Fenomenul Dan Puric *
Dan Ciachir
Am scris despre Dan Puric, în urmă cu aproape doi ani, ca despre un apologet strălucit al Ortodoxiei. Fusesem cucerit de calitatea şi autenticitatea mărturisirii sale, adaptată la mijloacele de expresie ale zilei: televiziunea şi ziarul. Măruturisirea sa era totodată şi mărturisirea românităţii formulată cavalereşte şi fără floricelele retorice ale naţionalismului electoral, conjunctural sau interesat.
La începutul lunii mai 2008, Dan Puric şi-a adunat în volum o parte din conferinţele, interviurile şi „cuvintele de folos”, dând cărţii titlul Cine suntem. O meditaţie din cele zece capitole, “Sensul vieţii, al morţii şi al suferinţei” dă acolo măsura unui condei care-l evocă pe Mircea Vulcănescu, cel din Dimensiunea românească a existenţei.
Autorul mi-a cerut atunci să spun câteva cuvinte în sala teatrului din Lipscani, care s-a numit succesiv “Alhambra” şi „Rapsodia”. Sala de şase-şapte sute de locuri era înţesată: mulţi oameni şedeau pe jos sau stăteau în picioare, lipiţi de pereţi. După zece minute de... cuvânt introductiv, a vorbit aproape două ore Dan Puric. I-am urmărit discursul şi mişcările cu o concentare de pocherist, atent la fiecare vorbă şi la fiecare gest sau clipire. M-am convins încă o dată de autenticitatea lui. A urmat o întâlnire cu cititorii la Târgul de Carte din vara trecută. În împrejurări similare se strângeau pe la standuri, în medie, cu fotografi şi operatori, 25-30 de persoane. La Dan Puric s-au adunat de zece ori mai mult, deşi prezenţa sa la acel târg de carte nu fusese, cum se zice, „mediatizată”. Au urmat alte întâlniri în numeroase oraşe din ţară. În decurs de o jumătate de an, Cine suntem a atins tirajul, ameţitor pentru aceste vremuri, de 85000 de exemplare.
Dan Puric este mai mult decât un intelectual, un actor binecunoscut, un apologet ortodox. Este un fenomen. Şi mă grăbesc să adaug: unul spiritual. Esenţa lui constă în faptul că bucură oamenii. Propovăduieşte bucuria. Iar primele cuvinte rostite de Mântuitor după Înviere au fost: Bucuraţi-vă.
Tema discursului său este un singură – faptul de a fi român.
După atâta amar de băşcălie şi deznădejde, de autoflagelare, a sosit ceasul să spună cineva, pătrunzător şi adecvat, că nu este chiar o nenorocire să fii român. Dimpotrivă. Dan Puric este o alcătuire orfică – aceasta fiind opusul retoricii. Flautul său fermecat vine din adâncurile naţiei şi are afinităţi organice cu interogaţiile pe care şi le-au pus în acelaşi sens intelectualii interbelici. Numai că el nu foloseşte semnul întrebării. Spre deosebire de cărturarii prezentului, Dan Puric aduce cu sine afirmaţia, lăsând dubiile şi aporiile pe seama belferilor. Recurge la memorie şi reaminteşte că în trecutul nostru recent există gropile comune ale unor martiri pe care le opune gropii de la Glina, carnavalului şi măscărilor mediatice. Leagă naţia de Dumnezeu cât se poate de strâns şi nu vede în români indivizi, ci persoane.
Este greu de clasificat în categorii culturale fenomenul Dan Puric. Şi aceasta deoarece Cultura nu mai există decât sub formă de “nişe”; tranşee obturate care nu comunică nici între ele, nici cu oamenii, deveniţi “ţinte” (“targets“). Iar formele de cultură sunt “produse”, întocmai ca telefoanele mobile şi pasta de dinţi. Dan Puric sfidează atomizarea zilelor noastre, şi, întocmai ca Biserica, potrivit învăţăturii Sale, nu parcelează întregul în părţi, ci şi-l asumă. Li se adresează românilor ca întreg, în felul în care un romancier sau un dramaturg mare nu scrie pentru “ţinte”, “nişe”, ci trimite în lume cărţi, nu “produse”. Dan Puric are curajul discursului ontologic.
Rapsod al bucuriei, intelectual care se poate adresa unui mare număr de oameni, actor care adaugă ingredientele vocaţiei în mesaj, ortodox îmbisericit mărturisitor... Fiecare dintre acestea şi toate la un loc. Mai multe vor stabili “analiştii” fenomenului Dan Puric. Chiar dacă evaluările acestea nu i-ar interesa pe cei care, în număr tot mai mare, vor să-l asculte sau să-l vadă cât mai des. Vinul bun nu are nevoie de oenologi sau somelieri.
Dan Puric n-a apărut întâmplător acum. Cu o vorbă a lui Iorga: Vremea l-a scos în cale.
* Prefaţă la volumul Despre omul frumos, de Dan Puric (Bucureşti, 2009).
