Scene din Estul Sălbatic
Paul Nistor
E clar, există un defazaj major al decenţei politice între Est şi Vest. Estul se face că pricepe, copie forma dar deturnează fondul. Mimează înţelegerea regulilor civilizate ale relaţiilor internaţionale dar, uneori chiar imediat după ce sunt semnate tratate, înţelegeri şi acorduri, se gândeşte cum să folosească un text fără echivoc pentru meschinării mărunte.
Departe de noi practicarea unei admiraţii nelimitate faţă de Occident. Îi cunoaştem atât virtuţile, cât şi slăbiciunile şi păstrăm un respect reţinut faţă de „ceilalţi”. Dar sunt detalii care pentru ei sunt „sacre” şi cuvântul dat e o onoare internaţională şi o responsabilitate faţă de proprii cetăţeni.
În Est, totul se relativizează. Promisiunile se pierd în timp, detaliile se pot schimba, regulile sunt interpretabile. Când e semnat un document internaţional, putem fi siguri că în spatele acestuia mai există şi câteva strategii de deturnare a conţinutului. Afli că ai luptat pentru ceva şi, de fapt, primeşti o surpriză care nu mai seamănă deloc cu ideea iniţială.
România e un Est occidentalizat şi, de aceea, se află pe undeva pe la mijlocul acestei scale a mimetismului. Ea nici nu driblează totalmente tratatele, dar nici nu le respectă cu sfinţenie. E doar un actor internaţional în marş, care ne face să sperăm că vreodată va fi şi pe calea cea bună. Bucureştiul poate semna pentru baze americane la ţărmul mării. Iniţial ni se spune cum ele vor fi utilizate pentru apărarea şi extinderea democraţiei în lume, dar peste o vreme aflăm că sunt gazde pentru închisorile zburătoare ale CIA. Bucureştiul se zbate, apoi, pentru bogăţiile platoului continental din Marea Neagră şi triumful de la Haga entuziasmează o naţiune întreagă. Abia mai târziu suntem informaţi, realist şi cinic, cu ce ne-am ales: cu un document internaţional care recunoaşte încă o dată proprietatea ucraineană asupra insulei Şerpilor şi cu un contract umilitor, de care profită doar Sterling Resources.
Mai la Est de noi, Ucraina ridică la rangul de mare artă tehnica minciunii internaţionale. Şi foloseşte un limbaj dublu faţă de România, un limbaj de neacceptat pe scena europeană. În 1997, Kievul şi Bucureştiul cădeau de acord cu acel celebru tratat, promiţând linişte, detensionarea relaţiilor şi colaborare amicală în nordul Mării Negre. De fapt, Ucraina dorea să i se recunoască rapid frontierele foste sovietice şi, pentru aceasta, promitea unele mici sacrificii (care au rămas doar pur teoretice). Guvernanţii români au sperat în politica „teritorii contra protecţie a minorităţii”, socotind (bine sau rău...) că e mai realist să consolidezi identitatea românească din Bucovina de Nord şi Sudul Basarabiei decât să vânezi iluzii despre graniţe pierdute. După ani, ne-am trezit însă cu o politică dură şi agresivă a Kievului la adresa românilor, cetăţeni ucraineni. Acele promisiuni frumoase din tratat, fireşte, erau interpretabile, şi nu puteau avea acoperire în practică.
Acum, Kievul reia povestea, semn că nu a învăţat nimic în 12 ani. Ucrainenii au fost de acord cu procesul de la Haga, angajându-se la respectarea verdictului final. Normal, şi-au rezervat dreptul la isterii interne în legătură cu acest subiect, atât în ultimii ani cât şi după anunţarea deciziei Curţii Internaţionale. Cum la ei politica externă e doar o prelungire exotică a nebuloasei politici interne, ministrul care a patronat „eşecul” a devenit un paria iar România, în ochii lor, şi-a desăvârşit profilul de inamic perfid, care loveşte pe la spate mândrul stat ucrainean.
Şi, culmea tupeului, după ce ucrainenii construiesc o reţea de spionaj la noi, după ce ne expulzează gratuit diplomaţii, tot ei ne acuză că alimentăm tendinţele secesioniste din societatea lor. Astfel încât, deşi aproape două decenii s-a menţinut cu consecvenţă într-o politică grobiană de vecinătate, Kievul plusează cu aceeaşi bădăranie şi în prezent, la orice chestiune minoră care îi crează iluzia afectării orgoliului naţional.
