În urmă cu câţiva ani am vizitat satul Crăgueşti, locul în care s-a născut, la 1900, George (Gheorge) Racoveanu.[2] Tocmai îmi terminasem dizertaţia despre „un teolog uitat”, cum l-am numit la acel moment. Într-o curte oamenii lucrau la o fântână. Şi erau atenţi cum trebuie pusă piatra pentru ca fântâna să nu se surpe. Pe căldura aceea, eu mă gândeam deja la apa limpede din adâncul său. Peste ani, îndrăznesc să compar lucrarea lui Racoveanu cu acea fântână. Pentru că el tocmai asta a făcut în teologia românească: a căutat, atât prin numeroasele sale articole la Cuvântul[3], în special rubrica „Dumineca”, şi mai ales prin revista Predania (1937), să ajungă la apa cea vie a vechii tradiţii ortodoxe. Se poate spune pe drept cuvânt că acestei lucrări i se circumscrie in extenso o bună parte a publicisticii sale, inclusiv articole din exil publicate în revista pe care a înfiinţat-o: Cuvântul în exil (1961-1967), sau în Îndreptar (1950-1953). De asemenea se adaugă Viaţa şi nevoinţele fericitului Paisie, Stareţul sfintelor monastiri Neamţul şi Secul (1935), carte pe care o redă teologiei contemporane, Gravura în lemn la Mănăstirea Neamţul (1940), de o mare valoare artistică, istorică şi dogmatică, precum şi studiul Omenia şi Frumuseţea cea dintâi (1962), despre care Mircea Eliade spunea că este o iscusită hermeneutică a conceptului românesc de omenie, întrucât „prin asemenea contribuţii se pregăteşte ziua când se va putea scrie adevărata istorie a neamului şi culturii româneşti”.[4] Dar nu este de mirare că în perioada comunistă această lectură a foss interzisă.[5]

 

Eu nu l-am descoperit pe Racoveanu nici în Dicţionarul Teologilor Români, unde cred i-ar fi fost locul, nici în vreo istorie a Bisericii, ci mai întâi prin lecturile din Eliade. În acest sens, sub diferite aspecte, figura sa apare în Memorii/ 1907-1960 şi în volumul de articole Împotriva desnădejdii. Publicistica exilului. De altfel Eliade consemnează faptul că, în exil, George Racoveanu picta şi icoane.6] La acestea se adaugă mai multe evocări în monografia lui Mircea Vulcănescu: Nae Ionescu aşa cum l-am cunoscut, deoarece Racoveanu „era cel mai intransigent apărător al lui Nae Ionescu în tot ce făcea”. Dintre oamenii de cultură şi teologii contemporani, părintelui Ioan Ică jr. i se datorează în mod special meritul de a fi reconsiderat rolul lui George Racoveanu în teologia românească.[7]

 

În lagărul de la Fichtenhein, parte a Buchenwaldului, în care George Racoveanu va ajunge în 1943/44 pentru legăturile sale cu Mişcarea Legionară, el avea statutul de personalitate culturală „la care se apela când era vorba de cunoştinţe teologice, când era vorba de cunoştinţe de istorie şi teologie în general”, fiind considerat „un om de înaltă spiritualitate”. În acelaşi timp, „avea un spirit de dreptate” şi era un om plăcut, care „te privea în ochi atunci când vorbea”.[8]

 

Revenind la Gravura în lemn la Mănăstirea Neamţul, din perspectiva unui pictor iconar, acest volum poate fi privit ca pagini de erminie post-bizantină, în analogie spre exemplu cu celebra Erminie a călugărului Dionisie din Furna. Autorul a tratat în amănunt această artă a gravurii şi din punct de vedere tehnic şi dogmatic, iconografic. „Din călugăr în călugăr, din meşter în ucenicul care devine la rândul lui meşter, din generaţie în generaţie, se păstrează neştirbit canonul”; integritatea dar şi dinamica acestui canon originar, transpus fie în cuvânt, fie în arta ecleziastică în cazul de faţă, fiind firul roşu care marchează gândirea teologică a lui Racoveanu.

 

În 1967, George Racoveanu a murit sărac, „exuberant şi totuşi senin, conştient de darurile şi posibilităţile lui şi totuşi bucurându-se de succesele altora, nedorindu-şi pentru sine decât să continue ceea ce începuse: limpezirea şi adâncirea gândirii teologice romnâneşti, apărarea şi promovarea ideilor şi a idealurilor pe care le socotea că aparţin neamului întreg.”[9]

 

În context, aceste câteva observaţii despre teologul George Racoveanu sunt doar aspecte care se adaugă definirii personalităţii eruditului Racoveanu, căruia i-au fost dedicate deja pagini reprezentative în această revistă. Semnificativ este faptul că la aproape un deceniu de la vizita în Crăgueşti, privind în jur, definitorie poate deveni sintagma: George Racoveanu – un teolog uitat... un teolog regăsit.

           

 

                                                                                

 

---