Părintele Cleopa este unul dintre foarte puţinii călugări cu o experienţă duhovnicească totală.

 

Cînd l-am cunoscut eu, acum vreo treizeci de ani, într-un popas pe care-l făcusem la Sihăstria, blajinul avvă m-a petrecut o bună bucată de vreme pe drumul de pământ de pe valea Secului, de-a lungul apei, povestindu-mi o seamă de întâmplări din viaţa sa şi a obştii. Îl ascultam şi-mi aduceam aminte de cazul unui medic care, trebuind să stea cîţiva ani la închisoare, pentru o oarecare vină, s-a apucat să înveţe acolo englezeşte după singura carte la îndemînă, Biblia. Redevenind liber, s-a prezentat în faţa unei comisii pentru o calificare în limba engleză, despre care credea că-i va folosi în profesie. Membrii comisiei au rămas înmărmuriţi: insul ştia perfect englezeşte, dar vorbea limba lui Shakespeare! Povestind rar, dulce şi sfătos, Părintele Cleopa părea rămas în urmă cu vreo două sute de ani. El vorbea ca în vechile tipărituri de la Neamţ, în graiul Patericului, al Pidalionului şi al Vieţilor Sfinţilor, aidoma lui Chesarie şi Damaschin, iar întîmplările zilei căpătau o aură de vechime şi legendă, vecină cu literatura.

 

Aveam să pricep, ceva mai tîrziu, că-şi petrecuse tinereţea păzind oile mănăstirii, în cea mai deplină ascultare de aspirant la călugărie, şi că-şi preţuia vremea citind cu nesaţ, zi şi noapte, nu numai Sfînta Scriptură, ci şi orice carte de slovă veche pe care o putea găsi în biblioteca chinoviei sau cumpăra de la vreun gospodar din Vînători, în schimbul oii de scăzămînt, scăpată de la lup. Precumpăneau scrierile sfinţilor părinţi ai Răsăritului, cu adîncul lor de înţelepciune şi contemplaţie. Format în singurătatea unei asemenea academii, prieten cu turma şi cu Dumnezeu, novicele devenea de fapt, fără s-o ştie, omul unei singure cărţi, cel mai puternic posesor al unui intelect nealterat de erudiţie, fişiere şi aparate critice. Cînd a coborît în lume, printre vlădici şi universitari, Părintele Cleopa vădea într-însul tot atîta teologie cît într-o diplomă cu sigilii.

Tot de la stînă l-a luat soborul mănăstirii, într-o bună zi, să-l aducă devale şi să-l aşeze stareţ în locul celui bătrîn.

 

Alesul a cerut atîta îngăduinţă cît să isprăvească o oaie de tuns şi să-şi schimbe opincile de cauciuc cu o pereche de bocanci. A stăreţit cu mare iscusinţă, ani în şir, la o vreme cînd Sihăstria trecuse printr-o pulbere de sărăcie şi flăcări. Şi-a făcut ucenici buni şi i-a rînduit, după vrednicie şi trebuinţe, să ducă mai departe trebile obştii, pînă în ziua de azi, cînd chinovia cunoaşte o înflorire gospodărească la măsura duhovniciilor de pisc.

 

Părintele Cleopa are vocaţia marilor însingurări şi, poate, cu Sfinţia Sa se încheie multiseculara tradiţie a pustniciilor moldovene. Poartă în spate ani buni de retragere spirituală şi cunoaşte pe viu ce înseamnă să trăieşti în peşteră, să te hrăneşti cu bureţi şi poame uscate, să te călăuzeşti iarna după urmele fiarelor şi să birui asprimea gerului cu dogoarea rugăciunii celei fără de oprire. Aceasta însă nu l-a împiedecat să asculte de mai-marii săi, ierarhi ai Bisericii, care l-au îndatorat să iasă la cîmp deschis şi să propovăduiască printre cei ce se poticnesc în credinţă. Vorbeşte bogat şi cercetează Scripturile cu o memorie limpede şi pururea fragedă. De atunci a mai citit încă multe cărţi, pe slovă veche şi nouă, studii, manuale şi tratate de teologie, cunoaşte problemele creştinismului contemporan, graiul său s-a potrivit limbajului curent, dar nu prin sărăcie, ci prin adaos. Propovăduirea la nivelul credincioşilor mireni, ca şi călătoria la Locurile Sfinte, în Grecia şi Muntele Athos, i-au sporit experienţa pastorală şi s-ar părea că nu există o întrebare de credinţă la care să nu poată răspunde. Cheia însă nu e doar în cunoaştere, ca la cei mai mulţi dintre teologi, ci mai ales în trăire.

 

Cuvîntul Părintelui Cleopa are autoritatea focului lăuntric. La chilia sa au venit lideri ai Mişcării Ecumenice, căutînd limpeziri; părerile sale circulă în medii teologice europene. Inima i-a rămas însă în matca Bisericii străbune. Altfel, om ca toţi oamenii.

 

Iată că Părintele Cleopa ne dăruieşte şi o carte. Am citit-o şi am scris această predoslovie cu încredinţarea că autorul se află la acea vîrstă duhovnicească la care laudele nu-l mai pot tulbura. Am scris-o pentru cititorii acestui catehism ortodox, ca să ştie că fiece cuvînt din fiece pagină a fost nu numai gîndit ci şi trăit, că, după spusa Apostolului, putem avea mulţi învăţători, dar nu mulţi părinţi. Fie ca prezenţa ei în mîinile preoţilor şi credincioşilor noştri să aibă preţul izvorului şi bucuria roadelor.