Vitali Kulik, director al Centrului de studii privind societatea civilă, din Kiev, şi-a dat cu părerea public pe seama acestor aberaţii, ducând mai departe absurditatea gândirii ucrainene. Pentru a sublinia inocenţa ţării sale, el a scos în relief pretinsele intenţii răuvoitoare ale Bucureştiului, care şi-ar dori să denigreze pe ucraineni, cu ideea de spionaj, între ţările NATO. Apoi, a scos din jobenul său de iluzionist o explicaţie cu adevărat fantasmagorică: “toate acestea au legătură cu interesele economice din zona Dunării, România intenţionând să construiască mai multe porturi pe Canalul Dunăre-Marea Neagră, care urmează să fie adâncit, în pofida standardelor de mediu stabilite la nivel internaţional.” Cine n-a văzut vreodată canalul Dunăre-Marea Neagră e liber să-şi imagineze că acolo se poate construi un port mare cât Rotterdamul…
Conform standardelor lumii civilizate, aceste detalii ne arată că statul ucrainean e încă în stadiul politic al primitivismului agresiv. Lui îi este străină ideea de negociere internaţională, de bună vecinătate şi înţelegere, de compromis pentru binele Europei. În plin secol XXI, Ucraina se mai crede o tânără republică, firavă dar cu apucături sovietice, care trebuie să-şi formuleze prin forţă o identitate naţională distinctă şi respectată, în estul european. Încă mai crede că prin naţionalism orgolios va dezvolta conştiinţa identitară a propiilor cetăţeni şi încă mai derulează o strategie falsă, de tip sovietic, în care permanentizarea unui pericol extern, artificial construit, poate conduce la unitatea internă. Kievul, aşadar, nu a învăţat lecţia Europei civilizate. El îşi acuză vecinii ( Polonia, România, Rusia) permanent, naşte conflicte ipotetice şi doreşte să obţină docilitate apropriilor cetăţeni, nu derulând politici de bunăstare în interior, ci uzând de nelinişti internaţionale şi, precum în Evul Mediu întunecat, de mitul străinului perfid.
Pe acest bun vecin, Bucureştiul se angajează să-l sprijine pe drumul către NATO şi Europa unită. Acestui barbar din Est, guvernanţii noştri îi declară o infinită înţelegere. Se vorbeşte, în mod absurd, despre valori comune, despre detalii care ne leagă, despre bună vecinătate. Noi suntem îngăduitori cu ei dar primim doar semne brutale de lipsă de respect şi permanente provocări agresive. Dacă România şi Bulgaria, cu păcatele lor cronice, au intrat totuşi în structurile euro-atlantice, acest tip de greşeală nu trebuie continuată sinucigaş şi cu alte state din Est. Poate fi mai înţelept să nu încurajăm mitocănia şi furia în relaţiile internaţionale, şi să ţinem în afara lumii civilizate ţările care plutesc încă în primitivism politic sau care sunt în proximitatea etichetei de state eşuate.
Fireşte, ne-am dori un vecin credibil la Est, cu care să putem colabora paşnic şi cu care să comunicăm în aceeaşi termeni ai decenţei europene. Dar mai degrabă rămânând fermi înaintea tupeului actualilor guvernanţi ucraineni vom permite societăţii vecine să-şi remodeleze clasa politică. Avem nevoie de o Ucraină democratică şi nu de una sovietică – un elefant puternic, dar furios şi imprevizibil, căruia îi face plăcere să dea iama prin vecinii mai mici, mai paşnici şi mai echilibraţi.
Însă, e greşit să fie tolerate activităţi de spionaj pe teritoriul românesc, tocmai din partea cuiva căruia îi acordăm ajutorul pentru intrarea în NATO. Şi, stupoare, tot ucrainenii s-au simţit jigniţi, tot ei au fost nemulţumiţi şi ne-au întors, „echitabil”, expulzarea de diplomaţi. În acest context, răcirea relaţiilor cu Ucraina nu e neapărat binevenită, dar e necesară. Într-un fel, trebuie să le arătăm şi lor cum vestita teorie a păcii democratice (dispariţia stărilor conflictuale între statele cu regimuri democratice) trebuie aplicată cu francheţe şi nu doar utilizată retoric, pentru obţinerea de favoruri nemeritate în plan internaţional. E destul că Bucureştiul s-a abţinut cât a putut de mult înaintea actului inamical şi agresiv al săpării canalului Bâstroe. Nu avem cum să ne prefacem la infinit că ne învecinăm la nord şi est cu un amic generos şi altruist. Tocmai pentru a da o lecţie europeană celor de la Kiev, guvernul român ar trebui să practice mai des mândria şi fermitatea corectă în relaţiile bilaterale.
Şi cum viitorul e întotdeauna imprevizibil, ne întrebăm ce surprize mai pregăteşte Ucraina României în delimitarea concretă a platoului continental, în alte chestiuni de frontieră, precum şi pe linia drepturilor minorităţilor. Şi spunem asta îngrijoraţi, deoarece, în ultimul timp, României i s-a construit, obsesiv, prin media ucrainiană, o imagine nemeritat de perfidă. Dacă şi Bucureştiul e vecinul care coace permanent conspiraţii estice, atunci Kievul, în iluzia sa, se poate autointitula democraţie perfectă dar neînţeleasă de europeni.
