o stare foarte apropiată de nebunie. Încercând să afle de la acesta ce s-a întâmplat cu vasul şi cum de a ajuns în starea aceasta deplorabilă, trebuie să accepte lungile lui pauze, momentele de leşin, incoerenţa şi stranietatea discursului. Mereu însoţit de un negru credincios, Babo, Benito Cereno apare în ochii „inimosului căpitan” mai întâi ca un om straniu, tulburat de boală şi de suferinţe, apoi ca un om ce ar putea pune la cale propriul lui asasinat.

După ce căpitanul Delano pune la dispoziţie echipajului înfometat şi însetat al vasului cele trebuincioase, şi după ce acelaşi căpitan reuşeşte să aducă vasul în siguranţă în port, se petrec câteva lucruri în stare să lămurească întru câtva atmosfera artificială de la bordul vasului străin. În baleniera căpitanului Delano, care urma să-l poarte pe acesta înapoi la propriul vas, se aruncă Benedito Cereno, într-un act de disperare, urmat în ultima clipă de Babo, care se dovedi a fi nu un sclav ascultător şi grijuliu cu stăpânul său, ci capul răscoalei care a smuls ambarcaţiunea din mâinile albilor, hotărât să le redea libertatea semenilor săi. „Inimosul căpitan”, simţindu-se atacat, este pe punctul de a-l ucide pe Benito Cereno, aflat într-o stare de leşin, însă Babo este o ameninţare încă mai mare, de vreme ce în mâna sa se vede strălucind aripa unui pumnal. 

Evenimetele se precipită, echipajul căpitanului Delano reuşeşte, după o serie de încercări, să recucerească vasul stăpânit în întregime de negri, cele două vase pornind împreună spre Conception, unul din marile porturi din Chile, pentru a se îndrepta, în final, spre Lima, acolo „unde întreaga istorie a fost adusă în faţa justiţiei viceregelui” (p. 104). Întreaga desfăşurare anterioară se lămureşte astfel deodată cu depoziţia căpitanului spaniol, care încearcă să explice cum au reuşit negrii, conduşi de Babo, să pună mâna pe vas, şi care erau intenţiile lor.

Dincolo de naraţiunea propriu-zisă, al cărui subiect nu suprinde, poate, decât prin abordare, romanul fascinează prin construcţia sa. Evenimentele nu sunt desfăşurate cronologic, ci aşa cum sunt luate la cunoştiinţă de căpitanul Delano, care este mereu surprins, şi căruia nu-i este în putinţă să înţeleagă nimic din starea lucrurilor de la bordul vasului străin, fiind muncit de tot felul de bănuieli.  Astfel, deşi naraţiunea se face la persoana a treia, naratorul îşi însuşeşte de cele mai multe ori perspectiva căpitanului american, având grijă să marcheze, acolo unde este cazul, trecerea de la perspectiva personală, la cea omniscientă. După ce este amănunţit descrisă starea deplorabilă în care se afla căpitanul Benito, naratorul remarcă: „E drept că impresia pe care spaniolul o făcea asupra oaspetelui său nu era chiar aceasta. În ochii căpitanului Delano, tulburarea spaniolului era...” (p. 16).

Tot ce urmează să fie povestit de aici înainte, se va face din perspectiva căpitanului, a cărui privire este uneori urmărită cu o minuţie demnă de arta marelui ecran: „Stingherit, oaspetele îşi întoarse faţa spre cealaltă parte a vasului. Şi atunci, privirea lui căzu întâmplător asupra unui tânăr matelot spaniol, care, ţinând în mână un colac de frânghie, se urca pe punte spre prima velă a catargului de mizenă. Omul ar fi trecut, poate, neobservat, dacă, în timp ce se căţăra pe una dintre vergi, n-ar fi privit ţintă spre căpitanul Delano, cu un soi de insistenţă mascată; simţindu-se observat de acesta, matelotul îşi întoarse cu dezinvoltură privirea spre cei doi care şuşoteau. Redevenind astfel el însuşi atent la cele ce se petreceau acolo, căpitanul avu o uşoară tresărire” (pp. 36, 37).

Acest scurt pasaj este dovada unei extraordinare virtuozităţi narative. Jocul de priviri, pe care privirea cititorului este obligat să-l urmeze – de la cei doi care „şuşoteau” (Babo şi Benito), la matelotul spaniol a cărui privire se întoarce brusc, când este privit, către cei dintâi, obligând astfel privirea căpitanului să revină acolo – este poate metafora întregului roman. Căpitanul Delano nu ştie niciodată nimic cert, înţelegerea lui este mereu perturbată de ceea ce îi este dat să vadă ori să audă.

Stranietatea jocului de priviri este expresia stranietăţii unei lumi întregi – cea a vasului străin – în care nu se poate niciodată destăinui mai mult decât ceea ce se lasă, pentru o clipă întrevăzut, în lucirea unei priviri. Iar dacă ţinem seama de faptul că în finalul romanului mărturia celui mai tulburat şi mai instabil dintre personaje este cea care clarifică întreaga desfăşurare, ar fi poate potrivit să întârziem o clipă asupra posibilităţii ca istoria straniei ambarcaţiuni să ne rămână, în fond, necunoscută şi de neînţeles.