Sfintele Sărbători Pascale reprezintă sărbătoarea mântuirii, biruinţa puterilor noastre spirituale asupra suferinţei, înnobilarea ei prin înţelegerea şi trăirea ca o posibilitate unică de primenire, de prefacere interioară. Răstignirea este un fapt istoric ce imaginează suferinţa acumulată, de proporţii colosale, a omenirii, ţintuită pe cruce în ochii tuturor, acolo sus, la Locul Căpăţânii, în văzul întregii lumii antice, care încercase cu obstinaţie să exludă sau să ignore problema suferinţei. În fapt, aceasta constituie una dintre semnificaţiile morale majore ale creştinismului.

 

Răstignirea a fost o înfrângere, frângerea trupului sub greutatea umană a durerii, dar ea a fost şi o victorie, aceea a sufletului desprins de trup, liber finalmente de a duce mântuirea până la cei pierduţi fără nădejde. La începutul oricărei biruinţe stă durerea, întrucât orice victorie trebuie să înceapă printr-o desprindere de propria persoană. Aceasta este taina creaţiei pe care trebuie s-o luăm ca atare, fără a încerca să o înţelegem.

 

Hristos trebuia să moară. Iuda a trădat! Ce s-ar fi întâmplat cu Scriptura dacă Iuda nu trăda? Ce ar fi devenit tăria de piatră a Bisericii dacă Petru nu se lepăda? Iată întrebări pe care gândirea umană nu a încetat să le pună, în tentativa ei circumscrisă, limitată de a dezlega o mare taină, prin consolarea că toţi cei care au greşit sunt răscumpăraţi prin însăşi participarea la drama săvârşită la Locul Calvarului, dramă care trebuia să aibă loc întrucât ea singură realiza făgăduinţa mântuirii. Hristos trebuia să moară pentru a învia; El trebuia să sufere pentru a putea învinge. Hristos a înviat a treia zi, precum fusese anunţat. Victoria asupra morţii nu s-a împlinit prin hazard sau prin surprindere. Martiriul lui Hristos constituia o mărturie vie a legăturii în virtutea căreia Dumnezeu hotărâse mântuirea umană de păcat. Răstignirea este actul suprem prin care se răscumpăra putinţa mântuirii umane. Vestea Învierii care trebuia să umple lumea până la marginea ei, constituie pentru fiinţa umană o fericitoare nădejde.

 

Bucuria Învierii nu reprezintă decât o făgăduinţă pentru noi. Posibilitatea răscumpărării ne-a fost dată. Acum răscumpărarea stă în mâinile noastre. Beneficiari ai unei dureri căreia i-am fost străini şi neînţelegători atunci, drumul răscumpărării de păcat ne este deschis acum prin retrăirea, în sufletele noastre, a dramei crucificării. La capătul acestui drum al durerii se află lepădarea de sine, operaţie de curăţire a fiinţei noastre, dar şi de împlinire a suferinţei. De aceea, lepădarea de noi înşine este lucrul cel mai greu de realizat, iubirea de sine fiind unul dintre păcatele care este cel mai adânc înrădăcinat şi care apasă enorm asupra noastră. Iată de ce scoaterea acestui păcat necesită o acţiune dură de purificare, o operaţie de mare curaj şi de o aspră disciplină.

 

Să ne rugăm ca Hristos să învie în sufletele noastre, prin ruperea noastră de legităţile materiale, prin aplecarea noastră asupra sâmburelui de viaţă vie care ne e spiritul, singurul real, singurul mântuitor, singurul în stare a depăşi graniţele durerii şi a trece în ţinuturile senine ale cumpănirii desăvârşite. Prezenţa noastră activă la această jertfă uşurează suferinţa umană, transfigurând-o. Hristos adevăratul Dumnezeu care a înviat din morţi călcând şi înfrângând moartea, nu a distrus numai porţile iadului, silindu-l să-şi verse morţii, dar a asigurat prin jertfa Lui învierea noastră.